2 decembrie – Sf. Pr. Avacum; Sf. Mc. Miropa; Sf. Uroș, regele Serbiei; Sf. Cuv. Atanasie Zăvorâtul de la Pecerska

 

• Pomenirea Sfântului Proroc Avacum

Avacum a fost fiul lui Asafat, din seminţia lui Simeon. El a prorocit cu şase sute de ani mai înainte de Hristos, în vremea Regelui Manase, mai înainte vestind distrugerea Ierusalimului. Cînd Regele Nabucodonosor a atacat Ierusalimul Prorocul Avacum s-a refugiat în ţinuturile ismaeliţilor. De acolo el s-a reîntors în Iudeea, unde a vieţuit ca lucrător al pămîntului. Pe cînd ducea odată de mîncare la lucrătorii pe care îi avea la ţarina sa, s-a pogorît înaintea lui un înger al Domnului care i-a zis: „Du prînzul pe care îl ai în Babilon, lui Daniel, în groapa leilor!”. Dar Prorocul a zis: „Doamne! Babilonul nu l-am văzut şi groapa nu ştiu unde este!”. Atunci îngerul Domnului 1-a luat pe Avacum de creştet şi, ţinîndu-l de perii capului său, l-a pus în Babilon deasupra gropii, întru repeziciunea duhului său. Babilonul se a fla la o distanţă enormă faţă de locul în care era Prorocul Avacum la momentul convorbirii cu îngerul. Prorocul Daniil fusese aruncat în acea groapă de către Regele Babilonului, Cirus, ca pedeapsă pentru refuzul lui Daniil de a se închina la idoli. Stînd desupra gropii, Prorocul Avacum a strigat: „Daniele! Daniele! Ia mîncarea pe care ţi-a trimis-o ţie Dumnezeu”. Atunci Daniel, mulţumind lui Dumnezeu, s-a sculat şi a mîncat, după care îngerul Domnului 1-a dus pe Avacum înapoi la locul de unde îl luase, la ţarina din ludeea. Sfîntul Proroc Avacum a mai vestit şi eliberarea Ierusalimului şi timpul venirii Domnului Hristos. El s-a săvîrşit către Domnul la bătrîneţi adînci şi încuviinţate, fiind înmormîntat la Kela. Sfintele lui moaşte s-au descoperit în vremea împăratului creştin Theodosie cel Mare [deci după aproximativ o mie de ani].

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Miropa

Ea s-a născut la Efes din părinţi creştini. După moartea tatălui ei, copila Miropa a mers cu mama ei în Insula Chios [la o moşie a lor părintească] şi acolo a luat mucenicia pentru Hristos. Mucenicia acestei fecioare a avut loc la puţină vreme după cea a slăvitului mucenic Isidor Soldatul (vezi pomenirea lui la ziua de 14 mai). Ucigîndu-1 torţionarii pe Isidor prin decapitare, sfînta şi viteaza Miropa a luat în ascuns trupul lui şi 1-a îngropat cu cinste la un loc osebit. Dar ticălosul dregător Numerian, auzind de furtul acesta, a voit să ucidă gărzile care ar fi trebuit să păzească trupul mucenicului. Auzind că oameni nevinovaţi urmează să fie ucişi din pricină că ea luase trupul mucenicului, fericita Miropa a alergat şi a stat înaintea dregătorilor şi a mărturisit cu glas tare că ea este aceea care a luat şi a îngropat cu cinste trupul Sfintului Mucenic Isidor. Pentru aceasta ea a fost biciuită bestial şi aruncată apoi în temniţă cu trupul numai o rană sîngerîndă. Dar Domnul nu o a lăsat pe Muceniţa Lui întru singurătatea suferinţei. La miezul nopţii temniţa a strălucit de lumină cerească şi Sfîntul slăvit mucenic Isidor Soldatul a venit la ea, înconjurat de mulţime de sfinţi îngeri. „Pace ţie, Miropa”, a zis Sfîntul Isidor. „Rugăciunea ta a străbătut cerurile, şi iată curînd vei fi cu noi şi te vei încununa cu cununa cea gătită ţie”. Sfînta muceniţă s-a bucurat atunci cu bucurie mare şi şi-a dat sfîntul ei suflet în mîna lui Dumnezeu. Din trupul ei a ieşit atunci o mireasmă dumnezeiască şi dulce care a cuprins toată temniţa. Unul din temniceri, care a văzut toate cele despre Miropa şi a simţit mireasma, a crezut în Hristos şi s-a botezat, fiind şi el curînd martirzat pentru aceasta. Sfînta Muceniţă Miropa s-a strămutat la veşnica viaţă în anul 251 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Uroş, Regele Serbiei

El a fost fiul Ţarului Duşan şi a domnit în cumplitele vremuri de prăbuşire a regatului sîrb. Blînd, evlavios şi smerit, el nu a voit să îi aducă cu forţa pe nobilii lui la supunere faţă de rege şi faţă de interesele regatului sîrb. Printre aceşti nobili s-a aflat şi violentul Vukaşin, care în cele din urmă 1-a şi asasinat pe rege. Bunul Uroş a luat moartea mucenicească în a doua zi a lunii decembrie din anul 1367, pe cînd era în vîrstă de treizeci şi unu de ani. Asasinat de muritori, el a fost preaslăvit veşnic de Dumnezeu. Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni au odihnit la Mînăstirea lazak din Fruşka Gora, de unde au fost aduse la Belgrad în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Ele au fost aşezate în Biserica Catedrală alături de cele ale Kneazului Lazăr şi ale Despotului Ştefan Ştiliianovici. În timpul domniei acestui rege sfînt s-a rididcat Mînăstirea Sfîntului Nahum de lîngă Lacul Ohrida, de către unul dintre nobilii regelui, Grgur [Grigorie].

• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui Nostru Athanasie, Zăvorâtul de la Mînăstirea Peşterilor din Kiev

Acest bărbat sfînt s-a săvîrşit către Domnul după o viaţă lungă de nevoinţe aspre sihăstreşti şi a fost îmbăiat, îmbrăcat şi pregătit de sfînta înmormîntare de către fraţii lui duhovniceşti. Sfîntul Athanasie era mort de două zile cînd deodată s-a întors la viaţă. Cînd au venit ca să îi facă rînduiala înmormîntării, fraţii 1-au aflat şezînd şi plîngînd, viu, iar nu mort, aşa cum îl lăsaseră. După învierea lui din morţi Sfîntul Athanasie a intrat într-o chilie de unde nu a mai ieşti timp de doisprezece ani, pînă la moartea lui, timp în care nu a mai vorbit cu nimeni şi a trăit numai cu pîine şi apă. El s-a săvîrşit către Domnul la anul 1176. Pomenirea Sfîntului lesei, Episcopul cetăţii Ţilkani [din Georgia] El este unul dintre cei treisprezece Părinţi sirieni (a căror pomenire este la ziua de 7 mai). El a fost mare făcător de minuni. Cu rugăciunea el a schimbat cursul unui mare fluviu, astfel încît, de la o foarte mare distanţă, el să vină şi să curgă aproape de cetatea Ţilkani. Sfintele lui moaşte odihnesc într-o sfînta biserică închinată hramului lui, din cetatea georgiană Ţilkani.

Luna decembrie in 2 zile: Pomenirea Sfantului Prooroc Avacum.

    Sfantul Prooroc Avacum era din semintia lui Simeon, feciorul lui Asafat, din partile Iudeii, si pentru viata sa cea cu fapte bune a primit  de la Dumnezeu darul proorociei, si a proorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea Templului si despre luarea poporului in robie si a plans foarte, vazand mai inainte cele ce aveau sa vie. Iar cand a venit Nabucodonosor, imparatul caldeenilor, cu puterea sa asupra Ierusalimului (586 i.Hr.) atunci Avacum a fugit in pamantul ismailitenilor si a pribegit in pamant strain. Iar, dupa robia Ierusalimului, intorcandu-se Nabucodonosor intru ale sale, s-a intors si Avacum in tara sa si ara pamantul si slujea seceratorilor in vremea secerisului. Iar, odinioara, a fiert fiertura si a dumicat paine in blid; si a zis catre cei din casa: "Eu ma duc departe s de voi zabovi, apoi voi sa duceti paine seceratorilor." Acestea zicand, a iesit din casa. Si i s-a aratat ingerul Domnului pe cale si i-a zis lui: "Avacume, du pranzul pe care il ai lui Daniil, in Babilon, in groapa cu lei." Si a zis Avacum: "Doamne, Babilonul nu l-am vazut si groapa nu o stiu." Si l-a apucat pe el Ingerul Domnului de crestetul lui si l-a tinut de parul capului si l-a dus in Babilon, deasupra gropii, la departare de doua mii doua sute sasezeci si cinci de stadii. Si a strigat Avacum, zicand: "Daniile, Daniile, primeste pranzul pe care ti l-a trimis tie Dumnezeu" Si a zis Daniile: "Ti-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, si n-ai lasat pe cei ce Te iubesc pe Tine." Si, sculandu-se, Daniil a mancat. Si ingerul lui Dumnezeu iarasi l-a dus pe Avacum intr-o clipa la locul lui, in pamantul Iudeii. Si a proorocit si intoarcerea poporului din Babilon, nasterea lui Hristos in iesle, incetarea Legii Vechi si Imparatia credintei.
    Intre cartile Vechiului Testament avem si o carte de la Proorocul Avacum, in trei capitole. Marea invatatura a lui Avacum este aceea ca Pronia lui Dumnezeu carmuieste toate popoarele. Dumnezeu este imparatul omenirii. El pedepseste popoarele, unele prin altele, dar le si elibereaza pe unele prin altele. Cel drept va trai prin credinta sa in Dumnezeu. Proorocul Avacum a raposat cu doi ani mai inainte de intoarcerea poporului din robie si a fost ingropat in satul sau.
 

 


Intru aceasta zi, cuvant despre Mesit fermecatorul.     In Constantinopol a fost un fermecator viclean, pe care il chema Mesit. Acesta a luat pe un tanar in chip de famen, nestiind tanarul cum ca acel Mesit este fermecator. Deci, vrand Mesit sa-l insele pe el si sa-l duca la diavolul, a socotit sa faca asa: "Intr-o seara, adica, a luat pe tanarul acela si au iesit amandoi din cetate la oarecare loc pustiu si nelocuit. Si, iata, tarziu, seara fiind acum, au ajuns la un loc si au vazut o cetate ale carei porti erau de fier. Si, batand Mesit in poarta, indata i-au deschis lui poarta si au intrat amandoi si au aflat o casa prea mare si intr-insa era un sfesnic de aur si lumini arzand si mese si slugi multe. Si oarecari duhuri cu chip omenesc sedeau de-a dreapta si de-a stanga, toti vineti si negri fiind, iar unul mai mare, asijderea negru si vanat, care sedea pe un scaun inalt, in chip de imparat, a primit si a sarutat cu bucurie pe Mesit. Si a poruncit sa-i puna lui scaun si aproape de el sa stea, zicandu-i: "Bine ai venit aici, Mesit, prietene al nostru adevarat si placut." Deci a stat el, iar tanarul sta in dosul scaunului lui Mesit. Apoi, cautand spre dansul imparatul dracesc, cel ce sedea mai sus, a zis lui Mesit: "Ce ai adus aici pe tanarul acesta?" Si i-a raspuns lui Mesit, zicandu-i: "Robi ai tai suntem stapane, si acesta impreuna cu mine." Si a zis cel ce sedea catre tanar: "Spune, tanarule, oare mie imi esti rob?" Si a raspuns tanarul, zicand: "Rob sunt Tatalui si Fiului si Sfantului Duh." Si indata a cazut cel ce sedea pe scaun, de acest glas, inca au cazut si toti cei ce sedeau cu dansul; asijderea au pierit si lumanarile si locul, a pierit si cetatea, s-au pierdut toti si Mesit impreuna cu dansii. Si s-a aflat tanarul singur la locul acela si, iata, un cal sedea langa dansul; si, incalecand a alergat degraba in cetate si l-au intrebat unii: "Unde este Mesit?" Iara el, raspunzand, le spune: "S-a pogorat in intunericul cel mai dinafara." Inca a spus tuturor ceea ce se facuse.
    Iara, dupa catava vreme, petrecea tanarul acela langa un oarecare senator, anume Teodul, care era rob al lui Hristos, ca iubea pe saraci si bune fapte savarsea. Iar intr-o seara, viind ceasul rugaciunii, au mers amandoi sa se roage lui Dumnezeu, la un loc ce se numea Fevron si, stand senatorul de-a stanga tanarului, se intoarce Chipul Stapanului dinspre senator si privea spre tanar. Deci, vazand senatorul ceea ce se facea, a pus pe tanar de-a dreapta sa si iarasi se intorcea Chipul si cauta spre tanar. Atunci, senatorul s-a aruncat cu fata la pamant plangand si, rugandu-se zicea: "Doamne al meu, Iisuse Hristoase, pentru ce Iti intorci fata Ta de la robul tau, ca Tu Insuti stii cum ca niciodata nu mi-am intors fata mea de la omul ce a cerut milostenie de la mine. Pentru ce te intorci de la mine, nevrednicul robul Tau, Stapane?" Iara dupa ce multa vreme s-a marturisit el asa, a venit glas catre dansul de la Chipul Stapanului, zicandu-i: "Tu adica Ma Multumesti, ca din cele ce ti-am dat tie Imi aduci Mie. Iar acestuia inca ii sunt dator ca intru multa frica s-a aflat si nu s-a lepadat de Mine, ci a marturisit pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh." Deci, acestea auzindu-le Teodul senatorul si-a impartit toata averea sa la saraci si, lasandu-si casa sa, s-a dus la Muntele Sinai si s-a facut calugar. Dupa aceea, mult s-a ostenit, cu post, cu priveghere si cu rugaciuni, cat si pe multi i-a intrecut. Si, ajungand la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul.
 

Sinaxar 2 Decembrie

În această lună, în ziua a doua, pomenirea Sfântului Prooroc Avacum.

Proorocul Avacum, fiul lui Safat, era din seminţia patriarhului Simeon. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos.
Înainte de luarea în robie a poporului iudeu, Avacum a văzut căderea Ierusalimului şi a Templului şi a plâns foarte. Când a venit Nabucodonosor în Ierusalim, proorocul a fugit şi trăia ca străin în pământul lui Israel. Dar după ce s-au întors haldeii în Babilon, ducând cu ei robi pe israelitenii găsiţi în Ierusalim şi în Egipt, s-a întors şi el în pământul său.
Avacum a cunoscut mai dinainte că peste puţină vreme avea să se întoarcă poporul din robia Babilonului. A murit cu doi ani înainte de întoarcerea iudeilor din robie şi a fost îngropat în ţarina lui.
Proorocul Avacum a dat semn în Iudeea. Iar semnul este acesta: Vor vedea iudeii lumina în Templu şi aşa vor vedea slava lui Dumnezeu. Avacum a proorocit şi de sfârşitul Templului. A spus că Templul are să fie dărâmat de un popor din Apus; că are să fie ruptă în bucăţi mici catapeteasma lui David, adică a locului celui mai dinăuntru al Sfintei Sfintelor; că au să fie luate acoperişurile celor doi stâlpi ai Templului şi nimeni n-are să ştie unde sunt; că acoperişurile acestea au să fie duse de înger în pustiul Sinai, acolo unde la început a fost întocmit Cortul mărturiei şi că în ele are să fie cunoscut în sfârşit Domnul şi că ele au să lumineze pe cei prigoniţi dintru început de şarpe.

Tot în această zi, pomenirea cuvioşilor părinţilor noştri şi pustnici, Ioan, Iraclemon, Andrei şi Teofil.

Aceşti cuvioşi părinţi erau de loc din cetatea Oxirih, care se afla în Egipt, aproape de râul Nilului. Părinţii lor au fost creştini. Îndeletnicindu-se îndelungată vreme cu citirea Sfintelor Scripturi, li s-a umplut sufletul de căinţă. De aceea au părăsit lumea şi, povăţuiţi de Dumnezeu, s-au dus în cele mai adânci locuri ale pustiului. Acolo au dat de un bărbat sfânt, tare bătrân şi au stat pe lângă el un an. După moartea bătrânului, au rămas în locul acela şaizeci de ani, trăind în post şi aspră vieţuire. Se hrăneau numai cu poame şi beau numai apă; şi asta numai de două ori pe săptămână. Trăiau despărţiţi unul de altul, umblau prin munţi, locuiau în fel de fel de peşteri şi se rugau lui Dumnezeu. Sâmbăta şi duminica se întâlneau, săvârşeau Sfânta Euharistie şi erau împărtăşiţi de îngerul Domnului cu Sfintele Taine. Acestea ni le-a povestit marele pustnic Pafnutie, care i-a văzut şi a scris viaţa lor.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Miropa.

Sfânta aceasta Miropa s-a născut în Efes. Murind tatăl ei, a fost crescută de maică-sa. După ce s-a născut din nou prin sfântul botez, stătea copila la mormântul Sfintei Ermiona, una din fiicele Sfântului Apostol Filip, şi primea din mormântul sfintei, mir, pe care-l dădea din belşug tuturora. De aici a primit şi numele de Miropa. Când împăratul Deciu, care împărăţea pe vremea aceea, a pornit prigoana împotriva creştinilor (către anul 250), mama şi-a luat copila şi s-a dus în insula Hios, unde avea o moştenire părintească. Şi stăteau amândouă în casă, rugându-se lui Dumnezeu.
Odată a venit în insulă un mare dregător împărătesc. Acesta a întemniţat pe un ostaş din oştirea de sub comanda lui, pentru că era creştin. Dar neputând să-l facă să se lepede de credinţa în Hristos, a poruncit să i se taie capul, iar trupul să fie aruncat şi să fie păzit de ostaşi, ca să nu fie furat de creştini.
Cuvioasa Miropa, mânată de dumnezeiască râvnă, s-a dus noaptea cu slujitoarele ei şi au luat sfintele moaşte. Le-a uns cu mir şi le-a îngropat într-un loc deosebit. Când a aflat dregătorul de furtul moaştelor, a legat pe paznici cu lanţuri de fier şi le-a poruncit să umble prin tot oraşul ca să le caute. Le-a mai spus că le va tăia capul de nu vor găsi trupul furat, în vremea hotărâtă de el. Sfânta Miropa, văzând în fiecare zi că ostaşii sufăr tare şi din pricina lanţurilor de pe ei şi din pricina rănilor făcute de lanţuri şi din pricina gândului că-i aşteaptă moartea, a fost cuprinsă de mare durere sufletească şi şi-a zis întru sine: "Dacă ostaşii aceştia mor de pe urma furtului săvârşit de mine, îmi umplu sufletul de păcat şi vai de mine în ziua judecăţii". Atunci ea a făcut cunoscută fapta ei şi a înfruntat pe împărat care a poruncit să fie chinuită şi apoi să fie închisă în temniţă, unde sfânta şi-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar moaştele sfintei, cu voia dregătorului, le-au luat creştinii şi le-au îngropat într-un loc deosebit.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Solomon, arhiepiscopul Efesului, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Aviv cel nou, care prin foc s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Chiril Fileotu, care a pustnicit pe la anul 1060.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Porfirie Kasokalivitul (+1991).

Despre sfântul cuvios Porfirie - în articolul Porfirie Kavsokalivitul din enciclopedia ortodoxă ro.OrthodoxWiki.org.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cuvant din Pateric, ca nu se cuvine cuiva a deznadajdui.     Un frate, locuind intr-o manastire, de multe ori, din lucrarea diavolului, cadea in desfranare si petrecea silindu-se pe sine a nu parasi calugaria. Ci, facandu-si mica lui pravila, ruga pe Dumnezeu cu suspin, zicand: "Doamne ori voiesc, ori nu voiesc, mantuieste-ma. Ca eu, ca o tina, spurcaciunea pacatului poftesc, dar Tu, ca un Dumnezeu si intru tot puternic, poti a ma opri. Caci, daca pe cel drept vei milui, nu este lucru mare si, daca pe cel curat vei mantui, nu-i nici o minune, ca acestia vrednici sunt a dobandi a Ta bunatate. Ci, spre mine, Stapane, revarsa milele Tale si intru aceasta arata-ne neasemuita Ta iubire de oameni, ca Tie s-a incredintat saracul, cel lipsit de toate bunatatile.
    Deci, aceste si altele asemenea acestora, in toate zilele, fratele cu lacrimi le zicea, ori de i se intampla lui a cadea, ori de nu. Deci, odata, cazand in obisnuitul pacat, noaptea, s-a sculat indata si a inceput canonul. Iara diavolul, uimindu-se de nadejdea si de nerusinarea lui cea catre Dumnezeu, in vederea ochilor aratandu-se, statea langa dansul, ii zicea: "Ticalosule, cum nu te rusinezi a sta inaintea lui Dumnezeu, si a chema numele Lui, ci nerusinandu-te, indraznesti pana si a canta?"
    Raspuns-a fratele: "Limba aceasta fierarie este: un ciocan dai, si altul iei. Deci voi rabda pana la moarte, cu tine luptandu-ma, si asa voi ajunge in ziua cea de pe urma. Deci iata cu juramant, te pecetluiesc, si indraznind intru nemarginita bunatate a lui Dumnezeu, zica: Ma jur pe Cel ce a venit a chema pe pacatosi la pocainta si a-i mantui, nu voi inceta luptandu-ma, rugandu-ma lui Dumnezeu, pana cand si tu nu vei inceta a te razboi cu mine. Si sa vedem cine va birui, tu ori Dumnezeu?"
    Acestea auzindu-le, diavolul a zis catre dansul: "Cu adevarat de aici inainte nu ma voi mai lupta cu tine, ca nu, prin rabdarea ta, sa-ti agonisesc tie, cununa." Deci, de atunci, s-a dus de la dansul luptatorul. Iara fratele, intru umilinta sedea plangandu-si de-a pururea ale sale pacate. Deci, ii zicea lui gandul: "Bine plangi." Iara el zicea impotriva gandului: Anatema binelui acestuia! Ca nu voieste Dumnezeu sa-si piarda cineva sufletul intru faptele necinstirii, ca apoi sa sada a-l plange pe dansul. Ci ori il mantuieste, ori nu."
    Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 

Cântare de laudă la Sfântul Uroş, Regele Serbiei

Puterea lui Duşan s-a risipit ca un vînt,

Dar sfinţenia lui Uroş a rămas pe vecie.

Neputincioasă este tirania, puternică virtutea,

Astfel şi Uroş a fost: silă i-afost lui de tiranie,

Ci în virtute, adevăr şi dreptate un puternic a fost.

Regele Uroş iubit-a din suflet pe Hristos Domnul,

El a pierdut lumeasca putere, dar Raiul a cîştigat.

Sufletul lui de nici un păcat întinatu-s-a,

Biruit, a învins, asasinat, este viu.

Nici toţi trufaşii nobili în a lor viaţă toată n-au putut săvîrşi

Ceea ce trupul sfînt al lui Uroş

După a lui moarte a lucrat.

El este Plăcutul lui Dumnezeu, preaputernic.

Bogaţii cei puternici s-au prefăcut în ţarină,

A lor domnie silnică cu totul a pierit.

Regele Uroş însă, ucisul, de-a Domnului

Dreptate și Adevăr fost-a plin.

Pentru aceasta Rege rămas-a şi acum, în ceruri,

Rege rămînînd şi poporului lui.

Ale poporului dureri alină el cu rugăciunea,

Mijlocind cu rîvnă înaintea lui Dumnezeu.

El îndurare cer e pentru toţi sîrbii,

Pentru toţi drepcredincioşii Domnului Hristos.

O, Sfinte Rege Uroş, preanobile şi sfinte,

Ajută-ne şi nouă să împlinim Legea lui Dumnezeu!

Cugetare

„Dar cine s-a întors vreodată de pe cealaltă lume, ca să ne spună nouă cum este în ea?” Aşa întreabă şi azi necredincioşii.

Unora ca aceştia omul credincios trebuie să le răspundă aşa:

„Pocăiţi-vă de păcatele voastre şi veţi afla; curăţiţi-vă viaţa şi învredniciţi-vă cercetării Duhului, şi veţi afla”.

Sfîntul Avacum a călătorit purtat fiind de un înger. Sfînta Miropa a văzut ostile îngereşti, iar în mijocul lor, pe Sfîntul slăvit Mucenic, Isidor Soldatul.

Sfîntul Athanasie de la Peşterile Kievene a fost mort cu trupul timp de două zile, dar pe cealaltă lume, cu sufletul, a fost viu. Întorcîndu- se după două zile în trup, fraţii s-au strîns în jurul lui şi 1-au întrebat: „Cum ai înviat, Părinte? Ce ai văzut? Ce ai auzit?”. Dar Sfîntul Athanasie nimic nu a grăit, fiind îngrozit de ceea ce văzuse în cealaltă lume, ci le-a zis fraţilor doar atît: „Mîntuiţi-vă!”. Dar silindu-1 fraţii să le dezvăluie măcar puţin din adevărul lumii de dincolo, Sfîntul Athanasie le-a zis: „Oricît de puţin v-aş spune, voi nici mă veţi crede, nici veţi asculta”. Silindu-1 însă mult fraţii, el le-a zis: „Pocăiţi-vă în fiecare clipă a vieţii voastre şi rugaţi-vă Mîntuitorului Hristos şi Maicii lui Dumnezeu”.

Există şi în zilele noastre mărturii ale unor oameni care s-au întors la viaţă după ce au murit. Aceste mărturii niciodată nu se contrazic unele pe celelalte, ci totdeauna se completează. De exemplu, cei care mor văd cum o parte a celeilalte lumi este mult mai largă şi infinit mai spaţioasă decît lumea aceasta. Mulţi oameni, la ceasul morţii lor, se întîlnesc cu rudeniile lor cele care au murit demult şi vorbesc cu ele. Lucrul acesta este aproape obişnuit.

În anul 1926, în satul Vevcani, Meletiie P. se afla pe patul morţii. El a vorbit cu copiii lui, care muriseră cu douăzeci de ani mai înainte. Cei strînşi în jurul lui i-au zis: „Nu mai ştii cu cine vorbeşti”. Dar Meletiie a zis: „Ba, ştiu cu cine vorbesc, vorbesc cu copiii mei care au murit, şi îi văd şi vorbesc cu ei aşa cum vă văd şi vorbesc cu voi”.

Luare aminte

Să luăm aminte la căderea din Rai a lui Adam şi Evei, din pricina păcatului (Facerea 3):

• La cum Adam şi Eva, mai înainte de a păcătui, erau înveşmîntaţi întru nevinovăţie, nevăzîndu-se unul pe celălalt gol;
• La cum, după neascultare, Adam şi Eva s-au văzut goi şi s-au ascuns de la Faţa lui Dumnezeu;
• La cum orice virtute este haină, şi orice păcat, goliciune.

Predică

Despre descoperirile de bucurie de la începutul Sfintei Scripturi – „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul” (Facerea 1:1).

Cît de scurt, dar bogat şi cuprinzător, este tot cuvîntul lui Dumnezeu! El este ca inul împăturit, pe care îl porţi sub braţ, dar întinzîndu-1 pe iarbă, vezi că acoperă un spaţiu larg. Cît de nenumărate înţelesuri scumpe ne dă la iveală cuvîntul acesta al lui Dumnezeu, despre care ne este vorbirea acum! La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul.

Mă întîi, el ne arată că Dumnezeu este Singurul veşnic şi nefăcut.

Această primă descoperire aduce în inimile noastre bucurie de negrăit. Căci în viitoarea vieţii acesteia în care trăim, care grăbeşte pururea spre distrugere şi spre moarte, ne umple inimile de bucurie şi de linişte faptul că Făcătorul nostru este veşnic şi viu.

Cuvîntul acesta ne mai spune că Domnul Cel Unul şi Cel Bun este Făcătorul lumii, şi fiind Făcător, El este deci şi Atotputernic şi Chivernisitor.

Această a doua descoperire naşte în inimile noastre bucurie negrăită. Lumea prin urmare nu este rodul haosului şi al întîmplării, neraţională şi lipsită de scop, ci ea este creaţia Celui Atotînţelept Dumnezeu, Atoatecunoscător şi Atotmilostiv, Care cîrmuieşte lumea cu putere, ducînd-o spre scopul de El dorit.

Cuvîntul acesta ne mai descoperă că această lume are un început şi prin urmare că ea va avea neapărat şi un sfîrşit.

Iată o a treia descoperire care umple inimile noastre de bucurie negrăită. Căci trist ar fi să fie această lume veşnică, şi trist ar fi ca toate idealurile ei, apropiate sau depărtate, să-şi poată afla sursa împlinirii în ea. Nedreptatea unei asemenea perspective ar zgudui de durere minţile celor inteligenţi şi ar arunca în prăpastia tristeţii inimile drepţilor.

În sfîrşit, acest cuvînt al lui Dumnezeu ne arată că Dumnezeu a creat două lumi: cerească şi pămîntească sau lumea puterilor netrupeşti şi lumea celor pămînteşti.

Iar această a patra descoperire umple cu adevărat inimile noastre de bucurie negrăită. Căci aşa cum ne ridicăm acum privirea spre înalt şi ne bucurăm de soare, de lună, şi de stelele din tăria cerului, aşa ne putem ridica ochii minţii către înaltul lumii celei duhovniceşti, a netrupeştilor puteri, care este asemenea nouă, numai că mai curată şi mai strălucitoare.

Da, ne bucurăm pentru că ştim că există o lume mai bună decît a noastră, o lume în care în curînd vom putea să intrăm şi noi, asemenea călătorului ostenit, care ajunge în sfîrşit acasă, şi se odihneşte.

O, ce tristă ar rătăci a oamenilor privire dacă nu ar exista decît această lume, şi dacă nu ar exista un cer mai înstelat deasupra noastră! Ce trist ar rătăci al omului duh în această trupească lume, dacă nu ar exista lumea netrupeştilor puteri, cerească!

O, Stăpîne Doamne lisuse al nostru Preablînde, Ţie aducem pururea slavă şi laudă! Ţie pururea aducem închinare şi mulţumire în veci, Amin!

1 decembrie – Sf. Pr. Naum; Sf. Filaret cel Milostiv

• Pomenirea Sfântului Proroc Naum

El s-a născut din seminţia lui Simeon, la locul numit Elkoş, aflat în latura îndepărtată a Iordanului. El a trăit cam cu şapte sute de ani mai înainte de Hristos şi a prorocit distrugerea cetăţii Ninive la aproximativ două sute de ani după Prorocul lona. Datorită propovăduirii Prorocului lona, cetatea Ninive se pocăise, iar Dumnezeu nu a mai dat-o pieirii. Dar în timp ninivitenii au uitat de pocăinţă şi de milostivirea lui Dumnezeu şi s-au stricat din nou. De aceea Prorocul Naum a profeţit la rîndul lui grabnica pieire a cetăţii dacă nu se vor întoarce şi nu se vor pocăi. De astă dată însă, ninivitenii nu 1-au mai ascultat pe proroc şi în consecinţă Domnul nu i-a mai cruţat. Întreaga cetate a pierit într-un cutremur cumplit, care a declanşat umflarea apelor lacului din jurul ei şi potopirea cetăţii, iar partea neintrată sub ape a ars cu foc venit din pustie. Aşa a pierit cu desăvîrşire de pe pămînt marele Ninive, de este cu neputinţă să se mai spună locul unde a fost. Sfîntul Proroc Naum a trăit patruzeci şi cinci de ani pe pămînt şi s-a săvîrşit cu pace către Domnul, lăsîndu-ne o scriere de întinderi mici cu ale sale adevărate prorocii.

• Pomenirea Sfântului Filaret cel Milostiv

El a fost din satul Amnia din Paflagonia. La începutul vieţii lui el a fost un om extrem de bogat, dar din pricină că a făcut tot timpul milostenii peste milostenii din averea lui colosală, a sărăcit el însuşi. Cu toate acestea el niciodată nu s-a temut de sărăcie, ci, fără să se lase tulburat de nemulţumirea soţiei şi copiilor lui, el a continuat, chiar şi sărac fiind, opera lui caritabilă, punîndu-şi nădejdea numai în Domnul Dumnezeu Care zice: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 4: 7). Pe cînd Sfîntul Filaret îşi ara odată ogorul, a venit la el un om care plîngînd i-a zis că i-a murit unul din cei doi boi în jug şi nu poate să are numai cu unul. Atunci Sfîntul şi-a scos boul lui din jugul la care ara şi i 1-a dat omului. El a dat ultimul lui cal unui om care fusese recrutat pentru război. El a dat viţelul ultimei vaci pe care o mai avea şi, pentru că vaca răgea după viţelul ei, iar viţelul nu se putea dezlipi de mama lui, i-a dat omului aceluia şi vaca. Astfel Sfîntul Filaret, acum vîrstnic, a rămas cu desăvîrşire fără hrană într-o casă goală. Nădejdea în Dumnezeu însă nu şi-a pierdut-o nici o clipă, ci s-a aflat pururea în rugăciune către El. Şi cu adevărat Dumnezeu nu 1-a dat uitării pe robul Lui, nici 1-a lăsat de ruşine înaintea celor care îi batjocoreau milostivirea sufletului. În acele vremuri pe tronul imperial se aflau împărăteasa Irina şi fiul ei, Constantin. Potrivit obiceiului vremii, împărăteasa a trimis oameni prin întreaga împărăţie, care să îi dea de veste unde s-ar putea afla o tînără distinsă şi de bun neam, pe care să o ia de soţie pentru fiul ei, viitorul împărat. Prin tainica Purtare de Grijă a lui Dumnezeu, aceşti oameni au găzduit la casa Sfîntului Filaret şi acolo au observat-o pe nepoata Sfîntului, Maria, fiica fiicei lui, Hipatia. Văzînd frumuseţea, distincţia şi aleasa educaţie a fetei, ei au luat-o şi au dus-o cu cinste la Constantinopol. Împăratul a iubit chipul Măriei, a luat-o de soţie, şi a strămutat la Constantinopol, întru onoruri şi bogăţie mare, toată familia ei. Dar Sfîntul Filaret nu s-a mîndrit cîtuşi de puţin din pricina acestei neaşteptate şi fericite schimbări, ci, mulţumind lui Dumnezeu, a mers mai departe cu sfintele lui milostenii, încă şi mai mult decît înainte, şi aceasta pînă la moartea lui. Ajungînd la vîrsta de nouăzeci de ani, el şi-a chemat de faţă întreaga familie, cu copii şi nepoţi, i-a binecuvîntat, şi le-a lăsat cu limbă de moarte să stea mereu strîns lipiţi de Dumnezeu şi de Legile Lui cele sfinte şi le-a prorocit tuturor, ca odinioară lacov, care va fi cursul vieţii lor. După aceasta el a mers la Mînăstirea Rodolfia şi s-a săvîrşit acolo către Domnul cu pace. La ieşirea sufletului lui faţa lui a strălucit ca soarele. După moarte din trupul lui a ieşit un minunat miros de bună mireasmă, iar la sfintele lui moaşte s-au făcut minuni. Acest bărbat drept s-a strămutat la fericita odihnă în anul 797. Soţia lui, Theosevia, împreună cu toţi copiii şi nepoţii lui, au vieţuit cu plăcere de Dumnezeu în cealaltă vreme a vieţii lor şi s-au săvîrşit şi ei cu pace către Domnul.

Sinaxar 1 Decembrie

În această lună, în ziua întâia, pomenirea Sfântului Prooroc Naum.

Proorocul Naum, al cărui nume se tâlcuieşte: "odihnă" ori "mângâiere", sau "minte" ori "pricepere", era din seminţia lui Simeon. A trăit cu 460 de ani înainte de Hristos. Mai târziu, după Proorocul Iona, a proorocit şi el de cetatea Ninivei şi a făcut minune în ea. A proorocit că cetatea va pieri de ape dulci şi de foc ieşit din pământ, şi aşa s-a şi întâmplat. Căci lacul din jurul cetăţii, umflat de cutremur, a acoperit-o cu ape; iar focul, venind din pustiu, a ars partea oraşului necuprinsă de ape. A murit în pace şi a fost îngropat în pământul lui.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Filaret Milostivul.

Cuviosul Filaret a trăit pe la anul 780, pe vremea împăraţilor Constantin şi Irina. Era de loc din ţara Paflagonilor, fiul unor părinţi de bun neam, Gheorghe şi Ana. Şi-a luat, după lege, femeie cu cununie şi se îndeletnicea cu lucrarea pământului, din care-şi agonisea cele de trebuinţă pentru trai şi făcea bogate milostenii săracilor. Dar din pizma diavolului a ajuns pururea pomenitul Filaret la o atât de mare sărăcie, ca odinioară Iov, încât era lipsit chiar de hrana cea de toate zilele. Dumnezeu însă nu l-a lăsat ca să se zbată până în sfârşit în lipsă. A rânduit, prin purtarea Lui de grijă, ca fiul împărătesei Irina, Constantin, să se căsătorească cu nepoata acestui Sfânt Filaret, cu Maria, fată frumoasă şi la suflet şi la trup. În urmă, Dumnezeu a rânduit ca şi Sfântul Filaret să fie cinstit cu dregătoria de consul şi să ajungă stăpân pe multe bogăţii, pe care le împărţea cu îmbelşugare săracilor.
Când fericitul Filaret a cunoscut că i se apropie sfârşitul şi mutarea lui către Hristos, a chemat toate rudele sale şi le-a prezis cele ce aveau să se întâmple fiecăreia. A adăugat însă şi aceste sfaturi vrednice de pomenire: "Să nu uitaţi, fiilor şi rudeniilor, iubirea de săraci. Să cercetaţi pe cei bolnavi şi pe cei din închisori! Să apăraţi pe văduve şi pe orfani! Să nu poftiţi lucrurile altora! Să nu lipsiţi de la slujbele şi liturghiile Bisericii! Şi ca să spun pe scurt, să nu încetaţi de a face ceea ce m-aţi văzut pe mine făcând". După ce a spus acestea şi s-a rugat pentru ei, a adormit în pace.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Anania Persul.

Sfântul Mucenic Anania era din Avril, o cetate a Persiei. Pentru credinţa în Hristos a fost prins şi a răbdat fericitul chinuri multe şi de neîndurat. Iar când era aproape să-şi dea lui Dumnezeu sufletul, a zis aceste cuvinte: "Văd o scară ce ajunge până la cer. Văd încă şi nişte tineri cu chip luminat, care mă cheamă şi-mi spun: "Vino, vino cu noi şi te vom duce în cetatea cea plină de lumină şi de veselie de negrăit!". Şi după ce a spus acestea, şi-a dat duhul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Antonie cel Nou.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Onisim, arhiepiscopul Efesului, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea celor între sfinţi părinţii noştri Anania şi Solohon, arhiepiscopii Efesului.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

In ziua dintai: Pomenirea Sfantului Prooroc Naum.     Sfantul Prooroc Naum era din Elchessia, de cealalta parte de Iordan, din tinutul Begavariei, din semintia lui Simeon. Acesta a proorocit ninivitenilor, dupa Sfantul Prooroc Iona, ca cetatea lor se va pierde cu apa si cu foc, care lucru s-a si facut. Pentru ca, ninivitenii, cei ce se pocaisera, putina vreme, prin propovaduirea lui Iona, vazand ca nu s-a indeplinit asupra lor proorocia lui Iona, iarasi s-au intors la faptele lor rele dintai si iarasi au maniat indelunga rabdara a lui Dumnezeu.
    Deci, i-a ajuns pe ei acest fel de pierzare. Era langa Ninive un iezer mare de apa, care inconjura cetatea, si, facandu-se un cutremur mare de pamant, s-a scufundat cetatea in iezerul acela, iara o parte a cetatii, care ramasese pe munte, a fost arsa, iesind foc din pustie. Si asa s-a implinit proorocia lui Naum, Dumnezeu pedepsind pe poporul cel pacatos cu judecata cea dreapta. Astfel, pe cei cei ii miluise in zilele lui Iona Proorocul pentru pocainta, pe aceia, iarasi, dupa ce s-au rasvratit, mai pe urma i-a pierdut.
    Drept, aceea, cuvantul de capetenie al Proorocului Naum, este ca in istoria oamenilor, nu stapanesc legea celui mai tare, legea padurii, ci legea lui Dumnezeu, legea dreptatii.
    Ne-a ramas de la Proorocul Naum o carte, care se afla in Sfanta Scriptura a Vechiului Testament. El a trait cu sapte sute de ani inainte de Mantuitorul Hristos. Si a proorocit Sfantul Naum si altele din cele ce aveau sa fie si a adormit cu pace la patruzeci si cinci de ani de la nasterea sa si a fost ingropat in pamantul sau cu cinste.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre un calugar pe care, diavolul, ispitindu-l, a ramas rusinat.     Era, intr-un pustiu un oarecare calugar cu numele lor, care n-a gustat bucate pamantesti zece ani, ci Ingerul Domnului ii aducea lui, la trei zile, hrana cereasca si aceasta ii era lui in loc de mancare si de bautura. Iara odinioara, au venit la dansul demoni care aratau ca o oaste ingereasca. Si, iata, o caruta de foc si foarte multi purtatori de arme si un imparat mare, care venea si, ajungand la dansul, i-a zis: "Iata acum ai ispravit toate, deci, sculandu-te, te inchina si ca pe Ilie te vom inalta pe tine." Iara calugarul a cugetat in mintea sa, zicand: "Eu in toate zilele ma inchin Imparatului meu, Mantuitorul Hristos, deci de-ar fi fost acesta Hristos, n-ar fi cerut inchinaciunea aceasta. Si asa cugetand, i-a zis lui: "Eu am pe Imparatul meu Hristos, Caruia totdeauna ma inchin, iara tu nu esti imparatul meu. "Si indata inselatorul s-a facut nevazut. Iara lor, biruind puterea diavolului, a ramas neinselat de mestesugirile lui.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre pocainta.     Intoarce-te, din toata inima, cu suspinuri si cu lacrimi. Cu rabdare smereste-te si miluieste pe saraci si pe sarmani si iarta greselile aproapelui tau. Pentru ca acum, zice Domnul nostru, intoarceti-va catre Mine dintru toata inima voastra cu post si cu tanguire si cu plangere. Rupeti-va inimile voastre, iara nu hainele, intoarceti-va la Domnul Dumnezeul vostru, ca milostiv si indurat este, indelungrabdator si mult milostiv. Pentru ca cel ce miluieste, zice, miluit va fi si apoi, iertati si se va ierta voua. Milostenia barbatului ca o pecete este pe dansul si dar bun este celor ce o fac pe ea inaintea Celui Preainalt. Si asa pacatele se sterg.
    Daca vei avea pocainta ninivitenilor, ai pe David, care, prin pocainta, si-a curatit pacatele si atat a aratat puterea pocaintei, incat, prin ea si de darul proorociei iarasi, s-a invrednicit si lui Dumnezeu Tatal s-a facut cunoscut. Ai pe Petru, pe care o slujnica l-a intrebat despre Invatatorul si s-a lepadat de El cu blestem, facandu-se ca nu-L stie pe Dansul, si cu mincinos juramant s-a jurat. Insa, atat si-a curatit spurcaciunea lepadarii, incat si intaistatator s-a facut el si din starea cetei Apostolilor n-a cazut si a fost numit Bisericii temelie si Cerestii Imparatii chelar, de Insusi Dumnezeul Adevarului.
    Ai pe vamesul si pe fiul cel pierdut, ai pe desfranata si pe talharul, care, intr-un ceas, prin glasul cel cu buna intelegere, au fost iertati de pacate si in patria Raiului cetateni s-au facut. Indrazneste prin pocainta, dezbraca-ti spurcaciunea, nu te teme, caci, dupa aceea, Domnul indraznet te va face pe tine. Si cand te vei pocai si vei suspina, atunci te vei mantui. Ca mare este mila lui Hristos Dumnezeu si curatire este celor ce se intorc la Dansul, cu pocainta, pentru ca numai atunci mila Domnului, ca ploaia pe camp, in sufletele noastre se va pogora si razboiul vrajmasului impotriva noastra se va strica, intru Hristos Iisus Domnul nostru.
 


Intru aceasta zi, Cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, ca sa nu ne minunam de cele vremelnice, nici sa ne amagim cu cele veselitoare ale vietii si cuvant la Psalmul 72.     Fiindca mintea noastra este lesne alunecatoare si lesne se pogoara catre cele veselitoare ale vietii, uitand bunatatile cele ce vor sa fie, pentru aceea ni se cuvine noua, a nu fi cu nebagare de seama pentru pazirea de ispitirea simturilor. Ca uratorul de bine, diavolul, ispitindu-ne, amesteca lucrurile, ca sa nu poata mintea, carmaciul, a face deosebire intre cel bun si intre cel rau. Deci, cand s-au adunat asupra noastra ganduri desarte, mai inainte de a ajunge noi in intunecarea lor, degraba catre invatatura cea duhovniceasca sa alergam, cantand impreuna cu Proorocul Psalmul 72, a carui invatatura se potriveste noua. Ca, povesteste Proorocul, in acest Psalm, nepotrivirea vietii, ispitele si pe cei ce sunt vanati, prin ispite si pe cei ce biruiesc ispitele, prin rabdare, dar si rasplatirile fiecaruia sunt descoperite acolo. Pentru aceasta, este el si surpator al trufiei si al slavei desarte, povatuind catre slava cea adevarata pe cei ce voiesc sa se mantuiasca. Deci, nu numai zicerile lui sa le cunoastem, ci si mintea noastra sa o suim cu dinadinsul la graiurile cele dintru el, ca sa ne invrednicim a ne face si implinitori cu fapta si puterii si intelegerii celor aratate.
    Ca zice Proorocul: "Cat este de bun Dumnezeu cu Israel, cu cei drepti la inima. Iar mie, putin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, putin a fost de nu s-au poticnit pasii mei. Ca am pismuit pe cei fara de lege cand vedeam pacea pacatosilor. Ca nu au necazuri pana la moartea lor si tari sunt, cand lovesc ei. De osteneli omenesti nu au parte si cu oamenii nu sunt biciuiti. Pentru aceia ii stapaneste pe ei mandria si se imbraca cu nedreptatea si cugetele inimii lor ies la iveala. Gandesc si vorbesc cu viclesug, nedreptate graiesc de sus. Pana la cer ridica gura lor si cu limba lor strabat pamantul."  (Ps. 72, 1-9).
    Dar ce insemneaza: "nedreptatea graiesc de sus" si "pana la cer ridica gura lor?"
    Ceea ce vrea sa spuna psalmistul, in acest fel, este ca pacatosii, savarsind cele rele si neluand pedeapsa cea cuvenita pentru rautatile lor, ajung de socotesc ca nu este Dumnezeu, fara de minte, facandu-se ei, ca se arata: "Zis-a cel nebun in inima sa: Nu este Dumnezeu" (Ps. 13, 1), nedreptatea de sus graind, gura lor pana la cer ridicand si cu limba lor vanturand pamantul.
    "Pentru aceasta, poporul meu se ia dupa ei si gaseste ca ei sunt plini de zile bune si zice: Cum? Stie aceasta Dumnezeu? Are cunostinta Cel Preainalt? Iata, acestia sunt pacatosi si sunt indestulati. Vesnic sunt bogati. Iar eu am zis: Deci, in desert am fost drept la inima si mi-am spalat, intru cele nevinovate, mainile mele, ca am fost lovit toata ziua si mustrat in fiecare dimineata. Daca as fi grait asa, iata as fi calcat legamantul neamului fiilor tai. Si ma framantam sa pricep aceasta, dar anevoios lucru este inaintea mea. Pana ce am intrat in locasul cel sfant al lui Dumnezeu si am inteles sfarsitul celor rai!"
    Si, iata, acum sfarsitul celor ce uita pe Dumnezeu. Ca zice: "Intr-adevar, pe drumuri viclene i-ai pus pe ei si i-ai doborat cand se inaltau. Cat de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se desteapta, Doamne, in cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai facut."
    Dar care este cetatea aceasta? E "Ierusalimul cel de sus" (Gal. 4, 26). Iar mai departe zice: "De aceea s-a bucurat inima mea si rarunchii mei s-au potolit. Ca eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apuca-tu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul Tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit."
    Dar ce vrea sa spuna cand zice: "Si cu sfatul Tau m-ai povatuit" Ceea ce zice, socotesc ca este asa: Dupa ce m-am dezbarat de voia trupului meu si m-am randuit pe mine insumi catre primirea si pazirea poruncilor Tale, atunci cu sfatul Tau m-ai povatuit. Ca nu am stat nici nu m-am intarit dupa voia mea. Pentru aceea, ca un Parinte bun ce are un fiu iubit, m-ai apucat de mana dreptei mele si cu sfatul Tau m-ai povatuit, pentru care si cu slava m-ai primit.
    "Ca pe cine mai am eu in cer afara de Tine? Si, afara de Tine, ce am dorit pe pamant? Stinsu-s-a inima mea si trupul meu, Dumnezeul inimii mele si partea mea, Dumnezeule, in veac." Dar cautand ce? Petrecerile cele de sus. Ca, "in ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu". (Ps. 41, 1-2). Partea mea Tu esti, Dumnezeule, in veac.
    Adanceste-ti mult mintea ta in primirea celor zise, ca invatatura infricosata rosteste, acum, la urma, zicand: "Ca, iata, cei ce se departeaza de Tine, vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapada de Tine. Iara mie a ma lipi de Dumnezeu bine este, a pune in Domnul nadejdea mea, ca sa vestesc toate laudele Tale in portile fiicei Silonului."
    Avand, deci, iubitilor, intariri din dumnezeiestile Scripturi si cale batatorita si dreapta, care ne duce catre portile cele ceresti, sa nu slabim in nadejdea cea adunata noua in ceruri, ca vine Domnul, precum este scris, Care "are lopata in mana si va curati aria Sa si va aduna graul in jitnita, iar pleava o va arde cu foc nestins." (Matei 3, 12). Lui i se cuvine cu adevarat slava in veci! Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Filaret cel Milostiv

Celui milostiv Domnul i-a arătat milostivire,

El pururea se milostiveşte de oamenii credincioşi.

Ale lor rugăciuni le aude negreşit Domnul,

Şi însutit le răsplăteşte bunătatea lor.

Sfîntul Filaret Multmilostivul

Nădejdea şi-a pus nebiruit în Unul Dumnezeu.

Cu a lui milostivire el a uimit lumea,

Căci în sărăcie ajungînd nu s-a lepădat de Dumnezeu.

Lui Filaret nu i-a păsat de onoruri şi cinste,

Căci veacul de aici pentru negoţ e făcut.

Cu timpul vieţii se cuvine să ne dobîndim

Raiul Veşnicia fericită a lui Dumnezeu.

Domnul grăit-a nouă minunat cuvînt:

Neguţătoriţi pînă ce voi veni!

Iar la plinirea vremii,

Eu însutit şi înmiit vă voi răsplăti vouă!

Sărăcind Filaret din prea mare milostivire,

Din pricina marii bunătăţi şi iubiri de adevăr,

Dumnezeu Cel de Sus l-a cercetat pe dînsul,

Şi milostivirea Lui peste el a turnat.

Domnul pre Filaret l-a cercetat cu putere,

Răsplătind a lui jertfa cu belşug din belşug.

El răsplătitu-l-a ca pre Multpătimitorul Iov odinioară,

Cu bogăţie multă şi har peste har.

Cugetare

Virtutea este ca setea. Cînd începe omul să bea din băutura duhovnicească a virtuţii, el însetează şi mai mult şi caută să bea din ea mereu. Cel care începe să se exerseze în virtutea milostivirii un mai cunoaşte măsură, şi nu mai poate pune graniţă milostivirii lui.

Sfîntul Filaret a fost la fel de generos în sărăcie, pe cît fusese în bogăţie. Ajungînd fiica lui pe tronul imperial, ca soţie a împăratului, Sfintul Filaret a devenit din nou bogat, şi la fel de generos ca întotdeauna. Într-o zi Sfîntul Filaret a cerut soţiei şi copiilor lui să preagătească cea mai aleasă masă cu putinţă, zicîndu-le: „Să invităm la această masă bogată a noastră pe Domnul nostru Împăratul, împreună cu suita lui”. Toată casa s-a gîndit că despre împărat este vorba, ginerele Sfîntului Filaret, şi s-au aşternut la muncă cu multă sîrguinţă, întru pregătirea marii prăznuiri. În această vreme, Sfîntul Filaret a înconjurat toate străzile oraşului Constantinopol şi a adunat la sine pe toţi nevoiaşii, cerşetorii, orbii, proscrişii, uscaţii şi infirmii, şi i-a adus pe ei la marele praznic pregătit. El i-a aşezat la masă, cerînd soţiei şi fiilor să le slujească lor. Sfîrşindu-se masa, el a pus un galben mare de aur în palma fiecărui om şi i-a slobozit. De abia atunci au înţeles toţi cei din casă că prin cuvîntul împărat Sfîntul Filaret s-a referit la împăratul Hristos, iar prin cuvîntul suită, la toţi săracii şi nevoiaşii cei lipsiţi de hrană.

El a mai zis că nu trebuie să socoteşti cît să dai unui sărac, ci doar să bagi mîna în buzunar şi să scoţi de acolo ce se întîmplă să îţi cadă în mînă. Iar mîna nu va scoate decît ceea ce porunceşte Pronia lui Dumnezeu.

Luare aminte

Să luăm aminte la căderea păcătoasă a lui Adam şi Evei din Rai (Facerea 3):

• La cum Eva, după ce a păcătuit, nu s-a pocăit de nelegiuirea ei, ci s-a grăbit să îl facă şi pe soţul ei să păcătuiască;
• La cum Adam, după ce a păcătuit, nu s-a pocăit de nelegiurea lui, ci s-a îndreptăţit pe sine înaintea lui Dumnezeu, aruncînd vina asupra soţiei lui;
• La cum chiar şi astăzi, mulţi păcătoşi caută să coopteze şi pe alţii în păcatul lor, ca să şi-1 poată justifica mai bine, dînd vina pe alţii.

Predică

Despre zidirea lumii – „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul” (Facerea 1:1).

Fraţilor, acesta este răspunsul pe care îl dă Dumnezeu prin gura prorocului, anume, răspunsul la întrebarea pe care ne-o punem toţi:

„De unde a apărut lumea?”

Dumnezeu aude această întrebare a omenirii, rostită, sau nerostită. El o aude şi îi dă răspuns. Aşa cum trimite ploaie pămîntului însetat, aşa cum dă sănătate celui bolnav, aşa cum dă pîine şi îmbrăcăminte spre apărarea trupului, tot aşa dă Dumnezeu şi răspunsuri la întrebările duhului nostru. El dă răspuns la întrebarea care a dus duhul omului la foame şi la sete, la durere şi la golătate şi astfel a potolit foamea şi setea duhului omului, 1-a vindecat de boală şi 1-a îmbrăcat în haina adevăratului răspuns. Iată întrebarea: „De unde vine lumea?”. Iată şi răspunsul:

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Această lume nu a ieşit de la sine, aşa cum nimic în lumea asta un iese de la sine; nici nu a ieşit lumea aceasta de la vreo putere rea, nici are ea mai mulţi creatori, buni sau răi, ci lumea a fost făcută de Unul Dumnezeu Cel Milostiv.

Răspunsul acesta naşte bucuria în sufletul oricărui om, îndemnîndu-1 pe el la toate faptele bune. Acesta este şi criteriul după care cunoaştem, printre altele, că răspunsul acesta este singurul corect şi adevărat. Oricare alt răspuns care vine în contrazicere cu acesta aduce în sufletul omului tristeţe şi teamă, şi îl împinge la păcat şi la rău; iată elementul după care cunoaştem, printre altele, că astfel de răspunsuri sînt false.

Fraţilor, lumea este de la Dumnezeu – să ne bucurăm şi să ne veselim întru adevărul acesta! Lumea este de la Dumnezeu, şi prin urmare sfîrşitul ei va fi tot în Dumnezeu!

Lumea este dintr-o rădăcină bună şi prin urmare va şi aduce roadă bogată şi bună. Lumea a ieşit din cămara luminii, de aceea ea va şi sfîrşi în lumină. Cunoscînd că bun este începutul ei, vom cunoaşte de aceea că spre bine va şi tinde cursul ei, şi că al ei sfîrşit din cele din urmă va fi spre bine. Iată, în cuvintele acestea de la începutul Sfintei Scripturi se cuprind deja, ascuns, şi cele ce privesc sfîrşitul lumii. Căci cum a fost începutul lumii, aşa va fi şi sfîrşitul ei. Acela Care a făcut începutul, Acela va face şi sfîrşitul. Prin urmare, să ne ţinem strîns de acest adevăr mîntuitor, ca să putem avea nădeje luminoasă şi să ne întărim în dragostea faţă de Acela Care, din iubire, ne-a făcut pe noi.

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Unul Domn şi Făcătorul nostru, Izvorul cel Unul a tot binele! Noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te rugăm: îndreptează către sfîrşit bun viaţa noastră întru Duhul Tău Cel Sfînt, prin lisus Hristos Dumnezeul nostru! Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!

 

30 noiembrie – Sf. Ap. Andrei, cel întâi chemat; Sf. Frumentie, Luminătorul Abisiniei ✝) Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei ;

 

• Pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat

El a fost fiul lui lona şi fratele Marelui Petru, născut la Betsaida, iar de meserie pescar. La început el a fost ucenicul Sfîntului loan Botezătorul, dar arătînd Botezătorul loan către Mîntuitorul Hristos şi zicînd: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (loan 1: 36), Sfîntul Andrei 1-a lăsat pe loan şi a urmat lui Hristos. Apoi, Sfântul Andrei 1-a adus la Hristos şi pe fratele lui, Marele Petru. După Pogorîrea Duhului Sfînt, Sfîntului Andrei i-au căzut sorţii să propovăduiască Cuvîntul lui Dumnezeu în Bizanţ şi în Tracia, apoi în ţinuturile de pe cursul Dunării şi în Rusia de la ţărmul Mării Negre, apoi în toată Tracia, în Epir, în Grecia şi în Peloponnes, unde a adus mulţimi mari de oameni la credinţă, sfinţindu-le apoi episcopi şi preoţi. În cetatea Patras el a lucrat multe minuni mari întru Numele lui Hristos şi a cîştigat pre mulţi pentru Domnul. Printre noii credincioşi s-a numărat şi fratele şi soţia Proconsulului Aegeates. Furios, Aegeates 1-a supus pe Sfîntul Andrei unor torturi bestiale, apoi a ordonat răstignirea lui pe cruce. Fiind încă viu Sfîntul pe cruce, el i-a povăţuit pe credincioşii strînşi în jurul ei. Poporul acela a voit să urce şi să îl dea jos de pe cruce pe Sfîntul Andrei cu orice de preţ, dar Sfîntul nu i-a lăsat. Atunci el s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ei, iar trupul lui s-a înconjurat de o lumină nemaivăzută. Acea strălucire a stat vreme ca la jumătate de ceas, iar cînd ea s-a dus, Sfîntul şi-a dat fericitul lui suflet în mîna lui Dumnezeu. Aşa şi-a încheiat alergarea lui pămîntească cel mai întîi chemat Apostol, primul dintre cei doisprezece Apostoli care L-a cunoscut personal pe Mîntuitorul Hristos şi I-a urmat Lui. Sfîntul Andrei a luat mucenicia pentru Hristos Domnul la anul 62 de la întrupare. Sfintele lui moaşte au fost duse la Constantinopol; capul lui a fost mai pe urmă dus la Roma, iar o sfîntă mînă la Moscova.

Viaţa Sfântului Andrei Şaguna

SINAXAR
Întru această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Andrei, mitropolitul Ardealului

În veacul al XVIII-lea, mulţi „vlahi” sau „aromâni” din Peninsula Balcanică (Grecia, Albania, Macedonia, Kosovo de azi) din cauza stăpânirii turceşti (care îi silea să treacă la islamism) şi-au părăsit locurile natale şi s-au refugiat în câteva ţări creştine, care pe atunci făceau parte din Imperiul austriac sau „al habsburgilor”: Austria, Ungaria, Transilvania, Slovacia şi o parte din Polonia. Printre cei refugiaţi atunci s-au numărat şi familiile Şaguna şi Muciu, bunicii viitorului ierarh, a cărui sfântă pomenire o facem azi, care s-au aşezat ca negustori în oraşul Mişcolţ, în nord-estul Ungariei, ei numărându-se printre ctitorii unei monumentale biserici din acel oraş, care astăzi mai are puţini credincioşi de lege ortodoxă. Acolo s-a născut copilul Anastasie Şaguna, cu puţine zile înainte de Crăciunul anului 1808. Tatăl său, nepriceput în ale negustoriei şi-a pierdut averea şi s-a înrolat în armată, dar după câţiva ani a murit. Înfruntând mari lipsuri materiale, sprijinită de rude mai înstărite, vrednica mamă Anastasia Şaguna, născută Muciu, şi-a crescut în credinţa ortodoxă cei trei copii orfani: Evreta (devenit negustor), Ecaterina şi Anastasie. Cel mai mic , fiul dăruit de Dumnezeu cu mintea iscusită şi dragoste de carte, a fost dat la învăţătură la cele mai bune şcoli ale timpului: şcoala primară „greco-valahă” din Mişcolţ, întreţinută de parohia aromânească de acolo, gimnaziul „inferior” din Mişcolţ, gimnaziul „superior” (liceul) din Pesta (azi Budapesta), apoi la Universitatea din acel oraş, unde a făcut studii strălucite de Filozofie şi Drept. I se deschidea în faţă o frumoasă carieră de avocat, judecător sau profesor, dar la îndemnul evlavioasei sale mame, tânărul Anastasie a plecat la Vârşeţ (în Banatul sârbesc de azi) şi s-a înscris la Seminarul teologic româno-sârb de acolo. Iar după trei ani de învăţătură şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea sârbească Hopovo, unde, după un an de „noviciat”, în ziua de 24 octombrie 1833, deci înainte de a fi împlinit 25 de ani, a fost călugărit sub numele de Andrei. Era un călugăr învăţat, cu studii de drept, filozofie şi teologie, bun cunoscător al limbilor română (inclusiv dialectul aromân), maghiară, germană, sârbă, greacă, latină şi slavonă.
Apreciat de ierarhii ortodocşi sârbi, a activat în cadrul Mitropoliei de la Carloviţ, timp de 13 ani, ca secretar, asesor (consilier) mitropolitan, ca profesor de seminar şi ca egumen la patru mănăstiri sârbeşti (Iazak, Beşenovo, Hopovo şi Covil).
În vara anului 1846 mitropolitul de la Carloviţ l-a numit „vicar general” al Episcopiei româneşti vacante a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu; în decembrie 1847 „soborul” protopopilor ardeleni l-a propus ca episcop, fiind confirmat de Curtea imperială din Viena şi hirotonit arhiereu de către mitropolitul din Carloviţ în Duminica Tomii din anul 1848. Chiar în ziua hirotonirii a plecat spre Sibiu, unde izbucnise revoluţia românească. S-a implicat direct şi cu multă dăruire în toate acţiunile care urmăreau „emanciparea” românilor, pe primul loc fiind recunoaşterea lor ca „naţiune” egală în drepturi cu maghiarii, saşii şi secuii şi desfiinţarea iobăgiei. A fost o copreşedinte al Adunării naţionale româneşti de la Blaj din 3/15 mai 1848, care l-a ales preşedinte al comitetului permanent al românilor, cu sediul la Sibiu, un fel de guvern provizoriu; a fost delegat în două rânduri să prezinte revendicările româneşti la curtea imperială din Viena. De aceea a fost considerat, pe bună dreptate, ca „diplomatul” revoluţiei româneşti, alături de teoreticianul sau ideologul ei Simion Bărnuţiu şi conducătorul de oşti populare Avram Iancu. Mai târziu, a fost membru în Dieta din Pesta, membru în Senatul imperial din Viena, preşedinte al unor Conferinţe naţional-politice româneşti care s-au întrunit la Sibiu şi Alba Iulia. Peste tot a susţinut şi apărat cu demnitate drepturile legitime ale românilor ardeleni.
În acelaşi timp, Andrei Şaguna a luptat cu mult curaj, timp de 15 ani, pentru ieşirea Bisericii româneşti din Ardeal de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Carloviţ, sub care a fost aşezată în mod abuziv de Curtea imperială de la Viena. Lupta lui a fost încununată de izbândă în decembrie 1864, când s-a aprobat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului (desfiinţată în 1701 de autorităţile de stat de atunci), iar Andrei Şaguna a devenit arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al românilor din Ardeal, Banat şi „părţile de vest” (Crişana). El a întocmit apoi o lege de organizare, cunoscută sub numele de Statutul organic, aprobată de un Congres naţional-bisericesc în anul 1868, prin care se prevedea autonomia Bisericii sale faţă de stat, dar şi participarea laicilor la conducerea vieţii bisericeşti, în probleme administrative şi economice. Biserica din Ardeal s-a condus după acest statut până în anul 1925, dar principiile lui de bază s-au păstrat şi în Statutele următoare până azi.
Mitropolitul Andrei a fost un adevărat „ctitor” al culturii româneşti din Ardeal, un adevărat „ministru al culturii şi învăţământului”. El a reorganizat vechea şcoală teologică de la Sibiu (existentă din 1786) ca un Institut teologic-pedagogic, cu două „secţiuni”, în care se pregăteau viitorii preoţi, dar şi învăţătorii celor aproximativ 800 de şcoli primare din Ardeal, îndrumate de Biserică (mai mult de jumătate fiind înfiinţate în timpul lui Şaguna). Tot el (împreună cu protopopul Ion Popasu) a întemeiat Gimnaziul cu opt clase din Braşov (actualul Colegiu „Andrei Şaguna”), un Gimnaziu la Brad, în jud. Hunedoara, o şcoală „reală-comercială” în Braşov, a iniţiat cursuri pentru neştiutorii de carte în fiecare parohie. La Sibiu a înfiinţat o „tipografie diecezană”, în 1850, în care s-a tipărit ziarul „Telegraful Român” (din ianuarie 1853 până azi, în mod neîntrerupt), „Calendarul” eparhial (numit azi „Îndrumătorul bisericesc”, din 1852 până azi), o serie de manuale pentru şcolile primare, dar şi manuale pentru învăţământul teologic (unele scrise de el însuşi), toate cărţile de slujbă, unele în mai multe ediţii, o nouă ediţie a Bibliei, în 1856-1858 şi multe altele. Tot Şaguna a fost acela care a obţinut acordul autorităţilor pentru înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român (Astra), al cărui preşedinte a fost timp de şase ani (desfiinţată de autorităţile comuniste în 1948, readusă la viaţă în 1990). A acordat burse, din fondurile Arhiepiscopiei, unor tineri care urmau studii gimnaziale şi universitare, din rândul cărora s-a format elita intelectuală a Ardealului de altădată.
Sub raport economic, trebuie să spunem că el a cumpărat actuala reşedinţă mitropolitană din Sibiu şi câteva clădiri din apropiere pentru Institutul teologic-pedagogic şi alte imobile. Tot el a ctitorit biserica din Guşteriţa (azi cartier al Sibiului) şi a îndemnat preoţii şi credincioşii să contribuie cu bani şi braţele la ridicarea unor biserici şi clădiri şcolare. Intenţiona să zidească o catedrală în Sibiu, dar nu a reuşit să strângă banii necesari pentru începerea lucrărilor, De aceea, slujea în „biserica din groapă” şi apoi în „biserica grecească” din „cetate”, pe locul actualei catedrale, în care a reuşit să introducă muzica specifică Ardealului, pusă pe note de preotul profesor Dimitrie Cunţan, în locul celei psaltice, greceşti.
A fost un ales rugător şi postitor, un desăvârşit liturghisitor, predicator şi păstor de suflete, care a păstrat în permanenţă legătura cu clerul şi credincioşii prin pastoralele trimise la Crăciun, la Paşti şi în alte ocazii.
Acesta a fost mitropolitul Andrei Şaguna, ierarhul trimis de Dumnezeu în mijlocul românilor ortodocşi din Ardeal, pe seama cărora a creat atâtea instituţii bisericeşti şi culturale, care au rezistat în faţa tuturor vitregiilor istoriei, ajungând până la noi. A trecut la cele veşnice la 16/28 iunie 1873, fiind îngropat lângă biserica mare din Răşinari, aşa cum a rânduit el însuţi prin testament, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică şi fără pompă”. Cu toată smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul dreptcredincios l-a cinstit cum se cuvine şi după moarte, încât s-a creat un adevărat „cult popular” al mitropolitului Andrei. Zeci de oameni de cultură, români, dar şi străini, au scris cărţi şi alte lucrări despre viaţa şi strădaniile sale întru slujirea Bisericii şi a neamului său, socotindu-l drept cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut Biserica românească în tot decursul istoriei sale.
Pomenirea lui să fie din neam în neam!

• Pomenirea Sfântului Frumentie, Luminătorul Abisiniei

În vremea împăratului Constantin cel Mare, un bărbat foarte învăţat din cetatea Tirului, pe nume Meropius, a călătorit în India. El a luat cu sine pe doi creştini, fraţii Edesie şi Frumentie. În timpul călătoriei, corabia lor a naufragiat într-o furtună pe coastele Abisiniei, iar abisinienii sălbatici au ucis tot echipajul şi pe toţi călătorii, mai puţin aceşti doi fraţi. Edesie şi Frumentie au vieţuit astfel în Abisinia vreme de mai mulţi ani, reuşind să intre în serviciul curţii imperiale a împăratului abisinian. Frumentie a început să propovăduiască şi Cuvîntul lui Dumnezeu, mai întîi într-un mod mai precaut, dar convins că acest pămînt va aduce roadă bogată lui Hristos. Cei doi fraţi s-au îmbarcat la urmă în corăbii: Edesie cu destinaţia Tir, iar Frumentius la Alexandria, unde dorea sa îl cerceteze pe Sfîntul Athanasie cel Mare. Sfîntul Frumentie a prezentat Patriarhului situaţia din Abisinia şi a cerut păstori pentru cei noi convertiţi din acele ţinuturi. Sfîntul Athanasie atunci 1-a sfinţit pe Sfîntul Frumentie episcop. Sfîntul Înaltpreasfinţit Frumentie s-a întors astfel în Abisinia, unde în timpul vieţii lui a adus tot poporul abisinian la Hristos. Acest mare păstor al turmei lui Hristos, Luminătorul Abisiniei, s-a săvîrşit către Domnul cu pace la anul 370, strămutîndu-se în locaşurile cereşti ale veşnicei slave.

Luna noiembrie în 30 de zile: pomenirea Sfântului slãvitului si atotlãudatului
Apostol Andrei, cel întâi chemat (+69).       Acesta a fost din Betsaida, orasel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dar, daca a auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan,1,29), Sfantul Andrei, lasandu-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos, zicand fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan,1,41). Si astfel, l-a tras si pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si Apostolul cel intai chemat al Domnului. Si se afla in Scriptura si alte multe invataturi despre dansul.
        Din zilele acelea, ca si ceilalti Apostoli, Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-L pe drumurile Tarii Sfinte, adapandu-se din izvorul nesecat al dumnezeiestilor descoperiri pe care le aducea Mantuitorul. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, datator de viata, al credintei cele noi intemeiata de Hristos, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.
        La randul ei, Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru propovaduire. Atunci, acestui intai chemat, - i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia, Insa, a umblat in aceste locuri nu in graba, ci, in fiecare, zabovind si rabdand multe impotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a intors la urma din nou in Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie si, strabatand celelalte tari, a ajuns la tinutul Peloponezului, unde pe multi i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus "Crucea Sfantului Andrei". Dumnezeului nostru slava!

Sinaxar 30 Noiembrie

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel întâi chemat.

Acesta era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii", lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Şi zicând lui Petru: "Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret", l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului său.
Deci, sculându-se de acolo a trecut multe cetăţi şi oraşe, precum: Neocezareea, Samosata, la alani, la abasgi, zichii, bosforiţi şi hersoniţi, apoi s-a întors la Bizanţ şi acolo hirotonind episcop pe Stahie, şi colindând celelalte ţări, a venit la luminatul Ostrov al Peloponesului şi în Paleapatra, primit fiind în gazda de un om anume Sosie, care bolea greu, l-a tămăduit şi îndată toată cetatea Patrelor, a venit la Hristos. Şi Maximila, femeia proconsulului, fiind vindecată de cumplită boală şi dobândind grabnică tămăduire, a crezut în Hristos, împreună cu preaînţeleptul Stratoclis, fratele proconsulului Egheat, şi alţii mulţi ce aveau multe feluri de boli s-au tămăduit prin punerea mâinilor apostolului. Pentru aceasta mâniindu-se Egheat, şi prinzând pe apostolul Domnului şi răstignindu-l cu capul în jos pe o cruce, l-a scos din viaţa aceasta. Pentru aceasta şi el, nedreptul, dreaptă răsplătire a luat de la Dumnezeu, căci căzând într-o râpă înaltă, s-a risipit. Iar moaştele apostolului după aceea peste multă vreme au fost mutate la Constantinopol, în zilele împăratului Constantiu, fiul mai-marelui Constantin, prin porunca lui, de Mucenicul Artemie. Şi au fost aşezate cu ale lui Luca Evanghelistul şi cu ale lui Timotei în luminata biserică a Sfinţilor Apostoli.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Frumentiu episcop de Inda (în Abisinia, adică Etiopia).

În zilele împăratului Constantin cel Mare, în anii 330, un filozof ce era din Tir, s-a dus să colinde în India cea mai dinăuntru, având împreuna cu el şi doi fraţi după trup tineri, ale căror nume erau Edesiu şi Frumentiu. Iar întorcându-se din India, a stat la un liman ca să ia apă, şi acolo au căzut în mâinile tâlharilor şi ale barbarilor, care pe unii din cei din corabie i-au aruncat în mare, iar pe alţii i-au tăiat. Din cei omorâţi, unul era şi pomenitul filozof. Câţi au rămas vii, între care erau şi cei doi fraţi după trup, Edesiu şi Frumentiu, au fost daţi împăratului Indiei.
Deci văzând împăratul pe aceşti doi tineri ca erau potriviţi cu scopul ce el cugeta, i-a pus pe ei supraveghetori şi iconomi împărătescului său palat. Dar şi fiul împăratului, care a moştenit împărăţia după tatăl său, a învrednicit pe tineri de mai mare cinste şi îndrăzneală. Deci fiindcă ei aveau mare putere la împăratul Indiei, pentru aceasta porunceau cu îndrăzneală neguţătorilor ce veneau din părţile romanilor ca să se adune la o biserică, după obiceiul lor, şi să săvârşească dumnezeiască liturghie. Iar trecând câţiva ani s-au dus tinerii la împăratul şi i-au cerut ca să le dea lor plata pentru dragostea cea către ei. Iar plata era ca să-i lase să se întoarcă în patria lor. Aceasta dorire dobândind-o, s-au dus mai întâi în pământul romanilor. Şi Edesiu s-a dus la Tir, ca să-şi afle părinţii şi rudeniile sale, iar Frumentiu a cinstit mai mult osârdia către cele dumnezeieşti, decât vederea părinţilor săi. Deci ajungând la Alexandria, a arătat arhiepiscopului de acolo ca indienii foarte doresc să primească lumina slăvirii de Dumnezeu şi a credinţei. La aceasta a răspuns arhiepiscopul Atanasie (căci acesta era care pe acea vreme împodobea scaunul Alexandriei): "Iubitul meu, cine este mai bun şi mai potrivit decât tine, ca să alunge din sufletele lor întunericul înşelăciunii şi să le pricinuiască lor lumina dumnezeieştii propovăduiri?" Acestea zicând, l-a hirotonit pe el arhiereu şi l-a trimis în India, ca să lucreze cu plugul învăţăturii sale, la acel neam. Deci dumnezeiescul Frumentiu, nimic socotind atunci ca să meargă spre a-şi vedea rudeniile sale, ci pentru dragostea credinţei celei drepte şi pentru binele aproapelui, lăsându-şi patria şi rudeniile, a îndrăznit să călătorească pe mare, până ce a ajuns în India.
Iar după ce a ajuns acolo fericitul, cu osârdie a bine-lucrat înţelenitele inimi ale indienilor, semănând în ele sămânţa credinţei. Drept aceea le-a şi făcut vrednice spre rodirea cunoştinţei de Dumnezeu şi a faptei bune, având împreună-lucrător harul cel dat de la Dumnezeu. Căci el, urmând toată ziua apostoleştile învăţături şi făcând minuni multe, nu numai pe cei demonizaţi îi mântuia şi tot felul de boală vindeca, ci şi din cei ce se împotriveau şi nu primeau în grabă cele de dânsul zise, iar pe alţii îi da Satanei. După cum a făcut apostolul, care zice: "Daţi-l pe el Satanei spre pierzarea trupului, ca să se mântuiască duhul lui". Iar pe alţii îi făcea să se usuce, şi altora le orbea ochii.
Drept aceea pentru această pricină, toţi au primit şi au rodit în sufletele lor sămânţa credinţei lui Hristos. Pentru care şi în puţină vreme singur sfinţitul Frumentiu, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, a botezat toată latura indienilor. Şi a zidit biserici, şi a hirotonit preoţi, şi capiştile idoleşti le-a surpat, şi pe idoli i-a zdrobit. Aşadar pentru toate acestea, se minunau toţi şi însuşi împăratul, şi zicea sfântului: "Pentru care pricină, o iubitule, în curgerea de vreme a atâtor mulţi ani ce ai vieţuit mai înainte împreună cu noi, nu ai făcut niciodată vreun semn şi minune? Şi acum de unde ţi s-a dat ţie acest fel de har şi de putere, iubitule?" Iar fericitul Frumentiu a răspuns: "Nu este al meu harul, o prea cinstiţilor şi adevăraţilor ai lui Hristos prieteni, ci al preoţiei, care mi s-a dat mie de la Însuşi Hristos. Căci văzând bun cugetul vostru, lăsând pentru aceasta patria şi rudenia, după cuvântul Domnului, m-am dus la Alexandria şi, arătând cele despre voi marelui Atanasie, pastorul Bisericii aceleia, şi cu tainică ungere a arhieriei fiind hirotonit de el, şi cu harul apostolesc fiind luminat, prin rugăciunea lui către Dumnezeu, am fost trimis către voi. Iar voi cu credinţă şi cu dragoste primindu-mă, harul preoţiei, dar mai ales al lui Dumnezeu, lucrează prin mine precum vedeţi, şi face asemenea minuni".
Aşadar Frumentiu acesta întocmai cu apostolii, întru mulţi ani vieţuind cu plăcere de Dumnezeu între indieni şi, învăţându-i poruncile lui Dumnezeu, şi spre lucrarea poruncilor prefăcându-i, s-a mutat către Domnul. Ale cărui cinstite moaşte dau tot felul de vindecări celor ce se apropie de ele, întru slava adevăratului Dumnezeu. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
 
Întru aceastã zi, cuvânt al Preacuviosului Pãrintelui nostru Efrem Sirul,
despre lucrarea dracului, cel ce este urâtorul binelui.         Parintilor si fratilor, ascultati: De multe ori vrajmasul sfatuieste pe om zicand: "Este inca tanar, indulceste-te din poftele tale. Socoteste cati nu s-au desfatat si in lume si nici de vesnicele bunatati nu s-au lipsit. Si tu esti tanar, mananca, bea, veseleste-te cu bunatatile lumii acesteia si la batranetile tale te vei pocai. Ca, pentru ce voiesti de la o varsta ca aceasta sa-ti topesti trupul tau?" Vin apoi batranetile si el, vicleanul, aduce atunci graiuri din dumnezeiestile Scripturi si zice: "O, omule, suspini si te indoiesti de mila lui Dumnezeu si il faci pe Dansul nemilostiv? Dumnezeiasca Scriptura propovaduieste ca Dumnezeu este milostiv si iubitor de oameni. Au nu cunoaste El ca esti batran, slab si neputincios? Nu stie El ca nu poti sa postesti, nici sa priveghezi, nici pe jos sa te culci? Nu l-au auzit pe Dansul, zicand in Evanghelie ca si cei ce slujesc din tanara varsta, si cei din varsta de mijloc, precum si cei batrani, intocmai iau plata? Ca asa a zis in Evanghelie: si cei ce au venit din ceasul intai, ca si cei din ceasul al treilea, si cei din al saselea si cei din al noualea, ca si cei din al unsprezecelea ceas, aceeasi plata au luat. Iata, si Proorocul David a proorocit zicand: A binecuvantat pe cei mici si pe cei mari". Graiurile acestea le zice duhul rau catre cei ce stiu Scripturile, ca nici la tinerete, nici la batranete sa nu-i lase sa-si planga pacatele. Iar catre cei mai simpli, batandu-i cu palosul deznadejdii, zice: "Omule, ce gandesti? Ce te amagesti singur, zicand ca Dumnezeu este Dumnezeu al celor ce se pocaiesc? Ai fost desfranat, ai talharit, ai ucis, ai furat, ai mintit, ai jurat stramb! Ce nadejde de mantuire mai ai? Ai pierit. Drept aceea indulceste-te acum de poftele tale. Pe cele de dincolo le-ai pierdut, vezi, de acestea de aici sa nu te lipsesti!" Acestea sunt graiurile diavolului. Ale lui Hristos sunt tocmai dimpotriva: "Ai pierit, dar poti sa te mantuiesti. Ai fost desfranat, dar poti sa te faci intreg intelept". Cand Petru a zis: "De cate ori voi ierta fratelui meu cand se pocaieste?" I-a raspuns Hristos: "De saptezeci de ori cate sapte". Adica intotdeauna. Insa, omul, asa cum va fi gasit la sfarsitul sau, asa se va judeca ori in bine, ori in rau.
        Adu-ti aminte frate, cum s-au mantuit pacatosii si sa nu deznadajduiesti. Adu-ti aminte de fericitul Manase, de desfranata, de vamesul, de talharul si vei scapa de amagire. Cand iti va zice tie: "Indulceste-te din poftele tale!", zi catre el: "Si oare ce folos este din necuratia dezmierdarilor, afara de focul vesnic ce-l pricinuieste?" SI cand iti aduce tie aminte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu este milostiv si iubitor de oameni, dar El este si drept Judecator. Si stiu ca nu te-a crutat nici pe tine diavole, nici pe cei ce, dupa tine, s-au lepadat de El, ci cu focul cel vesnic v-a osandit". Iar daca iti va zice: "Eu sunt fara de trup si nu sunt legat cu neputinte, pentru aceasta nu m-a crutat, dar pe tine te va cruta". Atunci raspunde-i: "Dar, de ce, atunci, nu l-a crutat pe Adam, cel intai zidit? Nici pe Eva, nici pe Cain, nici pe cei din vremea potopului, nici pe cei din Sodoma si nici pe ucenicul Sau Iuda? Si daca pe ucenicul Sau nu l-a crutat, cum ma va cruta pe mine? Du-te departe de mine, lepadatule din cer". Si pecetluieste-te pe tine cu semnul crucii si va fugi de la tine. Fratii mei, sa nu ne plecam vrajmasului celui ce ne sfatuieste rau, ca sa ne piarda pe noi. Ci sa credem ca este judecata si rasplatire si pentru fapte, ca si pentru cuvinte si pentru ganduri. Acestea toate stiindu-le, pe ele sa ne intemeiem noi insine, ca cei potrivnici, neavand ce sa zica nici un rau impotriva noastra in ziua infricosatei judecati, sa aflam odihna cu cei ce se tem de Domnul si impreuna cu toti acestia sa sjujim binele: "Ca fara fapte, credinta este moarta" (Iacov 2,20) precum si faptele, fara de credinta, moarte sunt. Ca este cu neputinta ca cineva, imbuibandu-se, sa intre in Imparatia Cerurilor, dupa insusi graitul glas al Evangheliei ce zice: "Luati seama la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura" (Luca,21,34). Pentru aceasta se cuvine noua sa fim gata in tot ceasul, ca nu cumva, fara de veste, fiind chemati, sa ne aflam nepregatiti. Si vor suspina pentru noi Sfintii ingeri, cei trimisi de noi, iar raii draci vor rade in hohote.
        Sa nu ne aflam numai cu numele crestini, iar cu naravul pagani, caci, crestinatatea insemneaza sa urmezi, dupa putinta, lui Hristos. Ca, daca ne multumim numai cu Sfantul Botez si ne vom lenevi la implinirea celorlalte porunci, ne vom face necredinciosi. Hristos la nimic nu ne va folosi, petrecand noi in rautate si in pacat. Ca l-au auzit pe Dansul graind in Sfanta Evanghelie: "Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce va face voia Tatalui Meu Celui din ceruri" (Matei,7,21). Vedeti cum au bineplacut Sfintii lui Dumnezeu, nu dormind si zacand cu fata in sus, ci, au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la cazne, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti si stramtorati, rau primiti. Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustiu si in munti, si in pesteri si in crapaturile pamantului. (Evr.11,37-38). Pentru aceea, iubitilor si iubitorilor de Hristos, sa ne ostenim si noi, fiecare dupa putere, ca nu cu totul sa ne aflam fara de roade si nu ne va primi pe noi Domnul cu osanda cea vesnica.
        Deci, precum este la voia noastra a pacatui, Dumnezeu daruindu-ne sloboda stapanire de sine, asa si a lucra dreptatea, intru noi este, cu dumnezeiescul ajutor. Drept aceea, sa iubim calea cea stramta si necajita, ca printr-insa, impreuna cu Hristos vom imparati, si sa fugim de umblarile caii celei late si desfatate, care se face noua pricinuitoare de osanda vesnica. Deci, fratilor, sa lucram bunatatea din toata mintea noastra, sa omoram cugetul nostru cel trupesc, ca sa nu ne aflam vrajmasi ai lui Dumnezeu, cum a zis Pavel, marele Apostol al lui Hristos. Sa ne milostivim, sa dam paine si sa luam cerul, sa dam un ban si vom locui in Rai, sa dam o haina sa mostenim Imparatia Cerurilor. Sa dam putine, ca sa luam multe. Sa avem vointa si vom putea savarsi totul. Sa avem tragere de inima si vom lua virtute. Ca, zice Sfantul Grigorie al Nysei: "Numai fapta buna cu osteneala hraneste puterea, neslabind-o, ci crescand-o". Sa lacrimam aici, o fratilor iubitori de Hristos, ca sa stingem vapaia cea fara de sfarsit, ca cei ce aici se veselesc, acolo se vor osandi, iar cei ce plang aici, acolo vor rade. Cei ce sunt urati, acolo vor fi fericiti. Cei ce aici flamanzesc, acolo se vor satura. Cei ce aici inseteaza, acolo se vor indestula. Sa ne trezim, sa priveghem cu toata puterea. Sa nu ne intristam, batand in usa si rugandu-ne, ca negresit ne va deschide Hristos Dumnezeul nostru.
        Lui se cuvine slava, acum si de-a pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Apostol Andrei Cel întâi Chemat

Sfîntul Andrei, luminat de Duhul,

Şi între Apostoli Mai Întîiul Chemat,

Pre Domnul propovăduit-a ziua şi noaptea,

Şi cu Sfînta Cruce popor mult a botezat.

Ca grădinarul ce bine grijeşte grădina,

El în cetăţi şi în sate a mers fără somn,

Şi cu îndemînare mare altoit-a în ele

Rod bun ce-a udat cu apa Viului Izvor;

Pînă ce la sfîrştitul alergării lui ajuns-a,

Şi văzut-a Crucea ce îl aştepta.

El cu bucurie zis-a către Cruce :

„O, Scumpă Cruce, pre tine Domnul te-a sfinţit!

Pre tine cu al Său trup te a sfinţit Domnul,

O, Cruce sfîntă, odihneşte al meu trup!

Ridică-mă pre mine din tină şi ţărînă,

Şi mă înalţă sus, către Dumnezeu!

Dă-mi ca de pe tine să întîmpine al meu suflet pre Domnul,

Domnul Hristos care pe Sine, pentru mine s-a răstignit!”.

O, ucenice credincios al lui loan Botezătorul,

Apostole Sfinte al lui Hristos Mîntuitor!

O, Sfinte Andreie,

Stea mai întîi chemată,

Ajută-ne nouă cu-ale tale rugăciuni!

Cugetare

Sfântul Ioan Gură de Aur a zis: „Toate le sînt date Apostolilor”. Adică, toate darurile, toate puterile, toată plinătatea harului pe care îl dă Dumnezeu credincioşilor. Noi vedem aceasta în viaţa marelui Apostol, a Sfîntului Andrei cel întîi chemat: El a fost apostol, evanghelist, proroc, păstor şi învăţător (Efeseni 4: 11).

Ca evanghelist, el a dus vestea bună a Evangheliei în cele patru colţuri ale pămîntului; ca proroc, el a prorocit botezul poporului rus şi măreţia Kievului ca centru de iradiere a creştinismului; ca păstor, el a întemeiat şi a organizat mulţime de biserici; ca învăţător, el a învăţat neobosit ziua şi noaptea pînă şi de pe crucea pe care a fost răstignit, pînă la ultima lui suflare. În afară de acestea, el a fost mare mucenic, fapt care a fost de asemenea după darul Sfîntului Duh, şi care nu este dat tuturor.

Astfel, vedem în acest sfînt Apostol, ca şi în alţi sfinţi apostoli, plinătatea harului Duhului Sfînt. Şi fiecare faptă măreaţă pe care o lucrează omul următor lui Hristos trebuie atribuită acestui har. Sfântul Frumentie ne demonstrează cu putere că acesta este adevărul lucrurilor.

Întorcîndu-se de la Alexandria în Abisinia ca episcop sfinţit, el a început să lucreze mari minuni, aducînd la credinţă mulţime de popor. Regele Abisiniei, uimit, 1-a întrebat: „Ai trăit atîţia ani printre noi, şi niciodată nu te-am văzut lucrînd asemenea minuni. De unde ai tu acum această putere?”. Fericitul Frumentie i-a răspuns şi i-a zis: „Aceasta nu este lucrarea mea, ci este lucrarea harului preoţiei care se află întru mine”.

Sfântul apoi i-a explicat regelui cum şi-a lăsat părinţi şi căsătorie şi lumea toată pentru dragostea lui Hristos şi cum a primit, prin punerea mîinilor Sfîntului Athanasie, harul preoţiei celei mai înalte şi al facerii de minuni.

Luare aminte

Să luăm aminte la căderea duhovnicească a lui Adam şi a Evei (Facerea : 3)

• La cum şarpele a stîrnit în Eva lăcomia pîntecelui şi aroganţa;
• La cum femeia lacomă şi mîndră a călcat porunca lui Dumnezeu şi a mîncat din Pomul Cunoştinţei;
• La cum Eva a păcătuit, nu din mijlocul penuriei sau sărăciei, ci din mijlocul a toată abundenţa şi bogăţia.

Predică

Despre ignoranţa şi împietrirea păgânilor – „Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor” (Efeseni 4: 17-18).

Ce este deşertăciunea, fraţilor?

Ea este tot ceea ce este în afara lui Dumnezeu, tăiat de la El şi lucrat fără frică de El.

Ce este deşertăciunea minţii, fraţilor?

Ea este a trăi şi a interpreta viaţa un prin lumina legii lui Dumnezeu, ci prin întunecimea propriilor cugete şi pofte ale minţii noastre trupeşti.

Dar de unde ne vine nouă acest rău, fraţilor?

El ne vine de la împietrirea inimii şi de la ignoranţa cea lăuntrică.

Dar ce înseamnă împietrirea inimii, fraţilor?

Ea înseamnă că inima este lipsită de dragostea lui Dumnezeu şi de frica de Dumnezeu şi este în loc plină de pofte şi de spaima de toate cele care pot face vreun rău trupului.

Fraţilor, dar ce se naşte din împietrirea inimii?

Ignoranţa se naşte dintru aceasta, necunoaşterea desăvîrşită a lucrurilor dumnezeieşti, a căilor dumnezeieşti şi a legilor dumnezeieşti; inima împietrită nu cunoaşte deloc viaţa duhovnicească sau ce sînt cugetările dumnezeieşti.

Dar care este consecinţa finală, fraţilor, a împietririi inimii şi necunoaşterii crase a adevărului dumnezeiesc?

Ea este înţelegerea întunecată a toate şi înstrăinarea de Dumnezeul Cel Viu. Înţelegerea întunecată vine atunci cînd mintea omului este la fel de întunecată precum îi este şi trupul, iar lumina din om se preface atunci întru întuneric.

O, cumplit întuneric! Căci înţelegerea întunecată arată întunecarea cu totul a minţii. Iar mintea întunecată nu mai poate pricepe înţelesul nici unui lucru sau neagă înţelesul oricărui lucru. Într-o asemenea stare, omul este cu totul străin de viaţa lui Dumnezeu şi se usucă şi moare ca un mădular tăiat cu totul din trup.

Aceasta sînt păgînii, aceasta sînt cei fără de Dumnezeu, aceasta sînt toţi cei cu credinţă puţină şi falşii creştini.

Dar chiar şi lemnul uscat, dacă este udat cu Apa Vieţii care vine de la Domnul Hristos, învie şi dă mlădiţe şi verdeaţă. Chiar şi lumea păgînă cea asemenea băţului uscat a fost ridicată şi readusă la viaţă de Hristos Domnul. Cu atît mai mult este posibil acest lucru pentru creştinii care se pocăiesc!

Să privim la noi înşine, fraţilor. Să facem aceasta în fiecare zi. Să ne întrebăm în fiecare zi dacă nu cumva ne-am înstrăinat cu totul de viaţa lui Dumnezeu din pricina deşertăciunii noastre.

Iată ceasul morţii noastre se apropie mereu, împreună cu sfîrşitul şi cu judecata. Iată în curînd lemnul uscat se va arunca în focul cel nestins.

O, Stăpîne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Mintea noastră şi Viaţa, ajută-ne nouă numai la Tine pururea să cugetăm şi cu Tine pururea să vieţuim. Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!