Luna lui mai in ziua intai: pomenirea Sfantului Prooroc Ieremia (sec. VI i.Hr.).

    Acest Sfant si Mare Prooroc Ieremia era evreu si a trait in vremea vechiului testament, sub patru regi din tara lui Iuda: Iozie, Ioachim, Iehonia si Sedechia (612-586 i.Hr.). El era din Anatot, orasel din Iuda tribul lui Vesiamin, si a fost de neam preotesc, iar tatal lui se numea  Hilkia preotul. Si era un tanar ca de 20 de ani, cand Dumnezeu l-a chemat la slujirea prooroceasca, ca era ales pentru aceasta inca din pantecele maicii sale.
    Din cartea ramasa de la el, care se afla in Biblie, se vede ca Ieremia a trait in vremea celor mai tulburari din istoria evreilor, vremea cand se pregatea daramarea Templului si a Ierusalimului si ducerea poporului evreu in robia Babilonului. Aceste fapte s-au petrecut o data cu navalirea vestitului Nabucodonosor, marele imparat chaldeu al Babilonului (604-597). Si robia avea sa dureze vreme de 70 de ani.
    Doua mari imparatii voiau atunci sa puna stapanire asupra poporului ales: Babilonul lui Nabucodonosor si Egiptul faraonului Necao. Iar cuvantul lui Dumnezeu, pe care Ieremia trebuia sa-l vesteasca, era: intai, sa aiba toti supunere cinstita fata de Nabucodonosor, care este "slujitorul lui Dumnezeu" pentru curatirea faradelegilor poporului ales si pentru mantuirea lui, iar, al doilea, toti sa fuga de orice legatura cu Egiptul. Dar, pentru acest cuvant, Ieremia a fost socotit tradator, vandut Babilonului. Si, de aici, a pornit tot chinul profetului si toata lupta sa cu neincrederea poporului in cuvantul lui.
    A fost condamnat la moarte: "Cu moarte sa moara, cela ce spune unele ca acestea." Cand regele a citit cuvintele lui Ieremia, scrise de Baruh, ucenicul acestuia, cartea a fost rupta in bucati si aruncata in foc. Adeseori Profetul a fost inchis in temnita, cu picioarele in butuci, sau aruncat in fantana cu noroi, pana la gat. A avut insa si aparatori, care de mai multe ori l-au scapat de la moarte.
    Cand bogatii si capetenile iudeilor au fost dusi in robia Babilonului, Ieremia a ramas aproape de poporul sarac, pe pamantul pustiit al tarii, indepartand toate cinstirile, cu care il imbia regele cuceritor. Iar, dupa uciderea lui Godolias, omul Babilonului, in Ierusalimului daramat, cand poporul a fugit in Egipt, de frica razbunarilor, Proorocul s-a dus si el acolo, nevrand sa se desparta de poporul sau.
    Ieremia a luat parte la innoirea vietii religioase a poporului sau, inceputa sub regele Iozia, in anul 621, dupa descoperirea Deuteronomului in templu si dupa citirea lui in auzul tuturor. Pe langa alte scrieri, alcatuite prin ucenicul sau Baruh, Proorocul a descris, ca un martor, care a vazut cu ochii lui, cu multa jale, daramarea Templului si a Ierusalimului si robia babilonica, dar si timpurile de lumina ale venirii lui Mesia, a Carui imparatie o vedea ca pe un nou, asezamant, scris nu pe table de piatra, ci pe tablele vii ale inimii, iar pe Mesia, ca pe un sol trimis al lui Dumnezeu, sa faca dreptate pe pamant.
    Cand si unde si-a sfarsit zilele, nu se stie. Traditia ne spune ca ar fi fost ucis cu pietre de evreii fugiti in Egipt. A propovaduit cuvantul lui Dumnezeu, cam cincizeci de ani, si a mai fost numit "Proorocul dreptatii lui Dumnezeu."
 


Intru aceasta zi, cuvant despre dragostea cea adevarata, pentru care Dumnezeu iarta pacatele.     Doi frati au mers impreuna la un targ ca sa-si vanda lucrul mainilor lor. Si daca au intrat in targ, s-au despartit unul de altul. Iar unul, cu mestesugul si indemanarea diavolului, s-a inselat si a cazut in pacatul desfranarii. Si, dupa aceea, aflandu-l pe el fratele si insotitorul sau, i-a zis lui: "Sa mergem, frate, la locul si la chiliile noastre." Iar el a zis: "Eu, frate, nu voi merge astazi cu tine." Iar, fratele, auzind acest cuvant, s-a minunat si l-a intrebat, zicand: "Pentru ce, frate, zici ca nu vei merge cu mine?" Iar el a oftat si i-a spus lui, zicand: "Eu frate, dupa ce te-ai dus tu si te-ai despartit de mine, am cazut in pacatul desfranarii si, pentru asta, nu voi merge acum cu tine la chilia mea." Iar fratele, auzind acestea si vazandu-l foarte mahnit, necajit si deznadajduit, si vrand sa-i scoata sufletul lui din pieirea deznadejdei, i-a zis lui: "Frate, si eu, daca m-am despartit de tine, am cazut in acelasi pacat. Pentru aceasta, dar, frate, sa mergem degraba la chiliile noastre si cu osardie sa ne pocaim si Dumnezeu ne va ierta noua greseala si pacatul nostru."
    Si asa, ascultand, fratele a mers la chilia sa. Deci, mergand la duhovnic, si-au marturisit amandoi impreuna caderea lor in pacatul desfranarii. Iar barbatul le-a dat lor canon de pocainta. Iar, ei, cu dragoste primind canonul, se rugau amandoi unul pentru altul. Si, vazand Dumnezeu silinta si osteneala pe care o facea fratele ce nu cazuse in pacat, pentru mantuirea si dragostea fratelui sau, peste putine zile, a iertat pacatul lui. Si a instiintat Dumnezeu pe batranul ca, pentru multa dragostea fratelui, ce n-a gresit, s-a iertat pacatul celui ce a gresit.
    Iata, fratilor, aceasta este dragostea cea adevarata, ca sa-si puna cineva sufletul pentru mantuirea fratelui sau.
 




Intru aceasta zi, cuvant din cartea Sfantului Ieremia Proorocul despre calea cea placuta lui Dumnezeu, pe care umbland ne vom mantui.     Asa zice Domnul: "Iata, am dat inaintea ochilor vostri calea vietii si calea pierzarii; pe care veti voi, pe aceea veti merge. Sa cunoasteti, dar, cursele diavolului si departe de ele sa umblati. Tuturor vaduvelor si saracilor sa nu le faceti rau. Iar, de-i veti asupri cu nedreptate si de vor striga, suspinand, aceia, catre Mine, ii voi auzi pe ei si Ma voi mangaia asupra voastra, si va voi pierde pe voi cu sabia si vor fi femeile voastre vaduve si fiii vostri saraci. Ci, sa fiti, spre cei saraci, ca niste parinti, si, spre vaduve, ca niste soli ai lui Dumnezeu, ca, printr-insii sa intrati in calea vietii vesnice, intru Imparatia Cerului", asa a zis Domnul. Iar voi, ascultati-ma pe mine, ca fiecare sa ierte pe fratele sau si pe aproapele sau.
 




Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Teodor Studitul, ca, intru nevointa si cu grija, sa traim toata viata noastra.     Fratilor si parintilor, fiindca ne-am invrednicit, cu darul lui Dumnezeu, a petrece praznicul Sfintelor Pasti, pentru aceea sa ne apropiem, iarasi, de lucrul nostru. Intai, sa ducem mai departe nevointa noastra, iar, al doilea, sa avem de-a pururea inaintea ochilor nostri mantuitoarele Patimi, Rastignirea, Ingroparea si Invierea. Ca, prin indeletnicirea cu ele, neprinsi si nebiruiti sa fim de patimi. Iar, chiar daca am fi prinsi si robiti, candva, din neluare aminte, indata sa privim in sus, la Iisus cel rastignit si Domnul slavei si, indata, va rasari vindecarea sufletelor nostre, fiindca, de demult, si Israel, cand era muscat de serpi, cautand la sarpele cel de arama, s-a tamaduit.
    Si stiti ca gandurile rele, ca niste serpi ne musca si varsa venin si otrava in sufletul nostru. Pe acest venin, se cuvine, cu toata puterea si sarguinta noastra, indata ce se va ivi, sa-l varsam, ca, daca zabovim, sa nu se faca mai cumplita rana. Vedeti ca primavara este nascatoare si inmultitoare de viata. Trupul pofteste impotriva duhului si duhul impotriva trupului. Si sporirea unuia se face celuilalt scadere. Deci, sa cautam masurata hrana, bautura si somn si toate celelalte trupesti lucruri sa le iconomisim, ca nu cumva pe suflet sa-l silniceasca si sa-l stapaneasca, ci, el sa aiba biruinta asupra trupului. Cel ce alearga in arena de lupta nu se numeste biruitor, daca alearga numai unul sau doua stadii, ci daca va savarsi toata alergarea. Deci, si noi, nu numai cand vom savarsi postul cel de patruzeci sau cincizeci de zile, vom putea sa scapam de cursele diavolului, ci, de vom avea grija si nevointa, toata viata noastra. Ca, pentru biruinte, plata vom lua.
    Pentru aceea, o, fratilor, sa ne nevoim, nevointa cea buna, si, inca sa asudam pentru fapta cea buna, sa trudim si sa necajim trupul, sa robim pe omul cel dinafara, sa supunem si sa biruim patimile, totdeauna, Jertfa Domnului Iisus, in trupul nostru purtand-o, si ceasul mortii in noi avandu-l. Ca acum si noi, negresit, vom muri, precum si parintii si fratii nostri, si ne vom muta din lumea de aici, si ne vom duce in locuri straine si vom vedea lucruri pe care niciodata nu le-am vazut. Ca infricosator, si plin de toata spaima, pentru cel ce are minte, este cuvantul ce se graieste din Scriptura. Drept aceea, cutremurati si infricosati de-a pururea sa fim, infranandu-ne simturile de la auzirea desarta, de la vederea vatamatoare si de la toata mestesugirea cea rea, daruindu-ne cu toata fiinta noastra Sfantului Dumnezeu. Ca, bine placandu-I, mostenitori sa ne facem si vesnicelor bunatati, intru Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava si stapanirea, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Luna aprilie in 30 de zile: pomenirea Sfantului Apostol Iacov al lui Zevedei (+42).

    Sfantul Iacov, fiul lui Zevedei, era din Betsaida Galileii, dintr-o familie de pescari si a fost frate cu Sfantul Ioan, cuvantatorul de Dumnezeu, si era unul din cei doisprezece Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie "de la vanarea pestilor". A fost numit Iacov cel Mare, spre a-l deosebi de Apostolul cu acelasi nume, care a fost cel dintai episcop al Ierusalimului si care s-a numit Iacov cel Mic.
    La chemarea Domnului, cei doi frati au lasat mrejele si pe tatal lor si au urmat pe Hristos. Ei stiau, ca fosti ucenici ai Botezatorului, ca Iisus este Mesia-Hristos si credeau in El, luand aminte la invataturile ce ieseau in preacurata gura Lui si fiind martori la minunile facute de El. Si atat ii iubea Domnul, incat unuia i-a dat spre rezemare pieptul Sau, iar celuilalt i-a fagaduit paharul pe care El Insusi l-a baut. Insa si ei atat L-au iubit pe Domnul si atata ravna au aratat fata de Dansul, incat si foc din cer au voit sa pogoare peste cei ce nu credeau in El. Pe acesti doi frati si pe Petru, nicidecum nu-i lasa Mantuitorul fara sa le descopere mai mult decat celorlalti Apostoli dumnezeiestile Lui taine, precum s-a petrecut pe Tabor, cand a voit sa-Si arate slava dumnezeiestii Sale, iar, mai tarziu, in Ghetsimani, cand le-a descoperit, tot lor trei, taina cea adanca a Crucii si a smereniei Sale.
    Traditia marturiseste ca, dupa patima cea de bunavoie, dupa Invierea si Inaltarea Domnului la cer, dupa primirea Sfantului Duh, Sfantul Apostol Iacov a fost in Spania si in alte parti si, acolo, a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu si ca s-a intors la Ierusalim, invatand cu toata indrazneala ca Iisus este adevaratul Mesia, Mantuitorul lumii.
    Aceasta vazand-o, paganii s-au pornit cu manie mare si au indemnat pe Irod Agripa (41-44) sa ridice prigoana asupra Bisericii lui Hristos, iar pe Iacov sa-l ucida. Deci, Irod a pus mana pe cativa din fruntasii Bisericii, ca sa-i piarda si a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu sabia, iar pe Petru l-au inchis in temnita. Si, spune traditia, ca, dupa taiere, ucenicii Sfantului Iacov, luand trupul invatatorului lor, dupa dumnezeiasca povatuire, l-au dus in Spania, unde si pana acum, la mormantul lui de la Compostella, savarsesc minuni, intru slava lui Iisus Hristos Dumnezeu, Cel ce este slavit impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, de toata faptura, in veci.
 



Intru aceasta zi, cuvant despre ascultarea de parinti.     In zilele lui Teodosie cel Mare (379-395) era in Constantinopol un om, cu numele Iulian, imbunatatit cu viata si foarte bogat in tineretile lui. Si avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la batranete a saracit mult si, neavand cele de nevoie pentru trup, a zis fiului sau: "Fiul meu, iata, dupa cum vezi, eu sunt neputincios, si atata de sarac, incat nu am cu ce sa te hranesc si nici cu ce sa-mi petrec viata mea. Dar vreau sa te rog pe tine ca sa-mi faci o voie, pentru ca sa ma usurez si eu, smeritul, sa te invrednicesti, pentru ascultarea ta, de fericirea cereasca." Iar acela a zis: "Spune-mi tata, orice poftesti si eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase." I-a zis lui batranul: "Fericitul Avraam avea un fiu din fagaduinta si s-a dus la munte, ca sa-l junghie, si acela nu s-a dat inapoi, ci, si lemnele le purta cu bucurie, cu osardie purtand urma tatalui sau. Si nu numai aceasta ci si multi altii au ascultat pe parintii lor. Asa fa si tu, fiule preaiubite, asculta porunca mea si nadajduiesc de la Dumnezeu, cel iubitor de oameni, ca nu te vei necaji pentru aceasta.". Deci i-a zis lui Teofil: "Au voiesti si tu sa ma omori?" Iar tatal a raspuns: "Sa nu fie fiule, ca sa fac o faradelege ca aceasta; ci o porunca sa-mi implinesti, sa primesti sa te vand ca pe un rob al meu, ca sa-mi usurez batranetile mele si sa nu umblu cerand, ca un sarac lipsit. Si milostivul Dumnezeu va face mila cu tine pentru bunatatea aceasta, ca sa-ti dea tie bogatie nemasurata intru aceasta lume, iar sufletul tau sa-l odihneasca in sanurile lui Avram. Si inca a doua porunca sa o pazesti, pana in ceasul mortii tale: de vei avea un lucru sau o slujba, la care te va trimite domnul tau, sa-ti aduci aminte ca sa te duci mai intai la Sfanta Liturghie, cand este vremea, apoi, iarasi, du-te la slujba ta, dupa sfarsitul Liturghiei. De asemenea, sa ai catre Preasfanta Fecioara multa evlavie. Si daca vei face asa, te va izbavi Domnul de la o mare si nesuferita furtuna." Iar acela a raspuns: "Dupa cum voiesti, parintele meu, asa fa."
    Deci, a doua zi, a vandut Iulian pe fiul sau unui dregator al palatului, Constantin cu numele. Acesta tinea mult la tanar, pentru multa lui ascultare, pentru infranarea si pazirea curatiei si smerenia lui, pentru frumusetea fetii lui, pentru cunostinta si invatatura lui. Si il insotea totdeauna la plimbare si la masa, pentru ca-l slujea cu sarguinta. Deci, intr-una din zilele acelea, ducandu-se la palatul imparatesc, domnul sau a uitat acasa un hrisov cu insemnari de seama si l-a trimis pe Teofil sa alerge, in graba, sa-l aduca. Iar tanarul a alergat, pe cat a putut, si, intrand in camara dregatorului cu indrazneala a luat hrisovul. In ceasul acela, insa, acolo, femeia dregatorului se desfrana cu un rob al ei, iar tanarul n-a cautat la ei, in graba lui. Insa ticalosii aceia, care au facut pacatul, au cugetat rele asupra lui. Deci, venind dragatorul, i-a zis lui femeia: "Pentru aceasta ai cumparat pe nerusinatul de rob, ca sa vina in pat sa se desfraneze cu mine? Ca daca n-as fi strigat ca sa-mi ajute cutare, lua cinstea mea paganul acela. Au sunt de neam prost si nenorocit, de m-ai defaimat? Asa ma jur pe parintii mei si pe mantuirea sufletului meu, de nu voi vedea maine taiat capul intru tot indraznetului si al obraznicului robului aceluia, nu stau nici un ceas mai mult in casa ta, ci ma despart de tine si imi iau zestrea mea." Acestea auzindu-le, dregatorul s-a maniat asupra robului si a fagaduit sa-i faca voia ei.
    Si, a doua zi, s-a intalnit in palat cu judecatorul cetatii si i-a zis: "Maine de dimineata iti trimit pe rob al meu, sa-i tai capul lui, si sa-l pui intr-o panza, sa-l pecetluiesti si sa mi-l trimiti". Iar judecatorul a zis: "Eu nu fac nedreapta judecata, trebuie sa marturiseasca trei oameni, in scris, ca este vrednic de moarte, ca sa-l omor." Atunci, dregatorul a zis inaintea a trei martori: "Am cumparat un rob tanar si acela a silit pe doamna mea, ca sa doarma cu dansa."  Acestea zicand, a luat marturie scrisa si asa a primit judecatorul ca sa-l omoare. Deci, cand s-a facut ziua, a strigat dregatorul pe acel nevinovat, zicandu-i lui: "Du-te la judecator si ii spune lui ca il felicit si sa-mi trimita raspuns." Si Teofil ducandu-se, a trecut pe langa o biserica a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, in care se slujea. Atunci si-a adus aminte de parinteasca porunca si, intrand in biserica aceea, a ramas pana la incheierea slujbei.
    Deci, robul cel rau, acela care se desfranase cu femeia dregatorului, vazand ca a zabovit judecatorul ca sa trimita capul lui Teofil, a zis dregatorului: "Sa ma duc eu sa-l aduc, daca puruncesti." Iar acela a zis lui: "Du-te." Si acesta, alergand, ca si cand ar fi vrut sa ia o comoara de mult pret si ajungand la casa judecatorului, a intrat, felicitandu-l pe dansul, in numele dregatorului. Dar acolo sta ascuns calaul, cu sabia ascutita, si i-a taiat capul lui indata. Si, spalandu-l, l-a infasurat intr-o panza. Iar, cand a vrut sa-l pecetluiasca, iata, a ajuns si robul cel credincios si fara de viclesug, dupa ce s-a ispravit Liturghia. Si, felicitand pe judecator, a luat de la dansul capul pecetluit intr-un sort, nestiind ce are inauntru.
    Cand s-a intors la stapanul sau, toti s-au minunat si, mai ales doamna lui; ca l-au trimis sa-i taie capul, iar el s-a intors sanatos. Si, intrebandu-l pe dansul ce a adus acela a raspuns, zicand: "Dupa cum mi-ai poruncit, doamne al meu, am felicitat pe judecator si, indata, mi-a dat lucrul acesta, sa ti-l aduc: eu nu stiu ce este inauntru." Deci, luandu-l si descopecetluindu-l, au aflat capul desfranatului. Iar, desfranata s-a ingrozit si a ramas fara glas mult timp. Apoi, dupa ce si-a venit in mintea ei, a inteles judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Si, fiindu-i frica, ca nu cumva, sa patimeasca ceva asemenea si ea, ca o pricinuitoare a raului, a plans din toata inima si a marturisit cu indrazneala faradelegea ei, zicand: "Domnul meu, eu ticaloasa si nenorocita sunt pricina raului acestuia. Si ma tem sa nu patimesc, cumva, dupa lucrurile mele, ca nu este lucru ascuns, cum zice glasul Domnului, care sa nu se faca aratat. Iata, sunt astazi trei ani si jumatate de cand fac pacatul acesta, cu robul tau cel omorat si tu n-ai stiut, iar robul acesta tanar este curat si pacat nicidecum nu a facut, ci, cu nedreptate l-am defaimat, ticaloasa. Pentru aceasta, Domnul cel drept a iubit dreptatea, dand fiecaruia dupa lucrurile lui. Deci, iarta-ma pe mine, domnul meu, pentru indurarile lui Dumnezeu, ca de astazi, inainte nu-ti voi mai gresi tie."
    Si au luat toti frica si spaima, slavind pe Domnul cel iubitor de oameni, ca niciodata nu trece cu vederea pe cela ce face voia Lui. Atunci, dregatorul a intrebat pe Teofil, sa-i spuna toate cele despre dansul, adica petrecerea lui si faptele lui cele bune. Si acela i-a povestit despre bunul neam, cel mai dinainte al tatalui sau, si saracia cea mai de pe urma, despre ascultarea pe care a facut-o, de s-a vandut ca rob, ca sa hraneasca pe tatal lui cel batran si despre porunca pe care i-a dat-o, ca sa se duca la Sfanta Liturghie si celelalte. Iar dregatorul, acestea auzindu-le, l-a luat pe dansul nu ca pe un rob, ci ca pe un fiu al lui adevarat, mancand impreuna cu dansul si impreuna petrecand. Si nu numai aceasta, ci si mostenitor l-a scris, la toata averea lui.
    Pentru aceasta, si noi iubitilor, sa ne tememe de judecata lui Dumnezeu si sa ne ducem la biserica si sa stam cu frica si cu cutremur pana la sfarsitul Liturghiei, ca si cum am vedea cu ochii cei trupesti pe Insusi Stapanul Hristos, care va sa ne judece pe noi, in ziua cea infricosatoare a invierii celei de obste; si sa nu iesim afara pana nu se va sfarsi slujba, si nici sa nu indrazneasca cineva sa vorbeasca in biserica. Iar acela care iese din biserica, fara de mare nevoie, sau va vorbi de grijile trupesti, se aseamana lui Iuda, care s-a sculat de la Cina cea de Taina si, ca un nemultumitor, s-a dus si l-a vandut le Hristos.
 

 


Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre un tanar izbavit de la moarte.     Ne-a spus noua ava Paladie: "Un oarecare om a fost prins facand furtisag si, dupa lege fiind pedepsit, graia ca si altul a fost tovaras cu el.
    Deci, acela de care zicea hotul era un tanar, ca de douazeci de ani. Si au fost mult batuti amandoi, iar tanarul graia: N-am facut furtisag si nici n-am fost cu el. Si mult chinuindu-i pe dansii, i-au osandit ca sa-i spanzure pe lemn. Si, daca au ajuns la locul osandirii, au vrut ostasii dregatorului sa-l spanzure intai pe cel tanar. Iar tanarul s-a inchinat ostasilor, zicand: Va rog, pentru Domnul, intoarceti-ma spre rasarit, ca sa iau aminte la Cel rastignit. Au grait lui ostasii: "Pentru ce graiesti aceasta? A raspuns lor tanarul: Domnii mei, am numai sapte luni, eu, ticalosul de cand am luat Sfantul Botez si m-am facut crestin. Si, auzind aceasta, ostasii au lacrimat pentur tanar. Iar, batranul, auzind a racnit foarte si a zis ostasilor: La Serapis si la Cronos, faceti-ma pe mine a lua aminte. Atunci, afland ostasii credinta cea rea a batranului, au lasat pe tanar si l-au spanzurat pe batran. Si, spanzurand ei pe batran, iata un ostas calare, trimis de la dregator a venit degraba, cu porunca de a nu spanzura pe tanar, ci a-l aduce la curtea imparateasca.
    Si s-a facut bucurie mare ostasilor si tuturor celor ce erau de fata si l-au dus pe el inaintea divanului si l-a slobozit pe el imparatia. Iar tanarul, afland de izbavire, cand nu mai nadajduia, indata s-a dus si s-a facut calugar. Iar aceasta am scris-o, sa-mi fie, si mie si voua, de folos ca sa cunoastem ca stie Dumnezeu a-i izbavi din napasta pe cei binecredinciosi. Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Sf.Ignatie Briancianinov_Predică în Duminica Mironosiţelor

Despre starea de moarte a duhului omenesc

Predică în Duminica Mironosiţelor
Evanghelia a vestit astăzi despre nevoinţa sfintelor femei care au urmat Dumnezeu-Omului în vremea pribegiei Lui pământeşti, care au fost martore ale patimilor Lui şi au fost de faţă la îngroparea Lui.
Îngroparea s-a petrecut în seara zilei de vineri. Când răutatea iudeilor s-a revărsat ca lava de foc dintr-un vulcan nu numai asupra Domnului, ci şi asupra tuturor apropiaţilor Lui, când Sfinţii Apostoli au fost siliţi să se ascundă sau puteau privi numai din depărtare la uimitoarea întâmplare; când numai ucenicul cel iubit, pentru care nimic nu era prea înfricoşător, a rămas nedespărţit de Domnul: atunci ucenicul care se ascunsese întotdeauna, care îşi tăinuise întotdeauna aşezarea inimii de teama răzbunării Sinedriului, având un loc de cinste în acesta, Iosif Arimateanul, trece dintr-o dată peste toate piedicile,
şovăielile, nedumeririle care-l legau şi-l tulburau până atunci, merge la recele şi crudul Pilat, cere trupul celui omorât cu moarte de ocară, îl primeşte, îl îngroapă cu evlavie şi cu cinste.
Evanghelia dă faptei lui Iosif însemnătatea unei fapte pline de mărime de suflet, de bărbăţie.
Aşa a şi fost. Făcând parte din Sinedriu, în faţa Sinedriului, care săvârşise uciderea de Dumnezeu, în faţa Ierusalimului, care luase parte la uciderea de Dumnezeu, ia de pe cruce trupul Dumnezeu-Omului Care fusese omorât de oameni, îl duce în grădina aflată în apropierea porţilor şi a zidurilor cetăţii.
Acolo, în singurătate şi linişte, la umbra copacilor, într-un mormânt nou, săpat în stâncă, fără a cruţa aromatele şi balsamurile, pune trupul prin care au fost răscumpărate şi trupurile, şi sufletele tuturor oamenilor, înfăşurându-l cu giulgiuri curate, aşa cum se înfăşoară şi se ascunde o comoară de mare preţ.
La înmormântarea Domnului a luat parte un alt om care făcea parte din Sinedriu: Nicodim, care venise noaptea la Domnul, care îl recunoscuse pe Domnul drept trimis al lui Dumnezeu.
După ce prăvăleşte o piatră mare pe uşa mormântului - „uşă” numeşte Evanghelia deschiderea joasă prin care se intra în peşteră - Iosif pleacă de acolo ca un om care şi-a îndeplinit în chipul cuvenit slujirea.
Sinedriul urmărea mişcările lui Iosif. După plecarea lui, el s-a îngrijit să pună strajă la mormânt şi să pecetluiască piatra care acoperea intrarea, îngroparea Domnului a fost mărturisită atât de următorii, cât şi de vrăjmaşii Lui.
Numai cei care făceau parte din Sinedriu, săvârşind în turbarea şi înverşunarea lor cea mai mare nelegiuire, au săvârşit fără să îşi dea seama cea mai mare jertfă (Fapte 3, 17-18): prin junghierea Jertfei Atotsfinte, ei au răscumpărat omenirea, au încheiat şirul fără folos al jertfelor preînchipuitoare, au făcut de prisos atât aceste jertfe, cât şi însuşi aşezământul lor.
Unii din Sinedriu - Iosif şi cu Nicodim -, în numele tuturor drepţilor Vechiului Legământ, au slujit cu aşezare a duhului bineplăcută lui Dumnezeu îngropării Răscumpărătorului oamenilor, au încheiat şi au pecetluit prin această faptă cucernica lucrare a fiilor Vechiului Legământ.
De acum începe slujirea lucrătorilor Legământului celui Nou.
Sfintele femei nu s-au lăsat mai prejos decât Iosif în ce priveşte lepădarea de sine bărbătească.
Fiind de faţă vineri la îngropare, ele au socotit ca lucru neîngăduit să încalce în zi de sâmbătă - zi de odihnă - tihna în care se odihnea, în sfinţitul întuneric şi sfinţita zăvorâre a peşterii mormântului, trupul Domnului.
Femeile aveau de gând să îşi reverse osârdia către Domnul prin revărsarea de mir peste trupul Lui. Întorcându-se vineri de la îngropare, ele au cumpărat fără întârziere aromate din belşug, şi aşteptau ziua următoare sâmbetei, care se numeşte zi de duminică, zi a învierii.
In această zi, îndată ce a răsărit soarele, evlavioasele femei s-au şi pornit către mormânt.
Pe drum, ele şi-au amintit că la intrarea în mormânt este prăvălită o piatră mare. Lucrul acesta le îngrijora, şi femeile au început să vorbească între ele: “Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?” Piatra era “mare foarte”.
Venind la mormânt, au văzut, spre marea lor uimire, piatra prăvălită. O prăvălise un înger purtător de lumină, puternic: acesta, după învierea Domnului, se pogorâse din cer la mormântul care îl încăpuse pe Cel neîncăput de ceruri, lovise cu spaimă străjerii, totodată sfărâmase pecetea şi dăduse într-o parte piatra cea grea, după care şezuse pe piatră, aşteptând venirea femeilor.
Când ele au venit, îngerul le-a vestit învierea Domnului, poruncindu-le să o aducă la cunoştinţa Apostolilor.
Pentru râvna lor faţă de Dumnezeu-Omul, pentru hotărârea lor de a da cinstire atotsfântului trup pe care îl păzea straja de ostaşi, asupra căruia veghea neadormită ura Sinedriului, sfintele femei au fost cei dintâi oameni care au primit nemincinoasa veste a
învierii lui Hristos, care s-au făcut primi şi puternici propovăduitori ai învierii, ca unele care au auzit vestirea ei din gura îngerului.
La Dumnezeu, Cel atotdesăvârşit, nu este părtinire: toţi oamenii sunt de o seamă înaintea Lui, şi dintre oameni se învredniceşte de osebite daruri ale lui Dumnezeu, întru osebită îmbelşugare duhovnicească, cel care va năzui cu lepădare de sine către El.
“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului!”
Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume înţeles de taină.
El e atât de ziditor că dragostea de aproapele şi dorinţa ca el să capete folos duhovnicesc nu ne îngăduie să-l trecem sub tăcere.
Mormântul este inima noastră.
Inima a fost cândva biserică; ea s-a făcut mormânt, în el intră Hristos prin taina Botezului ca să sălăşluiască întru noi şi să lucreze întru noi.
Atunci inima este sfinţită ca biserică a lui Dumnezeu. Noi îi răpim lui Hristos putinţa de a lucra atunci când dăm viaţă omului nostru celui vechi, când lucrăm mereu după imboldul voii noastre căzute, al raţiunii noastre otrăvite de minciună.
Hristos, Care a fost adus prin Botez în suflet, continuă să rămână în noi, dar este ca rănit şi omorât de purtarea noastră.
Biserica nefăcută de mână a lui Dumnezeu se preface în mormânt strâmt şi întunecos. La intrarea acestuia este prăvălită o piatră “mare foarte”.
Vrăjmaşii lui Dumnezeu pun la mormânt strajă, pecetluiesc deschizătura astupată cu piatra, legând prin pecete piatra de stâncă pentru ca, în afara greutăţii, şi pecetea să nu îngăduie nimănui a se atinge de piatră.
Vrăjmaşii lui Dumnezeu veghează ei înşişi asupra pazei mortului! Ei au născocit şi au rânduit toate piedicile cu putinţă pentru a preîntâmpina învierea, pentru a o împiedica, pentru a o face cu neputinţă.
Piatra este acea boală a sufletului prin care se păstrează neatinse toate celelalte boli, şi pe care Sfinţii Părinţi o numesc “nesimţire”.
“Ce fel de păcat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune mulţi.
După definiţia Părinţilor, “nesimţirea” este starea de moarte a simţurilor duhovniceşti, este moartea nevăzută a duhului omenesc în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodată pe deplin viu faţă de lucrurile materiale.
Se întâmplă uneori ca, în urma unei îndelungate boli trupeşti, să se cheltuiască toate puterile, să pălească toate calităţile trupului: atunci boala, neaflând hrană, încetează să mai sfâşie trupul; ea îl părăseşte pe bolnav, lăsândul istovit, ca mort, neînstare să facă nimic din pricina istovirii de către suferinţe, din pricina cumplitei, mutei stări bolnăvicioase care nu se vădeşte prin nici o suferinţă aparte.
Acelaşi lucru are loc şi cu duhul omenesc. Viaţa nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăştierii statornice, în mijlocul păcatelor statornice săvârşite de bună voie, în uitare de Dumnezeu, de veşnicie, în neluare-aminte sau în luarea-aminte cât se poate de superficială la poruncile şi învăţătura Evangheliei: ei bine, această viaţa răpeşte duhului nostru împreună-simţirea faţă de lucrurile duhovniceşti, îl omoară în privinţa lor.
Fără a înceta să mai fiinţeze, acestea sunt pentru el ca şi cum n-ar fi, întrucât viaţa lui în ce le priveşte a încetat: toate puterile lui sunt îndreptate numai spre material, spre vremelnic, spre deşertăciune, spre păcat.
Oricine vrea să cerceteze fără împătimire şi în chip temeinic starea sufletului său va vedea în el boala nesimţirii, va vedea cât de mare este însemnătatea ei, va vedea cât de grea este ea, va recunoaşte că ea este vădire şi mărturie a stării de moarte a duhului.
Când vom vrea să ne îndeletnicim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ce plictiseală ne va apuca!
Ce greu de înţeles, ce puţin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim să scăpăm mai repede de această lectură! De ce? Pentru că nu avem împreună-simţire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.
Când ne sculăm la rugăciune, ce uscăciune, ce răceală simţim! Cum ne grăbim să terminăm rugăciunea noastră superficială, plină de împrăştiere! De ce? Fiindcă suntem străini de Dumnezeu: credem în existenţa lui Dumnezeu cu o credinţă moartă; El nu există pentru simţirea noastră.
Pentru ce am uitat de veşnicie?
Suntem cumva scoşi din rândul celor ce trebuie să intre în necuprinsul ei tărâm? Oare nu ne aşteaptă moartea, aşa cum îi aşteaptă pe ceilalţi oameni?
Şi atunci, pentru ce am uitat de veşnicie? Fiindcă ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindcă niciodată nu ne gândim şi nu vrem să ne gândim la veşnicie, fiindcă am pierdut preţioasa ei presimţire şi am dobândit un fel mincinos de a simţi pribegia noastră pământească.
Acest fel mincinos de a simţi ne înfăţişează ca nesfârşită viaţa noastră pământească.
Suntem atât de amăgiţi şi atraşi de el încât rânduim potrivit lui toate faptele noastre, aducând puterile sufletului şi trupului jertfă stricăciunii, neîngrijindu-ne deloc de lumea cealaltă, care ne aşteaptă: şi, totuşi, va trebui negreşit să devenim veşnici locuitori ai acelei lumi.
De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea deşartă, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osândirea aproapelui, batjocurile muşcătoare?
De ce petrecem multe ceasuri în cele mai deşarte distracţii fără a simţi nici o greutate, de ce nu ne mai saturăm de ele, de ce ne străduim să trecem de la o îndeletnicire deşartă la alta şi nu vrem să dăm măcar câteva clipe cercetării păcatelor noastre, plânsului pentru ele?
Fiindcă am dobândit împreună-simţire faţă de păcat, faţă de tot ce este deşertăciune, faţă de tot lucrul prin care intră păcatul în om şi prin care se păstrează păcatul în om; fiindcă am pierdut împreună-simţirea faţă de toate îndeletnicirile prin care intră în om virtuţile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se înmulţesc şi se păstrează în om.
Nesimţirea este sădită în suflet de lumea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu şi de îngerii căzuţi cei vrăjmaşi lui Dumnezeu, cu împreună-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creşte şi se întăreşte prin vieţuirea după principiile lumeşti; ea creşte şi se întăreşte atunci când omul urmează propriei sale raţiuni şi voi căzute, când el părăseşte slujirea lui Dumnezeu şi când slujeşte lui Dumnezeu cu nepăsare.
Când nesimţirea se atinge de suflet şi devine însuşire a lui, lumea şi stăpânitorii acestei lumi pun pe piatră pecetea lor.
Această pecete stă în împărtăşirea duhului omenesc cu duhurile căzute, în însuşirea de către duhul omenesc a întipăririlor lăsate în el de către duhurile căzute, în supunerea lui faţă de silnica înrâurire şi stăpânire a duhurilor lepădate.
“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?”
Întrebarea este plină de grijă, întristare, nedumerire.
Simt această grijă, această întristare, această nedumerire acele suflete care s-au îndreptat spre Domnul, care au părăsit slujirea lumii şi păcatului. Înaintea privirii lor se descoperă, în toată înfricoşătoarea sa cuprindere şi însemnătate, boala nesimţirii.
Ele doresc şi să se roage cu străpungere, şi să se îndeletnicească cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu în afara oricărei alte citiri, şi să îşi vadă necurmat păcătoşenia, să se îndurereze pentru ea fără încetare: într-un cuvânt, doresc să devină ale lui Dumnezeu.
Şi aceste suflete întâmpină înăuntrul lor o împotrivire neaşteptată, necunoscută de către slujitorii lumii: nesimţirea inimii.
Inima, pe care viaţa nepăsătoare dinainte a rănit-o de moarte, nu dă nici un semn de viaţă.
În zadar adună mintea gânduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre mulţimea păcatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfătările raiului; în zadar se străduieşte mintea să lovească în inimă cu aceste gânduri: inima rămâne fără împreună-simţire faţă de ele, de parcă nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici păcatele, nici starea de cădere şi pierzare nu ar avea cu ea nici o legătură.
Ea doarme somn adânc, somn de moarte: ea doarme, adăpată şi îmbătată cu otrava păcatului.
“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului! Piatra aceasta e mare foarte.”
După povaţa Sfinţilor Părinţi, pentru nimicirea nesimţirii se cere din partea omului o lucrare statornică, răbdătoare, neîncetată împotriva ei, o viaţă statornică, evlavioasă, de trezvie.
Acest fel de viaţă luptă împotriva vieţii de nesimţire - însă, numai cu propriile silinţe ale omului nu poate fi omorâtă această moarte a duhului omenesc: nesimţirea este nimicită prin lucrarea harului dumnezeiesc.
La porunca lui Dumnezeu, îngerul Lui se pogoară în ajutorul sufletului ostenit şi împovărat, prăvăleşte piatra împietririi de la inimă, umple inima de umilinţă, vesteşte sufletului învierea, care este urmare obişnuită a umilinţei statornice.
Umilinţa este primul semn al învierii inimii faţă de Dumnezeu şi de veşnicie.
Ce este umilinţa?
Umilinţa este simţirea de către om a milei şi împreună-pătimirii faţă de sine însuşi, faţă de starea sa nenorocită, faţă de starea sa de cădere, faţă de starea sa de moarte veşnică.
Despre ierusalimitenii care au fost aduşi la această aşezare sufletească prin propovăduirea
Sfântului Apostol Petru şi au primit creştinismul, Scriptura spune că “s-au umilit cu inima” (Fapte 2, 37).
Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul preţios al mironosiţelor. Prin înviere, el a luat-o înaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumpărând mirul din timp, mergând dis-de-dimineaţă, o dată cu primele razele ale soarelui, la mormântul de viaţă purtător, neluând în seamă straja care păzea mormântul şi pe Cel îngropat în el, au arătat şi dovedit cu fapta
aşezarea inimii lor faţă de Domnul.
Darul lor s-a arătat a fi de prisos - însă, el a fost răsplătit însutit prin arătarea îngerului nemaivăzut de către femei, prin vestea - ce nu putea fi dată decât unor oameni preaplini de credinţă - a învierii Dumnezeu-Omului şi a învierii, o dată cu El, a omenirii.
N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu să-I închinăm viaţa noastră, să închinăm toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neapărată nevoie de aceasta.
Să le aducem ca pe un mir la mormântul Domnului.
Să cumpărăm din vreme mir - aplecarea cea bună a voii noastre.
Din tinereţile noastre să ne lepădăm de toată aducerea de jertfe păcatului: cu acest preţ să cumpărăm mirul - aplecarea cea bună a voii noastre.
Slujirea păcatului nu poate fi îmbinată cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceşte pe cea de-a doua. Să nu îngăduim păcatului să omoare în sufletul nostru împreună-simţirea faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce este dumnezeiesc!
Să nu îngăduim păcatului să ne pecetluiască cu peceţile sale, să capete asupra noastră stăpânire silnică.
Cine a început să slujească lui Dumnezeu din zilele tinereţii nestricate şi a rămas cu statornicie în această slujire, acela e supus neîncetatei înrâuriri a Sfântului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceţi care purced din El, dobândeşte la vremea potrivită cunoaşterea cu lucrul a învierii lui Hristos, învie în Hristos cu duhul, se face, prin alegerea şi porunca lui Dumnezeu, propovăduitor al învierii înaintea fraţilor săi.
Cine s-a robit păcatului din neştiinţă sau târât de păcat, a intrat în împărtăşire cu duhurile căzute, s-a alăturat lor, a pierdut în duhul său legătura cu Dumnezeu şi cu locuitorii cerului, acela să se tămăduiască prin pocăinţă.
Să nu amânăm tămăduirea noastră de pe o zi pe alta, ca să nu vină fără de veste moartea, să nu ne răpească pe neaşteptate, ca să nu ne arătăm neînstare a intra în sălaşurile nesfârşitei odihne şi prăznuiri, ca să nu fim aruncaţi, ca nişte neghine netrebnice, în focul iadului, ce arde veşnic şi nu mistuie niciodată.
Tămăduirea bolilor învechite se săvârşeşte nu atât de grabnic şi nu atât de lesne cum îşi închipuie neştiinţa.
Nu fără temei ne dăruieşte milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocăinţă; nu fără temei toţi sfinţii îl rugau pe Dumnezeu să li se dăruiască vreme de pocăinţă.
Este nevoie de vreme pentru ştergerea întipăririlor păcătoase, pentru ruperea peceţilor păcatului; este nevoie de vreme ca să ne pecetluim cu peceţile Sfântului Duh; este nevoie de vreme ca să ne curăţim de întinăciune; este nevoie de vreme ca să ne îmbrăcăm în hainele virtuţilor, ca să ne împodobim cu însuşirile plăcute lui Dumnezeu cu care sunt împodobiţi toţi locuitorii cerului.
În omul pregătit pentru aceasta învie Hristos, şi mormântul - inima - se preface iar în biserică a lui Dumnezeu, “Învie, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu” (Ps. 3, 7): în această tainică şi totodată adevărată înviere a Ta stă mântuirea mea. Amin.

Luna aprilie in 29 de zile, pomenirea Sfintilor noua Mucenici, care au patimit in Cizic (303-305).

    Cetatea Cizicului se afla in Asia Mica, langa marea Helespontului, care desparte Asia de Europa. Si era Cizicul acesta la hotarul cu Troda, unde vasul alegerii, Sfantului Pavel, a pus, cel dintai, samanta cuvantului lui Dumnezeu. Dar, pana la marele Constantin, cetatea Cizicului nu avea multi crestini, din pricina paganilor imparati ai Romei, care prigoneau Biserica lui Hristos. Ca dadeau infricosate porunci si trimiteau cranceni dregatori, prin toate tarile imparatiei romanilor, si-i sileau pe toti cetatenii sa se inchine la idoli, iar cei ce nu se supuneau, cu groaznica moarte erau pedepsiti. Atunci, multi credinciosi se ascundeau, fugind prin munti si prin pustii, iar altii, mai tari in credinta, ravnind sa marturiseasca la aratare numele lui Hristos, isi puneau sufletul lor pentru El.
    Asa a fost si cu acesti noua barbati viteji, nemiscati in dreapta credinta, arzand de ravna pentru Dumnezeu, ale caror nume sunt acestea: Teognis, Ruf, Antipatru, Teostin, Artemas, Magnon, Teodot, Tavmasie si Filimon. Ca, fiind ei din locuri si tari diferite, s-au adunat in Cizic, si nebagand in seama groaznicile chinuri imparatesti si frica de tirani, preamareau pe Hristos-Adevarul si defaimau cinstirea idolilor, ca pe o inchinaciune adusa diavolului.
    Aceasta vazand-o slujitorii, indata, ca niste lupi pe oi, i-au prins cu salbaticie, pe cei noua barbati si fara de omenie legandu-i, i-au dus la judecata inaintea dregatorului cetatii Cizic. Si au fost aruncati in temnita si chinuiti, ca sa se lepede de Hristos si sa jertfeasca idolilor, dar Mucenicii lui Hristos nu s-au departat de Domnul, rusinand si ocarand pe stapanitori. Drept aceea, s-au taiat capetele si tot in acel loc li s-au ingropat si trupurile.
    Dupa cativa ani, insa, imparatind Marele Constantin, a incetat prigoana si lumina dreptei credinte a rasarit in toata lumea. Atunci si in Cizic, binecredinciosii crestini au scos din pamant moastele Sfintilor noua Mucenici, pe care, gasindu-le nestricate, le-au pus in racla noua si au zidit o biserica pentru pomenirea lor. Si s-au inmultit, de atunci, crestinii in Cizic si multe tamaduiri si minuni s-au facut prin acele sfinte moaste. Tot prin puterea lor a fost eliberat, din temnita si Elevsie, episcopul Cizicului, murind in razboiul cu persii imparatul Iulian, luptatorul impotriva credintei, care-l bagase la inchisoare.
    Si stralucea cetatea Cizicului cu lumina sfintei credinte, intarindu-se, ca si cu un zid nesurpat, prin mijlocirile acelor Sfinti Mucenici, catre Dumnezeu cu ale caror sfinte rugaciuni, sa ne invrednicim si noi de darul si de mila Domnului nostru Iisus Hristos, totdeauna acum si in veci. Amin.
 



 
Intru aceasta zi, cuvant despre calugarul cel invatat de o femeie.     Ne-a spus noua un parinte ca, din viata de obste, a fost trimis un frate, la slujba in sat. Si era un mirean, care locuia in sat la care de multe ori venea calugarul, iar el il primea pe dansul cu credinta. Si avea omul acela o fiica vaduva, care putin vietuise cu barbatul ei. Iar fratele, de multe ori intrand si stand la dansii, a fost biruit cu gandul spre dansa, iar ea, cuminte fiind, a priceput gandul lui si se pazea sa nu vie inaintea lui.
    Iar, intr-una din zile, s-a dus tatal ei in cetate, pentru oarecare trebuinta, lasand-o pe ea acasa. Si, venind fratele a aflat-o pe dansa singura in casa si i-a zis ei: "Unde este tatal tau?" Iar ea a zis: "In cetate." Iar el a inceput sa se tulbure spre dansa si a vrut a se atinge de ea. Iar ea, cu intelegere, a grait lui: "Nicidecum sa nu te tulburi, parinte; tatal meu pana maine nu vine si aici numai amandoi suntem. Insa stiu ca voi, calugarii, nimic nu faceti fara de rugaciune. Scoala-te, dar, si te roaga lui Dumnezeu si ce-ti va spune tie in inima ta, aceea sa faci. Iar el, nevrand, mai mult se tulbura. Iar ea, vazand aceasta, a grait lui: "Avut-ai candva femeie?" Iar el a zis: "Nu si pentru aceasta, vreau sa stiu ce este." Iar ea a zis: "Pentru aceasta te tulburi?" Si, vrand a-i potoli patima lui si a-i astampara aprinderea lui, a zis: "Acum sunt la sorocul femeiesc si nimeni nu poate a se apropia de mine." Si fratele, auzind de la dansa unele ca acestea si altele mai multe, venindu-si in sine, a inceput a plange. Iar ea, vazandu-l pe el ca si-a venit in sine, a inceput a-i grai lui: "De te-as fi ascultat pe tine si am fi savarsit pacatul, cu ce ochi as fi cautat la fata tatalui meu? Si, tu, mergand la manastirea ta, cum ai fi ascultat ceata sfintilor parinti, cantand si slavind pe Dumnezeu? Deci, rogu-te pe tine, desteapta-te si sa nu cutezi, pentru o mica pofta, sa-ti pierzi ostenelile faptelor celor bune, de atatia ani, si sa te lipsesti de vesnicele bunatati."
    Si, auzind acestea, fratele s-a dus multumind lui Dumnezeu, ca, prin buna intelegerea ei, nu l-a lasat pe el a pieri pana la sfarsit. Si a marturisit tuturor ceea ce s-a intamplat. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea!

Luna aprilie in 28 de zile: pomenirea Sfintilor Apostoli Iason si Sosipatru (sec. I.), din cei saptezeci.

   Sfantul Apostol Iason era din Tars, cetatea de nastere a Sfantului Apostol Pavel, iar Sfantul Sosipatru era din Ahaia Greciei; si au fost amandoi rudenii cu marele Apostol si ucenici ai sai, precum insusi o spunea (Rom. 16, 21). Deci, Iason a fost pus episcop al cetatii sale, in Tarsul Ciliciei, iar Sosipatru a luat ocarmuirea Bisericii din Iconia. Si pastoreau bine amandoi bisericile lui Dumnezeu si le inmulteau, aducand pe multi la credinta.
   Au mers impreuna, apoi, in partile Apusului si, ajungand in insula Cherchira, au zidit acolo o biserica preafrumoasa, cu numele intaiului Sfant Mucenic Stefan, unde, slujind lui Dumnezeu, au adus, si aici, pe multi la credinta lui Hristos. Deci, au fost parati la Cherculin, conducatorul acelei insule, si au fost inchisi intr-o temnita, in care se aflau prinsi sapte talhari. Pe acestia, Sfintii Apostoli, cu vorbele lor cele de Dumnezeu insuflate, i-au adus la sfanta credinta si, din lupi, i-au facut oi; si inca si de sfarsit mucenicesc s-au invrednicit ei, ca, pentru marturisirea noii lor credinte, fiind aruncati intr-o caldare de smoala in clocot, si-au dar sufletul in mainile lui Dumnezeu, de la Care si-au luat cununa Si au crezut in Hristos insusi strajerul temnitei, caruia, pentru aceasta, i s-a taiat capul si s-a numarat si el in ceata Mucenicilor.
   Acestea vazandu-le, fiica dregatorului din Cherchira a crezut, si ea, in Hristos si, marturisind ca este crestina, si-a scos de pe dansa toate podoabele, pe care le purta, si le-a dat saracilor. Iar tatal ei, instiintandu-se de aceasta, a dat porunca sa fie inchisa in alta temnita. Apoi, spanzurand-o de un lemn, o inabuseau cu un fum greu si cu sageti au sagetat-o, pana si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu.
   Cand a venit alt dregator in Cherchira, instiintandu-se ca Sfintii Apostoli Iason si Sosipatru sunt in temnita, a poruncit sa-i aduca la infatisare. Deci, a pus sa-i arunce pe ei intr-o baie de smoala, cu pucioasa si ceara in clocot si au iesit Sfintii, prin iconomia lui Dumnezeu, nevatamati si nearsi din baia aceea. Si s-au inspaimantat toti si multi, pana si dregatorul insasi, au venit la credinta lui Hristos.
   Pusi in libertate, Sfantul Apostoli au adunat pe cei ce crezusera si, invatandu-i cuvantul adevarului, i-au botezat pe toti in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, iar dregatorului i-au pus numele Sebastian. Si s-au facut si alte minuni, multe, de catre Sfintii Apostoli si au zidit biserici frumoase, impreuna cu dregatorul, toate savarsindu-le cu bine si cu sfintenie, iar obstea credinciosilor sporea. Si ajungand la batranete, Sfintii Apostoli si-au sfarsit viata, trecand cu pace la doritul lor Hristos Domnul, la 28 aprilie.    


 Intru aceasta zi, Sfintii Mucenici Maxim si Quintilian (+303)..    Acestia au trait pe vremea lui Diocletian si Maximian, imparatii si a dregatorilor Tavrinie si Gavinie, cand a fost mare prigoana asupra crestinilor. Ca, neplecandu-se Sfintii acestia a aduce jertfa in fata idolilor, au fost parati, catre dregatorul Tavrinie. Deci, indata, prinzandu-i in satul lor, care se numea Ozovia, unde se aflau pururea in lucru si in rugaciuni catre Dumnezeu, i-au legat cu lanturi de fier si degraba i-au dus pe ei la cetatea Dorostului, fiind acolo amandoi dregatorii, care le-au zis Sfintilor: "Spuneti-ne, mai intai, numele vostru." Si, spunandu-si fiecare numele sau, cuvintele lor le-a scris un notar. Apoi le-a zis Tavrinie: "Iata, viata voastra este in mainile mele: deci, de voiti sa traiti, mergeti de aduceti jertfa mamei zeilor si veti fi preotii ei, ca a murit preotul ei si s-a dus catre marele Zeu, imparatul, ca sa-i slujeasca lui acolo." Iar Sfantul Maxim a raspuns paganului Tavrinie: "Cum indraznesti, nerusinatule, sa-l numesti imparat pe Zeus desfranatul, cel prea spurcat? Cunoasteti, deci, oameni fara minte, ca Hristos este Imparatul cerurilor, Care are grija de toate si in palma le tine, toate cate sunt, iar noi, la idoli facuti de oameni, nu ne vom inchina."
   Iar Gavinie dregatorul a chemat la dansul pe Dada si pe Quintilian vorbind multe vorbe de defaimare, socotind ca ii va amagi spre paganatatea sa cea pierzatoare. Deci, neplecandu-se ei, i-au dus in temnita, unde prin ingereasca aratare se intarea marturisirea lor, laudand pe Dumnezeu. Apoi, scotandu-i la judecat, i-au dezbracat de hainele lor si, legandu-i, i-au intins pe pamant si i-au batut cumplit. Si ducandu-i, iarasi, in temnita, i-au scos, din nou, si i-au dus la mai sus-numitul lor dat, Ozovia, si, acolo, le-a taiat captele, dandu-si sufletele in mana lui Dumnezeu, in douazeci si opte de zile ale lui aprilie.
       


 Intru aceasta zi, cuvant din Limonar despre un calugar ce vindea scufioare..    In Alexandria Egipului, in casa Sfintei Marii, adunandu-se oamenii de Dumnezeu iubitori, au vazut pe un staret, sezand inaintea usii si vanzand impletituri de paie si scufioare. Si ziceau, unul catre altul: "De vreme ce vedem pe staretul acesta vanzand si nu l-am auzit pe el tocmindu-se pentru nimic, cunoastem ca omul lui Dumnezeu este." Deci, s-au sfatuit ca sa-l ispiteasca pe el. Drept aceea, apropiindu-se au zis lui: "Spune noua, batrane, oare le vinzi acestea?" Iar el a zis "asa". Si ei au zis: "Cu cat le vinzi?" lui: "Mult ai cerut, ci sa iei patru bani." Si a zis staretul: "Precum voiti, luati-le." Ei iarasi i-au zis lui: "Mult este si atata: ci sa iei cate un ban pe dansele." Si le-a zis lor: "Precum voiti, luati-le." Apoi, dandu-i lui banii, au luat de la el si scufioarele. Dupa aceea, staretul, luandu-si toiagul sau, s-a dus la chilia sa.
   Iar ei, daca au cunoscut lucrurile lui cele bune, l-au ajuns si i-au zis lui: "Parinte, ce ai facut?" El a zis: "Ce am facut?" Si au grait lui: "Mai intai ne-ai cerut noua cate zece bani pe scufie. Noi ti-am zis tie: Scumpe le tii; ci sa iei cate patru bani. Iar tu ai zis: Precum voiti, luati-le. Si iarasi ti-am zis tie: Sa iei cate un ban, daca vei voi; apoi si cu aceia ne-ai suferit pe noi." Si au cazut inaintea lui, cu fetele la pamant si au zis lui: "Pentru Domnul. spune-ne noua, de ce faci aceasta?" Iar acela a zis: "Asa imi este mie obiceiul, adica, mai intai, spun pretul cel cuvenit, apoi, ce-mi dau, eu aceea iau." Deci, l-au rugat pe el, zicand: "Sa mergem cu tine in chilia ta. Si mergand cu el, au aflat acolo o tigva cu apa o oala si un causel. Si i-au zis lui: "Oare, vei voi ca sa facem putina fiertura si sa gustam impreuna cu tine, ca sa ne binecuvantezi pe noi?" Iar el le-a zis: "Sa se faca." Insa era chiliuta lui cu patru usi. Si dupa ce au facut cina, le-a zis lor bunul staret: "Mergeti catre usa lui Teodosie si veti afla acolo un batran, tot scufioare vanzand, si sa-i ziceti lui: Te cheama, pe tine, prietenul tau, sa vii ca sa mananci verdeturi cu fratii." Iar ei, ducandu-se, au aflat asa precum spusese acel bun staret. Si i-au zis lui: "Te cheama, pe tine, prietenul tau, ca sa vii sa mananci verdeturi." Iar el a zis catre dansii: "Cum a zis parintele sa vin sa mananc cu fratii? Ca iata, el a murit." Si ei s-au inspaimantat de cuvantul acesta.
   Deci au luat si pe acel staret impreuna cu ei si scufioarele si, venind, au aflat pe staret mort si l-au ingrijit pe el si, plangand mult, l-au ingropat. Apoi au rugat pe batran, zicandu-i: "Sa sezi, stapane, tu in chiliuta aceasta, iar noi iti vom aduce cele de trebuinta trupeasca si sa te rogi lui Dumnezeu pentru noi." Iar el le-a zis lor: "Sa veniti intru a saptea zi si, de ma veti afla pe mine viu, veti face precum ziceti. Ca sfat aveam cu fericitul staret, care a murit, ca oricare din noi ar muri, mai intai, acela sa roage pe Dumnezeu, ca si celalalt, intru a saptea zi, sa-si sfarseasca ostenelile." Si asa, acei iubitori de Dumnezeu oameni, venind in ziua a saptea, l-au aflat pe el adormit si l-au ingropat langa celalalt staret si au facut plangere mare. Dupa aceea s-au dus, slavind pe Dumnezeu. Care le-a daruit lor sa vada atatea bunatati ascunse.
       


 Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Anastasie, despre dreapta judecata a lui Dumnezeu..    Iubitorul de oameni Dumnezeu si Dreptul Judecator, de multe ori, ne da pe noi potrivnicilor, nu spre pierzare, ci spre invatatura, precum a zis catre Israel, prin Ieremia: "Indrazneste, poporul Meu, ca nu va pieri pomenirea lui Israel, ca v-ati dat neamurilor, nu spre pierzare, ci pentru ca ati maniat pe Dumnezeu, v-a dat pe voi potrivnicilor. Ca ati maniat pe Cel ce poate a va certa pe voi si va poate da pedeapsa cea mai de pe urma."
   Deci, ni se cade noua a sti ca, pentru faradelegile noastre, suntem dati in mainile vrajmasilor nostri, dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu, precum a zis Isaia: "Cine a dat, spre jefuire, pe Israel, oare nu Dumnezeu Caruia I-ati gresit, nevrand sa umblati in caile Lui si ati adus asupra lui Israel Mania iutimii Sale si a intarit asupra voastra mania si razboiul?" Ca, nimic, fara de dreptate, nu vine asupra noastra. Adevarat, greu ne este noua, pacatosilor, dar numai dreapta judecata a lui Dumnezeu aduce toate acestea asupra noastra. Ca pacatele noastre ne mijlocesc noua relele acestea, de vreme ce suntem liberi spre castigarea mantuirii sau a pierzarii noastre, precum este scris, ca Dumnezeu a pus dintru inceput inaintea omului, spre alegere, viata si moartea.    Iar martori la aceasta sunt Adam si Eva, care, cu inselaciunea vrajmasului s-au rapit si asemenea cu Dumnezeu au voit sa fie si porunca lui Dumnezeu au calcat si, apoi, din Rai izgonindu-se, au mostenit moartea. Drept aceea, si in lege zice: "Orice ar face omul, i se va rasplati lui." Ca de va gresi cineva cu orisice, intru aceea si pedepsit va fi, de nu se va pocai. Iar de se va intoarce si se va pocai cu adevarat, isi va mantui sufletul sau. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna aprilie in 27 de zile: pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Simeon, episcopul Ierusalimului, ruda Domnului, unul din cei saptezeci de Apostoli (+107)

    Sfantul Simeon, care se numea frate al Domnului nostru Iisus Hristos, era fiu al lui Cleopa, fratele bun al lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului, precum marturisesc vechii scriitori, vrednici de credinta ai Bisericii: Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin si Nichifor Zantopol. Ca, dupa intoarcerea lui Iosif din Egipt, acest Cleopa a luat, intru insotire, pe rudenia mai departata a lor, Maria, si a nascut pe dansa pe acest Simeon, care ajungand la varsta intelegerii si vazand minunile Domnului nostru Iisus Hristos, a crezut in El. Iar, dupa patima cea de buna voie a Domnului si dupa invierea si inaltarea Lui la cer, fericitul Simeon a fost numarat in ceata sfintilor saptezeci de Apostoli. Si se ostenea, ca si ceilalti Apostoli, la bunavestirea lui Hristos, umbland prin cetati si prin sate, invatand si facand minuni, luminand poporul la lumina dreptei credinte si infrangand intunericul inchinarii idolesti.
    Si era pe vremea cand Iacov, alta ruda a Domnului, tinea scaunul ierarhiei crestinilor din Ierusalim, fiind intaiul episcop de acolo. Dar necredinciosii doborasera pe Iacov de pe scaunul Bisericii, fiindca acesta isi marturiseste credinta lui in Hristos, si, lovindu-l cu un lemn in cap, l-au ucis.
    Deci, la cata vreme, dupa aceasta ucidere, Apostolii si ucenicii, adunandu-se in Ierusalim, au dat un nou urmas Sfantului Iacov, alergand cu un singur glas, pe fericitul Simeon, al doilea episcop al Ierusalimului. In acest timp, au venit romanii, condusi de Tit, fiul lui Vespasian, imparatul (69-79). risipind Ierusalimul, dupa zisa, cea mai dinainte, a Domnului Insusi. In tot acest timp, crestinii, ascultand de glasul lui Dumnezeu, au plecat, cu episcopul lor, si s-au retras dincolo de Iordan, intr-o cetate numita Pella. Era prin anul 70. Deci, dupa risipirea Ierusalimului, crestinii s-au intors in Ierusalimul daramat si au inceput a inflori din nou, multi locuitori imbratisand noua credinta.
    Si era fericitul Simeon ca si sufletul noii infloriri a Bisericii din Ierusalim, fiind, el insusi, biserica a Duhului Sfant, impodobind scaunul Ierusalimului si aducand, pe cei rataciti, la Hristos Dumnezeu. Si asa, lucrand cu intelepciune la inflorirea Bisericii din Ierusalim, pana la varsta de peste o suta de ani, Sfantul Simeon si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu, sub Traian, imparatul romanilor, fiind osandit la rastignirea pe cruce, ca si Stapanul sau, pentru marturisirea ca este crestin si iubeste pe Hristos Dumnezeu.
 

 
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura-de-Aur,  despre miluirea si cinstirea casnicilor si fetelor bisericesti.     Daca te-ai saturat de bucate, sa-ti aduci aminte de cel flamand. Baut-ai, adu-ti aminte de cel insetat. Incalzindu-te-ai, incalzeste si tu pe cel ce tremura de frig. Ori, daca in case inalte si frumoase stai, adu in casa ta pe cei ce se zbuciuma. Veselitu-te-ai la masa, veseleste pe cel scarbit. Bucuratu-te-ai de ceva, mangaie pe cel necajit si trist. Cinstitu-te-au pe tine ca pe un bogat, cerceteaza si tu pe cei saraci. Ai iesit vesel de la stapan, fa si tu la fel, ca si in casa ta, fara de frica sa umble casnicii tai. Ca nu putina milostenie este ca, adica, pe casnicii tai, sa-i faci fara de frica si fara de suspine si fara de lacrimi, macar de ar fi vrednici de pedeapsa, ca, in locul acesteia, sa fie miluiti. Ca nu atat cu bataile, cat cu mila se cutremura si se pedepsesc ei. Deci, de vei face asa, apoi si tu, in loc de pedeapsa, la iesirea sufletului tau, mila vei afla.
    Inca, sa fie casa ta odihna slujitorilor lui Dumnezeu, preotilor si a tot cinul bisericesc, du pe unii ca acestia in casa ta si, cu mare cinste sa-i odihnesti pe ei. Adu-ti aminte de cei ce sunt in manastiri, care tin randuiala ingereasca si poarta chipul cel calugaresc du-i pe ei in casa ta si sa le pui masa, dupa randuiala manastireasca, si pe femeia ta si pe copiii tai sa-i invete ca, in frica si cu tacere, sa le slujeasca, precum ingerilor lui Dumnezeu. Dupa putere, sa le dai lor cele trebuincioase la manastire, ca mult este si aceasta, daca vor zice ei odata: "Doamne miluieste" ca iti vei avea, de la dansii, binecuvantare, care fara de pret este. Ca, scris este: "Mult poate rugaciunea dreptului" (Iacob 5, 16). Deci, daca unul poate, apoi, cu atat mai mult, daca multi vor striga catre Dumnezeu.
    Inca, si mai mult, cu cei ce sunt in munti, sa te ostenesti, ca stau in pesteri, ca niste ingeri in trup, instrainandu-se de lumea aceasta si Unuia Dumnezeu slujesc, sa le duci cele trebuincioase lor si sa iei rugaciune de la dansii; pune in inima ta cuvintele lor, unge-te cu binecuvantarea lor. Roaga-i, inca, sa mijloceasca la Dumnezeu, pentru pacatele tale, si te vei intoarce in casa ta curat. Iar clevetiri sa nu primesti despre calugari si nici despre vreunul din cei sfintiti. Iar, de vei vedea pe vreunul gresind, sa nu-l judeci pe el, ci sa asculti pe Domnul, cel ce a zis: "Nu osanditi, ca sa nu fiti osanditi." Slujitorilor lui Dumnezeu, care trec alaturi pe cale, sa nu te rusinezi a-ti pleca capul tau. Si de vei petrece asa, nu-ti face tine necaz nici stapanirea, nici bogatia, ci, dimpotriva, iti vor fi tie de ajutor la dobandirea Imparatiei cerului, ca niste prieteni buni. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna aprilie in 26 zile: pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Vasilie, episcopul Amasiei (+322).

    Slavitul Mucenic al lui Hristos, Vasilie, a fost mitropolit in Amasia pe vremea lui Liciniu, cumnatul marelui Constantin pe vremea lui cand Constantin, il facuse pe Liciniu partas cu el la imparatie.
    La inceput era pace si liniste pretutindeni. Dar, intarindu-se imparatia Rasaritului, Liciniu s-a indepartat de Hristos si s-a intors la necurata inchinare de idoli, la prigonirea crestinilor, la nestapanirea patimilor trupesti. Si a fost cel din urma imparat roman pagan, prigonitor al crestinilor.
    Deci, avea Constantina, imparateasa, in slujba ei, o fecioara frumoasa, cu numele Glafira, crestina cu credinta, din Italia, pe care, vazand-o Liciniu s-a aprins de pofta asupra ei si voia sa fie cu dansa. Cu sfatul imparatesei si de scarba pacatului, Glafira a raspandit vestea ca este bolnava si ca si-a iesit din minti si a trebuit sa fie eliberata din slujba imparateasca, fiind de fapt, rasplatita, in taina, de aceasta, cu multime nenumarata de daruri. Incredintata, apoi, unor oameni credinciosi, a fost dusa in partile Armeniei, prin grija imparatesei.
    Pe drumul spre Armenia, s-a facut un popas in cetatea Amasia Pontului, unde, afland o multime de crestini si un episcop, au hotarat sa ramana o vreme acolo, pentru frumusetea locului, la un crestin, anume Quintus. Si, destainuindu-se episcopului Vasilie, omul lui Dumnezeu a hotarat sa nu descopere taina instrainarii lor, nici chiar crestinilor. Iar, afland ca crestinii de acolo zidesc o biserica in cetate, Glafira a dat mult aur Sfantului episcop, pentru cinstirea lui Hristos, si in scris si imparatesei unde se afla si a trimis si imparateasa multime de daruri episcopului Amasiei, pentru ridicarea bisericii. Dar, oamenii imparatului au prins aceste scrisori dintre imparateasa si Glafira si s-a umplut imparatul de mare manie si, indata, a scris conducatorului Amasiei, ca pe Vasilie, episcopul crestinilor si pe Glafira, slujitoarea, sa-i trimita in fiare la dansul, in Nicomidia. Insa, mai inainte de a ajunge scrisoarea imparatului in Amasia, fericita Glafira s-a dus catre Domnul. Deci, dregatorul, prinzand numai pe Vasilie, l-a pus in lanturi si l-a trimis la imparat, instiintandu-l ca Glafira a murit. Si au mers cu dansul doi diaconi, Pertenie si Teotim.
    Si a fost inchis episcopal in temnita, iar diaconii locuiau intr-o casa vecina si aveau intrare libera la episcopul lor si se rugau impreuna. Iar in noaptea cand l-au scos la cercetare, si-l indemna imparatul a se lepada de Hristos si a se inchina la idoli, episcopul a dat acest dumnezeiesc raspuns: "Niciodata nu vei putea sa-mi dai, atata cat voiesti sa-mi iei, daca te silesti a ma desparti de Dumnezeul meu cel viu."
    Si asa s-a mutat la Domnul, taindu-i-se capul, iar trupul lui, fiind aruncat in mare, a fost scos si inmormantat cu mare cinste, la 26 aprilie.
 

 


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Efrem,
despre desertaciunea lumii si despre veacul ce va sa fie.     Iata, vremea vietii vesnice va indeamna pe voi la lucru si la slava cea nestricata, pentru ca pe viata aceasta o mosteneste moartea si pe slava o ajunge rusinea. Ca multi din cei puternici, ca fiarele fiind mai inainte, in iad s-au pogorat si ca cei mai rai s-au osandit de Dreptul Judecator: bogatii au saracit, inteleptii s-au primejduit, cei tari au slabit, cei sanatosi s-au imbolnavit si pe cei ce se bucurau i-a cuprins necazul si cel ce facea pierzanie in popor, insusi, in loc de pierzanie a nimerit, de vreme ce nici un bine n-au facut in viata aceasta.
    Si altele multe ca acestea s-au aratat in lumea aceasta. Fiii nu-si cinstesc parintii lor, iar parintii isi urasc fii, femeile sunt lasate de barbatii lor, iar barbatii nu-si pazesc credinta fata de femei. Cei tineri nu cinstesc pe batrani, iar batranii se ridica impotriva tinerilor. Nu putem avea incredere unul in altul, nici sa avem nadejde in fratele, ca graieste cele de pace cu gura, iar in inima sa gandeste cele rele. Sunt invidiosi, vrajmasesc, inseala, sunt stapaniti de nesatiu si nimeni nu ia aminte la Dumnezeu, nimeni nu se asteapta ca s-ar putea sa fie osandit. Pentru aceasta s-au inmultit rautatile, ca ne departam de Dumnezeu. Ne-a dat noua cugetul, ca printr-insul sa ne sfatuim la cele bune, iar noi, la cele rele ne sfatuim. Voie libera ne-a dat noua, ca printr-insa sa cunoastem dreptatea, iar noi lucram cu ea faradelegea. Bogatie ne-a dat noua, ca din ea sa dam la saraci, iar noi, si pe cele de care saracii au nevoie. le luam de la dansii. Putere ne-a incredintat noua Dumnezeu, ca sa ocrotim, cu ea, pe cei ce traiesc in nevoi, iar noi, cu ea ne chinuim si nu aparam pe nimeni. Nu mai este cale adevarata, nici judecata dreapta, a secat dragostea si unciunea s-a inmultit. S-a defaimat fapta buna si s-a facut iubita fatarnicia. Smerenia s-a facut de rusine si cinstita s-a facut mandria. S-a stins adevarul, iar minciuna a acoperit pamantul. O, adancul bunatatii si al indelung-rabdarii lui Dumnezeu! Ca, petrecand noi in toate rautatile. El ne asteapta la pocainta. Ca nu Se manie, ci se milostiveste, ca un Parinte, pentru ca mai multa plata sa ne dea. Ca, pocainta si intoarcerea noastra voieste, iar moartea pacatosului nu o voieste. Amin.



Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura-de-Aur, despre cei ce zic ca nu este osanda pentru cei pacatosi.     Cum dar vom scapa noi, fratilor, de osanda, facand lucrurile rele ? Sau cum ziceti: "Dumnezeu este milostiv si nu osandeste pe pacatosii neamului crestinesc ?" Spune-mi mie, frate, daca furi sau asupresti, sau desfranare faci, te manii, sau pizmuiesti, clevetesti, spui minciuni si te imbeti si alte rele faci si nu te pocaiesti, apoi, cum zici ca nu-ti va fi tie osanda ? Spune-mi mie, pentru ce Sfintii s-au ostenit in lumea aceasta ? Ca unii s-au trudit si s-au dat la moarte si in multe feluri s-au chinuit. Iar altii, cu postiri si cu privegheri si cu viata aspra si-au infranat trupurile lor. Iar altii, prin pustietati si prin munti, in primejdii si in dese ispite au fost si in lacrimi multe; si acestia toti, pentru Imparatia Cerului s-au ostenit. Daca zici ca cei rai nu se vor osandi, apoi nici cei buni nu vor lua imparatia.
    O, fratilor, sa nu va amagiti ascultand pe diavolul, pentru ca a lui este inselarea aceasta. Ca am auzit pe un oarecare iubitor de pacate, zicand ca Dumnezeu ne ingrozeste, doar, cu frica de osanda. Dar unii ca acestia, impreuna cu ereticii, se vor osandi. Spuneti-mi mie, voi cei ce faceti pe Dumnezeu amagitor: Cine a poruncit sa-l izgoneasca pe Adam din rai ? Si pe vremea lui Noe, cine a inecat toata lumea ? Sau la Sodoma si Gomora, cine a trimis piatra si foc ? Cine a aruncat pe egipteni in mare ? Cine a hranit in pustie sasezeci de mii ? Cine a ars adunarea lui Aviron ? Cine, pe vremea lui Core a dat lui Datan, a poruncit pamantului sa se desfaca si l-a facut sa inghita de vii doua sute de oameni si apoi trei mii ? Cine a pierdut pe alti saptezeci de mii, pe vremea lui David ?
    Inca si acum, cate primejdii suferim pentru pacatele noastre ? Ca uneori si boli grele se fac intre noi si, pentru pacatele noastre, toate se fac noua primejdioase: focul ne arde, apa ne ineaca, tunetul ne raneste, fulgerul ne arde. Si multe pricini de moarte se fac lucrurile noastre, cele mai de trebuinta. Ca dobitocul din mainile noastre, se hraneste iar uneori el ne ucide. Si painea este data noua spre mancare si ea ne omoara, oprindu-se in gat; inca, unii si din betie mor. Ca, pe multi spurcati, aici, in lumea aceasta, ii osandeste Dumnezeu si, daca nu parasesc rautatile si nu se pocaiesc cu adevarat, dincolo, pedepsei celei vesnice ii da pe ei. Sa credeti, fratilor, cu adevarat, ca este osanda pentru cei pacatosi. Intrebati pe pagani si pe eretici, chiar si pe diavoli; si toti, cu un glas, vor raspunde voua, ca este judecata si osanda si rasplatire, dupa faptele fiecaruia. Ca Dumnezeu pedepseste pe cei ce gresesc, iar pe cei ce vietuiesc cu dreptate ii incununeaza.
    Deci, sa-ti incredintezi, acum, sufletul tau si sa-l inveti pe el sa nu se amageasca fara de minte. Ca Adam, stramosul nostru, a gresit, insa nu stia si nici nu auzise ca s-ar fi pedepsit cineva, pentru pacate, mai inainte de el. Iar noi, toate acestea, cu adevarat auzindu-le, de ce sa nu credem, de vreme ce am auzit ca pentru ucidere, invidie si rautate, a fost pedepsit Cain si cum a pierit, cu potopul, neamul omenesc, pentru desfranare si ca, mai mare decat acea pedeapsa, a fost arderea sodomitenilor, pentru aceeasi desfranare, dar ca Noe s-a izbavit din potop si Lot din foc ? Deci, vedeti, oare, cat de drept este Dumnezeu ? Ca nu pierde pe cel drept, impreuna cu necuratii. Inca, si la stapanitorii cei pamantesti, se vede ca pedepsesc pe cei ce fac vreun rau. O, fratilor, sa credeti, cu adevarat, ca este pedeapsa, pentru cei pacatosi. Patru mii de ani au trecut de la arderea sodomitenilor si, pana astazi, inca fumega fumul, spre invatatura si ingrozirea pacatosilor. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna aprilie in 25 zile: Luna aprilie in 25 de zile: pomenirea Sfantului Apostol si Evanghelist Marcu (+ 68).

    Prealaudatul Apostol si Evanghelist Marcu a fost de neam iudeu si era din Ierusalim. In casa mamei sale, Maria, se adunau cei dintai crestini din Ierusalim, pentru invatatura, impartasanie si rugaciune. Era unul din cei saptezeci de ucenici ai Domnului si nepotul lui Varnava, alt ucenic al Domnului, din cei saptezeci. La inceput a fost invatacel al Sfantului Pavel si, o vreme, a luat parte la prima calatorie de propovaduire a Evangheliei, facuta de acest Apostol, in Cipru si in Asia Mica. Mai tarziu, il intalnim ca fiu duhovnicesc si insotitor al Sfantului Petru.
    Traditia Sfintilor Parinti ne spune ca Marcu a insotit pe Sfantul Petru la Roma. Acolo, romanii crestini, ascultand predica Apostolului Petru, au cerut Sfantului Marcu sa le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Si asa, cartea sa este Evanghelia lui Petru, dar scrisa de Sfantul Marcu, ivatacelul sau.
    Tot ca ucenic al Sfantului Petru, a intemeiat fericitul Marcu si Biserica din Aquilea (Italia) si pe cea din Alexandria Egiptului, el fiind cel dintai episcop si binevestitor al lui Hristos in Egipt, in Libia si Pentapole, luminand pe toti cu lumina sfintei credinte, scotandu-i din intunericul indracirii idolesti si pe toti aducandu-i la Hristos, vreme de doisprezece ani.
    Cat despre sfarsitul sau, tot din traditia sfanta stim ca, dupa ce a intarit Biserica din Alexandria, din Libia si din Egipt si a impodobit-o, prin punerea mainilor cu episcopi si alti slujitori si dupa ce i-a invatat pe toti sa duca viata imbunatatita, de care se minunau si paganii, Sfantul Evanghelist Marcu a murit ca mucenic, in Alexandria. El intrase sa aduca Sfanta Jertfa, la altarul dintr-o catacomba, unde era locul de adunare al crestinilor, pentru luminata zi a Sfintelor Pasti. In ceasul acela a fost prins de pagani, care l-au legat cu funii si l-au tarat pe pamant, prin tot orasul, rosindu-se pietrele drumului de sangele lui, pana ce si-a dat duhul.
    Si asa, s-a sfarsit fericitul Marcu, Evanghelistul si Mucenicul lui Hristos, in Alexandria Egiptului, in 25 de zile ale lui aprilie, stapanind la Roma Neron Imparatul (54-68), iar peste toti, imparatind Hristos, Caruia se cuvine slava veci. Amin.
 



Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.     Ne spunea noua ava Casian despre un staret, ce sedea in pustie ca s-a rugat lui Dumnezeu, ca sa-i dea lui sa nu doarma niciodata, cand se va face vorba duhovniceasca, iar cand va auzi ca se vorbesc desertaciuni si clevetiri, atunci, indata sa adoarma, ca sa nu simta auzul sau acel de otrava. Si asa zicea: "Diavolul este istet la cuvinte desarte si potrivnic la toata invatatura cea duhovniceasca". Si ne-a spus pilda aceasta: "Graiam eu, zicea, odata, pentru folos, cu un frate, care, asa de greu adormise, incat nu putea sa-si miste nici sprancenele. Iar eu, voind sa dovedesc lucrarea diavolului, am grait un cuvant desert, de care el, bucurandu-se, indata s-a desteptat. Deci, eu suspind, am zis: "Pana acum am grait intre noi despre lucruri ceresti si la amandoi ni s-au impaienjenit ochii de somn, iar, dupa ce am auzit un cuvant desert, indata, cu grabire, ne-am desteptat. Drept aceea, iubitilor, cunoscand toti lucrul dracului acestuia si sarguinta noastra cea spre vorba desarta, luati aminte, pazindu-va de dormitare, cand faceti sau auziti ceva duhovnicesc". A zis iarasi: "Daca te ingreuiezi, candva, de mancare, sa te dai la osteneli trupesti, mai inainte de a te culca noaptea si nu vei avea naluciri rele si sa fii ca un luptator bun impotriva diavolului si, de te va lovi el de-o parte, loveste-l si tu de cealalta parte. De te va stapani pe tine cu mancarea, goneste-l pe el, cu privegherea. De te va ingreuna pe tine cu somnul, zdrobeste-te pe tine, cu osteneli trupesti. De te va insela pe tine cu mandria, fa ceva inaintea oamenilor, ca sa te necinsteasca pe tine. Ca, sa stii aceasta, de nimic alta nu se scarbeste si se biruieste satana, ca atunci cand omul iubeste smerenia".
 



Intru aceasta zi, invatatura la pomenirea Sfantului Apostol si Evanghelist Marcu.     Fratilor, Domnul Dumnezeul nostru de-a pururea inseteaza de mantuirea noastra si neincetat ne cheama pe noi la vesnica viata, prin Sfanta Evanghelie, poruncindu-ne totdeauna, ca toata intinaciunea si viata cea necurata sa o lepadam de la noi, si cu inima curata, sa ne apropiem de Dansul, si sa luam Imparatia din care am cazut, calcand porunca infranarii, data, mai inainte, lui Adam, stramosul nostru, in Rai; ca, de ar fi pazit-o Adam, in veci ar fi trait fara de intristare, si fara de moarte, neimbatranind, nici stricandu-i-se trupul. Iar dupa ce, prin zavistia diavolului, omul s-a departat de la slava lui Dumnezeu, prin neinfranare, de atunci, au cazut asupra neamului omenesc dureri si batranete si moarte, schimband viata omeneasca. '
    Deci, locul acela dorindu-l Sfintii Mucenici si dreptii, incingandu-si tare mijloacele lor si razboi facand cu potrivnicul, si biruindu-l pe el, au intrat, iarasi, in Raiul cel dintai, prin Hristos. Si, acolo, intra, si acum, cei ce se impodobesc cu fapte bune. Ca acela ce se robeste vietii acesteia, si uita de Dumnezeu, vrajmas se face lui Hristos si pierzator sufletului sau. Drept aceea, sa ne desteptam, de acum, ca sa nu ne lipsim de slava lui Dumenzeu si de vesnica bucurie, sa ne ridicam, deci, din inselarile lumii acesteia, precum ne-am fagaduit Domnului la nasterea cea de-a doua, a Sfantului Botez, inaintea multor martori, zicand asa: "Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui!". Iar lucrurile satanei acestea sunt: slujirea la idoli, ura de frati, clevetirea, tinerea de manie, minciuna, invidia, iutimea, razboiul, ura, furtisagul, betia, asuprirea, cantecele dracesti, hula, cuvintele de rusine, vrajile, pierderea de copii, mandria, calcarea de juramant, desfranarea, juramantul stramb. Daca vom parasi aceste lucruri, vom afla toate faptele cele bune, precum este scris: "Fereste-te de rau si fa bine" (Ps. 33, 13). Deci, de ne vom feri de acum de lucrurile cele rele, apoi vom intra iarasi in Rai.
    Ce, dar, este mai urat decat faptele cele rele ? Ca printr-insele, mania lui Dumnezeu vine peste noi. Sa savarsim, deci, fagaduintele noastre cele catre Domnul nostru, sa-L iubim pe El cu toata inima si cu tot cugetul nostru si pe aproapele, ca pe noi insine, inflorind cu iubirea de frati, ca sa intram, bucurandu-ne, in viata cea vesnica si fara de moarte si in frumusetea cea negraita, pe care, dorind-o fericitul Apostol al lui Hristos, Marcu, s-a pornit a calca dulcetile vietii acesteia, impartind bogatia sa la saraci si nevoindu-se a se salaslui in lacasurile cele vesnice. Ca acesta a auzit glasul lui Hristos, chemandu-ne pe noi la Sine, adica: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-lucida; temeti-va mai curand, de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena." (Matei, 10,82).
    Drept aceea, fratilor, ce folos ne este macar si lumea toata de am castiga, iar sufletul nostru il vom pierde, sau il vom pagubi? Cu ce-l vom rascumpara, pe el din munca cea vesnica, fara numai daca ne vom feri de rele si ne vom indrepta si vom da la saraci milostenie. Sa ne sarguim, deci, de acum, a intra, prin calea cea stramta, in viata cea vesnica, adica, prin infranare, prin postire, nu numai de bucate si de pofte infranandu-ne, ci, si de tot raul; fugi de pacatul cel ce-ti pierde sufletul si trupul. Oboseste-ti trupul tau, pentru Hristos, precum a patimit Sfantul Marcu Apostolul, ca toate chinurile si moartea cea de ocara, el, pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a luat. Drept aceea, straluceste el acum, intru slava lui Dumnezeu, mai mult decat razele soarelui. Si intru pomenirea lui, minunate semne si vindecari face Domnul, Dumnezeul nostru. Ca cela ce cu credinta cinsteste pomenirea Sfantului Apostol, de toate primejdiile si pacatele se izbaveste si din toate ispitele scapa. Acestuia, fratilor, sa-l ravnim si, ca dansul, fapte bune sa facem, ca si Sfantul acesta om era, ca si noi, dar el toata rautatea a urat, iar voia lui Dumnezeu a facut. Pe care voie, sa ne sarguim si noi a o face, ca sa fim fii ai Luminii si partasi ai Imparatiei lui Hristos, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Luna aprilie in 24 de zile: pomenirea Sfantului Mucenic Sava Stratilatul (+272).

   Sfantul Mucenic Sava Stratilat a trait pe vremea lui Aurelian, imparatul Romei (270-275) si avea dregatoria de stratilat, adica de conducator de oaste, fiind got de neam; si era credincios si placut rob al Imparatului Ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos. Si cerceta pe cei ce patimeau in temnite, pentru Hristos, slujindu-le, din averile sale si intarindu-i la rabdare si indemnandu-i la nevointa cea fara de frica.
   Si avea o viata atat de imbunatatita, incat, pentru curatia si infranarea sa, a luat putere asupra diavolilor si gonea din oameni duhurile cele necurate. Deci, parat fiind la imparat, ca este crestin, si pus la incercare inaintea imparatului, a marturisit cu indrazneala pe Hristos. Deci, dezlegand centironul cel ostasesc, l-a aruncat si, lepadand si dregatoria cea din oaste, s-a aratat gata spre toate chinurile cele pentru Hristos. Drept aceea, l-au spanzurat si l-au batut si cu faclii l-au ars, apoi l-au aruncat intr-o caldare cu smoala fiarta, dar, cu puterea lui Hristos, a iesit din caldare intreg si nevatamat.
   O minune ca aceasta vazand-o, cei saptezeci de ostasi au crezut in Hristos si cu mare glas L-au si marturisit. Deci, indata, dupa porunca tiranului, i-au taiat pe toti, luand cununa muceniceasca din dreapta lui Hristos. Iar Sfantul, fiind aruncat in temnita, s-a invrednicit intaririi si vederii lui Dumnezeu, pentru ca rugandu-se el, la miezul noptii, i s-a aratat Hristos, luminandu-l cu lumina slavei Sale, si poruncindu-i sa nu se teama, ci sa indrazneasca. Si, scotandu-l la a doua infatisare si in multe feluri ispitindu-l, uneori cu amagiri, iar alteori cu ingroziri si cu chinuri cumplite, il sileau spre inchinarea la idoli, iar el, nesupunandu-se, l-au aruncat intr-un rau sfarsindu-se prin incercare. Si asa, a ajuns la malul cel neinviforat, in Imparatia lui Hristos.   



 Tot in aceasta zi facem si pomenirea Sfintilor Ierarhi si Marturisitori Iorest si Sava, mitropoliti de Alba Iulia..    Sfantul Ierarh Iorest s-a nascut in Transilvania, din parinti ortodocsi, primind la botez numele de Ilie. A invatat carte la manastirea Putna, unde a deprins si mestesugul scrierii frumoase si al zugravirii icoanelor, si unde si-a agonisit si un bun inceput de viata calugareasca ortodoxa. In vremea cat a stat la Putna, a fost cunoscut si de voievodul Vasile Lupu, care, vorbind despre fericitul Iorest, il numeste "Preacuvios si intru toate credincios."
   Cu voia lui Dumnezeu si cu sprijinul Domnului Moldovei, Vasile Lupu, si al mitropolitului Moldovei, Varlaam, Sfantul Iorest vine in Alba-Iulia, unde este ales mitropolit al Transilvaniei. In aceasta dregatorie, a intampinat greutati chiar de la inceput. I se cerea ca la slujbe sa indeparteze "bolboroseala slavona", cum numeau calvinii limba slavona, si sa tipareasca, in locul acestora, cantari in limba romana, precum si rugaciuni, catehismul calvin si alte carti, straine de invatatura ortodoxa. Noul mitropolit s-a dovedit un bun pastor, pastrand invatatura celor sapte Sinoade ecumenice, pilda fiind de tarie in credinta ortodoxa si dovedind credinciosilor ca sunt mai de folos lanturile pentru Hristos, decat laudele viclene. A tiparit Evanghelia cu invatatura, cartea ortodoxa inceputa de inaintasul sau, Ghenadie mitropolitul, intarind pe cei slabi in credinta si cercetand toate bisericile din Ardeal.
   Nemultumita de el, stapanirea straina, calvina, a incercat sa-l castige de partea ei si, neizbutind, a plasmuit invinuiri mincinoase si Sfantul Ierarh a fost aruncat in temnita, la Balgrad, dupa numai trei ani de pastorie (1640-1643). Adus in lanturi in curtea mitropoliei din Alba-Iulia, mitropolitul a fost dezbracat de haine si batut cu nuiele, rabdandu-le toate "nu pentru vinovatie ci pentru credinta crestineasca." Dupa noua luni de chinuri indurate, fericitul Iorest a fost eliberat, in schimbul unui pret de 1000 de taleri, pe care, neavandu-i, "s-au dat chezasie pentru el, 24 de credinciosi.". Pentru dezlegarea de chezasie, Sfantul a plecat dupa ajutoare la Putna, la Domnul Vasile Lupu, la mitropolitul Varlaam, la tarul Rusiei si astfel, si-a rascumparat libertatea.
   Reintors in tara, Sfantul Iorest a fost ales episcop al Husilor, intre anii 1656-1657.
   La scurta vreme, Sfantul s-a savarsit cu pace, lasandu-ne pilda unui ierarh credincios si luptator pentru ortodoxia curata a poporului sau.
   Sfantul Ierarh Sava Brancovici, s-a nascut din parinti drept-credinciosi, la Ineul Transilvaniei, putin dupa vremea lui Mihai Viteazul +1601. A fost botezat cu numele Simeon. Fratele sau mai mic, Gheorghe, a avut o inalta dregatorie in Tara Ardealului, iar, cu numele de Brancovici, in Biserica romanilor au mai fost si alti trei vladici: Matei, Sava si Longhin. Tatal sau a fost capitan de oaste in armata Viteazului. In tineretea sa, Sfantul a vietuit o vreme in Tara Romaneasca, la manastirea Comana, unde traia unchiul sau si unde s-a deprins intru cele duhovnicesti.
   A fost ales preot si protopop al Inaului fiind hirotonit, la Targoviste, de catre Stefan, mitropolitul Tarii Romanesti. Murindu-i sotia, iar mama lui calugarindu-se, viata lui si-a schimbat cursul. Ca unul ce-si dovedise insusirile si vrednicia, tot timpul cat a fost protopop, in anul 1656, soborul preotilor si al mirenilor l-a ales mitropolit de Alba-Iulia si, fiind hirotonit arhiereu la Targoviste, de catre acelasi mitropolit Stefan, s-a intors acasa, incarcat cu daruri din tara si a fost inscaunat, cu bucurie, in ziua Inaltarii Domnului, de tot soborul romanilor din Ardeal, unde a pastorit timp de 24 de ani, cu mana inteleapta. In ciuda greutatilor, Sfantul s-a straduit sa ridice si sa intareasca Biserica stramosilor sai, folosind limba romana in slujbe si in propovaduirea Evangheilie si sprijinindu-se pe soboarele de clerici, pentru indrumearea slujirii preotesti.
   Ravna lui pentru pastrarea credintei ortodoxe, i-au adus dusmania si prigoana capeteniilor calvinesti si al principelui Ardealului. In urma unor invinuiri nedrepte, a fost judecat si scos din scaun la anul 1680.
   Batran si bolnav, a fost inchis in temnita din Alba-Iulia si Iernut, fiind batut in fiecare vineri. Dupa asemenea chinuri si grele patimiri, s-a mutat la Domnul, in aprilie 1683. Pentru vredniciile sale, Biserica ortodoxa Romana il cinsteste, ca pe un adevarat stalp al credintei, si l-a randuit in ceata sfintilor sai ierarhi. Dumnezeului nostru, slava!   



 Intru aceasta zi, pomenirea Cuvioasei maicii noastre Elisabeta (sex.IX)..    Cuvioasa Elisabeta, din pantecele maicii sale, a fost aleasa spre slujba lui Dumnezeu. Ca, din copilarie, s-a facut pe ea mireasa lui Hristos, Mirele cel fara de moarte, si slujea Aceluia, in randuiala ingereasca, in ceata de fecioare calugarite, cu postul si cu ostenelile obosindu-si trupul sau. Si a luat dar de a tamadui bolile, nu numai cele trupesti, ci, cu cuvintele si sfatuirile cele de Dumnezeu insuflate, vindeca si sufletele omenesti, povatuindu-le spre pocainta si spre toata fapta buna. Imbracamintea ei era numai o haina de par aspra si trupul ei ii degera de frig, dar duhul ei ardea totdeauna de vapaia dragostei dumnezeiesti.
   Si, pusa fiind egumena surorilor, mare nevointi a aratat, ingrijindu-se de mantuirea lor. Infranarea ei in toate era neinchipuita, multi ani petrecand fara sa manance paine, ci, numai verdeturi si legume, iar undelemn si vin n-a gustat niciodata. De multe ori, cate patruzeci de zile, ca marele Moise, petrecea in postire, nimic gustand. Iar cand, dupa obiecei, inalta rugaciunile cele de la miezul noptii, in singuratate, era stralucita si luminata de sus, cu lumina cereasca. Si facatoare de minuni a fost. Pe o femeie, care de multi ani avea pierdere de sange, a tamaduit-o; gonea duhurile necurate din oameni si alte multe minuni a facut, nu numai in viata, ci si dupa moarte, ca sa se slaveasca, printr-insa, Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamarit in veci. Amin.   



 Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre indatorirea crestinilor de a lasa lucrul si a merge la biserica, atunci cand soseste vremea..    Aceasta va spun eu voua, prietenilor si fratilor mei, ca s-ar fi cazut ca, din zi in zi, mai mult popor sa se adune la biserica, pentru ascultarea dumnezeiestilor cuvinte, iar acum, mai putini ati venit. Daca as fi grait eu de la mine, apoi ati fi facut nevenind de loc. Dar eu va arat voua voia lui Dumnezeu, pe care de o veti face, va veti mantui. Daca cineva aduce o scrisoare imparateasca, la cetateni, acestia nu se uita la viata celui ce a adus-o, de este bogat sau sarac, de este drept sau pacatos, ci toti asculta cu luare aminte cele ce se citesc, sau de nu le aude cineva, apoi intreaba pe cela ce le-a auzit. Deci, daca atata frica fata de un domn pamantean este la voi, apoi, cu cat mai mult, se cade sa ascultam, cu luare aminte aici, in biserica, unde, din partea Facatorului puterilor ceresti, vorbim noi, pacatosii, slujitorii Sai. Drept aceea, va rog pe voi, cei ce veniti aici, sa invatati pe cei lenesi ca sa vina si ei la biserica. Pentru ca voi ati gustat din dulceata invataturii, iar aceia, nu. Pentru ca, daca cineva va face istet pe cel lenes, spre cele placute lui Dumnezeu, mult folos va lua de la Dumnezeu. Dar, inca si despre rugaciune va voi invata; ca printr-insa, se savarsesc faptele cele bune. Ca daca se suia cineva catre Dumnezeu, din inima smerita, fara de rautate, apoi, ca tamaia se suie acolo. Pentru aceasta si Proorocul a zis: "Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamaia inaintea Ta." Precum tamaia este binemirositoare, cand este pe foc, asa si rugaciunea, cand se face din inima aprinsa, se apropie de Dumnezeu.
   Deci, veniti fratilor si surorilor si ascultati aceasta invatatura sfanta, care va fi spre mantuirea sufletelor voastre, de o veti face. Iar nefacand-o, osanditi veti fi, pentru ca n-ati ascultat pe acela ce v-a invatat. Voi n-ati mers atat cale, cat a mers imparateasa de la miaza-zi, ca sa auda intelepciunea lui Solomon. Si, iata, aici, mai mult, decat Solomon este. Ca nici pe cale lunga nu va osteniti, nici treceti peste mare, nici nu cheltuiti averi, nici de boli nu suferiti. Ca Biserica adapostire este tuturor celor ce alearga la dansa. Ca de esti drept, sa intri, ca sa nu-ti pierzi dreptatea, iar de esti pacatos, sa vii, ca sa te mantuiesti. Pentru ca eu, nu pentru mine va indemn pe voi, ca sa veniti, ca mai pacatos decat toti sunt, dar de veti asculta invatatura, veti mantui sufletele voastre. Iar, neascultand invatatura cea sfanta, cum va putea cineva a-si indrepta sufletul sau?    Ca lumina este cuvantul lui Dumnezeu si, inca, lumina mai mare decat lumina cea vazuta, ca pe suflet lumineaza. De aceasta si Isaia Proorocul a zis: "Poporul cel ce sedea intru intuneric, a vazut Lumina mare," invatatura cea adevarata. Deci, cati veniti la biserica, indemnati si pe cei ce nu vin, si nimeni sa nu zica: "Nu sunt slobod." Sa-ti aduci aminte, frate, de cei chemati la Cina cea Imparateasca, si care n-au mers, unul zicand: Perechi de boi am cumparat; altul: Mosie am dobandit, altul: Femeie mi-am luat. Si s-a maniat, pentru aceasta, asupra lor Imparatul. Oare, nu puteti voi sa daruiti lui Dumnezeu, nici macar un ceas? Ce greutate iti este tie, dupa ce vei asculta cantarea in biserica, in ziua Domnului, indata apoi, in celelalte zile sa mergi la lucrul tau? Ca de s-ar imparti la biserica, o data pe saptamana, aur si argint, sau miere sau bautura, apoi n-ati venit, oare, singuri si nechemati? Iata, aici, la biserica, totdeauna se impart cuvintele lui Dumnezeu, cele mai de pret decat aurul si mai scumpe decat pietrele cele de mult pret, mai dulci decat mierea, iar voi va lipsiti de ele, pentru a voastra lenevire, ca nu veniti la biserica, umbland cu nebagare de seama. Nu va lipsiti, deci, de a voastra voie, de invatatura cea duhovniceasca, prin care bine ati vietui si sufletele v-ati putea mantui, pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Cuvânt la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

din “Predici la duminici si sarbatori”
 (23 aprilie)
Nenorocirea celor drepţi şi bunăstarea păcătoşilor
nu trebuie să ne facă să rătăcim
de la credinţa în Dumnezeu
Poate să fie, oare, ceva mai nebunesc şi mai fără de minte decât nesocotinţa acelora care, cu toată rânduiala ce domneşte în lume, totuşi se îndoiesc şi nu pricep ocârmuirea dumnezeiască a lumii? Cine ar dori să dovedească că soarele este întunecat şi rece, prin aceasta ar da dovadă că mintea lui nu este întreagă.
Tot aşa de nesocotit, şi încă mai mult, este cel care tăgăduieşte pronia şi ocârmuirea dumnezeiască a lumii. Nici soarele nu poate să strălucească aşa de luminos, precum străluceşte pronia dumnezeiască pretutindeni! Noi vedem soarele de veacuri mergând pe calea cea rânduită lui, vedem cum aşezarea stelelor păzeşte rânduiala hotărâtă lor şi cursul lumii niciodată nu se întrerupe; vedem cum ziua şi noaptea urmează una alteia, şi toate, atât cele de sus, cât şi cele de jos, ca într-un dans armonios păstrează locul şi poziţia lor, fără a trece peste hotarele ce le-a însemnat Dumnezeu de la început.
Dar poate veţi răspunde: „Ce ne foloseşte pe noi că cerul, şi soarele, şi luna, şi stelele, şi toate celelalte se bucură de o aşa de bună rânduiala, când împrejurările şi legăturile noastre omeneşti, dimpotrivă, sunt pline de amărăciune şi neorânduială?” Ce amărăciune şi neorânduială socoteşti tu, omule? Îmi răspunzi: „Acela este bogat şi, pe lângă aceasta, jefuieşte, înşeală, răpeşte în toate zilele averea săracilor, şi, totuşi, nu-l ajunge nici o supărare. Altul, dimpotrivă, trăieşte cu umilinţă, în cumpătare şi cu dreptate, împodobit cu toate faptele bune, şi, totuşi, este lovit de boală şi sărăcie, de cele mai mari şi felurite rele”.
Aşadar, acestea sunt lucrurile care te mâhnesc pe tine? „Acestea sunt”, răspunzi tu. Da, dar când tu vezi că mulţi dintre cei ce fac rău sunt pedepsiţi, dimpotrivă, nenumăraţi dintre cei cu fapte bune trăiesc bine, pentru ce nu părăseşti părerea ta şi întârzii a lăuda pe Dumnezeu? Iarăşi îmi răspunzi: „Pentru aceasta nu părăsesc părerea mea, că tocmai această nepotrivire mă scandalizează cel mai mult. Pentru ce din doi păcătoşi, numai unul se pedepseşte şi celălalt se cruţă, şi din doi oameni buni, unul trăieşte bine, iar altul este plin de nenorocire?”. Dar ascultă, că tocmai aceasta este una din faptele cele mai mari ale proniei Iui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu, încă de aici, ar pedepsi pe toţi păcătoşii şi ar răsplăti pe toţi drepţii, atunci ar fi de prisos ziua Judecăţii de apoi. Şi, pe de altă parte, dacă El n-ar pedepsi nici un păcătos şi n-ar răsplăti nici un drept, atunci păcătoşii, cu mintea lor cea uşoară, s-ar face şi mai răi şi necucernici, tânguirile şi hulirile asupra lui Dumnezeu şi mai mult s-ar înmulţi, şi ei ar întări cu toată hotărârea că Dumnezeu nu Se îngrijeşte nicidecum de viaţa oamenilor.
Dacă ei, şi acum când Dumnezeu pedepseşte pe unii păcătoşi şi răsplăteşte pe unii drepţi, totuşi, se îndoiesc de ocârmuirea dumnezeiască a lumii, ce ar zice când nu s-ar face asta? Ce cuvinte de hulă n-ar zice atunci? Aşadar, Dumnezeu pedepseşte pe unii păcătoşi , şi pe alţii nu, răsplăteşte pe unii drepţi şi pe alţii nu. El nu pedepseşte pe toţi, ca să te convingă pe tine că va fi învierea morţilor. Însă pedepseşte pe unii, pentru ca, prin frica de pedeapsă a altora, să facă pe cei uşuratici cu luare aminte pentru mântuirea lor sufletească. Pe de altă parte, El răsplăteşte pe unii drepţi, pentru ca prin aceasta să îndemne pe alţii la fapte bune, dar nu răsplăteşte pe toţi, pentru ca să te înveţe pe tine că are să vină ziua de apoi când toţi vor primi răsplata pentru faptele lor.
Deci, dacă toţi ar primi aici pe pământ răsplătirea sau pedeapsa meritată, atunci nimeni n-ar mai crede în înviere. Dimpotrivă, dacă nimeni n-ar primi încă de pe pământ răsplătirea faptelor sale, atunci cei mai mulţi s-ar face leneşi şi fără luare aminte.
De aceea, Dumnezeu pedepseşte pe unii, iar pe alţii nu, şi prin aceasta foloseşte atât pe cei pe care îi pedepseşte, cât şi pe cei pe care nu-i pedepseşte. Pe cei răi îi înspăimântă a se îndepărta de la răutatea lor, iar pe cei buni, dimpotrivă, prin pedeapsa unora, îi face mai buni şi mai cucernici. Aceasta o arată însuşi Hristos,  când I S-a spus că s-a surpat un turn şi a ucis nişte oameni. El a zis: „Credeţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu, zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 4-5). Tu vezi din aceasta că, deşi aceştia au pierit că erau păcătoşi, ceilalţi însă s-au cruţat, nu pentru că ei ar fi fost drepţi, ci pentru ca, prin pedeapsa acelora, să se îndrepte. Dar tu îmi stai împotrivă şi zici că s-a făcut nedreptate celor pedepsiţi, pentru că se putea ca şi ei să se îndrepte fără să fie pedepsiţi, prin pedeapsa altora. Însă dacă Dumnezeu ar fi prevăzut că ei se vor pocăi şi se vor îndrepta, nu i-ar fi pedepsit cu moartea.
Dacă El, pe mulţi dintre cei despre care prevede că nu vor trage nici un folos, din îndelunga Lui răbdare, totuşi îi suferă cu o mare răbdare şi mereu le dă timp şi prilej de îndreptare, cum ar fi putut El să răsplătească pocăinţa celor care s-ar fi îndreptat prin pedepsirea altora? Aşadar, lor nu li s-a făcut nici o nedreptate. Pe de o parte, ei au fost împiedicaţi de la o răutate mai îndelungată; iar pe de altă parte, pentru că pedeapsa lor în cealaltă lume va fi mai mică, fiindcă au pătimit aici pe pământ.
De asemenea, nu s-a făcut nici o nedreptate nici cu cei care nu s-au pedepsit. Era în puterea lor, numai de voiau, de a trage pentru îndreptarea lor cel mai mare folos din îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, a se mira de răbdarea Lui cea mare, a se întoarce pe calea faptei bune şi a se folosi de pedeapsa altora spre propria lor mântuire. Dimpotrivă, dacă rămân în răutatea lor, nu Dumnezeu este pricina pieirii lor, căci El de asta este îndelung răbdător pentru ei, spre a-i dobândi, însă ei nu, sunt vrednici de iertare, pentru că nu trag nici un folos din îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu.
Însă cele spuse până aici nu sunt singurul motiv pentru care nu se pedepsesc toţi păcătoşii aici pe pământ, ci este şi o altă pricină, mai mare. Şi care este aceasta? Dacă Dumnezeu ar fi pedepsit îndată fiecare păcat, s-ar fi stârpit tot neamul omenesc, şi nu ar fi putut ajunge până în zilele noastre. Ca să vezi că aceasta este adevărat, ascultă pe psalmistul, care zice: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Psalmul 129, 3).
Spre a înţelege după cuviinţă aceste cuvinte, nu este nevoie să socotim păcatele fiecăruia, ci doar pe cele pe care fiecare, fără voia sa, le-a săvârşit, şi chiar dintru aceasta se va vedea că noi, încă de mult timp am fi fost nimiciţi, dacă am fi fost pedepsiţi pentru fiecare păcat.
„ Cine va zice fratelui său nebune, vinovat va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), zice Domnul. Este cineva dintre noi care să nu fi făcut acest păcat? De aceea, dacă Dumnezeu, în toate zilele ar pedepsi, de mult am fi fost cu toţii prăpădiţi.
Iarăşi zice Scriptura, că oricine jură, deşi nu jură strâmb, totuşi face nedreptate (Matei 5, 37). Dar unde este acela care să nu se fi jurat niciodată?
Domnul zice mai departe: „Că oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Însă câţi nu au făcut acest păcat?
Deci, dacă ne gândim noi la aceste păcate, pe care nimeni nu le poate tăgădui şi care nu pot rămâne nepedepsite, ci neapărat atrag după ele pedeapsa, şi dacă pe lângă acestea toate, ne aducem aminte de propriile noastre păcate ascunse, trebuie să recunoaştem şi să slăvim pe Dumnezeu că nu ne trimite pedeapsă imediat, după fiecare păcat.
Aşadar, când tu vezi că cineva jefuieşte şi înşeală pe altul, şi totuşi rămâne nepedepsit, atunci cercetează-ţi propria conştiinţă, cercetează viaţa ta de până acum, vezi păcatele tale şi lesne vei observa că, mai întâi de toate, pentru tine însuţi a fost bine că Dumnezeu nu pedepseşte îndată fiecare păcat. Tocmai de aceea, mulţi vorbesc aşa de nesocotit despre cârmuirea dumnezeiască a lumii, fiindcă ei nu se văd pe ei, ci pe alţii. Noi luăm aminte cu mare plăcere la cele străine şi trecem cu vederea pe ale noastre. Să nu mai facem acestea de acum, ci să urmăm dimpotrivă!
Dacă, mai departe, tu vezi un drept în nenorocire, gândeşte la Iov. Căci deşi este cineva drept, totuşi, nu este mai drept ca el, ba încă nici nu se va apropia vreodată de dânsul, şi deşi a suferit cineva multe, totuşi, nu a suferit aşa multe ca Iov.
Acestea judecă-le şi încetează de a te mai ridica împotriva lui Dumnezeu, şi nu zice că pe cel bun, de aceea îl ajunge nenorocirea, căci Dumnezeu nu i-a aminte la dânsul; ci pentru că El voieşte a-l încununa şi a-l face mai slăvit.
De vrei să vezi un păcătos care a fost pedepsit, adu-ţi aminte de slăbănogul care zăcuse pe patul de boală 38 de ani. Cum că el căzuse în acea boală pentru păcatele sale, aflăm de la Hristos: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Când noi suntem pedepsiţi, atunci, precum s-a zis, plătim datoria propriilor noastre păcate. Dacă noi, însă, cu toate faptele noastre bune, primim nenorociri atunci Dumnezeu voieşte a ne încununa.
Aşadar, oricum am fi, drepţi sau păcătoşi, este spre mântuirea noastră de a primi pedeapsă şi nenorocire. Prin aceasta, cei buni se fac mai slăviţi, iar păcătoşii se îndreaptă şi îşi micşorează pedeapsa viitoare. Omul care s-a pedepsit de Dumnezeu aici şi a primit pedeapsa cu mulţumire va suferi mai puţin în lumea cealaltă. Aceasta ne-o spune Sfântul Apostol Pavel, când scrie: „Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Corinteni 11, 31-32).
Acum, fiindcă noi ştim toate acestea, să judecăm drept despre pronia lui Dumnezeu şi să-i aducem la tăcere pe cei ce o tăgăduiesc. Şi chiar dacă vreo întâmplare covârşeşte priceperea noastră, noi nu trebuie să credem din aceasta că viaţa noastră nu stă sub povăţuirea lui Dumnezeu, fiindcă noi am văzut şi cunoaştem din foarte multe întâmplări puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. De aceea, şi din întâmplările neînţelese de noi, să cunoaştem înţelepciunea Lui cea necercetată şi să ne închinăm ei. Dacă dibăcia multor oameni este nepricepută de cei neştiutori, cu cât mai mult poate fi nepriceput de mintea omenească adâncul cel fără margini al judecăţilor lui Dumnezeu? „Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11, 33).
Dar să primim spre mântuirea noastră nu numai relele ce însuşi Dumnezeu le trimite, ci şi celelalte rele. Presupunem că nenorocirea ce tu o suferi nu vine de la Dumnezeu, ci de la răutatea oamenilor. Dar şi aceasta îţi este spre mântuire, dacă o primeşti cu mulţumire şi nu huleşti pe Dumnezeu, Care putea să o împiedice, dar a îngăduit nenorocirea pentru cercetarea ta. Atunci tu vei fi încununat la fel cu cei la care însuşi Dumnezeu a trimis răul, pentru că tu ai suferit fără cârtire răul care a venit de la oameni şi ai mulţumit Aceluia care putea să-l împiedice, dar nu a voit.
De aceea, noi totdeauna să cinstim pronia dumnezeiască şi să cugetăm la ea, căci atunci ne vom face tot mai vrednici de bunătatea şi purtarea de grija cea dumnezeiască, vom dobândi mult ajutor de la El, ne vom elibera de păcate şi vom primi cununa vieţii viitoare. De care fie să ne împărtăşim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin.