27 august – Sf. Mare Mc. Fanurie; Sf. Cuv. Pimen cel Mare; Sf. Cuv. Pimen, cel din Palestina; Sf. Osie, episcopul Cordobei; Sf. Kukșa și Pimen postitorul;

 

 

 

• Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Fanurie

Tot în această zi sinaxarul grecesc face pomenire de Sfîntul Mucenic Fanurie. Nu se cunoaşte cine a fost acest Sfînt şi cînd a trăit. El este cu deosebire cinstit în insulele Rodos şi Creta, în anul 1500, Sfîntul Fanurie a apărut oamenilor din Insula Rhodos, făcînd minuni mari de vindecare a bolilor. În acea insulă s-a aflat şi o icoană veche a Sfîntului, în care este înfăţişat ca un soldat tînăr, purtînd cruce în mîna dreaptă, şi lumînare aprinsă în mîna stîngă. Sfîntul Fanurie este foarte cinstit şi în Egipt. În Egipt există despre el tradiţia că a luptat foarte mult pentru mîntuirea mamei lui, care ducea o viaţă necurată. El nu a izbutit să îşi întoarcă mama la o viaţă curată. Dar chiar şi aşa, el nu a încetat niciodată să sufere cumplit pentru mama lui. Cînd păgânii au început să îl omoare cu pietre pentru credinţa lui în Hristos, Sfîntul Fanurie s-a rugat lui Dumnezeu astfel: „Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce pe Cruce moarte ai primit pentru păcatele noastre, primeşte şi moartea mea aceasta pentru Tine, şi ajută tuturor celor care se vor ruga Ţie pentru a lui Fanurie păcătoasă maică”. În Egipt, mulţi creştini aşa se şi roagă: „Mîntuieşte, Doamne, pre maica Sfîntului Fanurie, şi ajută-mi şi mie, păcătosului”. Mulţi primesc grabnic şi minunat ajutor prin această rugăciune – nota autorului.

• Pomenirea Sfântului Precuviosului Părintelui nostru Pimen cel Mare

Sfîntul Pimen a fost de neam egiptean, şi unul dintre marii asceţi ai Pustiei Egiptene. Tînăr fiind, el i-a cercetat pe Părinţii cei mari ai pustiei, culegînd de la ei mierea cea duhovnicească precum albina. Pimen 1-a rugat odată pe Avva Pavel să îl ducă la Marele Avvă Paisie. Văzîndu-1 pe Pimen, a zis Avva Paisie către Avva Pavel: „Copilul acesta pre mulţi va mîntui, căci mîna lui Dumnezeu este cu el”. Peste puţină vreme tînărul Pimen s-a tuns monah, şi i-a atras la viaţa călugărească şi pe doi fraţi ai lui. Odată maica a venit la pustie ca să îi vadă pe fiii ei. Dar Preacuviosul Pimen nu a lăsat-o pe maică să intre la ei, ci i-a grăit prin uşă:

„Ce voieşti? Să ne vezi aici, pentru puţină vreme, sau în Împărăţia lui Dumnezeu, veşnic?”.

Auzind acestea maica s-a dus de acolo cu bucurie, zicînd:

„Încredinţată sînt că vă voi vedea acolo, deci nu mai voiesc să vă văd aici, nicidecum!”.

În mînăstirea în care se nevoiau aceşti fraţi, al cărei egumen era Avva Anouv, fratele cel mai mare al Sfîntului Pimen, rînduiala lor călugărească era aşa: noaptea petreceau patru ceasuri lucrînd cu mîinile, patru ceasuri le foloseau pentru somn, şi patru pentru citirea Psaltirii. Ziua şi-o petreceau alternînd lucrul mîinilor cu rugăciunea de dimineaţa şi pînă la amiază, citeau sfintele cărţi de la amiază şi pînă Vecernie, iar după Vecernie îşi pregăteau puţină cină. Aceasta era singura lor masă din zi, care îndeobşte se făcea dintr-un fel de varză. Avva Pimen a povestit despre masa obştii odată: „Noi am mîncat ceea ce ni s-a pus înainte. Niciodată nu a zis vreunul din noi „vreau altceva” sau „nu-mi place mîncarea aceasta”. Aşa a fost petrecerea noastră călugărească în toate zilele vieţii noastre, întru tăcere şi pace”. Avva Pimen s-a nevoit în veacul al cincilea, săvîrşindu-se către Domnul cu pace, la adînci bătrîneţi.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Pimen cel din Palestina

Sfîntul Pimen acesta s-a nevoit în pustia Rouba, care se afla în pustietatea Palestinei, în timpul domniei împăratului Mauriciu (582-602). El în tinereţile lui fusese păstor de oi. Odată cîinii lui au sărit pe un om pe care 1-au sfîşiat în bucăţi, iar el, din răutate, nu a sărit ca să scape viaţa nevinovatului aceluia. Pentru aceasta i-a arătat Dumnezeu că şi el va păţi la fel, şi va muri sfîşiat de fiarele sălbatice, cînd va sosi timpul. Precum s-a şi întîmplat. El a fost sfâşiat de fiarele pustiei, şi sufletul lui s-a înălţat la Domnul.

• Pomenirea Sfântului Osie, Episcopul Cordobei

Ca episcop al Cordobei, Sfîntul Osie bine a păstorit Biserica Spaniei timp de peste şaizeci de ani. El a fost unul dintre Părinţii mari de la Sinodul întîi Ecumenic de la Niceea (anul 325 după Hristos) şi a prezidat Sinodul local de la Sardica (Sofia de astăzi, în Bulgaria) din anul 347. El a fost un mare zilot al ortodoxiei, în vremurile în care Biserica era atacată din toate părţile de erezia lui Arie. Atît de rîvnitor a fost Sfîntul Episcop Osie pentru pentru dreapta credinţă, încît simţind că i se apropie sfârşitul, a mai dat o dată anatemei necurata erezie ariană.

• Pomenirea Sfinţilor Sfinţiţi Kuşka şi Pimen Postitorul

Aceştia au fost monahi din Lavra Peşterilor din Kiev. Sfîntul Kuşka a predicat Sfînta Evanghelie printre valahi [în veacul al XH-lea, v. infra] şi a botezat muţi dintre ei. Dar păgînii 1-au ucis şi pe el şi pe ucenicul ce era cu dînsul. Chiar în acele ceasuri Sfîntul Pimen Postitorul stătea în Biserica Lavrei Peşterilor din Kiev; şi văzînd în vedenie moartea mucenicească a Sfîntului Kuşka, ucenicul şi împreună-nevoitorul, a strigat: „Astăzi fratele nostru Kuşka a fost ucis pentru Hristos!” Zicînd acestea, şi-a dat duhul şi el. Faptele descrise s-au petrecut în anul 1113.22

Luna august in 27 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Pimen (+454).

    Acest Preacuvios a fost egiptean de neam si a trait in pustia Egiptului, pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Tanar (408-450). Tineri fiind, el si cei sapte frati ai sai, intr-o buna zi, s-au despartit de lume si, luand drumul pustniciei, au intrat intr-o manastire si s-au facut monahi.

    Deci, fericitul Pimen isi petrecea zilele si anii in pustnicesti nevointe, staruind neincetat in rugaciuni, sporind in faptele bune, cele monahicesti, si intarindu-se, cu ajutor de la Dumnezeu, impotriva nevazutului razboi al diavolului. In scurt, supunandu-si trupul in slujba duhului, s-a suit la varful nepatimirii si a ajuns mare intre Parintii pustiei. Deci, a auzit de intelepciunea si de smerenia lui dregatorul acelui tinut si a vrut, intr-o zi, sa vada pe ava Pimen. Dar parintele Pimen a stat si s-a gandit ca, de il va primi pe acest dregator in chilia sa, atunci, vor veni si altii, care vor incepe sa-l laude pentru darurile lui cele duhovnicesti, lipsindu-l de smerenia castigata, cu atata osteneala si prinzandu-l in mrejele mandriei. De aceea, a trimis vorba dregatorului sa nu vina la el, ca nu poate sa-l vada, fiind hotarat sa plece din locul acela. Si s-a mahnit stapanitorul de un raspuns ca acesta, dar, dorind cu orice pret sa-l vada pe batran, a aflat un mijloc ca acesta, adica a prins pe fiul surorii staretului si l-a inchis in temnita, ca si cand ar fi facut o fapta rea, nadajduind ca staretul va mijloci pentru nepotul sau si, asa, il va vedea.

    Auzind aceasta, mama tanarului, sora lui Pimen, a alergat degraba in pustie, la fratele sau, si a inceput sa bata la usa si sa-l roage, cu multa tanguire. Dar staretul nu i-a deschis usa, nici nu i-a raspuns. Iar ea se jeluia, zicandu-i: "Nemilostive, impietritule, neindurate, fie-ti mila, ca acesta este singurul meu copil". Iar Pimen a trimis pe ucenicul lui, sa-i zica sorei sale: "Du-te de aici, ca Pimen nu are copii". Auzind de aceasta, dregatorul a zis catre femeie: "Spune-i batranului, ca macar o scrisoare de rugaminte sa scrie catre mine si voi elibera pe nepotul sau". Deci, staretul a scris aceasta: "Cerceteaza dupa lege si, de este vrednic de moarte, sa moara, iar, de nu, nepedepsindu-l, sa-l libereze". Si s-a mirat dregatorul de socotinta acestui barbat si, cunoscand ca este cu adevarat placut lui Dumnezeu, a eliberat, indata, pe tanarul acela.

    Si a avut Cuviosul o multime de ucenici, la intrebarile carora, le raspunde prin pilde si asemanari adanci, pentru ca ei sa inteleaga invataturile Domnului si sa nu rataceasca niciodata de la dreapta credinta in Hristos. Si toti parintii si sihastrii, din Egipt si din Tebaida, il socoteau ca pe un parinte luand sfat si indrumare de la dansul.

    Unul din ei l-a intrebat odata: "Cum as putea sa ma pazesc de viclesugul indemnatorului la rele?" Parintele Pimen a raspuns: "Cand caldarea are foc dedesupt si fierbe, mustele si alte vietuitoare nu se apropie de ea, iar, cand se raceste, atunci si mustele stau pe ea si taratoarele cad inauntru. Asa este si cu monahul, de cel care se miluieste cu osardie, la cele duhovnicesti, vrajmasul nu indrazneste sa se apropie si sa-l tulbure, iar, de cel ce petrece in nebagare de seama si in lenevire, vrajmasul, cu inlesnire, se apropie si il supara, precum voieste".

    Dar, nu numai cu asemenea cuvinte povatuia Cuviosul, cu dragoste, suflete tinere, ci si prin faptele sale, dadea altora pilde de urmat, fapte de care este plin Patericul, la cuvantul "Ava Pimen". Si, in astfel de fapte, petrecandu-si viata, de trei ori fericitul a ajuns mare invatator al pustiei, si si-a primit sfarsitul, batran si plin de zile.

Intru aceasta zi, istorisire din Limonar, despre un alt Mucenic Pimen.

    Sfintii Parinti Sofronie si Ioan, in cartea lor, au scris despre acest Cuvios Pimen. Ava Agatonic, egumenul Lavrei Cuviosului nostru Parintele Sava, ne-a spus noua: "Am mers, zicea el, intr-o zi, in pustia Ruva, la ava Pimen, cel ce vietuia in pestera si se hranea cu radacini. Si, aflandu-l pe el, i-am marturisit lui gandurile mele si, daca s-a inserat, m-a lasat pe mine intr-o pestera, sa ma odihnesc, iar el s-a dus intr-o alta pestera. Si a fost, in noaptea aceea, ger mare si grozav am patimit de frig. Iar, facandu-se ziua, a venit staretul la mine si mi-a zis: "Cum ai petrecut noaptea aceasta, fiule?" Si i-am grait lui: "Iarta-ma, parinte, toata noaptea am patimit de ger". Iar el mi-a zis: "Cu adevarat, fiule, eu nu am patimit deloc de ger". Si, auzind eu, m-am minunat mult, fiindca staretul nu era prea imbracat si l-am intrebat, zicand: "Fii bun, parinte, si spune-mi mie cum de n-ai patimit de ger?" Si mi-a spus mie staretul: "A venit leul si s-a culcat langa mine si m-a incalzit. Insa, sa stii, fiule, ca eu de fiara am sa fiu mancat". Si i-am zis lui: "Pentru ce, parinte, ai sa fi mancat de fiara?" Si mi-a grait staretul: "Cand eram in lume, la locul meu, am fost pastor de oi, si, intr-una din zile, pascand eu oile, un om mergea alaturi de mine si cainii mei, navalind asupra lui, l-au rupt si l-au mancat. Iar eu, putand sa-l apar pe el de caini, nu l-am izbavit. Si sunt instiintat, prin descoperirea lui Dumnezeu, ca, si eu, cu acelasi fel de moarte, am sa mor, rupt de fiare." Aceasta a spus-o Cuviosul Pimen, despre sine, lui ava Agatonic. Si a fost, dupa cuvantul lui. Ca, dupa trei ani, s-a facut cunoscut ca Parintele Pimen, vietuitorul din pustie, a fost mancat de o fiara. Insa sufletul lui cel sfant s-a randuit in ceata Cuviosilor Parinti, prin milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava in veci! Amin.

Sinaxar 27 August

În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Pimen cel Mare.

Sfântul Pimen era de origine din Egipt. La vârsta de cincisprezece ani se duse sa-i regăsească pe cei sase fraţi ai săi, asceţi in pustiul Sketis (adică "al Schitului"): Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie) iar Paisie cel mai mic (izvoarele nu ne permit sa spunem cu siguranţă ca acest Paisie e sfântul prăznuit la 19 iunie). Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să îl cerceteze pe un bătrân (avvă, stareţ) despre trei gânduri, dar în timpul discuţiei uită de unul din ele. Întors la el în chilie şi amintindu-şi-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul sau. Admirându-i grija de a-şi păstra sufletul curat în faţa lui Dumnezeu, Batrânul îi prezise : "Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat 'pastor' [Pimen în greceşte înseamnă 'pastor'] al unei turme mari". Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei şapte fraţi au reuşit să scape masacrului şi, luând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului. Pimen deveni aici foarte renumit încât oamenii pioşi îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el. Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învăţării celorlalţi, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezenta fratelui său mai mare şi refuza să vorbească după un alt bătrân, chiar dacă îi întrecea pe toţi.
Aflând unde se retrăseseră cei şapte fraţi, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în faţa bisericii şi aştepta ca asceţii să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică). Văzând-o, fiii ei îşi întoarseră faţa imediat. Ea alergă după ei şi, găsind uşa încuiată, plângea gemând. Pimen îi zise atunci din interior : "Voieşti să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă ?". Ea îi răspunse : "Dar nu sunt eu mama voastră ? Nu eu v-am crescut la sân ? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd  ?". El relua : "Dacă tu îţi stăpâneşti dorinţa de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veşnic în lumea cealaltă". Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând : "Dacă vă văd cu siguranţă acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ".
În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce şi îşi supunea trupul la un regim de mare austeritate. Dar cu timpul, câştigă o mare experienţă în ştiinţa spirituală şi, devenit medic, călăuză şi luminător pentru locuitorii pustiului, el învăţa să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie şi să urmeze astfel calea împărătească cea uşoară si fără griji. Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare şi a fost smintit, el îi răspunse : "Noi nu am învăţat să ne ucidem trupul, ci patimile". El mai spunea adesea : "Tot ceea ce depăşeşte măsura, de la diavolul vine".
Cumpătat în asceză, era totuşi foarte strict în ceea ce privea relaţiile cu oamenii şi îşi considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământeşti. Într-o zi, guvernatorul ţinutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui. Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând : "Pimen nu a născut copil". Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greşeală. Desigur, Bătrânul nu a acţionat ca un fără-de-inimă, ci cu înţelepciunea şi discernământul său a înţeles că guvernatorul se va lăsa păgubaş.
Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut ; dar daca era întrebat despre patimi şi despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie. Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcţie de capacitatea lor de înţelegere şi de posibilităţile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute. Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimaşe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă ; şi asigura că ele vor dispărea astfel de la sine : "Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm". El învăţa că a se arunca în pe sine faţa lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine şi a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curăţirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine şi prin trezvie sufletul va putea să se zidească şi să progreseze spre desăvârşire. Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenţionaţi fraţii ce erau văzuţi în vreo greşeală, Pimen răspunse : "În chiar clipa în care noi acoperim greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădeşte pe a noastră". Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Batrânul Sfânt prefera să îi ia capul şi să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească. Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu stricteţe în orice clipă, ştiind că începutul tuturor viciilor este împrăştierea ; iar când trebuia să iasă din chilia sa, se aşeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.
El mai spunea că "omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale" şi că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la aceasta smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare. El însuşi adusese la o asemenea măsură dispreţuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate : "În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc şi mă aşez sub fiinţele iraţionale, căci ele sunt ireproşabile". Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice fiinţă creată de Dumnezeu şi chiar de un ucigaş, Bătrânul răspundea : "El nu a făcut decât greşeala aceasta,eu însă păcătuiesc în fiecare zi".
Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soţului şi al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui sau Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului şi o mortificare neîncetată a trupului. Altă dată căzu în extaz în faţa unuia din cei apropiaţi lui, care îl intrebă apoi unde fusese dus. El răspunse : "Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului şi aş vrea în toată vremea să plâng şi eu astfel".
Într-o zi vizitatori cunoscuţi veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăţia sufletului, dar Bătrânul nu ştia greceşte şi nu aveau interpret. Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească greceşte şi le spuse: "Firea apei este moale, cea e pietrei este dură ; dar un burduf din piele agăţat deasupra unei pietre şi care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Aşa şi cuvântul lui Dumnezeu este blând iar inima noastră e dură, dar omul care îl aude adesea îşi deschide inima către frica de Dumnezeu".
După ce a strălucit mulţi ani ca un luceafăr în pustiu, învăţând prin propria experienţă şi făcându-se un model viu al tuturor virtuţilor, Avva Pimen a adormit în pace, la câtva timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.
Cu peste 200 de apoftegme, admirabile prin profunzimea şi înţelepciunea lor, Sfântul Pimen ocupă locul de frunte în diferitele colecţii de Apoftegme ale Părinţilor din Pustiu. Cum el relua adesea cele spuse de Părinţii de mai înainte, se estimează că Sfântului Pimen sau celor ucenicilor lui apropiaţi li se datorează primele culegeri de Apoftegme.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Eutalia.

Aceasta sfânta era din Sicilia, având mama elina, cu curgeri de sânge, care si ea se numea Eutalia, pe care au tamaduit-o Sfintii Mucenici Alfion, Filadelf si Chiprin; caci s-au aratat acesti trei sfinti mucenici în somn Eutaliei si i-au zis: "De crezi în Hristos si de te vei boteza, cu adevarat te vei vindeca si te vei mântui; iar de nu crezi, fugi departe de la noi". Iar Eutalia desteptându-se, s-a plecat cuvintelor Sfintilor Mucenici. Pentru aceasta crezând s-a botezat cu Eutalia fiica sa cea de un nume; avea însa si un fecior anume Sermilian, care a prins-o sa o sugrume, pentru ca crezuse în Hristos. Iar slujnica ei a scapat-o din mâinile lui. Pentru aceasta Eutalia fiica ei a mustrat foarte pe vrajmasul acela, fratele ei, caci a vrut sa omoare pe mama-sa; dar el zise: "Au doara si tu esti crestina?" Iar sfânta a zis: "Adevarat si cu osârdie doresc a muri pentru Hristos". Deci necuratul acela dezbracând-o a batut-o cumplit, apoi a dat-o uneia din slugi ca sa o rusineze; iar ea facând rugaciune a orbit sluga. Atunci fratele ei vazând un lucru ca acesta, i-a taiat capul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru si Marturisitorului Liverie (Liberiu), papa Romei.

Acest sfânt a trait pe vremea împaratiei lui Constantie (337-361), si a fost într-ajutor marelui Atanasie si lui Pavel Marturisitorul ca sa-si ia scaunele lor. Drept aceea împaratul Constantie, dupa moartea fratelui sau a trimis de l-a adus de la Roma, si încercând a-l pleca ca sa se fereasca de împartasire cu Atanasie, si ca sa fie la un gând pentru caterisirea lui. Dar neputând a-l pleca, l-a izgonit în Tracia. Dupa aceea mergând împaratul la Roma si fiind silit de multi, a poruncit sa-si ia fericitul Liverie iarasi scaunul, la care si mergând a raposat în Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Osie, episcopul Cordovei (Cordoba, Spania).

Fericitul acesta, stralucind mai înainte în sihastrie si fiind împodobit cu tot felul de fapte bune, a fost facut episcop al scaunului Cordobei din Spania. Apoi având râvna pentru credinta ortodoxa, a mers si la marele si întâiul Sobor, de la Niceea, mustrând si lepadând tulburarea cea arieneasca. Acesta a strâns si Soborul ce s-a facut la Sardica si exarh a fost, între cei ce se adunasera atunci acolo, pentru ca nu iscalise caterisirea împotriva marelui Atanasie si a altor multi episcopi goniti din scaunele lor de catre Constantie, sau mai bine, pentru ca nu era la o unire cu raul eres al lui Arie, a fost izgonit, si suferind multe scârbe si patimi, a luat sfârsitul într-acel surghiun.

Tot în aceasta zi, pomenirea botezului famenului etiopian, de catre Sfântul Filip.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Antusa cea noua, care cu sac de par fiind îmbracata si cu piatra legata de grumaji si în put aruncata, s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Fanurie.

In timpul lucrarilor pentru scoaterea la iveala a zidurilor fortaretei din Rodos (Rhodos), muncitorii au descoperit ruinele unei frumoase biserici de altadata, sub dalele careia au gasit numeroase icoane. Printre ele, singura care era intacta era o icoana reprezentând un tânar militar, care tinea in mâna sa dreapta o cruce, deasupra careia se gasea o lumânare aprinsa, iar de jur-imprejurul icoanei erau reprezentate doisprezece scene ale muceniciei sale. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a putut descifra inscriptia: "Sfântul Phanourios" (Fanurie), nume care nu se gasea in vechiile martirologii si sinaxare. Cum guvernatorul insulei refuza sa-i acorde permisiunea de a restaura biserica, piosul Episcop s-a dus la Constantinopol, obtinând de la imparat dreptul de a o face. De atunci, Sfântul Fanurie a savârsit multe minuni, îndeosebi pentru gasirea obiectelor si animalelor disparute.
Dupa o traditie populara raspândita in Creta, mama sfântului ar fi fost o mare pacatoasa si, in ciuda tuturor eforturilor sale, sfântul nu a reusit sa o converteasca. El nu a incetat totusi nici o clipa sa se roage pentru mântuirea ei; iar când pagânii au venit sa-l ucida cu pietre, sfântul ar fi exclamat: "Pentru aceste osteneli, Doamne, ajuta-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie". De aceea, pâna astazi când credinciosii din Creta pierd vreun obiect, ei au obiceiul sa faca prajituri pe care le dau celor saraci pentru iertarea mamei sfântului Fanurie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Preacuviosul Părintele nostru Pimen cel Mare

Avva Pimen fîntînă este a înţelepciunii,

Şi făclie aprinsă cu lumina Domnului Hristos.

De cînd el în spate deşartă lume o a lepădat,

Nimănui aspru n-a mai grăit,

Nici un reproş cuiva făcînd.

Odată fraţii de faţă cu el s-au certat,

Pe cînd Avva a rămas tăcut.

Atunci ei către el s-au întors şi l-au certat:

„Cum stai şi taci ca şi cînd nici un rău s-a făcut?!”

Avva Pimen le-a zis:

„Eu demult am murit”.

Un altul l-a întrebat:

„Cum să mă mîntui,

Cum amintirea răului din mine s-o scot?”

Avva Pimen i-a zis:

„La căldarea ce fierbe

Muştele nu vin,

Nici se apropie dracii

De-un suflet ce arde-n rugăciune”.

„Dar ce e mai bine”, a întrebat un altul,

„A grăi cu fraţii, sau a păstra tăcere?”

„Prin una şi alta Dumnezeu se slăveşte,

Spre a Lui slavă, judecă şi fă”.

„Cum să mă apăr de rău?”

„Nici într-un caz cu răul.

Ci bine să-i faci celui ce ţie-ţi face rău,

Ai grijă inima lui bolnavă să nu i-o aprinzi mai mult.

Nu-ţi vei clădi casa pe cenuşa ceilalte,

Căci de vei face aşa se bucură Satan”.

„Două patimi relepre om îl otrăvesc,

Al lui suflet e sclav, stînd în a lor putere:

Plăcerea trupească şi-a lumii deşartă slavă.

Doar acela e liber, ce aste le-a zdrobit”.

Cugetare

În călătoria lor către cer, marii asceţi dreptmăritori din vechime se aseamănă celor care se caţără cu anevoie pe stînci abrupte, cu mîinile şi cu picioarele, înaintînd anvoie, bucăţică cu bucăţică, cărora nici prin gînd nu le mai trece să mai privească înapoi.

Lupta şi detaşarea lor de oricare alte preocupări este uluitoare. Sfîntul Pimen nu a vrut măcar să îi deschidă uşa colibei mamei lui.

Altă dată pe Avva Pimen a dorit să îl vadă prefectul cetăţii lui, dar Avva 1-a refuzat. Atunci prefectul 1-a arestat pe nepotul lui (fiul surorii Avvei Pimen), şi i-a transmis că nu va da drumul băiatului decît atunci cînd Avva Pimen va accepta să vină şi să stea de vorbă cu el. Sora s-a dus la pustie, rugîndu-1 cu lacrimi pe fratele ei să facă pe placul prefectului, şi să vină să-i scape băiatul. Dar Avva nu şi-a părăsit chilia, nici cînd sora a început să-l blesteme cu lacrimi. Cînd prefectul a aflat acestea, a trimis o scrisoare în pustie, zicînd că dacă Avva Pimen îi va cere în scris să îl elibereze pe nepotul lui (avînd în vedere că nu a voit să facă lucrul acesta faţă către faţă), atunci el va da drumul băiatului. Avva Pimen i-a răspuns atunci prefectului şi i-a scris: „O, preaputernice principe, fă cercetare amănunţită asupra băiatului, după lege, şi de îl vei afla vinovat de moarte, dă-1 morţii, căci prin pedeapsa trupească cea de puţină vreme, îşi va mîntui şi sufletul şi trupul lui în veşnicie. Iar dacă nu îl vei afla vinovat de moarte, atunci fă cu el cum îţi porunceşte legea şi cugetul” Citind această epistolă dreaptă, prefectul a căzut în uimire. El 1-a eliberat imediat pe tînăr, iar faţă de Avva Pimen respectul lui s-a făcut însutit.

Luare aminte

Să luăm aminte la cît de total s-a lepădat Saul de Domnul (I Regi 28:31):

• La cum, înfricoşat de iminenţa atacurilor filistene, Saul s-a dus la o vrăjitoare care să prorocească pentru el;
• La cum vrăjitoarea, cu vrăjitoriile ei, a chemat un duh care s-a numit pe sine Samuel, şi care a adeverit temerile lui Saul, anume că va pieri;
• La cum Saul şi fiii lui au pierit ucişi de mîinile necuraţilor filisteni.

Predică

Despre Ziua Domnului Hristos pe care a prorocit-o Isaia – „Drept aceea poporul va cunoaşte numele Meu, el va înţelege în ziua aceea că Eu sînt Cel Care grăieşte: «Iată-Mă!»” (Isaia 52: 6).

Fraţilor, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dreptăţii. Deşi chiar şi soarele conţine pete negre, în Soarele Dreptăţii Hristos nu există nici o pată de nedreptate. Toate prorociile despre El, rostite de însuşi Domnul prin prorocii Lui, s-au împlinit întocmai. Cînd Cuvîntul lui Dumnezeu trup S-a făcut în Persoana Domnului şi Dumnezeului nostru lisus Hristos, atunci toate prorociile cele despre El – dar socotite de către evrei enigme obscure – s-au văzut împlinite la arătare, limpezi ca lumina zilei. Sfînta Scriptură zice: „Şi Cuvîntul S-a făcut trup” (loan 1: 14). Acestea s-au zis despre Cuvîntul împreună-veşnic cu Tatăl, despre Fiul lui Dumnezeu, Înţelepciunea şi Puterea. În Cuvîntul întrupat al lui Dumnezeu, fiecare cuvînt al prorociei s-a descoperit în formă trupească.

Pînă la venirea în Trup a Domnului nostru lisus Hristos, cărturarii şi învăţaţii Vechiului Testament au crezut că cele multe prorocii şi vedenii ale prorocilor – atîta amar de vreme încă neîmplinite – nu sînt decît nişte slabe cuvinte omeneşti, iar nu chiar cuvintele lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu îngăduie nimănui să cugete cele care nu se cuvin despre sfinţi Prorocii Lui, şi de aceea a şi spus: „Poporul va cunoaşte numele Meu, el va înţelege în ziua aceea că Eu sînt Cel Care grăieşte”.

Prin urmare, Dumnezeu a voit să dea greutate fiecărui cuvînt rostit de prorocii Lui, şi să îi înveţe pe oameni răbdarea, întru care să aştepte să vină acea zi minunata zi în care se va arăta descoperit tuturora venirea pe pămînt în trup omenesc a Domnului Dumnezeu Care zice: „Iată-Mă!”. Cel care L-a recunoscut pe Domnul Care S-a întrupat, L-a recunoscut şi ca Cel Care a grăit prin cuvintele rostite de proroci: „Iată-Mă!”. Aşa grăieşte Hristos şi astăzi: „Eu sînt Cel Care grăieşte prin toată zidirea! Eu sînt Cel Care grăieşte prin gura tuturor prorocilor! Eu sînt Cel Care, cu buzele de tină ale drepţilor, aleşilor, şi sfinţilor Mei, grăiesc oamenilor cuvintele mîntuirii. Eu sînt Cel Care grăieşte prin Apostoli, sfinţi şi învăţători. Eu sînt Cel Care grăieşte, şi voi continua să grăiesc, prin Sfînta Biserica Mea pînă la sfîrşitul vecilor. Eu sînt Cel Care grăieşte, şi Eu sînt Cel despre Care s-a grăit”.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!