Proloagele din 1 iunie

Luna iunie în ziua întâi : Pomenirea Sfântului Mucenic Iustin Filozoful (167)

      Sfântul Iustin era din Flavia Mineapolis, vechiul Sihem, din Samaria. Era de neam, născut în inima Palestinei şi a trăit pe vremea împăratului filozof Marcu- Aureliu(161-180). Încă de tânăr a simţit chemare pentru filozofie, dorind a cunoaşte adevărul asupra vieţii şi asupra lui Dumnezeu. Aceasta avea să-l ducă până la Hristos. Viaţa lui a fost o lungă căutare a Adevărului. În căutarea lui, Sfântul Iustin s-a făcut, rând pe rând, ucenicul unui dascăl stoic, mai apoi, ucenic al unuia aristotelic, pe urmă, al unuia pitagorean, pe care l-a părăsit repede, pentru unul platonician. Nădăjduia, de la toţi să-l poată afla pe Dumnezeu, Adevărul. Odată, retras în linişte şi plimbându-se pe malul mării, a întâlnit un bătrân necunoscut, care l-a scos din înşelare. A rămas uimit când bătrânul l-a îndemnat să cerceteze cărţile Prorocilor şi să se roage, ca să i se deschidă porţile vieţii. Pe drumul arătat de bătrân, pe care nu l-a mai văzut niciodată, Sfântul Iustin s-a încredinţat că numai filozofia creştină este singura filozofie de folos şi s-a făcut creştin. Ca urmare, după botez, n-a mai lepădat, toată viaţa lui, haina de filozof; dimpotrivă, a deschis la Roma o şcoală de ucenici, făcându-se apostol al noii filozofii. A călătorit şi la Efes, în Asia, în slujba aceluiaşi apostolat, având loc, acolo, convorbirea lui cu iudeul Trifon, de unde s-a întors la Roma. De aici, Sfântul Iustin a trimis împăratului-filozof Marcu-Aureliu, prima lui apărare a creştinilor. Scrierile Sfântului Iustin sunt numeroase; multe s-au pierdut. Nu ne-au mai rămas decât cele două apărări (Apologii) ale creştinilor, dovedind împăratului şi senatului roman nevinovţia creştinilor, precum şi Dialogul cu Trifon iudeul, adeverind că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia. Sfântul Iustin a arătat că filozofii păgâni au cunoscut, şi ei, pe Dumnezeul cel adevărat, pe de-o parte, prin Scriptura lui Moise, pe de altă parte, prin lucrarea în lume a Logosului. Sfântul Iustin a fost prins, pârât fiind de un filozof, anume Crescent cinicul. Actele judecăţii lui nu s-au păstrat. Adus în faţa lui Rusticus, dregătorul din Roma, Sfântul Iustin a înţeles că, de acum , nu mai era vorba să lămurescă pe cineva, ci de a mărturisi. La judecată a fost întrebat: “ Cu ce ştiinţă te îndeletniceşti tu ?” Răspunsul lui a fost: “ Am studiat toate ştiinţele. Am sfârşit prin a mă lipi de învăţătura cea dreaptă a creştinilor.” A fost osândit să fie biciuit şi să i se taie capul. Sfântul Iustin n-a murit singur; era înconjurat de şase din ucenicii săi.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru, Efrem Sirul, despre fapta bună

        Zis-a un oarecare dintre Sfinţi: „ Cugetă cele bune, ca să nu cugeţi cele rele, fiindcă mintea nu suferă să fie fără de lucru. Să dăm, deci, minţii noastre, cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu, în rugăciuni şi la înţelegerea celor bune. Că deşarta cugetare, odrăsleşte lucruri ale deşertăciunii, iar cugetarea bună, dă rod bun. Să avem în minte şi aceasta: mulţi tirani au stăpânit ţări şi cetăţi şi lauda lor s-a stins şi s-a făcut ca şi cum n-ar mai fi fost. Câţi împăraţi, împărăţind peste neamuri, nu şi-au ridicat statui şi stâlpi, gândind că prin aceastea vor fi pomeniţi după ieşirea lor din viaţă. Şi, după dânşii, au venit alţii şi au spart statuile lor, au sfărâmat semnele lor şi, ştergând vechile imagini, chipul lor l-au zugrăvit. Dar şi lucrurile lor, de alţii au fost stricate. Iar alţii morminte strălucite şi-au pregătit, părându-li-se că prin aceasta îşi întăresc nume veşnic, zugrăvindu-şi deasupra mormântului chipul lor. A venit însă, alt neam, s-a dat ocârmuirea sub stăpânirea altora, şi aceştia, voind a curăţa mormintele după cuviinţă, au mutat oasele lor, ca pe nişte pietricele. Şi la ce le-a folosit lor sicriul cel de mult preţ, cel în chipul piramidelor ? Deci, toate lucrurile deşertăciunii, întru nimic s-au prefăcut. Iar cu cei ce se îmbogăţesc în Dumnezeu şi s-au slăvit întru Dânsul, nu se întâmplă aşa, pentru că viaţa veşnică şi-au pregătit şi slavă neîncetată. Că toate vor trece când va voi Ziditorul, iar slava Sfinţilor nu va avea sfârşit. Deci, să ne sârguim a ne face roade de pocăinţă, ca nerămânând afară de bucuria aceea, să nu fim trimişi în pământ întunecat, în pământul întunericului celui veşnic. Intră dacă vrei, în cămara ta şi închide uşile, astupă încă şi ferestrele şi stai înăuntru şi vei vedea ce fel de chinuire are întunericul, măcar că nu suferi nici o durere, şi măcar că este în puterea ta să deschizi, când vei voi, şi să ieşi. Deci, cu cât mai nesuferită va fi durerea în întunericul cel mai dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor ? Uită-te înlăuntrul hornului tău, celui plin de funingine şi ridică-ţi ochii tăi la răsăritul soarelui şi vezi deosebirea şi fugi de lucrurile întunericului. Răutatea este întuneric, iar fapta bună lumină. Răutatea săvârşită, înnegreşte pe lucrătorul ei, iar fapta bună, făptuindu-se, străluciţi îi face pe cei ce o săvârşesc. Nu socoti, iubite, că numai tu singur te necăjeşti, mai mult decât toţi, pentru că tot capul în durere se află şi toată inima în necaz. Că, precum nu este cu putinţă să scape cineva de aer, pe pământ fiind, aşa, cu neputinţă este omului să nu fie ispitit de dureri şi necazuri, în viaţă fiind. Cei care, în jurul celor pământeşti îşi duc viaţa şi se zbuciumă, aceştia în această lume se vor şi necăji, precum şi cei ce aleargă după cele duhovniceşti se ostenesc, aceştia fericiţi vor fi, că mult este rodul lor în Domnul. Ai răbdare desăvârşită în tot lucrul la care ai fost chemat. Întăreşte-ţi ancorele şi funiile, ca nu, câte puţin corăbioara ta să fie împinsă în noian, la dânc, că atunci, păţania ta te va învăţa de câtă pace te împărtăşeai, când erai la liman. Lumea se aseamănă cu adâncul mării, iar limanul cu viaţa pustnicească. Nu iubi a umbla. Şi, ca să zic şi aceasta, după ce înconjurăm toată lumea, la urmă, oare nu chilia ne aşteaptă pe noi, de vom voi a ne mântui ? Şi dacă în viaţa de obşte nu ne împăcăm, iar cu pustnicia nu ne liniştim, apoi unde va fi locaşul nostru ? Deci, să nu fim nepurtători de grijă, urând osteneala. Dacă robi suntem Mântuitorului nostru Dumnezeu, să nu ne ruşinăm de lanţul necazurilor, ci cu bucurie să-l răbdăm, aşteptând venirea Lui cea din ceruri, ca pe noi să ne numere împreună cu ceata Sfinţilor. Că cei ce s-au împărtăşit de patimile Lui, părtaşi vor fi şi mângâierii. Deci, să ne câştigăm durerea de bună voie şi răbdare aleasă, de noi înşine, pentru frica lui Dumnezeu. Şi să nu fugim de răbdare, de smerita cugetare, de înfrânare, de împreună pătimire. Şi zic împreună pătimire, nu ca să ajuţi aproapelui spre răutate, ci, ca să ajuţi aproapelui la cele duhovniceşti, să ai adică umilinţă şi lacrimi. Şi chiar de nu este de faţă lacrima cea văzută, să petreci în sfărâmarea inimii, fiindcă şi în lacrimi este deosebire. Fericit este cel ce vede, ca într-o oglindă, pe Domnul în sufletul său şi îşi varsă inima sa cu plângere, înaintea bunătăţii Lui, că rugăciunea Lui se va auzi. Îţi încredinţez ţie o altă arvună, în Domnul, ca unui om al lui Dumnezeu, care vrei să te mântuieşti: când te ridici de la masa cinei, nu înconjura chiliile, ci linşteşte-te în chilia ta, că pe mulţi a amăgit diavolul, cu vinul. Drept aceea ridicându-te de la mângâiere, dacă te vei duce în altă chilie, este semn că nu ai frică de Dumnezeu şi te răzvrăteşti. Că din acest fel de şederi împreună, se pricinuiesc căderile sufletelor, mai ales, când se linişteşte toiagul proistosului. Că cei ce nu voiesc să-şi înfrâneze mintea lor din dumnezeiasca frică, au trebuinţă de frica omenească, ca prin aceasta să se depărteze de cele nefolositoare, precum robul se înţelepţeşte, prin asprimea stăpânului. Deci, ia aminte la tine însuţi şi nu defăima; că, filozofând în vin, nici altuia nu vei fi folositor, nici ţie însuţi. De ai învăţat, pe de rost, toată dumnezeiasca Scriptură, caută ca nu cumva, să se înalţe gândul în tine, pentru aceasta, că toată Scriptura, cea de Dumnezeu insuflată, învaţă smerita cugetare. Iar cel ce cugetă sau făptuieşte cele potrivnice celor ce a învăţat, acela s-a făcut pe sine călcător de lege. Dacă duhul mândriei, sau al iubirii de stăpânire, sau al bogăţiei te-ar supăra pe tine, să nu te laşi furat de ele, ci, şi mai mult, să stai vitejeşte împotriva războiului viclean al duhului înşelător. Gândeşte-te la zidirile cele de demult şi la chipurile cele învechite , la stâlpii cei cu totul mâncaţi de rugină şi să-ţi aduci aminte, în gând, şi să te întrebi, unde sunt cei ce le-au zidit, şi meşterii care le-au lucrat pe acestea, şi sârguieşte-te a plăcea lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti de Cereasca Împărăţie. Pentru „că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui, ca floarea ierbii.”(I Petru 1, 24). Ce lucru mai mare şi mai slăvit este decât Împărăţia? Pe aceasta cei ce au dorit-o, au aflat-o, mărind pe împăratul Cerurilor şi Domnul pământului întreg Căruia Se cuvine lauda, slava şi împărăţia în vecii vecilor ! Amin.

31 mai – Sf. Ap. Hermas; Sf. Mc. Ermie; Sf. Mc. Filosofus (Proloagele de la Ohrida)

• Pomenirea Sfântului Apostol Hermas 

Acest sfînt apostol a fost unul dintre cei șaptezeci de apostoli mai mici. El este pomenit în Epistola către Romani a Sfîntului Apostol Pavel (16 : 14). Hermas era elin de neam, dar a trăit mult timp la Roma. El a fost episcopul cetăţii Filipopolis şi şi-a sfirşit alergarea pămîntească cu mucenicie. El a alcătuit o carte foarte folositoare intitulată „Păstorul”, potrivit descoperirilor făcute lui de către un înger al Domnului. Hermas fusese un om foarte bogat dar, din pricina păcatelor lui şi păcatelor fiilor lui el a ajuns în cea mai neagră sărăcie. Odată, pe cînd sta la rugăciune, un bărbat îmbrăcat în strai alb strălucitor a venit înaintea lui şi i-a zis că el este îngerul pocăinţei, trimis la el ca să stea cu el pînă la sfîrşitul zilelor lui. Îngerul i-a dat şi douăsprezece porunci:

1. Să crezi în Domnul Dumnezeu;

2. Să trăieşti în simplitate şi nevinovăţie; să nu grăieşti cele rele; să dai milostenii tuturor celor care cer;

3. Să iubeşti adevărul şi să fugi de minciună;

4. Să păzeşti curăţia gîndurilor;

5. Să înveţi răbdarea şi generozitatea;

6. Să cunoşti că un duh bun şi altul rău îl însoţesc pe om pururea de-a lungul vieţii lui pe pămînt;

7. Să ai frică de Dumnezeu şi nici o frică de diavol;

8. Să lucrezi toată fapta bună, şi niciodată nici o faptă rea;

9. Să te rogi lui Dumnezeu din adîncul inimii tale, cu credinţa că rugăciunea ta se va împlini;

10. Să te păzeşti de întristare, sora bună a îndoielii şi a mîniei;

11. Să deosebeşti prin cercare proorociile mincinoase de cele adevărate;

12. Să te păzeşti de toată dorinţa rea.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Ermie

Ermie a slujit ca soldat în armata imperială pînă la adînca sa bătrîneţe, cînd s-a încununat şi cu mucenicie pentru Hristos împăratul Dumnezeu. Cum răul judecător a încercat în van să-1 înduplece pe Ermie să se lepede de Sfînta Credinţă şi să jertfească idolilor, el a poruncit să se zdrobească dinţii lui Ermie cu o piatră şi să i se jupuiască pielea feţei cu un cuţit. După acestea 1-au aruncat într-un cuptor de foc, dar harul lui Dumnezeu 1-a păzit, şi Ermie a ieşit de acolo. Apoi, la porunca judecătorului, el a fost silit să bea otrava pregătită de un vrăjitor, dar ea nu i-a putut face mucenicului nici un rău. Văzînd aceasta, vrăjitorul a rămas uluit şi pe dată L-a mărturisit şi el cu glas mare pe Hristos, din care pricină a fost decapitat pe loc. După aceea torţionarii i-au scos mucenicului ochii, iar el a răbdat fără plîngere; în loc de aceasta, el i-a strigat judecătorului: «Ia-ţi ochii aceştia ai mei trupeşti, judecătorule, care mie nu-mi mai trebuie; ci ochii mei cei adevăraţi sînt în inimă, şi cu ei văd lumina adevărului». Ermie atunci a fost spînzurat de picioare dar toţi cei din jurul lui care au făcut aceasta au orbit şi au început să umble împiedicîndu-se şi căzînd. Sfîntul Ermie le-a strigat ca să se apropie de el, şi-a pus mîinile peste ei şi le-a redat vederea, cu rugăciunile către Dumnezeu. Văzînd acestea, judecătorul s-a sălbăticit ca o fiară turbată, a scos junghierul şi i-a tăiat capul omului lui Dumnezeu. Creştinii au luat în taină trupul Mucenicului Ermie şi 1-au îngropat cu cinste. Sfintele lui moaşte vindecă minunat pe toţi bolnavii de toate bolile lor grele şi de toate nenorocirile. Sfîntul Ermie a luat mucenicia la anul 166, în timpul domniei împăratului Antonin.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Filosofus

Acest mucenic al lui Hristos s-a născut în apropiere de cetatea Alexandriei. În timpul prigoanelor împotriva creştinilor, Sfîntul Filosofus nu a voit să se lepede de Hristos Domnul înaintea dregătorilor lumeşti şi ai judecătorilor. Pentru aceasta, păgînii 1-au supus pe mucenic unor torturi sălbatice. După ce 1-au schingiuit în nenumărate feluri, ei 1-au mai şi legat de mîini şi de picioare de un pat moale şi au adus acolo o desfrînată care să-1 incite la păcat. Cînd Sfîntul Filosofus a simţit ridicîndu-se în el patima stîrnită de atingerile desfrînatei, el şi-a muşcat atît puternic limba cu dinţii încît şi-a tăiat-o, şi apoi a scuipat-o cu putere în figura desfrînatei. Astfel patima lui a pierit, iar desfrînata schimonosită de spaimă a fugit de acolo degrabă. El după aceea a fost omorît prin tăierea capului, cam pe la anul 252, pe cînd era un om încă tînăr, şi s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale împărăţiei veşnicei tinereţi

Cântare de laudă la Sfântul Mucenic Ermie şi la vrăjitorul cel pocăit

Răul vrăjitor, îmbătrînit în rele,

Mincinos şi ucigaş,

În toate e mic, dar în frică e mare;

El sfîntului Ermie-i dă otravă să bea.

De astfel de-otravă se ascund chiar şi şerpii!

Ermie otrava o bea: moartea nu-l atinge,

Și amarnic tremurînd de spaimă vrăjitorul

Priveşte uluit.

«O, ce minune-i aceasta!», strigă el cu glas mare.

„Otrava s-omoare nu poate pe-al Domnului oştean!

Ci-atunci piară ale vieţii mele negre zile,

Șteargă-se pe veci anii mei

Cei de ruşine plini.

Eu viaţa mea întreagă petrecut-am deci în minciună

Viaţa mea întreagă, în slujba ăstor draci.

Și iată astăzi eu văd cutremurat de spaimă

Că al lui Ermie Domn este Unul, Adevăratul,

Domnul Dumnezeu.

Hristos Răstignit, al cerurilor Domn,

Ale lui minuni singure sînt mari şi-adevărate.

Al lui Hristos sînt eu acum: nu mă lepăda, Doamne !

Iartă-mi mie ticălosului negerele mele păcate,

Căci iată eu pentru Tine ca să mor

Voiesc”.

Bătrînul astfel grăieşte,

El se pocăieşte cu amar

Și pe dată el de minciună şi frică întreg se curăţeşte.

El pe faţă a strigat că este creştin.

Ca fulgerul sabia-l izbi şi-ntr-al lui sînge

El se botează.

Cugetare

Viaţa noastră întreagă este un neîntrerupt război duhovnicesc. Biruim sau sîntem biruiţi!

Dacă biruim, ne bucurăm de roadele biruinţei noastre în veşnicie. Dacă sîntem biruiţi, îndurăm urgia pieirii în veacul veacului. Această viaţă este un continuu duel între om şi toate cele care I se opun lui Dumnezeu. Dumnezeu un măreţ Aliat este al tuturor celor care Il cheamă pre El întru ajutor cu adevărat.

«Viaţa această nu este nici jucărie, nici distracţie», a zis Părintele loan din Kronstadt, «dar oamenii tocmai aceasta fac din ea. Ei se distrează, se amuză, şi-şi fac toate capriciile în timpul unei vieţi care ne-a fost dată numai şi numai pentru ca să ne cîştigăm în el mîntuirea; ei se distrează în chip imbecil cu jocuri de cuvinte goale. Oamenii îşi pierd timpul flecărind în vizitele pe care şi le fac unii altora, iar după ce flecăresc, se aşează la masă şi joacă cărţi. Ei se duc la teatru ca să se distreze. Ei toată viaţa, şi cea mai reuşită viaţă, o văd ca pe o distracţie. Dar vai celor care toată viaţa nu fac altceva decît să se distreze!»

Luare aminte

Să luăm aminte la Harul Duhului Sfînt Dumnezeu de la Taina Sfîntului Maslu:

• La cum lucrează Harul prin intermediul untdelemnului sfinţit;
• La cum, după măsura rugăciunii şi a credinţei, el vindecă toată boala şi toată infirmitatea.

Predică

Despre Taina Sfântului Maslu – „…şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6:13).

Sfinţii Apostoli făceau aceasta, iar nouă ni se porunceşte să facem la fel. Sfântul Apostol Iacov ne zice : „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului, Şi rugăciunea credinţei va mîntui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (lacov 5 : 14-15).

Nimeni altineva nu trebuie chemat decît numai preoţii, păstorii bisericii. Bolnavul nu trebuie uns decît numai în Numele Domnului, altfel este vrăjitorie.

Căci nimeni nu-1 va putea ridica pe bolnav decît numai însuşi Domnul, şi nimeni nu-i poate ierta păcatele decît numai Unul Domnul. Dar de ce se face ungerea cu untdelemn şi nu cu altceva? Pentru că aşa ne porunceşte Domnul, iar noi sîntem datori ascultare şi credinţă. Si de ce s-a poruncit ca noi să ne botezăm cu apă, şi să fim mirunşi cu Sfîntul şi Marele Mir, şi împărtăşiţi cu pîine şi cu vin? Pentru că aşa a voit Domnul şi a Lui dumnezeiască Purtare de Grijă, iar al nostru este numai a crede şi a asculta. Multe materii se folosesc în Sfintele Taine, dar Harul Domnului unul este precum Unul este Domnul, şi totul de la Domnul este. Dar de ce are Dumnezeu nevoie de materii din lumea noastră ca să verse peste noi Harul Său? Nu Domnul are nevoie de materii din lumea noastră pentru aceasta, ci noi; căci din materii din lumea aceasta fiind alcătuiţi, avem nevoie de ele. Aplecîndu-se cu milă asupra slăbiciunilor noastre, Domnul foloseşte materii pentru a noastră vindecare, îngerilor celor fără de trup El le dăruieşte Harul într-un mod netrupesc. Uleiul cel simplu în sine nu are nici un efect, tot aşa cum nici un efect nu au prin ele însele nici celelalte materii; Harul lui Dumnezeu în schimb este atotputernic.

Prin intermediul uleiului sfinţit însă, Domnul ne dă nouă harul Duhului Său Celui Sfînt, şi acel Har este medicamentul care vindecă bolnavii, ridică de la pămînt infirmii, şi redă sănătatea mintală celor nebuni.

O fraţilor, cît de negrăită este bunătatea lui Dumnezeu! Ce nu a făcut Dumnezeu pentru noi?. El a cunoscut mai dinainte toate nevoile noastre, şi a văzut mai dinainte toate leacurile pentru fiecare din ele. El nouă nu ne cere decît să credem în El şi să împlinim şi să luăm ca pe nişte leacuri Poruncile Sale. Oare nu este cea mai mare obrăznicie şi ruşine ca noi să luăm cu conştiinciozitate medicamentele şi reţetele prescrise de doctori, care sînt oameni muritori ca şi noi, şi să nesocotim prescripţiile Domnului Celui Care este Nemuritor?

O, Atotbune Doamne, topeşte inimile noastre împietrite cu puterea Duhului Tău, aşa încît mai înainte de sfîrşitul nostru să arătăm roadele recunoştinţei celei către Tine, Atotbune şi Atotînţelepte Doamne! Căci noi Ţie ne închinăm, Ţie îţi mulţumim şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin!

Întru acestă zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre smerenie

        Rogu-vă pe voi, fiilor pentru Domnul, să iubiţi smerenia, pentru că şi Domnul Însuşi S-a smerit pentru noi, până la moarte şi la răstignire. Drept aceea, şi voi să-I fiţi Lui următori şi vom birui mândria diavolului, prin smerenia noastră. Că şi Domnul, pentru smerenie, a zis: “Cine voieşte să fie mai mare între voi, acela să fie mai mic decât toţi şi tuturor slugă şi rob, că acela ce se va înălţa, acela se va pogorî, iar cela ce se va smeri pe sine, se va înălţa şi toate relele se vor risipi de la dânsul. Iar cela ce se înalţă, se va pogorî întru adâncul iadului, în foc. Deci, rogu-vă pe voi, fiilor, să câştigaţi ascultarea, fără de cârtire, că ascultarea este maica vieţii veşnice, iar neascultarea este maica pierzării. Că prin ascultare şi prin smerenie, vom intra întru Împărăţia Cerului şi viaţa veşnică vom moşteni.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, despre frica lui Dumnezeu

        Fericit, cu adevărat, este omul ce are frică de Dumnezeu întru sine, că unul ca acesta, este numit fericit şi de Duhul Sfânt. “Fericit este bărbatul, care se teme de Domnul !”(Ps. III, 1), zice Scriptura, Cel ce se teme de Dumnezeu, se află în afara tuturor meşteşugirilor vrăjmaşului şi de tot sfatul rău, al vrăjmaşului, scapă Cel ce are frică de Dumnezeu, cu înlesnire, biruieşte otrava celui cu rău meşteşug. Că nu-l biruieşte cu nimic pe el şi, pentru frica de Dumnezeu, pofta trupului nu o primeşte. Cel ce se teme de Domnul priveghează, aici pentru că aşteaptă pe Stăpânul Său, ca nu cumva, să vie fără de veste, şi aflându-l pe el lenevindu-se, să-l depărteze de la el. Cel ce are frică de Dumnezeu, petrece fără grijă, pentru că temându-se totdeauna se trezeşte. Somnului nemăsurat nu se va da pe sine, ci stă treaz , că aşteaptă venirea Domnului său. Cel ce se teme de Domnul, nu petrece cu nebăgare de seamă, ca să nu mânie pe Stăpânul său. Cel ce se teme, nu se trândăveşte, că, totdeauna, se îngrijeşte de talantul ce are, ca să nu se osândească. Cel ce se teme, totdeauna se întreabă pe sine, cum ar plăcea lui Dumnezeu: şi aşa se găteşte , ca venind Domnul lui, să se veselească şi să-l laude pe el. Deci, multe bunătăţi îi va dărui Dumnezeu. Iar cel ce nu are frică de Dumnezeu, unul ca acela este supus ispitelor diavolului. Cel ce nu are întru sine frica de Dumnezeu, acela se îndoieşte, doarme fără de măsură, de lene, de faptele sale nu se întreabă, lăcaş al poftelor se face şi toată deşertăciunea lumească se vede la el. Nu se teme de venirea Stăpânului. Unul ca acesta se încarcă de patimi, de odihnă se bucură, de nevoinţă fuge, smerenia o urăşte, iar mândria o iubeşte. Deci veni-va Domnul său şi-l va afla pe el în toate cele neplăcute Lui şi-l va depărta de la sine şi-l va trimite întru întunericul cel mai din afară. Şi cine nu-l va plânge pe acesta ?

Întru această zi, cuvânt de laudă, celor ce dau milostenie la săraci

       Cu adevărat fraţilor, mare este, înaintea lui Dumnezeu, omul cel milostiv. Însă milostenia este numai atunci când se face cu dragoste şi de bună voie. Să nu socoteşti, că darul ce-l dai, nu-l vei mai câştiga, ci că, încă mai mare folos îţi vei adăuga. Iar cel ce nu dă, nu-şi va cîştiga nimic, ci numai pierzare. Încă, se cade a auzi şi aceasta, că mai de folos este a nu face binele, decât dacă, după ce-l faci, să te leneveşti şi să-ţi pară rău. De ce să-ţi pară rău, omule ? Oare nu aştepţi de la Dumnezeu răsplătire ? Cu adevărat ţi se va înmulţi ţie aurul la cer. Sau aici doreşti răsplătire ? Apoi pentru ce părăseşti milostenia ? Că prin miliostenie, şi nu prin neguţătorie, mulţi, şi aici au luat răsplătirea, măcar că pe cei ce au luat-o aici, nu-i fericim, că nu va fi mai mare răsplătirea de care se bucură cei ce o iau aici, decât plăţile din cer. Că Hristos, Cel ce a pătimit pentru noi până la sânge, nu aşa îţi va da ţie , acolo, plata. Drept aceea să nu ispiteşti tu, cela ce faci milostenie, ci să faci darul cel poruncit ţie cu toată osârdia, iar mai ales, celor ce sunt în primejdii, să le dai o mână de ajutor. Măcar de ar fi ucigaş de oameni şi tâlhar, de vreme ce cere de la tine, pentru Dumnezeu să-i dai lui, pentru că ştim că ţi se va socoti ţie la plată. Că Stăpânul, cu al său soare, îl luminează şi pe el, ca şi pe tine, iar tu, nevrednic, îl judeci pe el, de hrana cea de peste zi. Drept aceea, să nu-l cercetezi pe el, că pentru Hristos îl primeşti pe el. Sau de nu poţi să-i miluieşti pe toţi, să nu alegi pe cel iscusit, ci pe cel ce pătimeşte cel mai rău, să-l miluieşti, ca şi tu să te învredniceşti de mila lui Dumnezeu . Căci, pentru aceea s-a numit milostenie, ca şi celor nevrednici să le dăm. Că de ne vom întoarcede la cei nevrednici de milă, iar cei vrednici de milă nu vor veni la noi, apoi cui vom da ? Că de vei face alegere, aşa şi Dumnezeu va face cu noi şi vom cădea de la iubirea de oameni, cea înaltă, a Lui. Drept aceea de vei vedea, oriunde, pe cel ce pătimeşte, să nu-l treci cu vederea, ci să-l miluieşti pe el. Şă cunoşti că om este acela şi născut din aceeaşi fire. Să cunoşti, adică, şi să împlineşti trebuinţa lui, aşa cum te îngrijeşti de slugi. Dar, acest sărac, mai mult decât slugile, îţi va sluji ţie, că va sta ţie înainte în ziua Judecîţii şi te va scoate pe tine din foc. Ce lucru de acest fel, pot să-ţi facă ţie slugile tale ? Iar pe cei milostivi, nu numai cei miluiţi îi iubesc, ci şi cei nemiluiţi îi iubesc pe ei, pentru facerile de bine, ce se fac de către ei. Iar de i se întâmplă ceva celui milostiv, toţi se roagă lui Dumnezeu pentru el, zicând: “Dumnezeule, fă milă cu dânsul, şi-l izbăveşte de necazul lui şi să vină peste el toate bunătăţile”. Că nu cu numărul se dă milostenia, ci cu dragostea inimii, precum văduva aceea săracă a adus lui Dumnezeu numai doi bani în dar şi, mai mult decât bogaţii, lăudată s-a făcut, că avea credinţă mare; pentru că aceea, nu şi-a cruţat toată averea, ci, pe toată acea avere, de doi bani, a dat-o lui Dumnezeu. Şi de nu vom face aşa nu vom avea faceri de bine şi milostenie, apoi nici un folos nu vom avea din averile noastre.Pentru aceea, bogaţii, cei răi şi nefăcători de bine, mai mult decât săracii, se vor osândi, de vreme ce n-au fost milostivi şi n-au zis nici nu s-au sfătuit să dea milostenie. Deci dacă nu vor da cu dragostea sufletului, nicidecum nu vor scăpa de chinuri. Că, nu cu numărul sau cu măsura celor dăruite, se judecă milostenia, ci cu dragostea cea din inimă. Să luăm, acum fraţilor, cuvintele acestea în inimile noastre, pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, a căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Proloagele din 30 mai

Luna mai în 30 de zile: Preacuviosul Părintele nostru Isachie Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Dalmaţilor(sec.IV)

        Sfântul Isachie a fost din părţile de răsărit ale împărăţiei, din Asia Mică, în zilele împăratului arian Valens(361-378). Din slăbiciunea minţii şi puţinătatea credinţei sale, acest împărat căzuse, din adevăr, în mrejele rătăcirii lui Arie şi ucenicilor lui şi prigonea credinţa ortdocşilor, închizând sfintele biserici, pe unele prefăcându-le în grajduri de cai, iar pe altele dărâmându-le până la temelii.

Deci , în zilele când Valens s-a ridicat cu război împotriva goţilor de la Dunăre, atunci a ridicat, cu duhul şi Dumnezeu pe robul Isachie, care auzind de jalea creştinilor şi năvălirea goţilor a lăsat pustia şi a venit la Constantinopol. Şi nădăjduia fericitul să poată pătrunde la împărat ca să–l roage să deschidă sfintele lăcaşuri de închinare. Dar ostaşii de strajă nu l-au lăsat , nici măcar să treacă de poarta palatului. Şi a rămas Fericitul, multă vreme aşteptând ceasul cel cu bun prilej.

Deci, împăratul vrând să iasă la războiul cu goţii în fruntea armatei sale, Fericitul Isachie i-a ieşit înainte. Cu multă căldură îl ruga Cuviosul pe împărat să dea dea hotărâre pentru deschiderea bisericilor ce stau încuiate, dar împăratul nu a vrut să-l asculte, ci a dat poruncă să-l alunge din calea lui. Peste câteva zile pe drumul spre întâmpinare cu goţii, Cuviosul a ieşit, iarăşi, înaintea împăratului, de data aceasta rugându-l, şi mai fierbinte, să înceteze urgia împotriva dreptei credinţe, dar şi ameninţându-l că, de nu va deschide bisericile, va pieri în război. Şi s-a mâniat împăratul de atâta îndrăzneală şi a poruncit slujitorilor să-l bată cu toiege şi, făcându-i tot trupul o rană, l-au aruncat într-o mlaştină cu mărăcini, să se înece. Sfântul, însă, s-a ridicat degrabă şi, pe drumuri ascunse a ieşit din nou în calea împăratului, la locul numit Trilon şi apucându-i calul de frâu, îi spuse împăratului că de nu va deschide bisericile, va pieri în război. Deci, împăratul a dat poruncă să-l lege şi l-a dat în sema a doi sfetnici ai săi , Victor şi Saturnin, până se va întoarce din război. „Poate să te întorci", i-a zis Sfântul împăratului, "dar mie mi-a spus Dumnezeu, că vei fi înfrânt, vei fugi şi vei fi prins, iar sfârşitul tău va fi prin foc" Şi aşa a fost: Valens a fost înfrânt de goţi, şi fugind, s-a ascuns într-o şură de paie, căreia goţii i-au dat foc şi aşa a pierit rău-credinciosul Valens. Iar Sfântul Isachie, trăind în sfinţenie încă mulţi ani la Constantinopol, s-a mutat cu pace la Domnul.

Întru această zi, cuvânt despre o femeie, pe care a aflat-o Fericitul Marcu,

într-o insulă a mării, împreună cu fiul ei

Fericitul părintele nostru Marcu, Monahul ne spunea: ”Mergând eu de la Roma, la Constantinopol, am poposit într-o insulă, fiindcă sufla un vânt potrivnic; şi multe zile am petrecut în insula aceea. Deci, într-o zi, ieşind din corabie şi umblând prin insulă, am văzut, de departe, o umbră de om şi am alergat grabnic, iar după ce m-am apropiat de omul ce mi se arăta, am auzit un glas aşa: "Omule al lui Dumnezeu, de vrei să-mi vezi nemernicia mea şi să-mi dăruieşti, smereniei mele, rugăciunea ta, aruncă-mi una din hainele tale, că femeie goală sunt, precum mă vezi, şi nu se cade mie a mă arăta aşa la sfinţia ta". Deci, cum am auzit cuvântul acesta, am dezbrăcat o haină de pe mine şi i-am aruncat-o ei, iar ea, luând-o s-a îmbrăcat. Apoi, întorcâdu-se către răsărit, a făcut metanii şi, sculându-se, şi-a întors mâinile sale la cer, cu mare glas, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, slavă Ţie că ai împlinit dorirea robilor tăi celor nevrednici şi m-ai învrednicit să văd pe preotul Tău". Şi acestea zicând, s-a întors spre mine şi s-a închinat, asemenea şi eu am făcut, şi rugându-ne ne-am aşezat. Deci, i-am zis ei: "De unde eşti, stăpâna mea şi cum ai venit aici şi câţi ani ai de când locuieşti în insula aceasta ?" Iar ea a răspuns, zicând: "Eu, cinstite părinte, din ţara grecească sunt, din cetatea Laria, fiică de părinţi săraci, care după ce au murit, m-au lăsat pe mine săracă. Însă, un dregător m-a luat pe mine în casa sa şi m-a crescut pe mine în învăţătură bună, ca pe o fiică a lui. Iar, după ce am ajuns la creşterea cea desăvârşită, fiindcă avea acel om, iubitor de Hristos, un singur fiu, m-a însoţit cu dânsul, ca să-i fiu femeie, neferindu-se de a mea sărăcie. Însă, după ce s-a făcut aceasta, rudeniile şi prietenii bărbatului meu îl ocărau pe el totdeauna, zicându-i: "De ce ţi-a făcut ţie tatăl tău aşa ? Oare nu putea el să-ţi găsească o femeie asemenea cu bogăţia sa ? De ce ţi-a dat ţie asemenea femeie proastă şi săracă". Iar el răspundea: "Tatăl meu cel sfânt mi-a dat-o mie pe aceasta şi o iubesc pe ea, de vreme ce el însuşi a crescut-o şi o vedea pe ea că-i mai bună decât cele bogate, că tatăl meu n-a cinstit bogăţia, nici neamul cel bun, ci, pe cea bună cu faptele, pe aceea mi-a dat-o mie". Şi aşa răspundea către cei de aproape bărbatul meu, însă ei nu încetau, ocărându-l pe el. Deci, eu văzându-l pe el totdeauna ocărât de prietenii săi, i-am zis lui: "Teme-te de Dumnezeu, omule, şi nu mă opri pe mine, ca să mă duc într-o mănăstire, iar tu îţi vei lua altă femeie bogată, asemena cu neamul tău". Iar el zicea: "Eu la aceea nicidecum nu caut, că iubesc lucrul ce l-a făcut tatăl meu cel sfânt". Aceasta şi către mine şi către alţii o zicea, iar ei nu încetau, ocărându-l pe el. Deci eu, văzându-l defăimat de toţi, am gândit să fug, care lucru am şi făcut. Şi sculându-mă, într-o noapte, şi de toţi tăinuindu-mă, am fugit singură, neluând cu mine nimic, în afară de lucrurile cu care eram îmbrăcată. Apoi, mergând la malul mării, am aflat o corabie şi am urcat în ea. Dumnezeu povăţuindu-mă, am ajuns la insula aceasta, însă nu ştiam că sunt însărcinată. Şi, o, cum îţi voi spune ţie, omule a lui Dumnezeu, câte am suferit aici ? Fiindcă slăbeam şi mă topeam de foame, încât abia puteam să adun verdeţuri, ca să-mi hrănesc acest smerit trup. Şi crescând pruncul în pântecele meu, după ce s-au împlinit nouă luni, am născut, şi mi-am rupt hainele mele, de l-am înfăşat pe el. Şi precum Dumnezeu a vroit şi poruncit, aşa l-am hrănit pe el şi este acum de treizeci de ani şi petrece în peşteră lăudând pe Dumnezeu în toate ceasurile, împreună cu mine, având mintea la ceruri. Dar eu mă rugam lui Dumnezeu în toate zilele ca să miluiască a mea smerenie şi să trimită un preot ca să lumineze pe fiul meu cu Sfântul Botez. Şi, iată, nu mi-a trecut cu vederea Domnul rugăciunea mea , trimiţându-mi pe plăcutul Său, ca să-mi împlinească dorirea mea. Deci rogu-mă ţie, cinstite părinte să mergi la corabie, ca să aduci sfintele veşminte şi pâini, ca să-mi luminezi pe fiul meu şi sfânta slujbă să săvârşeşti şi să ne învredniceşti pe noi a ne împărtăşi cu Preacuratul Trup şi cu Sfânt Sânge al Domnului nostru IIsus Hristos. Încă , mă rog şi de aceasta, ca să aduci o haină să îmbraci pe fiul meu, din Sfântul Botez. Şi să nu spui de mine nici unui om, iar eu te voi aştepta pe tine la locul acesta, până te vei întoarce ca să mergem împreună la fiul meu. Deci, acestea auzindu-le, m-am închinat. Apoi, ducându-mă la corabie, n-am zis nimic, ci, luând pâini şi veşmintele de slujbă, m-am întors şi am aflat pe femeie la locul la care o lăsasem şi mi-a zis mie: "Acum să mergem părinte, la robul tău, adică la fiul meu". Iar, după ce ne-am apropiat noi, ne-a văzut de departe acela, pe mama lui şi pe mine, şi s-a ascuns în prăpăstii şi în peşteri, apoi, apropiindu-se mama lui i-a zis: "Ce ai făcut fiule ? Au nu ţi-am spus ţie, ca să rogi pe Domnul Dumnezeul tău, Iisus Hristos, să trimită pe preotul Lui, să te boteze pe tine? Ci, iată, că Domnul a auzit rugăciunea ta a şi trimis pe arhiereul Său, ca să-ţi plinească dorinţa ta. Deci, ieşi, fiule, şi te închină celui ce a venit să te lumineze pe tine". Iar el, auzind acestea, a ieşit şi mi s-a închinat mie şi eu, asemenea m-am închinat lui. Apoi, mi-a zis mama lui: "Dacă porunceşti, părinte, să mergem la izvor, ca să-l luminezi pe el". Şi mergând la izvor, l-am învăţat pe el toate cele ale botezului şi, toată slujba, după rânduială, făcând, l-am botezat pe el, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi, făcându-le rugăciune cu dumnezeiască Liturghie, s-au împărtăşit amândoi cu dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar, la sfârşit, am gustat puţin din cele ce adusesem. Apoi, mi-a zis mie fericita aceea: "Pentru Domnul, după ce vei merge tu la corabie, să nu spui nimănui de noi". Iar, mergând, cu Dumnezeu, la Constantinopol, de vei voi să spui cele ce Domnul Dumnezeu ţi-a arătat ţie, spune-le, în afară de numele acestei insule şi că mă aflu aici, ca, nu cumva, venind cineva aici, să ne afle pe noi, fiindcă, în treizeci de ani, n-am văzut om, fără numai pe tine unul. Şi aceasta zicând, mi s-a închinat mie, împreună cu fiul său, şi s-au dus amâdoi în pustia cea mai depărtată din insulă. Iar eu, lăcrimând, m-am închinat lui Dumnezeu, mulţumindu-i că mi-a arătat mie, pe unii ca aceştia, preaslăviţi Sfinţi şi că are purtare de grijă de cei ce, cu toată inima Îi slujesc Lui şi păzesc dumnezeieştile Lui porunci. Deci, întorcându-mă la corabie, n-am spus nimănui, până ce am mers la Constantinopol, iar acolo am spus la toţi. “Dumnezeului nostru slavă!”

Luna mai in 29 de zile: pomenirea Sfintei Teodosia, fecioara cea din Tir.

    Aceasta Sfanta Mucenita Teodosia era din orasul Tir, din Fenicia. In anul 308, fiind ea in Cezareea Palestinei, s-a apropiat de temnita, in care erau inlantuiti crestinii, inaintea palatului guvernatorului Urban, asteptand sa fie scosi la intrebare. Dar, iata, ce scrie un martor, Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, care a vazut mucenicia Sfintei Teodosia: "Prelungindu-se pana la cinci ani prigonirea crestinilor de catre paganii inchinatori la idoli, in ziua a doua a lunii aprilie, chiar la praznicul Invierii Domnului, in cetatea noastra, adica in Cezareea Palestinei, o fecioara credincioasa, de neam din Tir, care nu avea inca optsprezece ani, s-a apropiat de cei legati pentru Hristos, care erau in temnita si le graia lor, cu indrazneala, despre Imparatia lui Dumnezeu. Apoi, le-a urat de bine, rugandu-i sa o pomeneasca si pe ea inaintea Domnului, cand vor sta in fata lui Dumnezeu, dupa sfarsitul nevointei lor mucenicesti.
    Deci, ostasii care pazeau, vazand pe fecioara graind cu asemenea cuvinte, celor legati pentru Hristos, au prins-o pe ea, ca si cum un mare rau ar fi facut, si au dus-o la dregatorul Urban, spre cercetare. Acesta, cu o manie cumplita si o salbaticie de fiara, a poruncit sa o intinda pe roata si sa-i sfasie coastele si sanii, cu unghii de fier, pana la oase. Sfanta a suferit aceste chinuri, fara sa scoata vreo tanguire, dimpotriva, pe fata ei se vedea o veselie, pe cere nimic nu o va putea schimba. Cruzimea ta, zicea ea judecatorului, ma face fericita si grozav m-ar durea daca n-as simti-o. Ma bucur ca sunt chemata la cununa muceniciei si multumesc lui Dumnezeu, din toata inima, ca m-a invrednicit de un asemenea har.
    Deci, vazand-o inca sufland si cu fata luminoasa, dregatorul a poruncit ca, aruncand-o in mare, sa o inece. Si, astfel, s-a mutat la Domnul."








Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.     Un frate nevoitor isi facea pravila sa, impreuna cu un alt frate al sau. Si, fiindca era biruit de lacrimi, lasa cate un stih din psalmi. Iar, odata, l-a rugat pe el fratele, ca sa-i spuna lui ce gand are in vremea pravilei, de plange asa cu amar? Iar el i-a spus lui: "Iarta-ma frate, ca eu totdeauna la pravila mea il vad pe Judecatorul si pe mine ma vad stand, ca un vinovat, si sunt intrebat de Judecatorul: Pentru ce ai gresit? Iar eu, nestiind inca ce voi raspunde, mi se inchide gura mea si pentru aceea las cate un stih din psalmi. Ci, ma iarta, rogu-ma, ca te tulbur pe tine. Deci, de vei voi, sa ne facem fiecare din noi, deosebi, pravila sa." Zis-a lui fratele: "Ba nu, frate, ca, desi eu nu plang, te vad pe tine plangand si ma vad pe mine ticalos." Deci, vazandu-i smerenia lui, Dumnezeu i-a daruit si lui plangerea fratelui sau.
    Iarasi, s-a mai zis: De vei afla ca se muta la Domnul vreun frate, sa mergi si sa petreci langa dansul, in ziua aceea, ca sa vezi cum sufletul se desparte de trup. De-ti va zice tie vreun om, sa te rogi pentru el, sa-i zici: "Dumnezeu, frate, pentru rugaciunile Sfintilor Lui, si pe mine si pe tine, sa ne miluiasca, precum si voia Lui este."
    Sa nu petreci la locul in care ai gresit lui Dumnezeu. Sa nu-ti defaimezi slujba ta si sa nu stai nelucrand, ca sa nu cazi in mainile vrajmasilor tai. Sa te silesti pe tine la cugetarea psalmilor, ca aceasta te va pazi pe tine de robia vrajmasului. Sa iubesti toata patimirea cea rea si ti se vor smeri patimile tale. Sa ai grija, sa nu te socotesti pe tine a fi ceva si neincetat sa-ti plangi pacatele tale. Pazeste-te pe tine de minciuna, ca ea goneste frica de Dumnezeu, de la tine. Sa-ti descoperi gandurile tale parintelui tau, ca si ajutorul lui Dumnezeu sa te acopere pe tine. Sileste-te pe tine la lucrul mainilor tale si frica de Dumnezeu se va salasui intru tine.
    Adu-ti aminte de aceasta cale adevarata si nu va fi stricaciune in sufletul tau. Cela ce-si impodobeste hainele si isi satura pantecele sau, paste ganduri spurcate si cu buna curatie nu se insoteste. Sa-ti mananci, cu masura, painea ta, si sa-ti bei, cu masura, apa ta si desfranarea se va departa de la tine. Calugarul intelept fara de patimi este, iar cel fara de minte isi aduna rautatile.

Luna mai in 28 de zile: pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Nichita Marturisitorul, episcopul Calcedonului (sec. IX).

    Cuviosul Parintele nostru Nichita, iubind, din tinerete, pe Hristos, a ales viata monahiceasca si, placand lui Dumnezeu, prin fapte bune, a fost ridicat la scaunul arhieresc din Calcedon, de unde lumina lumea, ca faclia pusa in sfesnic, impodobind Biserica lui Hristos. Ca, s-a dovedit, in zilele sale, implinitor, in totul, al dumnezeiestilor porunci si pazitor, cu sfintenie, al pravilelor randuite de Apostoli si de Sfintii Parinti, bun pastor si plin de osardie in sporirea dreptei credinte. Si era, cu deosebire, milostiv si miluia pe cei saraci, din agonisita muncii sale; pe cei flamanzi ii hranea, imbraca pe cei goi si primea pe straini, asemenea se arata aparator vaduvelor, tata orfanilor si celor nenorociti mangaietor si prin cuvantul si prin fapta.
    In vremea lui, s-a ivit in Biserica lupta impotriva Sfintelor icoane si se facuse dezbinare intre crestini. Unii pazeau credinta cea adevarata si aratau folosul icoanelor, ca unele ce ajuta invatatura credintei, luminand, cu chipurile zugravite pe icoane, viata Domnului si a Sfintilor. Altii, ziceau ca nu se cuvine a cinsti niste lemne cioplite si zugravite, ca aceasta seamana cu inchinarea paganilor la idoli. In zadar aratau crestinii intelepti ca dreptcredinciosul nu se inchina lemnului, ci Sfantului din Cer, al carui chip se afla zugravit pe icoana, precum un chip zugravit ne aduce aminte de un prieten. Ratacitii de la credinta socoteau Sfintele icoane afara din biserici, le sfaramau si le ardeau. Si insusi imparatul, din vremea aceea, Leon Armeanul, cazuse in ratacire si prigonea pe cinstitorii Sfintelor icoane.
    In anii acestei prigoane, Cuviosul Nichita s-a dovedit aprig aparator al credintei statornicite de Sfintii Parinti, marturisind, pretutindeni, ca icoanele sunt vrednice de cinstirea crestinilor si ca alungarea lor din Biserica este o grea ratacire de la dreapta credinta. A fost scos din scaun, pentru ravna lui, si osardit la batjocura si la un indepartat surghiun, iar, dupa multe suferinte, izgoniri si chinuri, s-a mutat, cu bucurie, la Domnul, statornic in marturisirea lui pana la capat.




Intru aceasta zi, cuvant din Intelepciunea lui Solomon, pentru stapanitori (Cap. 6, 1-8).     Ascultati stapanitorilor si intelegeti cei ce aveti dregatorii si toti cei preamariti in neamurile oamenilor ca, de la Dumnezeu, s-a dat voua stapanirea si puterea, de la Cel Preainalt, si ca niste slugi ale lui Dumnezeu sunteti. Pentru ce nu paziti legea, si nici nu voiti sa umblati dupa sfatul Celui Preainalt? Cum de nu judecati cu dreptate si, pentru aur, pierdeti adevarul?
    Ca tot dregatorul, cel cu dreptate, are ingereasca si sfintita randuiala. Iar cel ce asupreste, cu nedreptate, se face pe sine sluga a satanei, ca puterea diavolului este in madularele lui. Pentru aceasta, infricosata si fara de veste pierzare va veni asupra lui si manie cumplita, de la Dumnezeu, va navali peste dansul, ca cel tare, cu strasnicie, va fi intrebat la Judecata.

Luna mai in 27 de zile: pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Terapont, episcopul Sardelor (+259).

    Sfantul Mucenic Terapont a trait pe vremea stapanitorului Iulian (361-363) si a fost arhiereu al sfintei episcopii a Sardelor unde, cu invatatura sa, pe multi pagani de la inselaciunea idolilor i-a intors la Hristos si cu Sfantul Botez i-a luminat. Deci, prins a fost de Iulian stapanitorul si, pus fiind in butuci si in lanturi, l-au inchis in temnita, si cu foamea si cu setea, multa vreme, l-au pedepsit. Scotandu-l, apoi, l-au dus legat la cetatea de scaun a Frigiei si, apoi, la Ascira, cetatea Galatiei, si pretutindenea, in multe feluri, l-au schingiuit. Ducandu-l, apoi, la un rau ce se chema Astalin, l-au intins pe el gol cu fata la pamant, legat fiind de patru pari uscati ce erau infipti in pamant, si l-au batut tare pana ce cadea carnea de pe oase si se rosise pamantul sub el de sangele lui. Deci, au odraslit parii de care era legat si au inverzit cu ramuri si cu frunze, cu care se tamaduiau toate neputintele oamenilor. A fost dus, apoi, in Lida Traciei, aproape de raul Ermia, in episcopia Sataliei, de sub mitropolia Sardelor si, acolo, dupa multe alte chinuri, a fost junghiat pentru Hristos si a luat astfel, cununa cea nestricacioasa.




Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Eladie (+615)     Acest Sfant, curatindu-se pe sine de toata inselaciunea si facandu-se vas ales Sfantului Duh, a fost uns arhiereu, cu alegere dumnezeiasca. Si, increditandu-i-se ocarmuirea bisericii lui Hristos, gonea pe oamenii cei cu chip de lup de la turma sa si, ca un vrednic si priceput pastor, o indruma, pazind-o necalcata si neatinsa de tot raul.
    Deci, de vreme ce tiranii l-au adus inaintea lor, legat, atunci, el, si mai mult a stralucit si a luminat cugetele credinciosilor. Ca, mergand cu osardie la lupte si propovaduind liber dreapta credinta, a fost dat la multe chinuri si, fiind strujit foarte rau la trup, i s-a aratat Hristos, Dumnezeul nostru, si i-a vindecat toata durerea ranilor, si l-a facut, de aici inainte, si mai staruitor. Deci, umplandu-se tiranii de manie, au aruncat pe Sfantul Eladie in foc si, ramanand nears, pe multi i-a tras la credinta in Hristos. Dar, fiind chinuit cumplit, si-a dat sufletul la Dumnezeu.




Intru aceasta zi, cuvant pentru preoti.     Datoria preotilor este ca, in acest fel, sa poarte grija de popor: mai intai, sa faca rugaciune, din tot sufletul, pentru oameni, dupa aceea de la moarte sa-i apere si, in incercari, sa-si puna sufletul lor pentru turma lui Hristos. Si, iarasi, dator este preotul sa ajute celor asupriti, sa mangaie, la intristare, pe cei scarbiti, si sa nu tina manie. Iar de va tine preotul manie, niciodata nu va aduce jertfa curata lui Dumnezeu, fiind rautate in inima lui. Deci, de nu se va impaca cu aproapele si de nu-si va lepada rautatea sa, sa nu se apropie de altar. Adu-ti aminte, cum a poruncit Domnul, zicand: "De vei aduce darul tau la altar, si, acolo, iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, sa mergi, mai intai, sa te impaci cu fratele tau si numai atunci sa-ti aduci darul tau." Deci, sa nu treci cu vederea porunca Domnului, ca sa nu fii osandit.
    Sa nu te deprinzi cu inselaciunea, pe unul a-l inalta, iar, pe altul, a-l pogora. Nici sa cinstesti pe cel bogat, ca sa te puna sa stai mai sus, nici sa treci cu vederea pe cel sarac, care nu are de unde sa-ti dea daruri, ci, la fel, sa-i socotesti pe ei. Iar clevetirile sa nu le primesti si pe oameni sa nu-i judeci numai din auzire. Ca multi, din invidie, cu nedreptate clevetesc. Sau, de-l vei afla, cu multa cautare, pe acela ce a gresit, sa nu-l mustri, nici sa-l vadesti pe el inaintea tuturor, pana ce vei afla o vreme potrivita. Sa nu te rusinezi de cineva. Doua rautati sunt, cand vadesti pe cineva inaintea tuturor. Una, ca pacatele cele vadite il duc pe om la rusinare, dar in alte pacate il arunca. Si alta, ca unii, fara de socoteala ocarati fiind, alearga indata si-si fac seama. Deci, pentru aceste pedepse, dator este preotul sa fie foarte bland si sa ia aminte de turma si, cu multa bagare de seama, sa ingrijeasca de mantuirea ei, iar, de va afla pe vreun om gresit, sa nu-l izgoneasca pe el indata din biserica, ca sa nu-l rapeasca satana si sa-l traga la sine. Cine, daca se va desparti, fara de socotinta, de preot si de-l va rapi pe el satana, apoi, nu se va mai departa de la el niciodata. Drepta aceea, nu se cade preotului, a desparti sau a blestema pe cineva. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Predica Parintelui Cleopa la Duminica Slabanogului

Predică la Duminica Slăbănogului
( Despre desfiinţarea Sîmbetei de către Hristos )

Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare,
sau lună nouă, sau la sîmbete, care sînt umbre celor viitoare (Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sîmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sîmbetei. De veţi asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veţi înţelege luminat că serbarea sîmbetei nu este dată creştinilor, ci evreilor şi totodată veţi înţelege că atît Mîntuitorul, cît şi Sfinţii Apostoli au desfiinţat prin cuvînt şi faptă serbarea Sîmbetei.
Mai întîi voi arăta că de la Adam şi pînă la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ţinut sîmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcînd pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a aşezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze şi să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mînca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu şi a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viaţa lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului şi i se dă poruncă şi canon de la Dumnezeu care îi zice: În sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce (Facere, 3, 19).
Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi ceilalţi patriarhi aleşi de Dumnezeu pînă la Moise, ar fi serbat sîmbăta.
Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfinţenie, de aceea a şi fost binecuvîntat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sîmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: Ieşi din pămîntul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pămîntul pe care ţi-l voi arăta Eu (Facere 12, 1); altă poruncă: Iar legămîntul dintre Mine şi tine şi urmaşii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi, este acesta: toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur (Facere 17, 10).
Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: Să nu ţi se pară grele cuvintele cele pentru prunc şi pentru roabă: toate cîte-ţi va zice Sarra, ascultă glasul ei (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată porunceşte Dumnezeu lui Avraam: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pămîntul Moria şi adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu (Facere 22, 2).
Aşadar, după cum vedem din cele arătate pînă aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sîmbetei. Primul loc unde se vorbeşte în Sfînta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieşire, unde Moise vorbeşte poporului în pustie, zicînd: Iată ce a zis Domnul: Mîine este odihnă, odihna cea sfîntă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceţi, ce trebuie fiert, fierbeţi astăzi, şi ce va rămîne lăsaţi să rămînă pe a doua zi (Ieşirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ţi aminte de ziua Sîmbetei, ca să o sfinţeşti pe ea, şi prin aceasta, vor zice că sîmbăta a existat şi mai înainte de Moise ca sărbătoare, şi de aceea zice: "Adu-ţi aminte", apoi să le spuneţi că evreii, cînd au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ţinerea Sîmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, şi nicidecum că sîmbăta a fost de la Adam pînă la Moise.
Încă şi aceasta e bine să ţineţi minte, că sîmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se ţină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfînta Scriptură, zicînd: Adu-ţi aminte că ai fost rob în pămîntul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mînă tare şi cu braţ înalt, şi de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie (Deuteronom 5, 15).
Deci celelalte neamuri nu au acest aşezămînt dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sîmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică pînă era să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa (Galateni 3, 19). Deci sîmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sîmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Trecut-a umbra Legii şi Darul a venit (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); Cele vechi au trecut, iată toate sînt noi (Evrei 8, 13).
Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinţii prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: Iată vin zile, zice Domnul, cînd voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legămînt nou. Însă nu ca legămîntul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua cînd i-am luat de mînă ca să-i scot din pămîntul Egiptului. Acel legămînt ei l-au călcat deşi Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legămîntul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor (Ieremia 31, 31-33).
Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli au desfiinţat Sîmbăta Legii Vechi prin învăţătură şi fapte. Auzim pe Mîntuitorul, zicînd: Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Cînd a zis Hristos aceste cuvinte? Cînd căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sîmbăta (Ioan 5, 16).
Deci, dacă Mîntuitorul lucra sîmbăta, arăta că şi Tatăl Său lucrează sîmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează şi nu ţin sîmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sîmbăta, să audă unii ca aceştia, că şi iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sîmbăta (Ioan 5, 18). Auzim pe Mîntuitorul zicînd: Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze (Ioan 12, 26). Şi dacă Tatăl şi Fiul lucrează sîmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sîmbăta?
Cine poate să învinuiască pe creştini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sîmbăta şi fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Cîtă orbire au minţile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sîmbăta! Oare nu sîmbăta a vindecat Mîntuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus şi la lucru, poruncindu-i să-şi ia patul şi să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar şi orbul din naştere a fost vindecat în zi de sîmbătă (Ioan 9, 14), şi omul cu mîna uscată a fost vindecat în ziua sîmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Şi femeia cea gîrboavă de 18 ani tot sîmbăta a fost vindecată de Mîntuitorul (Luca 13, 14).
Ucenicii Domnului, urmînd pilda Învăţătorului Lor, mergînd sîmbăta prin lanurile de grîu, smulgeau spice şi le frecau în palme spre a le mînca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Cînd fariseii şi cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzeşte sîmbăta, El le răspundea că Fiul Omului este Domn şi al sîmbetei (Luca 6, 5) şi le zicea: Sîmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sîmbătă (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sîmbete, care sînt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos (Coloseni 2, 16-17).

Iubiţi credincioşi,

Pentru a vă încredinţa mai bine că Iisus Mîntuitorul nostru şi sfinţii Săi ucenici şi Apostoli, au desfiinţat sărbătoarea sîmbetei, citiţi Sfînta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I - Matei 12, 1-3 şi 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 şi I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 şi Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 şi Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 şi Romani 13, 9 şi Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 şi Romani 13, 9 şi Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.
Vedeţi că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinţilor Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli serbarea sîmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înţelegeţi că Duminica, ziua cea dintîi a săptămînii, a luat locul sîmbetei în Biserica creştină, să citiţi în Sfînta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 şi 26 şi veţi vedea că Duminica, ziua întîi a săptămînii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mîntuitorul Sfinţilor Apostoli fiind uşile încuiate, şi a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca şi Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorît Duhul Sfînt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frîngeau Apostolii pîinea, adică se împărtăşeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfîntul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creştinii ajutoare pentru sfinţi, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).
Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfînta Scriptură: Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Aşadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rînduită de Dumnezeu creştinilor, adică Duminica sau ziua întîia a săptămînii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mîntuitorului la farisei, cărturari şi legiuitori, care, văzînd atîtea minuni şi semne care se făceau de către Mîntuitorul nostru în ziua sîmbetei nu cunoşteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sîmbăta în pustie şi care acum a venit să dezlege şi să desfiinţeze sîmbăta, Legea Veche, şi să aşeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire şi întunecare sufletească o au toţi sectarii, care, nevrînd a ţine ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se ţin de umbră şi defaimă Harul Noului Aşezămînt.

Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează, vom arăta şi mai luminat cele despre sîmbătă şi despre rătăcirea celor ce ţin de sîmbăta Legii Vechi, care a fost umbră şi închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel cînd zice: Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sîmbete, care sînt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos (Coloseni 2, 16-17).
Iată ce doresc să vă spun în această privinţă. Cuvîntul "sabat", "sîmbătă", din evreieşte, înseamnă "odihnă". După ieşirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a şaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieşirea 35, 2-3) şi îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).
Noi creştinii, asemenea prăznuim ziua a şaptea din săptămînă, însă nu sîmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creştină, adică ziua Învierii, cînd s-a săvîrşit înnoirea neamului omenesc. Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); că a Lui făptură sîntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sîmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviţi, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinţii noştri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală şi mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învaţă Sfîntul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).
În ziua aceasta şi nu sîmbăta sau în altă zi, Hristos a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpînirea morţii, adică pe diavolul, şi a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta şi nu în alta, Hristos S-a sculat pentru îndreptarea noastră (Romani 4, 25). Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sînteţi încă în păcatele voastre (I Corinteni 15, 17).
Iată, pentru ce noi creştinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre şi a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem şi de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanţi că a binecuvîntat Dumnzeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rînduială (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sîmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvîntat şi a sfinţit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfîrşitul creaţiei şi atît.
În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată şi zile de muncă pentru a lucra şi a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni şi alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze şi să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieţii lor (Facere 3, 17), prin urmare şi în ziua sîmbetei. Şi într-adevăr, din Sfînta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoşii noştri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob şi alţii ar fi prăznuit ziua sîmbetei.
Numai pe timpul lui Moise după ieşirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sîmbătă (Ieşirea 16, 23-26). Şi aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulţumiţi, să-şi amintească şi să mulţumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).
Dacă scrie în Sfînta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: Adu-ţi aminte de ziua odihnei (Ieşirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sîmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sîmbetei a fost dată puţin mai înainte evreilor în pustiul Sin, cînd erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieşirea 16, 23-30) şi le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: "Adu-ţi aminte!"
Trebuie să înţelegem că evreii erau obligaţi să prăznuiască sîmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creştinii nu mai sîntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfîntul Apostol Pavel învaţă că: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru noi blestem. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, pînă cînd era să vină Sămînţa căreia i s-a dat făgăduinţa. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învăţătoare spre Hristos, ca din credinţa în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credinţa, nu mai sîntem sub Învăţător, căci pe toţi fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credinţa în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). Domnul a desfiinţat vrăjmăşia în Trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei... (Efeseni 2, 15).
De ar zice cineva că sîmbăta este numită lege veşnică şi legătură veşnică (Ieşirea 31, 16-17) şi de aceea trebuie a se ţine ca sărbătoare veşnică, unul ca acela să ştie că Dumnezeu, fiind Creator şi Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci şi legăturile Sale, deşi a spus că le dă pînă în veac (I Regi 2, 30). Legătura nu este un contract între om şi Dumnezeu. Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu şi a bunei Sale voinţe către om. Iar făgăduinţele, legile, legăturile, poruncile, aşezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sînt vrednici de ele. Aşa de pildă: "Legătură veşnică" au fost numite jertfele şi alte aşezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieşirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sînt înlăturate.
N-a fost legătură mai mare decît legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sîmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci şi după însemnătate. Însuşi Mîntuitorul a spus că ea este mai importantă decît sîmbăta: Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinţi, şi sîmbăta tăiaţi împrejur pe om. Dacă omul primeşte tăierea împrejur sîmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mîniaţi pe Mine că am făcut sîmbăta un om întreg sănătos? (Ioan 7, 22-23).
Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sîmbăta. Şi ea, de asemenea, se numeşte "legătură veşnică". Călcătorii ei se condamnau la moarte: Veţi tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru şi va fi semn de legătură între Mine şi voi... Şi va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veşnică. Şi partea bărbătească ce nu-şi va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legămîntul Meu (Facere 17, 11-13).
Şi, iată, această "legătură veşnică" despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decît sîmbăta este înlăturată de Sfinţii Apostoli la sinodul lor, cînd creştinii din iudei au început să ceară la creştinii din păgîni ca dînşii să păzească tăierea împrejur şi legea lui Moise. Apostolii, adunîndu-se împreună, au hotărît, zicînd: Pentru că părutu-s-a Duhului Sfînt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sînt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sînge şi de (animale) sugrumate şi de desfrîu, de care păzindu-vă, bine veţi face (Fapte 15, 28-29). Prin această hotărîre, Sfinţii Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decît sîmbăta, ci şi toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sîmbetele şi altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).
De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17), va înţelege că El a ţinut şi sîmbăta. La aceasta trebuie să ştim că Hristos a ţinut sîmbăta pentru că era iudeu după trup şi trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise pînă la înlăturarea acestei legi; pînă la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sîngele Lui (Luca 22, 20), adică pînă la vremea suferinţelor Lui şi a strălucitei Sale învieri, cînd a venit sfîrşitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).
Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ţinut sîmbăta, nu putem susţine că şi creştinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreieşti. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanţii, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce şi pînă cînd a cinstit Hristos sîmbăta s-a lămurit mai sus.
Din textele aduse din Sfînta Scriptură nu se vede că şi creştinii sînt datori să prăznuiască ziua sîmbetei. În ele se vorbeşte despre faptul că Hristos a învăţat pe evrei de obicei sîmbăta în sinagogile lor, şi atît. Învăţa însă sîmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni şi Hristos putea să aibă ascultători.
Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta (Matei 24, 20) şi că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfinţenia sîmbetei. Trebuie să înţelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creştini să prăznuiască sîmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim şi să serbăm şi iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărîmare a Ierusalimului şi greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărîmare s-ar întîmpla iarna pe neaşteptate, cînd ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curînd, pînă la patimile şi învierea lui Hristos, cînd încă nu era pe deplin înlăturată sîmbăta cea veche şi în vremea cînd era greu să fugi din Ierusalim pentru că sîmbăta porţile oraşului se închideau.
Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sîmbăta. Căci Legea lui Moise a avut umbra bunătăţilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind şi îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) şi poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El însuşi a completat unele din ele şi pe altele le-a schimbat. În general, a înlăturat legea poruncilor prin învăţătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sîmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvînt şi prin fapte. Aşa, de pildă, El însuşi a călcat-o, vindecînd sîmbăta bolnavii şi pe cel cu mîna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), şi pe orbul din naştere, făcînd sîmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).
Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sîmbăta (Ieşirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcînd sîmbăta, Hristos impunea şi altora să o calce. Vindecînd pe slăbănogul sîmbăta, Iisus îi spunea: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată s-a făcut sănătos omul, şi-a luat patul şi umbla şi era acea zi sîmbăta.
Sîmbăta evreiască este numită de Sfîntul Apostol Pavel "umbră", adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvîntul "umbră" în Sfînta Scriptură, cînd se vorbeşte despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre înlăturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).

Iubiţi credincioşi,

Întrucît unii din creştini s-au rupt de Biserica lui Hristos şi cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cît a fost respectat, cînd şi de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuşi Hristos şi Sfinţii Săi Apostoli.
Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mîntuim, sîntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfinţenie poruncile Domnului din Sfînta Evanghelie, şi să nu urmăm sfaturile credincioşilor răzvrătiţi, care s-au lepădat de Biserică, de sfînta Duminică, de bucuria Învierii, de preoţi, de cruce şi de sfintele icoane şi cinstesc sîmbăta ca zi de odihnă. Să rămînem în casa Domnului şi în mîntuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decît ziua odihnei.
Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuţi. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinţei cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvîrşeşte Taina Sfîntului Maslu, prin care mulţi bolnavi se vindecă şi se uşurează. Să nu spunem "că nu avem om să ne arunce" în apa aceasta tămăduitoare. Preoţii Bisericii sînt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mîntuirea noastră şi ne conduc pe calea mîntuirii.
Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni şi fapte bune sfînta zi a Duminicii ca să auzim şi noi cuvîntul cel mîntuitor al lui Hristos: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău". Amin.
Hristos a înviat!

Luna mai in 26 de zile: pomenirea Sfantului Apostol Carp, unul din cei saptezeci (+66)

    Sfantul Carp era unul din cei saptezeci de Apostoli, despre care vorbeste Evanghelia Sfantului Luca si a fost slujitor si ucenic al Sfantului Apostol Pavel, ca unul care ducea scrisorile lui, celor carora le erau trimise. Si era, de loc, din Troada Asiei.

   Acesti 70 de Apostoli au fost chemati, de Mantuitorul, ca sa raspandeasca pretutindeni cuvantul Sau, si ii trimitea inaintea Sa, doi cate doi, pe oriunde avea El sa mearga. Dar, putine stiri, despre lupta propovaduirii lor, au strabatut veacurile, pana in zilele noastre. Cumplitele prigoniri, pe care le-au indurat crestinii din partea imparatilor pagani, n-au ingaduit sa se pastreze stiri si istorisiri, mari bogate, despre ostenelile si jertfa lor.

   Tot ce stim despre Sfantul Carp sunt cele cateva cuvinte ce le scrie Sfantul Pavel, in una din epistolele sale. Asa, aflam ca Sfantul Carp a slujit marelui Apostol, ajutandu-l la mantuitoarea raspandire a Evangheliei, si, anume, ca el a gazduit, o vreme, pe Sfantul Pavel, in una din calatoriile lui. Cu acest prilej, Apostolul Pavel i-a lasat, spre pastrare, un felon si niste carti, despre care marele Apostol, insusi, aminteste in Epistola sa, catre Timotei, zicand: "Cand vei veni, adu-mi felonul, pe care l-am lasat in Troada, la Carp, percum si cartile, mai ales pergamentele" (II Timotei 4,13).

   Traditia a pastrat stirea ca Sfantul Carp ar fi pastorit, ca episcop, in cetatea Veria, din Tracia, in care vrednicie, pe multi pagani i-a intors, de la inchinarea la idoli, la Hristos, Dumnezeu. El s-ar fi ostenit cu propovaduirea cuvantului si in insula Creta, unde ar fi primit, in casa sa, pe Sfantul Dionisie Areopagitul, care, la randul sau, marturiseste ca Sfantul Carp nu incepea a savarsi Liturghia, pana nu vedea un semn dumnezeiesc din cer. Neindoielnic este faptul ca a propovaduit credinta cea noua a crestinilor, fara odihna si neinfricat, despartind prin Sfantul Botez pe credinciosi de cei necredinciosi.

   Asemenea, si pe iudei i-a invatat, sa creada, ca Hristos cel rastignit este Dumnezeu adevarat si Facatorul tuturor. Dar, dupa aceasta, a fost ucis cu nemilostivire de cei care nu crezusera. Si asa si-a dat sufletul in mainile Domnului sau.
 



Intru aceasta zi, cuvant despre cum scoate diavolul pe oameni din biserica, inainte de sfarsitul slujbei.     A fost un staret, mai inainte vazator, cu duhul, in manastirea Pecersca, anume Matei. Iar, odata, stand el in biserica, la locul sau, si ridicandu-si ochii, privea catre fratii, care stateau la cantare in biserica, de amandoua partile. Si a vazut pe dracul, umbland si dand tarcoale, imbracat in chip lumesc, si, purtand in poale niste scai, umbla de jur imprejur pe langa frati, luand scai din poale si aruncand la fiecare din ei. Si daca se lipea scaiul de vreunul din fratii cei ce cantau, atunci, dupa putin, acela se slabea cu mintea si, gasindu-si oarecare pricini, iesea din biserica la chilie si dormea. Iar, daca nu se lipea de cineva scaiul, acela sta intemeiat la cantare, pana ce se sfarsea Utrenia si, atunci, iesea din biserica, la chilia sa. Deci, aceasta, vazand-o, staretul acela, a spus-o fratilor. Iar ei, dupa ce au auzit aceasta s-au intarit cu gandul si nu ieseau din biserica inainte de sfarsit.
 



Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.     S-au dus odinioara trei frati la seceris si si-au luat, fiecare cate sasezeci de masuri de aratura. Iar unul dintr-insii s-a imbolnavit, in ziua dintai, in chilia sa. A zis unul din cei doi, catre celalalt: "Iata, frate, vezi ca s-a imbolnavit fratele nostru; sileste-ti, dar, putin gandul, si cu putin, si credem ca, prin rugaciunile lui, vom secera si locul lui." Deci, dupa ce s-a sfarsit lucrul, vrand sa mearga si sa-si ia plata, chemau si pe fratele, zicand: "Vino, ia-ti plata ta, frate." Iar el a zis: "Ce plata sa iau, nesecerand?" Iar ei au zis: "Cu rugaciunile tale s-a facut secerisul tau; deci, vino, ia-ti plata ta." Iar el nu se invoia. Deci, multa impotrivire facandu-se intre ei, s-au dus sa se judece, la un batran. Si i-a zis lui fratele: "Parinte, am mers cate trei sa seceram si, in ziua cea dintai, m-am imbolnavit si m-am intors la chilia mea si ma silesc fratii pe mine, care, nici macar un ceas nu am secerat, sa iau plata pentru secerisul, pe care ei l-au secerat, in locul meu." Si au zis aceia: "Parinte, cate trei au luat sasezeci de masuri de aratura sa le seceram. Si, daca am fi fost toti trei, nu am fi putut sa le savarsim, dar, cu rugaciunile fratelui, degraba am savarsit secerisul. Si ii zicem lui: Ia-ti plata ta, si el nu voieste." Iar batranul, auzind, s-a minunat. Si a zis fratelui celui ce era impreuna cu ei: "Loveste in toaca, sa se adune toti fratii." Iar, dupa ce au venit toti, a zis lor batranul: "Veniti, fratilor, auziti astazi judecata dreapta." Si le-a spus lor toate. Iar ei au hotarat pe frate sa-si ia plata sa si sa faca cu ea ce va voi. Si s-a dus fratele indreptat la chilia sa.
 



Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, despre smerita cugetare.     "Iubite, daca vreodata ganduri spurcate ar tulbura mintea ta, sa nu deznadajduiesti, ci adu-ti aminte de indurarile lui Dumnezeu. Ca un capitan de corabie nu e mustrat pentru ca a lasat valurile sa loveasca in corabia sa, ci pentru ca s-a lenevit si nu s-a luptat impotriva valurilor si n-a scapat la limanul ce sta inaintea sa. Iar indurarile lui Dumnezeu sunt limanul acesta.

   Ca, daca vrajmasul ridica impotriva noastra tulburare de ganduri necurate, pe care ne este rusine a le pomeni si ne zice: Ai pierit, nu mai este, pentru tine, nici o nadejde de mantuire, vrand sa ne cufunde intru deznadajduire, tu sa nu te increzi in cele zise de el, ca sa nu-ti sperii sufletul. Ci, cu cat el ingreuiaza, cu deznadejdea, sufletul tau, cu atat noi sa-l usuram, cu nadejdea celor ce vor sa fie, aducandu-ne aminte de indurarile lui Dumnezeu. Deci, cand zic ei catre noi: Ai pierit, nu mai poti sa te mantuiesti, noi sa zicem catre ei: Avand pe Dumnezeu indurat si indelungrabdator, nu vom deznadajdui de a noastra mantuire; ca Cel ce a zis: Nu numai de sapte ori a ierta aproapelui, ci de saptezeci de ori cate sapte, Acela, cu mult mai mult, va lasa pacatele celor ce asteapta mantuirea Lui.

   Deci, cazand ei in aceasta parte, in alta parte alearga, zicand: Indurat si mult-milostiv, mult rabdator fiind Dumnezeu, Care iarta pacatele, pentru ce nu va indulciti, mai mult, din dulcetile lumii, ca, dupa aceea, va veti pocai? Sa zicem si noi catre ei: Ceea ce am facut, am facut. Iar acum, fiindca Scriptura marturiseste ca este ceasul cel mai de pe urma, sa luam aminte la acest ceas, sa nu ne lenevim de mantuirea noastra, si nimic rau sa nu mai facem inaintea Domnului. Ca te-ai asemanat unui barbat ce sta sub un copac si cand s-au adunat asupra lui fiarele cele salbatice, el se suie sus si fiarele nu-l ating pe el. Socoteste, dar, copac, frica de Dumnezeu, si-ti va fi darul ajutator tie, in toate caile in care vei merge, si vei surpa pe vrajmasii tai, dedesubtul tau.

   Asa se cade a calatori credinciosii intru aceasta viata. Daca s-ar intampla noua bucurie, ori sporire, ori daruri, sa socotim ca, nu departe, sta intristarea, iar, cand ar veni asupra noastra intristarea, sa asteptam bucuria, care este aproape de noi. Sa luam pilda pe cei ce calatoresc pe mare, ca acestia, cand se ridica asupra lor vant si furtuna cumplita, nu deznadajduiesc de a lor mantuire, ci se impotrivesc valurilor, buna alinare asteptand. Iar, cand se impartasesc de liniste, vifor asteapta. Pentru aceea stau de veghe totdeauna, ca nu cumva, napraznic, ridicare de vant facandu-se, sa-i afle pe dansii negatiti si sa-i rastoarne pe ei in mare. Asa se cade, ca si noi sa luam aminte la amandoua. Ca ceea ce se asteapta, de va veni, nu inspaimanta pe cel ce o asteapta, ca nu-l afla nepregatit. Deci, cand se intampla noua necaz sau stramtorare, ajutor sa asteptam de la Dumnezeu, ajutor care se va face noua, ca nu cumva, zabovind necazul, sa ne pricinuiasca noua moarte, ca si cand nu ar fi nadejde de mantuire pentru noi. Asemenea, si cand se face noua bucurie, necaz sa asteptam, ca nu, prin bucuria cea multa, sa uitam plansul." Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.