Luna iunie în ziua întâi : Pomenirea Sfântului Mucenic Iustin Filozoful (167)
Sfântul Iustin era din Flavia Mineapolis, vechiul Sihem, din
Samaria. Era de neam, născut în inima Palestinei şi a trăit pe vremea
împăratului filozof Marcu- Aureliu(161-180). Încă
de tânăr a simţit chemare pentru filozofie, dorind a cunoaşte adevărul
asupra vieţii şi asupra lui Dumnezeu. Aceasta avea să-l ducă până la
Hristos. Viaţa lui a fost o lungă căutare a Adevărului. În căutarea lui,
Sfântul Iustin s-a făcut, rând pe rând, ucenicul unui dascăl stoic, mai
apoi, ucenic al unuia aristotelic, pe urmă, al unuia pitagorean, pe
care l-a părăsit repede, pentru unul platonician. Nădăjduia, de la toţi
să-l poată afla pe Dumnezeu, Adevărul. Odată, retras în linişte şi
plimbându-se pe malul mării, a întâlnit un bătrân necunoscut, care l-a
scos din înşelare. A rămas uimit când bătrânul l-a îndemnat să cerceteze
cărţile Prorocilor şi să se roage, ca să i se deschidă porţile vieţii.
Pe drumul arătat de bătrân, pe care nu l-a mai văzut niciodată, Sfântul
Iustin s-a încredinţat că numai filozofia creştină este singura
filozofie de folos şi s-a făcut creştin. Ca urmare, după botez, n-a mai
lepădat, toată viaţa lui, haina de filozof; dimpotrivă, a deschis la
Roma o şcoală de ucenici, făcându-se apostol al noii filozofii. A
călătorit şi la Efes, în Asia, în slujba aceluiaşi apostolat, având loc,
acolo, convorbirea lui cu iudeul Trifon, de unde s-a întors la Roma. De
aici, Sfântul Iustin a trimis împăratului-filozof Marcu-Aureliu, prima
lui apărare a creştinilor. Scrierile
Sfântului Iustin sunt numeroase; multe s-au pierdut. Nu ne-au mai rămas
decât cele două apărări (Apologii) ale creştinilor, dovedind
împăratului şi senatului roman nevinovţia creştinilor, precum şi Dialogul cu Trifon iudeul,
adeverind că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia. Sfântul Iustin a
arătat că filozofii păgâni au cunoscut, şi ei, pe Dumnezeul cel
adevărat, pe de-o parte, prin Scriptura lui Moise, pe de altă parte,
prin lucrarea în lume a Logosului. Sfântul
Iustin a fost prins, pârât fiind de un filozof, anume Crescent cinicul.
Actele judecăţii lui nu s-au păstrat. Adus în faţa lui Rusticus,
dregătorul din Roma, Sfântul Iustin a înţeles că, de acum , nu mai era
vorba să lămurescă pe cineva, ci de a mărturisi. La judecată a fost
întrebat: “ Cu ce ştiinţă te îndeletniceşti tu ?” Răspunsul lui a fost: “
Am studiat toate ştiinţele. Am sfârşit prin a mă lipi de învăţătura cea
dreaptă a creştinilor.” A fost osândit să fie biciuit şi să i se taie
capul. Sfântul Iustin n-a murit singur; era înconjurat de şase din
ucenicii săi.
Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru, Efrem Sirul, despre fapta bună
Zis-a un oarecare dintre Sfinţi: „ Cugetă cele bune, ca să nu
cugeţi cele rele, fiindcă mintea nu suferă să fie fără de lucru. Să dăm,
deci, minţii noastre, cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu, în rugăciuni
şi la înţelegerea celor bune. Că deşarta cugetare, odrăsleşte lucruri
ale deşertăciunii, iar cugetarea bună, dă rod bun. Să avem în minte şi
aceasta: mulţi tirani au stăpânit ţări şi cetăţi şi lauda lor s-a stins
şi s-a făcut ca şi cum n-ar mai fi fost. Câţi împăraţi, împărăţind peste
neamuri, nu şi-au ridicat statui şi stâlpi, gândind că prin aceastea
vor fi pomeniţi după ieşirea lor din viaţă. Şi, după dânşii, au venit
alţii şi au spart statuile lor, au sfărâmat semnele lor şi, ştergând
vechile imagini, chipul lor l-au zugrăvit. Dar şi lucrurile lor, de
alţii au fost stricate. Iar alţii morminte strălucite şi-au pregătit,
părându-li-se că prin aceasta îşi întăresc nume veşnic, zugrăvindu-şi
deasupra mormântului chipul lor. A venit însă, alt neam, s-a dat
ocârmuirea sub stăpânirea altora, şi aceştia, voind a curăţa mormintele
după cuviinţă, au mutat oasele lor, ca pe nişte pietricele. Şi la ce
le-a folosit lor sicriul cel de mult preţ, cel în chipul piramidelor ?
Deci, toate lucrurile deşertăciunii, întru nimic s-au prefăcut. Iar cu
cei ce se îmbogăţesc în Dumnezeu şi s-au slăvit întru Dânsul, nu se
întâmplă aşa, pentru că viaţa veşnică şi-au pregătit şi slavă
neîncetată. Că toate vor trece când va voi Ziditorul, iar slava
Sfinţilor nu va avea sfârşit. Deci,
să ne sârguim a ne face roade de pocăinţă, ca nerămânând afară de
bucuria aceea, să nu fim trimişi în pământ întunecat, în pământul
întunericului celui veşnic. Intră dacă vrei, în cămara ta şi închide
uşile, astupă încă şi ferestrele şi stai înăuntru şi vei vedea ce fel de
chinuire are întunericul, măcar că nu suferi nici o durere, şi măcar că
este în puterea ta să deschizi, când vei voi, şi să ieşi. Deci, cu cât
mai nesuferită va fi durerea în întunericul cel mai dinafară, unde este
plânsul şi scrâşnirea dinţilor ? Uită-te înlăuntrul hornului tău, celui
plin de funingine şi ridică-ţi ochii tăi la răsăritul soarelui şi vezi
deosebirea şi fugi de lucrurile întunericului. Răutatea este întuneric,
iar fapta bună lumină. Răutatea săvârşită, înnegreşte pe lucrătorul ei,
iar fapta bună, făptuindu-se, străluciţi îi face pe cei ce o săvârşesc.
Nu socoti, iubite, că numai tu singur te necăjeşti, mai mult decât toţi,
pentru că tot capul în durere se află şi toată inima în necaz. Că,
precum nu este cu putinţă să scape cineva de aer, pe pământ fiind, aşa,
cu neputinţă este omului să nu fie ispitit de dureri şi necazuri, în
viaţă fiind. Cei care, în jurul celor pământeşti îşi duc viaţa şi se
zbuciumă, aceştia în această lume se vor şi necăji, precum şi cei ce
aleargă după cele duhovniceşti se ostenesc, aceştia fericiţi vor fi, că
mult este rodul lor în Domnul. Ai răbdare desăvârşită în tot lucrul la
care ai fost chemat. Întăreşte-ţi ancorele şi funiile, ca nu, câte puţin
corăbioara ta să fie împinsă în noian, la dânc, că atunci, păţania ta
te va învăţa de câtă pace te împărtăşeai, când erai la liman. Lumea se
aseamănă cu adâncul mării, iar limanul cu viaţa pustnicească. Nu iubi a
umbla. Şi, ca să zic şi aceasta, după ce înconjurăm toată lumea, la
urmă, oare nu chilia ne aşteaptă pe noi, de vom voi a ne mântui ? Şi
dacă în viaţa de obşte nu ne împăcăm, iar cu pustnicia nu ne liniştim,
apoi unde va fi locaşul nostru ? Deci,
să nu fim nepurtători de grijă, urând osteneala. Dacă robi suntem
Mântuitorului nostru Dumnezeu, să nu ne ruşinăm de lanţul necazurilor,
ci cu bucurie să-l răbdăm, aşteptând venirea Lui cea din ceruri, ca pe
noi să ne numere împreună cu ceata Sfinţilor. Că cei ce s-au împărtăşit
de patimile Lui, părtaşi vor fi şi mângâierii. Deci,
să ne câştigăm durerea de bună voie şi răbdare aleasă, de noi înşine,
pentru frica lui Dumnezeu. Şi să nu fugim de răbdare, de smerita
cugetare, de înfrânare, de împreună pătimire. Şi zic împreună pătimire,
nu ca să ajuţi aproapelui spre răutate, ci, ca să ajuţi aproapelui la
cele duhovniceşti, să ai adică umilinţă şi lacrimi. Şi chiar de nu este
de faţă lacrima cea văzută, să petreci în sfărâmarea inimii, fiindcă şi
în lacrimi este deosebire. Fericit este cel ce vede, ca într-o oglindă,
pe Domnul în sufletul său şi îşi varsă inima sa cu plângere, înaintea
bunătăţii Lui, că rugăciunea Lui se va auzi. Îţi
încredinţez ţie o altă arvună, în Domnul, ca unui om al lui Dumnezeu,
care vrei să te mântuieşti: când te ridici de la masa cinei, nu
înconjura chiliile, ci linşteşte-te în chilia ta, că pe mulţi a amăgit
diavolul, cu vinul. Drept aceea ridicându-te de la mângâiere, dacă te
vei duce în altă chilie, este semn că nu ai frică de Dumnezeu şi te
răzvrăteşti. Că din acest fel de şederi împreună, se pricinuiesc
căderile sufletelor, mai ales, când se linişteşte toiagul proistosului.
Că cei ce nu voiesc să-şi înfrâneze mintea lor din dumnezeiasca frică,
au trebuinţă de frica omenească, ca prin aceasta să se depărteze de cele
nefolositoare, precum robul se înţelepţeşte, prin asprimea stăpânului. Deci,
ia aminte la tine însuţi şi nu defăima; că, filozofând în vin, nici
altuia nu vei fi folositor, nici ţie însuţi. De ai învăţat, pe de rost,
toată dumnezeiasca Scriptură, caută ca nu cumva, să se înalţe gândul în
tine, pentru aceasta, că toată Scriptura, cea de Dumnezeu insuflată,
învaţă smerita cugetare. Iar cel ce cugetă sau făptuieşte cele
potrivnice celor ce a învăţat, acela s-a făcut pe sine călcător de lege.
Dacă duhul mândriei, sau al iubirii de stăpânire, sau al bogăţiei te-ar
supăra pe tine, să nu te laşi furat de ele, ci, şi mai mult, să stai
vitejeşte împotriva războiului viclean al duhului înşelător. Gândeşte-te
la zidirile cele de demult şi la chipurile cele învechite , la stâlpii
cei cu totul mâncaţi de rugină şi să-ţi aduci aminte, în gând, şi să te
întrebi, unde sunt cei ce le-au zidit, şi meşterii care le-au lucrat pe
acestea, şi sârguieşte-te a plăcea lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti
de Cereasca Împărăţie. Pentru „că tot trupul este ca iarba şi toată
slava lui, ca floarea ierbii.”(I Petru 1,
24). Ce lucru mai mare şi mai slăvit este decât Împărăţia? Pe aceasta
cei ce au dorit-o, au aflat-o, mărind pe împăratul Cerurilor şi Domnul
pământului întreg Căruia Se cuvine lauda, slava şi împărăţia în vecii
vecilor ! Amin.