Viaţa Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi
după învăţătura Sfinţilor Lui Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfântul
Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care deşi s-a arătat cu mult timp
mai târziu, însă nu este mai mic decât cei de demult. Căci Stăpânul
Hristos şi Dumnezeul nostru, dătătorul de nevoinţe, a încununat nu numai
pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai
de pe urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici
şi îi cinsteşte cu aceeaşi cinste, încununându-i cu aceleaşi cununi.
Deci se cade să începem a istorisi de unde este naşterea şi creşterea
sfântului ce se prăznuieşte astăzi, ce fel de lucruri bune a făcut, cum a
mărturisit pe Hristos şi cum a pătimit pentru dragostea Lui.
În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia mică, este o
cetate mare şi vestită ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflându-se
lângă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru
îndestularea mărfurilor şi pentru avuţia ce se afla în ea. Din această
cetate a odrăslit acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare
Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi creştini, binecredincioşi,
iubitori de Dumnezeu şi
împodobiţi cu fapte bune; întru care şi pe acest fiu iubit al lor, pe
fericitul Ioan, crescându-l şi deprinzându-l, l-au făcut desăvârşit în
faptele cele bune creştineşti. Iar de vreme ce acea cetate este zidită
lângă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare
şi a face neguţătorie, spre a-şi câştiga cele de trebuinţă, de aceea şi
fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie şi ducându-se în multe
cetăţi, făcea neguţătorie.
Deci într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a
unui om dintr-altă ţară care avea multă neguţătorie. Acela era de neam
francez, cu credinţa latin, adică papistaş, cu năravul sălbatic,
nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea
corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa cea
îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu
uşurinţă faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori
rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând şi plecat către toţi,
lesne apropiat tuturor, făcând milostenie către toţi, miluind pe toţi
cei lipsiţi ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe
cei bolnavi mângâindu-i, dându-le lor cele de nevoie din averile lui şi
întinzându-le mână de ajutor în
toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi şi, izvorând totdeauna
lacrimi, îşi zicea: „De vei milui pe fratele cel ce pătimeşte rău,
miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat aşa
vei fi şi tu mângâiat de Dumnezeu".
Acestea văzându-le vrăjmaşul cel nevăzut şi pizmuindu-l, a vrut să facă
sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit
să-l depărteze de la dreapta şi sfânta credinţă a Bisericii Răsăritului.
Pentru aceasta a îndemnat asupra fericitului pe vrăjmaşul cel văzut, pe
căpitanul corăbiei, care se împotrivea credinţei celei drepte, ca să
ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinţă a
Răsăritului. De aceea, între ei se făcea mare ceartă pentru credinţă în
călătoria pe mare, şi totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca
un preaiscusit în învăţăturile cărţilor şi preaînţe- lept; şi astfel îi
ruşina socoteala lui cea nedreaptă şi ereticească. De aceea, francezul
acela se mânia foarte rău asupra nebiruitului ostaş al lui Hristos, se
iuţea şi îl batjocorea cu multe ocări şi-l vrăjmăşuia, gândind rău
asupra lui.
O vrăjmăşie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu
corabia la malul Mării Negre cel dinspre ţara Moldovei, lângă Cetatea
Albă. Deci, ieşind din corabie, vrăjmaşul cel rău şi pizmaş s-a dus la
eparhul cetăţii, care era cu neamul şi credinţa turc, fierbinte păzitor
şi apărător al credinţei sale celei turceşti. Şi a adus căpitanul la
cadiu următoarea pâră împotriva Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule,
este un bărbat în
corabie, care a venit cu mine aici şi voieşte să se lepede de credinţa
sa cea creştinească şi să se înstrăineze de patria sa. El voieşte a se
apropia de credinţa voastră şi să primească legea voastră cea turcească,
ca să se facă părtaş al seminţiei voastre. Aceasta o ştiu deoarece,
călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta şi s-a
jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi va schimba
gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l
aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul
şi de la toţi cei de un neam şi de o credinţă cu tine, căci acest bărbat
este înţelept şi iscusit cuvântător, ritor prea ales şi vestit, şi nu
este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de
cinste şi mai de frunte în cetatea Trapezunda".
Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie şi
şezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu
cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar când a venit şi a stat înaintea
lui, eparhul, privind la el cu faţa veselă, i-a zis cu blândeţe: „M-am
înştiinţat destule despre tine, cum că eşti om ales şi înţelept, din cei
de frunte din Trapezunda, şi cum că ai iubit credinţa noastră cea
mahomedană şi voieşti a te apropia de ea. Căci astfel este credinţa
noastră, încât se lipesc şi-şi aprind inima de ea toţi cei ce sunt cu
gând curat şi o înţeleg pe ea; şi celor ce o primesc cu bucurie, le dă
viaţă bine norocită şi lungime de zile, pe când credinţa creştinească
este vrednică de râs. Pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci
leapădă credinţa creştinească care este defăimată şi batjocorită de toţi
şi cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleşte şi
blestemă legea şi credinţa cea creştinească, căci pentru aceasta s-a
adunat aici poporul, împreună cu femeile şi cu copiii lor, ca să te audă
pe tine mărturisind acum credinţa noastră; fiindcă au auzit despre tine
că voieşti acum să te faci propovăduitor al credinţei noastre celei
strălucite, bine norocite şi desfătate.
Deci vino, o, minunatule, şi stai împreună cu noi şi preamăreşte cu
glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare
înaintea soarelui şi adu jertfă luminătorilor cereşti, celor ce
luminează toată lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru
de multă cinste şi de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate
adevărat, îndulcindu-te de viaţa cea dulce împreună cu noi. Deci calcă
în picioare legea şi credinţa creştinească, ca una ce este defăimată şi
proastă, încât să vadă şi alţii şi să înveţe de la tine a cinsti
credinţa noastră".
Iar fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean şi răucredincios
grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri şi cerea
ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie:Când veţi fi
duşi înaintea domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă
gândiţi mai înainte ce veţi grăi sau ce veţi răspunde în acel ceas, că
vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a
răspunde toţi cei ce se vor împotrivi vouă.
Apoi, căutând cu ochii cei simţiţi către tiran şi, răspunzând cu bună
îndrăzneală, a zis: „O, cadiule! Mi se pare că minţi pe faţă. Aceste
cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă
lepăd de sfânta credinţă a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple
un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în
mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Acestea toate sunt meşteşugiri
ale vrăjmaşului adevărului şi ale satanei, tatăl tău; că, intrând în
tine ca într-un vas al său, grăieşte prin tine către mine, şi nădăjduind
că mă va trage spre pieire, se sileşte să mă depărteze de la Dumnezeul
cel adevărat, care precum este Ziditor al tuturor făpturilor văzute şi
nevăzute, aşa şi al soarelui acesta, pe care tu îl cinsteşti ca pe un
Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, nebuneşte aduci
făpturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel
adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.
Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuţi
învăţându-te de la mine taina adevărului, leapădă, te rog, întunericul
păgânătăţii care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a te face fiu
al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât
soarele. Şi nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci
cunoaşte că este un luminător făcut din fiinţa focului şi pus pe cer de
Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele,
s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?"
Nişte cuvinte ca acestea zicând Sfântul Ioan, şi-a ridicat mâinile şi
ochii către cer, şi a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi
fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care eşti
Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început şi cu
Preasfântul Duh, o Putere şi o împărăţie! Nu mă voi închina soarelui, nu
voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de
lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu şi
nici nu voi sluji diavolului!" Zicând aceste cuvinte mărturisitorul lui
Hristos, cu multă îndrăzneală şi cu faţă veselă, tiranul îşi schimba
adeseori faţa sa, aprinzându-se înăuntru de focul mâniei. Şi neputând
mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă şi îi arăta
păgânătatea şi deşarta lui credinţă, căci pe Hristos pe Care Îl hulea
păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda şi Îl propovăduia în
mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credinţa lui
păgânească, sau mai bine zis înşelăciunea, o defăima şi o surpa până la
sfârşit; pentru aceasta a poruncit ostaşilor săi să-l dezbrace pe
mucenic de hainele sale.
Şi îndată făcând ostaşii cele poruncite, sfântul stătea gol, fiind
îmbrăcat întru Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să se aducă multe
toiege înaintea lui, şi uitându-se către mucenic, a zis: „Nu spune către
noi nişte poveşti ca acestea, ci leapădă-te îndată de credinţa cea
nefolositoare şi primeşte legea noastră cu toată inima, precum ai
făgăduit, şi împodobeşte-te cu legile noastre. Părăseşte de acum acele
lungi cuvântări ale tale şi împlineşte ceea ce ai făgăduit; iar de nu,
apoi mă jur pe legea noastră cea bine norocită şi slăvită, că nu numai
îţi voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci şi cu alte
munci prea cumplite şi nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu
moarte grea".
Iar sfântul, răspunzând, a zis: „Tiranule şi plinule de toată
spurcăciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântător de poveşti precum spui
tu, ci sunt rob şi mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit
în Sfânta Treime. In El m-am învăţat a crede de la strămoşii şi de la
părinţii mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El
Îl mărturisesc, că este Ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela îl
aştept judecător al viilor şi al morţilor. Acela va veni să răsplătească
fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca Lui,
soarele acesta ce se vede, aşezat şi rânduit de Dânsul pentru slujba
oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi
altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi şi de la început,
acelea le grăiesc şi acum şi le voi grăi până la sfârşit.
Că niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu şi Făcătorul meu,
niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi
închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta
credinţă în Dumnezeul meu, în care m-am născut şi în care m-am deprins
de la părinţii mei, până când voi fi stăpân al gândului meu; şi, mai
ales, până când voi răsufla văzduhul acesta. Deci nu mai zăbovi,
lucrător al nedreptăţii, ci arată obiceiul tău de câine şi fără de
omenie care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru
aflarea muncilor, cu care voieşti să mă munceşti, şi trimite-mă mai
degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stăpânul meu cel
dorit de mine. Deci fă degrab ceea ce ai să faci, pentru că urechile
mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice
proorocul:Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă faţa ta cea spurcată, despre care iarăşi acelaşi prooroc zice într-alt loc:Umple feţele lor de ocară şi vor căuta numele Tău, Doamne!
Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu
toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăţi cu sabia,
pune asupra lui şi alte munci; şi dacă ai mai cumplite decât acestea, şi
pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate
acestea şi pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu
plăcere şi cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu".
Iar tiranul cel sălbatic şi nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale
viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie şi îndată a poruncit să
întindă pe mucenic la pământ şi să-l bată fără de milă cu toiege
noduroase. Deci atât de cumplit l-au bătut slugile tiranului pe
răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în
multe bucăţi şi lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, iar tot
locul pe care era întins mucenicul s-a roşit de sângele lui. Deci
viteazul pătimitor răbdând cu bărbăţie o muncă ca aceea, şi-a ridicat
ochii minţii sale către cer şi a zis: „Mulţumesc Ţie, Stăpâne
Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sângele meu şi a mă face
curat de păcatele mele, care mi s-a întâmplat a le păcătui înaintea ta,
după Sfântul Botez, din neputinţa omenească". Iar muncitorii aceia,
auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă
mânie şi atât de cumplit l-au bătut, până ce i s-a stins şi glasul.
Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul
mucenic, care abia sufla, cu două lanţuri, să-l arunce în temniţă şi
să-l păzească până a doua zi, spre o mai mare muncă. Şi neputând
mucenicul lui Hristos să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii
l-au târât ca pe un mort şi astfel l-au închis în temniţă. Iar a doua
zi, tiranul acela cu chipul de fiară, şezând la locul lui cel obişnuit
de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.
Deci răbdătorul de chinuri şi viteazul ostaş al lui Hristos a venit
înaintea lui cu faţa luminată şi cu sufletul vesel. Şi privind
răucredinciosul cadiu spre el şi văzându-l astfel luminat şi vesel -
căci darul şi puterea lui Dumnezeu care a întărit pe sfinţii mucenici
cei de demult, aceea întărea şi pe Sfântul Ioan, care pătimea pentru
aceeaşi mărturisire a bunei credinţe şi a preasfântului nume al lui
Hristos Dumnezeul nostru -, s-a mirat foarte mult că, după atâtea
cumplite munci, se mai află suflet în el şi, ca şi cum n-ar fi pătimit
nimic, se arată aşa de vesel.
Deci a zis către el: „O, Ioane, nu vezi în ce fel de ruşine şi necinste
te-a adus neînduplecarea şi nesupunerea ta, încât puţin a lipsit de nu
ţi-ai pierdut şi viaţa, care este atât de scumpă şi de iubită tuturor
oamenilor. însă de te vei pleca sfatului şi socotelii mele, este gata
însănătoşirea ta, căci în puţine zile, rănile şi zdrobirile trupului tău
se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiţi, veniţi din
India şi din Persia. Iar de nu voieşti să asculţi de sfatul meu, ci încă
vrei să mai petreci în creştinătatea ta, apoi să ştii că te aşteaptă
mai multe şi mai cumplite bătăi".
Atunci Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu nu mă
îngrijesc nici câtuşi de puţin de rănile trupului meu cel zdrobit; căci
cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât omul nostru cel
dinlăuntru se înnoieşte, după cum grăieşte Marele Apostol Pavel. Eu nu
am altă grijă, decât numai să rabd până la sfârşit muncile ce se vor
aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întăreşte şi Care a
zis:Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Deci,
de ai gândit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite,
pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus
asupra mea, eu le socotesc întru nimic!"
Nebunul tiran s-a ruşinat foarte mult de aceste cuvinte prea înţelepte
şi, tremurând cu totul de mânie, a răcnit ca o fiară şi a poruncit să-l
bată mai cumplit. Deci muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe
răbdătorul de chinuri, până au obosit cei ce-l băteau. Iar după aceea
schimbându-se unii după alţii, aşa l-au muncit până ce s-au rănit şi
s-au rupt şi cele dinlăuntru ale sfântului. Astfel muncind slugile acel
trup tare ca diamantul, au slăbit. Şi toţi câţi se adunaseră la acea
privelişte şi priveau la acele cumplite munci, strigau asupra
nelegiuitului judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv şi
sălbăticia lui cea de fiară. Iar sfântul şoptea cu buzele şi se ruga lui
Dumnezeu să-i dea răbdare până la sfârşit.
Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic şi să lege
picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostaşi să
încalece pe calul acela şi să alerge pe uliţele cetăţii cât va putea; şi
astfel să târască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci
sfântul a fost tras prin toate uliţele cetăţii, încât s-a făcut
privelişte îngerilor şi oamenilor. Îngerilor s-a făcut privelişte de
bucurie şi veselie,că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie,pentru un păcătos care se pocăieşte,
iar dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru
un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Domnului
unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credincioşi li s-a făcut
privelişte de jale. Şi cum să fie de jale, când vedeau calul alergând şi
trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pământul
roşindu-se cu sângele lui, şi bucăţile de carne ce cădeau din trupul
lui, iar capul trântindu-se de pământ şi de pietre? Cine nu s-ar fi
umilit şi nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea?
Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvântătoare.
Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, când a ajuns
pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecând pe uliţele lor, mulţime de
evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, şi
strigând şi strâmbând feţele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea
în mâini, râzând fără de rânduială. Iar unul din acei jidovi, alergând
în casa sa, a apucat o sabie goală şi, ajungând pe sfântul ce era târât,
i-a tăiat cinstitul şi sfântul lui cap. Şi astfel bunul şi viteazul
ostaş al lui Iisus Hristos şi-a sfârşit nevoinţa sa mucenicească,
dându-şi în mâinile Domnului sfântul şi luminatul său suflet. Iar
cinstitul lui trup, dezlegându-l ostaşul acela de la coada calului, l-a
lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă şi neîngrijit. Şi astfel
zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, şi nimeni din creştini nu
îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia
păgânilor.
Iar după ce s-a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului
sfântului mucenic: deodată s-au arătat multe făclii arzând, iar trei
bărbaţi cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfinţite şi negrăite şi
tămâiau împrejurul trupului mucenicului. Şi s-a arătat un stâlp de foc
deasupra sfintelor moaşte, întărit până la cer. Minunea aceasta s-a
văzut de mulţi, iar mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde
zăceau sfintele lui moaşte. Iar unul din jidovi, a cărui casă era
aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfântului,
părându-i-se că preoţii creştini au venit să-l ia şi să-l dea îngropării
celei obişnuite, a luat un arc cu săgeată şi s-a apropiat acolo, vrând
să săgeteze pe unul din acei preoţi. Deci, punând săgeata în arc, a tras
cât a putut şi când a vrut să dea drumul săgeţii, săgeata şi coarda
s-au lipit de degetele mâinii lui drepte, iar arcul de mâna lui stângă,
încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească.
Aşa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Şi făcându-se
ziuă, acei minunaţi bărbaţi şi stâlpul de foc şi făcliile s-au ascuns,
făcându-se nevăzuţi; iar bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrânii alergau
la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea
astfel nemişcat, precum întinsese arcul şi săgeata, ca fiind ferecat cu
fiare, însă fiind legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.
Deci iudeul acela, deşi nu voia, povestea tuturor cu de amănuntul toate
cele văzute de dânsul asupra trupului mucenicului şi cum i s-a făcut de
Dumnezeu acea răzbunare, pentru încercare cea cu îndrăzneală a lucrului
celui rău. Iar după ce a făcut către toţi de multe ori arătarea şi
mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile şi a scăpat de
pedeapsă. Iar cadiul înştiinţându-se de această minune, s-a temut foarte
tare. Pentru aceea a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi
să-l îngroape. Deci creştinii luându-l, l-au îngropat cu cinste lângă
biserica lor.
Iar după ce au trecut câteva zile, francezul acela care vânduse pe
sfânt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup şi să-l ducă în
patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa sau poate a avut de gând
să spună pe urmă că sfântul a fost de credinţa lor cea apuseană. Deci
într-una din nopţi, aflând vreme prielnică pentru acel lucru cugetat în
sine, a mers cu ai săi la mormântul mucenicului şi a început a săpa
locul şi a descoperi mormântul, vrând să ia cinstitele lui moaşte. Dar
în acel ceas, ostaşul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei
biserici şi a zis: „Scoală-te îndată şi aleargă la biserică, că iată
acel francez voieşte să fure trupul meu". Iar preotul, sculându-se
îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică şi a găsit mormântul
săpat şi deschis; iar trupul sfântului aproape să fie furat. Deci a
izgonit pe acel francez şi pe oamenii săi nelucrători şi deşerţi. Şi
chemând pe creştinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute şi toţi
au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii Săi. Şi luând
cinstitele moaşte ale sfântului mucenic, le-au dus în biserică,
aşezându-le în altar aproape de Sfânta Masă.
Acolo au stat acele sfinte moaşte ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine
de şaptezeci de ani, făcându-se asupra lor arătări dumnezeieşti ziua şi
noaptea. Uneori se arăta oarecare lumină minunată; uneori un stâlp de
foc se arăta pogorându-se asupra sfintelor moaşte; alteori îngeri
pogorându-se asupra lor şi suindu-se la cer, iar alteori ieşea de acolo
bună mireasmă negrăită. Şi multe şi felurite tămăduiri se făceau acolo,
încât a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau la acele
sfinte moaşte.
într-acea vreme domnea în ţara Moldovei binecredinciosul şi de Hristos
iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu
toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit şi „cel Bun", ci
era aprins şi cu dragoste şi cu râvnă dumnezeiască către sfinţii mucenici.
Deci auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaşte ale
acelui mucenic, a dorit să le aibă la sine, iar mai cu seamă să-şi
împodobească ţara cu acea nepreţuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu
prea sfinţitul arhiepiscop a toată ţara, Iosif, a trimis la Cetatea
Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulţime de ostaşi şi cu multă
avere. Iar aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au răsturnat - după
cum spune zicala - toată piatra, necruţând nici bani, nici daruri pe la
cei ce aveau trebuinţă de acestea - căci Cetatea Albă era atunci sub
stăpânirea otomanilor - şi astfel şi-au dobândit dorirea.
Deci luând acele sfinte moaşte, multă părere de rău au pricinuit
credincioşilor de acolo. Iar când se apropiau cu dânsele de cetatea
domnească a Sucevei, a ieşit întru întâmpinarea lor marele Voievod
Alexandru cel Bun, cu toţi boierii săi cei mari, încă şi preasfinţitul
arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc şi tot poporul. Şi
astfel au întâmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămâie şi cu miruri bine
mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la
dânşii. Iar marele voievod, căzând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a
îmbrăţişat mult pătimitoarele sale moaşte şi, punându-şi ochii şi gura
pe cinstitele mâini ale mucenicului, le-a sărutat cu multă evlavie şi
credinţă. Apoi, vărsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul
Mucenic Ioan ca păzitor al său şi al stăpânirii sale, încă şi al
binecre- dinciosului popor al ţării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au
aşezat cinstitele moaşte ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din
Suceava, care era pe acea vreme cetate domnească şi capitală a Moldovei.
Deci sfintele moaşte au stat mulţi ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei,
până când, mutându-se scaunul domniei la Iaşi, la mijlocul ţării, s-a
mutat acolo şi scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi,
stăpânitorii ţării cei duhovniceşti şi politiceşti aveau frică să nu se
prade de neamuri păgâne acel odor nepreţuit. Pentru aceea au adus
sfintele moaşte la Iaşi şi le-au aşezat în biserica Sfintei Mitropolii.
Iar la anul de la zidirea lumii 7l94, iar de la Naşterea lui Hristos
l686, domnind peste ţara Moldovei răposatul şi fericitul întru pomenire
Constantin Cantemir voievod, şi mitropolit fiind Dositei cel vestit
întru multa învăţătură, a venit Ioan Sobieţchi, craiul polonez, cu
oştile sale, trecând asupra Bugeacului tătărăsc şi întorcându-se prin
târgul laşului. Iar mitropolitul Dositei, cu ştirea craiului leşesc,
văzând vremurile tulburi şi nepaşnice şi temându-se ca să nu
pricinuiască vreo robie a ţării şi, împreună cu ţara, să se prade de
alte neamuri străine şi barbare şi această vistierie sfântă şi
nepreţuită, a ridicat sfintele moaşte ale Sfântului Ioan şi luându-le cu
sine, împreună cu toate odoarele sfintei mitropolii şi cu hrisoavele
moşiilor ei, s-a dus împreună cu oastea crăiască în ţara leşească, cu
gândul să se sprijinească acolo, ca la nişte vecini buni, până se vor
linişti tulburările şi se va face pace, ca apoi iarăşi să le aducă pe
toate în Moldova la locul lor.
Dar prelungindu-se vremea tulburărilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns
să-şi împlinească scopul şi făgăduinţa sa, căci a murit acolo în ţara
leşeasca şi de ceea ce s-a temut ca să nu se întâmple de la alte neamuri
barbare, a împlinit-o el cu lucrul; căci a păgubit ţara Moldovei multă
vreme de acea vistierie nepreţuită. încă şi cei de pe urmă, neavând
osârdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte
moaşte, până a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în ţara leşească
împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, aşezate într-una din bisericile
din târgul ce se numeşte Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaşte sub
stăpânirea apusenilor, vărsau neîncetate minuni şi izvorau tămăduiri
spre cei ce alergau cu credinţă, cu dragoste şi cu evlavie la ajutorul
sfântului.
Şi au stat sfintele moaşte mulţi ani în ţara leşească, în târgul cel
mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, până s-a cuprins de
stăpânirea apuseană o bucată mare din ţara Moldovei, care s-a numit
Cordunul şi în care s-a cuprins şi târgul Sucevei. Acolo se afla şi
Mitropolia cea veche, în care fuseseră aşezate sfintele moaşte, după ce
s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pomenire şi prea
binecuvântatul şi de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a
numit şi cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.
Iar în anul de la mântuirea lumii l783, în patru zile ale lunii iunie,
venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordu- nului, ca
să vadă hotarul, şi a venit şi prin satul ce se numeşte Bosanci.
De acolo a mers şi în Suceava, căci nu este departe de acel sat târgul
Sucevei, şi a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate
părţile şi văzând între altele şi locul în care fuseseră aşezate mai
înainte sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe
episcopul Rădăuţiului, Dositei: „Ce loc este acolo?" Episcopul a
răspuns, zicând: „Acolo au fost aşezate sfintele moaşte ale Sfântului
Ioan cel Nou". Iar împăratul arătând cu mâna, a zis: „Se vor aduce şi se
vor aşeza iarăşi acolo". Fiindcă episcopul mai înainte făcuse cererea
aceasta.
Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al
Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova
pentru aducerea sfintelor moaşte. Iar el, pregătindu-se, a pornit către
Ţara Leşească spre cetatea Liovului şi, într-o Duminică, în optsprezece
zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind şi arhimandritul Meletie
trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflându-se şi
împăratul, a poruncit la două regimente de ostaşi să meargă mai înainte
la cetatea Jolcova, în care se aflau sfintele moaşte la o mănăstire
baziliană, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea
sfintelor moaşte. Acea mănăstire fusese ortodoxă în vremea când a fost
acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaşte.
Deci trimişii au pornit pentru luarea sfintelor moaşte şi, ajungând la
marginea cetăţii Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăşi
baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două
regimente, care străji erau atât de sus aşezate, încât puteau să se vadă
una cu alta. Şi era dată poruncă împărătească ca tot poporul să stea
închis prin casele lor; iar cel care va ieşi afară să fie împuşcat. Deci
numiţii trimişi zăbovind la locul acela până la miezul nopţii, atunci a
venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei
cu sfintele moaşte. Şi astfel au pornit la miezul nopţii, prin
întuneric, fără nici o lumină.
Şi împreună cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele
casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă.
Deci au ajuns cu toţii la întâia strajă nemţească. Şi înconjurându-i
straja, acel Gheorghe, povăţuitorul părinţilor, a vorbit cu mai marele
străjii şi îndată i-au liberat. De acolo mergând înainte şi trecând prin
alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetăţii şi,
mergând către biserica în
care se aflau sfintele moaşte, au dat peste altă strajă, care
întrebându-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfântul Ioan;
iar mai marele străjii i-a întrebat: „Dar puteţi să-l luaţi?" Ei au
răspuns: „Putem, căci avem poruncă împărătească". Atunci îndată i-a
lăsat şi, mergând ei printr-o boltă la o uşă, au găsit acolo doi soldaţi
cu puştile în spate, care i-au oprit puţin, până ce unul din ei s-a dus
unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreună cu toţi ai săi,
de le-a dat de ştire. Şi fără de zăbavă au venit doi baziliani, cu două
făclii de ceară aprinse, şi îndată au intrat în biserică.
Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofiţeri,
stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia făcându-le
cale, trimişii s-au apropiat de racla sfântului, care era pusă în loc de
prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dânsul. Pe ea mai erau
cincisprezece sfeşnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de
argint aprinsă. Deci luând toate sfeşnicele de pe raclă, au cerut cheia
şi descuind-o, au ridicat capacul şi au văzut pe dinăuntru multe lucruri
de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini şi altele, pe care le
puseseră acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli şi vătămături la
aceste părţi ale trupului lor şi se vindecaseră cu rugăciunile
sfântului. Mai era încă în raclă şi un vas de argint, pe care erau
scrise slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Ţării Moldovei". Iar banii
ce s-au aflat în vas s-au dat bazilianilor. Deci făcându-se catastif de
toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăşi racla
cu încuietoarea ei.
După aceea, ridicându-se racla de patru greci papistaşi, care merseseră
cu părinţii cei trimişi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un
comisar împărătesc întrebându-l care este pricina, el a răspuns: „Alt
nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverinţă de la comisarii
Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată sfintele
moaştele".
Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverinţă
şi s-a iscălit de arhimandritul Meletie şi de fostul egumen Ioasaf,
care au pus şi peceţile lor şi au dat-o bazilianului. După aceea, îndată
au ridicat Sfintele Moaşte şi, ieşind din biserică, le-au pus în careta
cea pregătită spre această slujbă şi au ieşit la poarta cetăţii, unde
erau cei treizeci de husari călări, pe care i-au găsit tot aşa cum i-au
lăsat. După ce au ieşit pe poartă, îndată acei ostaşi au înconjurat
careta, cincisprezece de-o parte şi cincisprezece de altă parte, şi
astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaştele. Şi mergând până la
un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a
întâmpinat un trimis de la comandantul general, cu poruncă ca cei
treizeci de ostaşi să se întoarcă înapoi, iar părinţii cu sfintele
moaşte să meargă singuri în cetatea Liovului.
Iar împăratul Iosif, având a merge la Brod, a ieşit din cetate pe altă
poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la
comandantul general, au spus că au adus sfintele moaşte şi le-a dat voie
să rămână până a doua zi. Iar a doua zi, gătindu-se de plecare, a venit
un grec la arhimandritul Meletie, rugându-l să-i dea voie să sărute
sfintele moaşte. Deci, mergând să deschidă racla, nu numai că n-a putut,
dar nici acoperământul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica
nicidecum. Şi văzând aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, că nu putem
să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperământul! Poate nu este
voia sfântului! Deci sărută racla deasupra cu credinţă". Astfel făcând
grecul, s-a dus.
Deci stând amândoi părinţii în altă caretă, au mers pe valea Liovului,
după careta în care era racla sfântului, până s-au suit într-un deal,
unde i-au ajuns patru greci, cu femeile lor, ca să se închine sfintelor
moaşte, după parola ce o avuseseră cu dânşii în Liov, ca în acel loc să
se închine şi să sărute sfintele moaşte. Deci acolo cu uşurinţă s-a
ridicat acoperământul de pe raclă, şi s-a deschis racla. Atunci,
aducându-şi aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să
sărute sfintele moaşte a fost făţarnic şi necredincios, vrând să
ispitească puterea sfântului; şi de aceea nu s-a putut deschide racla.
Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numeşte Stanislav,
neştiindu-i nimeni cu ce trebuinţă merg. Ajungând la alt târg ce se
numeşte Tolmaci, i-a întâmpinat o poştă trimisă de Dositei, episcopul
Rădăuţiului, ca să cerceteze unde se află trimişii, dacă s-au luat
sfintele moaşte şi în ce chip au urmat. Şi răspunzându-i-se poştei
pentru toate, aceea s-a întors înapoi.
A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul
Mihalache venind iarăşi în poştă de la episcop. A doua zi, s-a făcut
rânduială de li s-au dat câte şapte husari şi au mers în acea zi până
aproape de hotarul ce desparte Ţara Leşească de Bucovina. A treia zi,
s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, până a
se găti de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care ieşise din târg.
Dându-li-se de acolo alţi şapte husari, au pornit la Colacini, care
este hotarul Ţărilor Leşeşti şi al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi
întinse şi pe episcop sosit. Dar, pentru că generalul Enţiverc încă nu
sosise, le-a spus episcopul că nu este poruncă să treacă peste hotar
până nu va sosi şi generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zăbovit
peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieşise din
Sneaten spre închinarea sfintelor moaşte. Apoi sosind generalul, îndată
s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului
s-a luat racla din careta în care a venit până acolo şi s-a pus
într-alta.
Şi trecând peste graniţă, s-au tras, în cinstea sfântului, vreo şaizeci
de tunuri. Şi au stat pe loc acolo, până a sărutat racla tot poporul
care îl aştepta pe sfânt; iar peste graniţă, de partea aceasta, n-au
lăsat să treacă nici un om din Ţara Leşească.
Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, între care
numai preoţi erau 204, cu dascălii lor şi cu prapore, au ajuns seara,
spre ziua Sfinţilor Apostoli, la un sat ce se numeşte Lucaveţul, unde au
rămas. Iar a doua zi au mers în Cernăuţi cu mulţi creştini şi cu
mulţime de ostaşi, trăgând şi multe tunuri din dealul Cernăuţiului.
Şi mergând prin târg până la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au
aşezat sfintele moaşte şi au stat până la opt septembrie. Iar în acea
zi, au pornit sfintele moaşte cu alai spre târgul Sucevei, unde le-au
aşezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numeşte Iţeam.
Acolo au stat până la ziua Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei
Cruci. Şi făcându-se ştire şi în Moldova de cealaltă parte de Cordun,
s-a adunat mulţime de creştini, spre cinstirea sfintelor moaşte. Şi
astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulţime de preoţi îmbrăcaţi şi
cu tot poporul, ridicând sfintele moaşte din mai sus numita biserică,
le-au dus în Mitropolia Sucevei şi le-au aşezat în mijlocul bisericii,
unde au rămas şi până în ziua de azi.
Aceasta este viaţa şi pătimirea Sfântului Ioan cel Nou, această bună
neguţătorie a neguţătorii în lumea aceasta. El a plecat cu marfă
pământească de la Trapezunda, dar a neguţătorii şi duhovniceşte, căci
prin post şi rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie şi
prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către
vârful faptelor bune, către Sfântul Botez cel de sânge, care este mai
mare decât toate botezurile.
Astfel a avut sfârşitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în
nevoinţa mărturisirii, astfel a ruşinat pe păgânul cadiu, cu aceste
cununi a fost încununat de mâinile lui Dumnezeu, începătorul de
nevoinţă. El aşa de bine s-a neguţătorii, încât puţin a dat şi mult a
dobândit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină şi,
de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Şi
s-a aşezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru împărăţia cea
veşnică, întru odihna drepţilor, întru lumina cea neînserată şi întru
veselia şi bucuria cea nesfârşită.
Iar mutările moaştelor lui pe pământ sunt acestea: De la Cetatea Albă
s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei şi cu boierii
Moldovei. Al doilea s-au dus în Ţara Leşească de Mitropolitul Dositei şi
de craiul acelei ţări, Ioan Sobieţchi; iar şederea Sfântului Ioan în
Ţara Leşească a fost de 94 ani. Al treilea, din Ţara Leşească, de la
cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul l783.
Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin
cele de-a stânga, prin slavă şi prin necinste, nevătămat şi prea cu
cuviinţă.
Că Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pământ, îi preamăreşte
cu îndoită slavă, şi cu cea cerească şi cu cea pământească. Pe cei ce-L
mărturisesc pe El înaintea oamenilor, şi El îi mărturiseşte, nu numai
înaintea sfinţilor îngeri, ci şi înaintea Tatălui Său celui ceresc. Lui I
se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea, împreună şi Părintelui Său
celui fără de început şi Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
• Pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului
Acest sfînt Nichifor a aparţinut marii
aristocraţii constantinopolitane. Tatăl lui, Teodor, a fost unul dinre
cei mai înalţi funcţionari ai curţii imperiale, bogat şi foarte
credincios. Nichifor a servit timp de mai mulţi curtea imperială de la
Constantinopol, în aceleaşi oficii pe care le îndeplinise tatăl lui. Dar
văzînd deşertăciunea cea greu de suportat a lumii, el s-a retras la
malurile Bosforului unde a întemeiat o sfîntă mînăstire. Mînăstirea s-a
umplut repede de mulţime de monahi foarte rîvnitori. Cu toate acestea,
Nichifor s-a sfiit să primească îngerescul chip, socotindu-se nevrednic
pentru aceasta. Mai înainte încă de întemeierea mînăstirii,
Nichifor, din pricina înaltei sale cunoaşteri a Sfintelor Scripturi, a
fost chemat special de către împărat şi patriarh la cel de al Şaptelea
Sinod a toată lumea (din anul 783, de la Niceea), deşi era doar laic.
Prezenţa lui la acel Sinod a slujit mult întru apărarea ortodoxiei. După
ce a murit Patriarhul Tarasie, Nichifor a fost ales patriarh al
Constantinopolului în pofida voinţei lui. Imediat după această alegere
care a avut loc în anul 806, el a primit tunderea în îngerescul chip şi a
urcat apoi în toate treptele preoţeşti, pînă la treapta de episcop. El a
fost intronizat la Constantinopol, în slăvită biserică Sfîntă Sofia.
Aceasta s-a întîmplat în timpul împăratului Nichifor, care la scurt timp
după înscăunare a plecat la război cu bulgarii şi a pierit pe cîmpul de
bătaie. Fiul lui, Stavrachie, a domnit doar timp două luni şi a murit.
După aceea la tronul imperial a venit blîndul împărat Mihail, supranumit
Rangabe. Dar şi pe acesta, după doar doi ani de domnie, 1-a răsturnat
de la tron Leon Isaurul. Pe cînd se negocia urcarea pe tronul imperial a
lui Leon Isaurul, Patriarhul i-a trimis acestuia o carte cu
mărturisirea Dreptei Credinţe spre a fi subscrisă prin semnătură de cel
care urma să urce pe tron. (Acesta era obiceiul cu toţi împăraţii
bizantini, care trebuiau să arate astfel poporului că vor fi apărători
ai Sfintei Credinţe Ortodoxe.) Dar Isaurul a tergiversat semnarea
acestui document pînă după încoronarea lui. După ce Patriarhul 1-a
încoronat, el a refuzat să semneze cartea de credinţă ortodoxă,
dovedindu-se astfel repede a fi eretic şi iconoclast. Patriarhul a
încercat stăruitor să-1 convingă pe împărat să se lepede de ereziile lui
şi să se întoarcă la Ortodoxie, dar în zadar, împăratul 1-a alungat pe
patriarh în exil în insula Proconnesus, unde Sfintul Nichifor a rămas
timp de treisprezece ani, pînă la moartea lui, în lipsuri şi în
suferinţe cumplite. El s-a strămutat la locaşurile cele cereşti la anul
827. El a păstorit Biserica lui Dumnezeu timp de nouă ani.
• Pomenirea Sfântului Constantin, Noul Mucenic
Acest Constantin s-a născut din părinţi
musulmani în Insula Mitilene. Vindecîndu-se de o boală grea cu ajutorul
apei sfinţite dintr-o biserică creştină, şi fiind martor ocular şi al
altor minuni lucrate de credinţa creştină, el a primit Sfîntul Botez la
Muntele Athos, în Schitul Kapsokalivia. Mai tîrziu însă Constantin a
căzut în mîinile turcilor, care 1-au spînzurat în cetatea
Constantinopolului la anul 1819, în a doua zi a lunii iunie, după ce mai
întîi timp de patruzeci de zile 1-au torturat bestial.
• Pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Erasm de la Ohrida
Acest sfint s-a născut la Antiohia şi a trăit în timpul domniei împăraţilor Diocleţian şi Maximian. El a dus o viaţă de novinţe aspre în Muntele Libanului, fiind dăruit de Dumnezeu cu marele har al facerii de minuni.
Ca episcop el a predicat cuvîntul Evangheliei. Sosind în cetatea
Ohridei [Ahridului, în limba română mai veche], Erasm 1-a înviat cu
rugăciunea pe fiul unui om pe nume Anastasie, şi 1-a botezat, în
împrejurearea aflării lui în această cetate Erasm a botezat mulţime de
păgîni, şi a distrus capiştile idoleşti de la Ohrida. Din această
pricină el a fost pîrît înaintea împăratului Maximian, care la acea
vreme îşi avea rezidenţa în Iliria. Împăratul a pus înainte un idol al
lui Zeus făcut din aramă şi i-a poruncit lui Erasm să-i aducă jertfe şi
să i se închine lui. Sfîntul Erasm a arătat o asemenea putere, încît din
acel idol a ieşit afară un şarpe uriaş şi sinistru care a înspăimîntat
poporul. Sfîntul apoi şi-a manifestat din nou puterea lui de Dumnezeu
dăruită, ucigînd balaurul cu rugăciunea. Atunci Sfîntul a predicat
cuvîntul lui Dumnezeu poporului, botezînd ca la douăzeci de mii dintre
ei. Împăratul turbat de furie a poruncit ca toţi cei douăzeci de mii să
fie decapitaţi, iar Sfintul Erasrn torturat crunt şi aruncat în
închisoare. Un înger al Domnului s-a pogorît în închisoare la mucenicul
lui Hristos, precum altădată la Apostolul Petru, şi 1-a scos de acolo.
După aceasta robul lui Dumnezeu Sfîntul Erasm a plecat în Campania, unde
a predicat Evanghelia poporului, apoi s-a întors în cetatea Hermelia
[din părţile Ohridei], retrăgîndu-se într-o peşteră spre a trăi în ea
întru nevoinţe aspre pînă la sfîrşitul vieţii. Mai
înainte de ieşirea lui, el s-a închinat de trei ori către răsărit şi,
ridicîndu-şi braţele la rugăciune, a rugat pe Dumnezeu ca să ierte
păcatele şi să dăruiască viaţă veşnică tuturor celor care vor chema cu
credinţă numele lui. Sfîrşindu-şi rugăciunea, s-a auzit glas din cer
care a zis: „Fie ţie după ruga ta, fiule Erasmus, vindecătorule de
boli!”. Plin de duhovnicească bucurie, sfîntul a privit în sus şi
a văzut cunua slavei pogorîndu-se asupra lui şi coruri de îngeri,
proroci, apostoli şi mucenici venind spre el spre a primi sfântul lui
suflet. La urmă el a strigat: „O Doamne, primeşte duhul meu!” – şi a
adormit întru cele veşnice, cam pe la anul 303. Acea peşteră, lîngă care
se află o mică biserică închinată Sfîntului Erasm, se află pînă în ziua
de astăzi nu departe de Ohrida, iar din ea se arată pînă acum marea
putere a Sfîntul Sfinţitului Erasm, plăcutul lui Dumnezeu.
Cântare de laudă la Sfântul Nichifor
Mare fost-a Nichifor, mare între sfinţi;
Mare fost-a Nichifor, un uriaş între oameni.
Dar împăratul cel cu nume de leu fost-a foarte mic,
Slava lui fiind doar în dispreţ şi răutate.
Împăratul ale statului trebi a rîndui are,
Iar nu a judeca sfintele şi bisericeştile dogme.
Dar cel trufaş şi mărunt împărat se ţine înţelept.
El deşi împărat, tot şudra a rămas,
In stare nefiind sfaturi bune s-asculte.
Împăratul l-a alungat în ţară depărtată şi rea
Pe Nichifor Patriarhul,
Apucîndu-se el, măruntul, să tîlcuiască Dumnezeiescul adevăr.
Mare a fost Nichifor întru al său exil,
Măreţ precum şi pe al său tron fusese.
Toată măreţia lui era dinlăuntru,
Iar nu întîmplătoare, nici mincinoasă,
Astăzi fiind iar mîine nemaifiind.
Nichifor s-a sfinţit prin curăţie şi credinţă,
Prin credinţă tare, postiri şi viaţa simplă.
Pe cînd măruntul Leon împărat asasinat a pierit,
El a pierit cu sunet.
Poate să se pocăiască la urm-ar fi voit,
Dar fost-a prea tîrziu.
Sinaxar 2 Iunie
În această lună, în ziua a doua, pomenirea celui între sfinţi Părintele
nostru Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului.
Acesta
a trăit pe vremea împărăţiei păgânului împărat Constantin Copronim,
născut în împărăteasa cetăţilor, Constantinopolul, părinţii lui erau
de bun neam şi vestiţi, numindu-se Teodor şi Evdochia. Acest Teodor a
fost iscălitor de cărţile împărăteşti cele poruncitoare. Şi fiind el
pârât că este închinător al dumnezeieştilor icoane, a fost chinuit cu
bătăi, şi trimis în izgonire la Milasa cu pază cumplită, şi după aceea a
fost chemat, şi nesupunându-se poruncilor împărăteşti, iarăşi a fost
izgonit la Niceea, şi trăind acolo şase ani cu multă nevoinţă, şi-a
primit sfârşitul. Iar fiul său acesta, cinstitul Nichifor tocmai din
naştere a fost înfăşat cu cununile Ortodoxiei şi crescut cu laptele
dreptei credinţe, şi trecând vârsta prunciei şi bine-învăţând, a fost
rânduit în ceata scriitorilor. După aceea, socotind că toate sunt
pleavă şi păianjeni, s-a dus din cetate şi a mers la Propontida. Şi
acolo singur a fost dat către Dumnezeu, petrecând cu multe trude şi
petrecere rea. Deci întâmplându-se a se săvârşi marele arhiereu
Tarasie, Nichifor acesta a fost rugat de împărat să ia scaunul
Patriarhiei Constantinopolului. Deci, peste puţină vreme răposând
împăratul numit mai sus, şi ajungând fiul său Stavrache moştenitor al
împărăţiei, a cărui viaţă scurtă fiind, a primit sceptrul împărăţiei
Mihail cel binecredincios. Deci, pe acesta pogorându-l din împărăţie
Leon cel cu nume de fiară, şi luând el împărăţia, a stat împotriva
sfintelor icoane, şi asupra dreptei noastre credinţe. Însă cu neputinţă
este să spunem şi să scriem câte a zis cu îndrăzneală către păgânul şi
spurcatul acela cinstitul Părintele nostru Nichifor. Iar urâtorul de
Dumnezeu, îndată pogorându-l din scaun şi izgonindu-l şi băgându-l în
temniţă, a dat poruncă să nu aibă nici o căutare sau mângâiere de la
nimenea. Şi aşa a rămas viteazul suflet chinuindu-se, până când acest
ticălos împărat şi-a lepădat sufletul, tăiat fiind şi sfărâmat de ai
săi în biserica cea din Far. Iar fericitul acesta, fiind supărat de
nevoi şi de patimi rele în mulţi ani, şi fiind aproape de 70 de ani,
şi-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, petrecând nouă
ani în arhierie şi 13 ani în surghiun. Deci, se săvârşeşte pomenirea
lui în cinstita biserică a Sfinţilor Apostoli, unde se află cinstitele
lui moaşte.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor 38 de Mucenici, care în baie fiind băgaţi şi pecetluindu-le uşa s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Maici care, împreună cu trei sfinţi fii ai săi, de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului
Cuviosului Mucenic Erasm, cel ce a locuit în Hermelia Ahridului şi care
cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfintilor 20.000 ce au crezut în Hristos prin Sfântul Erasm, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului
Mucenic Dimitrie cel ce în Filadelfia a mărturisit la anul 1657, şi
care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava.
Sfântul Mucenic Ioan cel Nou din Suceava a
trăit în sec. al XIV-lea în oraşul Trebizond. El era un comerciant,
credincios, evlavios şi ferm în ortodoxia sa, fiind generos cu cei
nevoiaşi.Odată, aflându-se pe o corabie ocupându-se cu comerţul său, căpitanul vasului, care nu era ortodox, a intrat în conflict cu Ioan, discutând despre credinţă. Neplăcându-i cuvintele sfântului, căpitanul a hotărât să se răzbune şi să-i facă probleme odată ajunşi la Cetatea Albă. Cât vasul a acostat la Cetatea Albă, căpitanul s-a dus la conducătorul oraşului care era închinător la foc şi i-a spus că pe corabia sa se află un om învăţat care vrea să devină şi el închinător la foc. Astfel, conducătorul l-a chemat pe Ioan să se alăture închinătorilor la idol şi să renunţe la credinţa sa.
Sfântul s-a rugat în secret chemându-L în ajutor pe Cel Care a spus: "Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt" (Marcu 13:11). Dumnezeu i-a dat curaj şi înţelepciune să facă faţă celor necredincioşi şi să mărturisească drept că este creştin, după care a fost supus la bătăi crunte şi trupul i-a fost sfâşiat şi carnea de pe el cădea bucăţi. Sfântul mucenic a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a făcut vrednic să-şi verse sângele pentru EL, curăţindu-l de păcate.
Păgânii l-au băgat în lanţuri şi l-au închis în închisoare până a doua zi. În dimineaţa următoare, conducătorul oraşului a ordonat să fie adus din nou la el şi mucenicul s-a prezentat cu faţa luminată şi bucuroasă. Refuzând cu curaj să se lepede de Hristos şi numindu-l pe guvernator unealtă a lui satana, mucenicul a fost bătut cu bâte până când toate cele dinăuntrul său au ieşit la vedere.
Mulţimea adunată n-a putut suporta spectacolul macabru şi l-a huiduit pe guvernator pentru torturarea unui om fără apărare. Apoi, oprind bătaia, guvernatorul a dat ordin ca mucenicul să fie legat de coada unui cal sălbatic şi să fie tras de picioare pe străzile oraşului. În special locuitorii cartierului iudeu şi-au bătut joc de el şi au aruncat cu pietre. În cele din urmă, cineva a luat o sabie şi i-a tăiat capul martirului.
Trupul sfântului şi capul tăiat au zăcut acolo până seara şi nici un creştin nu a avut curajul să-l ridice. Noaptea a apărut deasupra lui un stâlp de lumină şi o mulţime de lumini aprinse. Trei oameni care aveau lumini cântau psalmi şi înmiresmau trupul sfântului. Unul dintre iudei, crezând că sunt creştini care au venit după trupul mucenicului a luat un arc şi a vrut să tragă în ei dar puterea lui Dumnezeu l-a oprit şi l-a împietrit.
Dimineaţa, viziunea a dispărut dar arcaşul a rămas pe loc împietrit. Abia după ce a mărturisit ce i s-a întâmplat din voia lui Dumnezeu, a fost eliberat de legăturile invizibile. Când a auzit guvernatorul a dat permisiune să se îngroape trupul mucenicului în biserica oraşului. Acestea s-au întâmplat între anii 1330 şi 1340. Unii spun că martiriul s-a săvârşit în altă perioadă, de exemplu Sf. Nicodim de la Sfântul Munte vorbeşte de anul 1642, în timp ce alţii spun că ar fi 1492.
Căpitanul care l-a trădat pe Sf. Ioan s-a căit de faptele sale şi s-a hotărât în secret să fure moaştele şi să le ducă în ţara lui. Însă sfântul i-a apărut în vis preotului bisericii şi l-a înştiinţat de aceasta. După 70 de ani, moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost mutate la Suceava capitala Moldo-Vlahiei şi aşezate în biserica catedralei.
• Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
Ioan a fost un nobil din Trapezunt. Din
invidie şi răutate el a fost clevetit la stăpînirea păgînâ de către un
latin [romano-catolic], şi nevoind el să se lepede de Hristos a luat
pentru aceasta mucenicia la anul 1392. Nevoind să treacă la religia
persană şi fiind torturat crunt pentru aceasta (guvernatorul cetăţii
Akerman practicînd idolatria persană), Sfîntul loan a fost legat de
picioarele din spate ale unui cal şi tîrît pe trăzile pietruite cu
pietre ascuţite ale cetăţii. Trecînd şi prin faţa casei unui iudeu,
acesta s-a repezit la el şi 1-a înjunghiat peste tot cu un cuţit. In
noaptea următoare uciderii lui, mulţi au văzut un stîlp de foc
ridicîndu-se pînă la cer deasupra rămăşiţelor lui pămînteşti, iar în
jurul lor stînd trei bărbaţi luminoşi. Comandantul moldovean Ioalexandru
[adică Domnul Moldovei Alexandru cel Bun] a adus cu mare cinste
sfintele moaşte ale Sfântului loan în cetatea Sucevei şi le-a aşezat în catedrala mitropolitană, unde se odihnesc pînă astăzi, mîntuind pre mulţi de boli şi suferinţe grele. Sfintul loan a luat mucenicia cu cinste şi s-a proslăvit la anul 1392.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Cinstirea sfintelor icoane este o parte integrantă a Ortodoxiei, de care ea nu poate fi despărţită niciodată.
Faptul că unii ignoranţi consideră
cinstirea sfintelor icoane închinare la idoli nu constituie probă
împotriva ei. Căci şi iudeilor contemporani Domnului li se părea că El
cu Beelzebul scoate pe Beelzebul, iar nu cu puterea cea de la Dumnezeu,
iar romanilor li se părea că mucenicii creştini sînt vrăjitori şi
descîntători obişnuiţi. Sfîntul Nichifor i-a zis împăratului Leon
Armeanul, luptătorul împotriva sfintelor icoane:
„Icoana dumnezeiesc lucru este, dar nu ei ne închinăm noi. Noi Persoanei închipuite în ea I ne închinăm, icoana însă o cinstim.”
Apoi Sfîntul a explicat cum Dumnezeu i-a
poruncit lui Moise să facă şarpele de aramă şi să-1 înalţe din loc în
loc în pustie, cînd cu puţin mai înainte de aceasta El îi poruncise: „Să
nu-ţi faci chip cioplit” (Ieşirea 20: 4). Cea de a doua poruncă El a
dat-o în scopul de a mîntui poporul ales de închinarea la idoli cea
egipţienească, iar pe cea dintîi El a dat-o aşa încît El, Unul Dumnezeu
Cel Preînalt, să-şi descopere puterea Sa şi printr-un semn văzut, în
acelaşi fel El îşi arată puterea Sa prin intermediul sfintelor icoane.
Aceasta este voirea Lui şi aceasta într-ajutor mîntuirii noastre este.
Dacă cinstirea sfintelor icoane ar fi un lucru mic sau chiar idolatrie, atunci cum se face că unii dintre cei mai mari sfinţi şi sfinte din istoria Bisericii au suferit pînă la sînge şi pînă la moarte pentru apărarea lor?
Luare aminte
Să luăm aminte la minunea vindecării leprosului (Matei 8: 2):
- La cum leprosul L-a rugat pe Domnul să-1 vindece şi cum Domnul S-a atins de el cu mîna Lui, iar el s-a vindecat;
- La cum şi eu sînt plin de lepra păcatului, iar Domnul şi pe mine poate să mă vindece atingîndu-Se de sufletul meu, numai de mă voi ruga Lui.
Predică
Despre cum înţelepciunea strigă pretutindeni
– „Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în pieţe îşi ridică glasul său. Ea
propovăduieşte la răspîntiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi
spune cuvîntul” (Pildele lui Solomon 1: 20-21).
Înţelepciunea lui Dumnezeu este Stăpînul
nostru lisus Hristos însuşi, prin care S-au zidit toate cele cîte sînt.
Toate cele create îl vestesc pe Atotînţeleptul Creator, atît cele din
cîmpii cît şi cele din cetate. În cîmpii se arată natura cea curată şi
strălucitoare, cîtă vreme în cetate omul cu priceperile şi meşteşugurile
lui. Înţelepciunea lui Dumnezeu strigă – ea nu vorbeşte în şoaptă – în
toată zidirea, şi prin intermediul naturii, şi prin intermediul
priceperilor şi meşteşugurilor oamenilor, care sînt oamenilor
folositoare. Ea a împînzit toate cîmpiile; ea a umplut cetatea; ea este
deasupra pămîntului şi sub pămînt, în tăria înstelată şi în adîncurile
mărilor.
Cel care vrea să o asculte îi poate auzi glasul în orice loc; cel care vrea să înveţe de la ea poate fi învăţat şi se poate astfel bucura în orice loc; cel care vrea să fie îndreptat de către ea şi să-şi zidească viaţa pe temelia ei, se poate îndrepta şi poate zidi în orice loc.
Astfel înţelepciunea lui Dumnezeu este
limpede şi vădită tuturor în întreaga zidire, încă de la începutul
lumii. Dar înţelepciunea lui Dumnezeu este cel mai limpede vădită în
cărţile proorocilor şi ale celorlalţi oameni ai lui Dumnezeu care
s-au învrednicit să se apropie de ea şi altfel decît prin intermediul
lumii create. Prin gurile lor, înţelepciunea lui Dumnezeu s-a vestit din
cîmpii, din cetăţi, de pe străzile oraşelor, şi la uşile oamenilor. Dar
înţelepciunea lui Dumnezeu se aude cel mai tare şi cel mai limpede
chiar din Gura Domnului nostru lisus Hristos. În Persoana Stăpînului
nostru lisus Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu S-a arătat în trup şi a
descoperit oamenilor puterea ei minunată şi frumuseţea. Această
înţelepciune a lui Dumnezeu nu mai vorbeşte prin lucruri sau prin oameni
aleşi, ci ea vorbeşte personal şi direct, prin Sine şi de la Sine. Cu
înţelepciunea Lui, Domnul a umplut întreaga lume prin Sfîntă Biserica
Lui, astfel încît şi astăzi se poate spune, ca şi acum douăzeci de
veacuri în Palestina, că El strigă din cîmpii, de pe străzile oraşelor,
din mijlocul celor mai mari aglomerări umane, din mijlocul celor mai
mari metropole, şi înaintea tuturor uşilor, prin gurile slujitorilor
Cuvîntului. O, fraţilor, să deschidem larg uşile sufletelor noastre
înţelepciunii lui Dumnezeu, întrupate în Domnul nostru lisus Hristos!
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Carele eşti Puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, deschide sufletele
noastre şi locuieşte întru ele. Căci noi Ţie ne închinăm, Ţie îţi
mulţumim şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin!
