Sfaturi practice de la SFANTUL VASILE CEL MARE pentru a aduce ROADE VREDNICE DE POCAINTA

• PERICOPELE APOSTOLICE:

“Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea. În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi”(Coloseni 2, 8-12)

- A IERARHULUI:

“Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Evrei 13, 17-21)

• PERICOPELE EVANGHELICE:

“Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”. (Luca 2, 20-21; 40-52)

A IERARHULUI

“Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”. (Ioan 10, 9-16)

Extrase din raspunsurile Sfantului Mare Dascal al lumii si Ierarh, Vasile cel Mare, cuprinse in “Regulile mici”:

“Intrebarea 10

- Sufletul care s-a ticalosit in multe pacate, cu ce fel de teama si cu ce fel de lacrimi trebuie sa se desparta de pacate, si cu ce nadejde si dispozitie (sufleteasca) trebuie sa se apropie de Dumnezeu?
- Mai intai trebuie sa urasca viata lui dezordonata de mai inainte si insasi amintirea ei s-o deteste si sa-i repugne; caci Scriptura spune: “nedreptatea am urat si m-am scarbit, dar am iubit legea Ta”; apoi trebuie sa invete teama de judecata si pedeapsa vesnica, iar ca timp al lacrimilor sa cunoasca timpul pocaintei, asa cum a invatat David in psalmul sase, facand cunoscuta curatirea pacatelor prin sangele lui Hristos intru marimea milei si a multimii indurarilor lui Dumnezeu. Celui care a zis ca “de vor fi pacatele voastre (negre) cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi”. Atunci luand autoritatea si puterea de a bineplacea lui Dumnezeu, (sufletul) spune: “seara vine cu lacrimi, iar dimineata-i bucurie; ai prefacut plansul meu in bucurie; luat-ai sacul de pe mine si m-ai incins cu veselie, ca sa-ti cante Tie marirea mea“. Si asa apropiindu-se canta lui Dumnezeu, graind: “Inalta-Te-voi, Doamne, ca m-ai ridicat si n-ai lasat pe vrajmasii mei sa se bucure impotriva mea“.
Intrebarea 11
- Cum ajunge cineva sa urasca pacatele ?
- Ura impotriva cauzelor unor asemenea (pacate) se naste din consecinta neplacuta si dureroasa (a acestora). Asadar, daca cineva se va incredinta cat de multe si de mari rele produc pacatele, in mod automat, si din launtrul (sufletului), incearca ura fata de acestea, asa cum a aratat (psalmistul) care a spus: “Am urat nedreptatea si m-am scarbit“.
Intrebarea 13
- Daca cel care a pacatuit dupa botez trebuie sa deznadajduiasca pentru mantuirea lui, daca a facut multime de pacate, pana la ce limita a pacatelor trebuie sa nadajduiasca in iubirea de oameni a lui Dumnezeu, prin pocainta?
- Daca este posibil sa numaram multimea indurarilor lui Dumnezeu si sa masuram marimea milelor lui Dumnezeu, (atunci), in comparatie cu multimea si marimea pacatelor sa fie si deznadejdea. Dar daca pacatele noastre, cum este natural, se intampla sa le si masuram, sa le si numaram, in timp ce mila lui Dumnezeu este de nemasurat si indurarile Lui de nenumarat, nu este timp de deznadejde, ci de cunoastere a milei (lui Dumnezeu) si de condamnare a pacatelor, a caror iertare, precum spune Scriptura, este intru sangele lui Hristos. Dar ca nu trebuie sa deznadajduim, aceasta am invatat-o in multe locuri si in multe chipuri, dar mai ales din parabola Domnului nostru Iisus Hristos cea referitoare la fiul care si-a luat de la tatal sau partea de avere si a cheltuit-o in pacate. De cata si de cat de mare sarbatoare s-a facut vrednica pocainta lui, cunoastem din insesi cuvintele Domnului. Iar Dumnezeu vorbeste (in legatura cu aceasta) si prin Isaia: “De vor fi pacatele (negre), cum e carmazul, ca zapada le voi albi si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi“. Aceasta trebuie sa stim ca este adevarat numai daca pocainta se face in modul vrednic de luat in considerare, din dispozitia dispretuitoare a pacatului, precum s-a scris si in Vechiul si in Noul Testament si rodul este vrednic, asa cum s-a spus la intrebarea in legatura cu aceasta.
Intrebarea 20
- Daca cel care a trait in pacate trebuie sa se fereasca sa aiba relatii cu eterodocsii sau chiar sa se si separe de cei care traiesc rau?
- Fiindca Apostolul a spus: “sa va feriti de tot fratele care umbla in neoranduiala si nu dupa predania pe care a primit-o de la noi”, in general este pagubitoare si primejdioasa pentru fiecare om o legatura in orice lucru oprit, si cu gandul si cu cuvantul si cu fapta; dar cei care au trait in pacate trebuie sa fie cu atat mai mult atenti; intai, pentru ca sufletul care s-a obisnuit cu pacatul este inclinat in mod obisnuit mai usor catre acesta, apoi fiindca cei bolnavi cu sufletul au trebuinta de mult mai mare asistenta si grija, cum se intampla desigur cu cei bolnavi cu trupul, cand ingrijirea lor pretinde o asistenta mai amanuntita, ca sa nu fie lipsiti de multe ori chiar si de acelea de care au nevoie cei sanatosi. Dar cat de mare este paguba rezultata din raporturile cu cei pacatosi o infatiseaza insusi Apostolul, referindu-se la un asemenea caz, cand zice: “putin aluat dospeste toata framantatura”.
Asadar, daca este atat de mare paguba care vine de la cei care cad in delicte morale, ce trebuie sa spunem despre cei care invata gresit despre Dumnezeu? Pentru ca pe acestia invatatura gresita nu-i lasa sa fie sanatosi nici in celelalte, fiindca din cauza ei se dedau dintr-odata cu totul patimilor necinstirii, asa cum se arata in multe locuri si chiar in cele spuse in Epistola catre Romani:

“si dupa cum nu s-au ingrijit sa aiba pe Dumnezeu in cuget, i-a dat si Dumnezeu in seama mintii lor celei ratacite, ca sa faca ceea ce nu se cade; incat sunt plini de toata nedreptatea, de desfranare, de viclesug, de rautate, de pizma, de ucidere, de certuri, de inselatorie, de naravuri rele; paratori, graitori de rau, uratori de Dumnezeu, batjocoritori, taiosi, mandri, scornitori de rele, neascultatori de parinti, nechibzuiti, calcatori ai conventiilor, neiubitori, de neimpacat, nemilostivi; acestia, cunoscand dreptatea lui Dumnezeu, n-au inteles ca aceia care fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte; dar nu numai ca fac acestea, ci si lauda pe faptuitorii (lor)”.

Intrebarea 21
- De unde (vine) imprastierea si gandurile si cum le vom indrepta?
- Imprastierea provine din nelucrarea mintii, nepreocupandu-se de cele necesare. Iar mintea nu lucreaza si este fara de grija din cauza necredintei in prezenta lui Dumnezeu care cerceteaza inimile si rarunchii. Caci daca ar fi crezut aceasta, in mod sigur ar fi facut ceea ce s-a spus: “Pururea pun pe Domnul inaintea mea; ca, de este la dreapta mea, nu ma voi clatina”. Dar cel care face aceasta si cele asemenea nici nu va indrazni vreodata, nici nu va avea timp sa gandeasca ceva care nu contribuie la zidirea credintei, chiar daca s-ar parea ca este bun, ca si cum (n-ar fi) din cele oprite si care nu plac lui Dumnezeu.
Intrebarea 23
- Pana la cate cuvinte se socoteste vorbire desarta?
- In general orice cuvant care nu contribuie la implinirea nevoii pe care o avem in Domnul este desert. Dar primejdia vorbirii desarte este mult mai mare, pentru ca, chiar daca ceea ce s-a spus este bun, dar nu contribuie la intarirea credintei, cel care a vorbit nu numai ca nu este scutit de primejdie din cauza cuvantului bun, dar si intristeaza pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, fiindca cuvantul n-a fost ziditor. Caci aceasta ne-a invatat cu intelepciune Apostolul, spunand: “Nicio vorba putreda sa nu iasa din gura voastra, ci numai daca este vreunul bun pentru intarirea credintei, ca sa aduca folos ascultatorilor” si a adaugat aceasta: “Si sa nu intristati pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti”. Dar cat este de mare raul de a intrista pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, mai este nevoie sa spun?
Intrebarea 24
- Ce este injuria?
Orice cuvant care este spus cu intentia de a necinsti pe cineva este injurie, chiar daca cuvantul insusi nu pare sa fie injurios. Si aceasta rezulta clar din Evanghelie, care spune despre evrei ca: “l-au ocarat pe el si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia”.
Intrebarea 25
- Ce este clevetirea?
- Dupa parerea mea, in doua imprejurari se poate spune ceva rau despre cineva: cand este nevoie sa se sfatuiasca cineva cu altii, care sunt iscusiti in asemenea chestiuni, cum ar putea fi indreptat cel care a pacatuit si cand ar fi necesar sa fie salvati unii care din nestiinta pot sa se amestece de multe ori cu unul rau, ca si (cum ar fi) bun; pentru ca Apostolul porunceste sa nu se amestece cineva cu unii ca acestia ca sa nu-si ia cumva lat sufletului sau. Aceasta aflam ca a facut-o insusi Apostolul, prin cele ce scrie lui Timotei, ca “Alexandru faurarul multe rele mi-a facut mie; de el sa te feresti sit u, pentru ca s-a impotrivit foarte mult cuvintelor noastre”. In afara de o asemenea nevoie, cel care spune ceva impotriva cuiva, ca prin aceasta sa-l defaime sau sa-l batjocoreasca, este clevetitor, chiar daca ceea ce spune ar fi adevarat.
Intrebarea 26
- Cel care cleveteste pe frate sau cel care asculta pe clevetitor si il sufera, de ce (pedeapsa) este vrednic?
- Amandoi (sunt vrednici) de afurisire. “Caci pe cel ce cleveteste in ascuns pe aproapele sau, pe acela il voi pierde”, iar in alta parte s-a spus: “sa nu ascultati cu placere pe cel care cleveteste, ca sa nu fii aruncat (afara)”.
Intrebarea 28
- Daca cineva ar raspunde altuia cu glas ridicat si cu cuvinte tari si, cand i s-ar atrage atentia, ar spune ca nu are nimic rau in inima lui, trebuie sa fie crezut?
- Nu toate patimile sufletului sunt evidente la toti, nici chiar la cel care este bolnav, precum nu sunt evidente nici patimile corpului. Deci asa cum se intampla cu corpul, unde specialistii au anumite semne pentru bolile ascunse ale lui, pe care bolnavul nu le poate masca, la fel si cu sufletul; si chiar daca cel care pacatuieste nu-si simte propria boala, trebuie sa aiba incredere in Domnul, Care l-a incredintat si pe el si pe cei dimpreuna cu el, ca omul cel rau din camera cea rea a inimii lui scoate cele rele. Pentru ca omul rau poate cateodata sa spuna un cuvant bun, in mod ipocrit; caci Scriptura spune ca trebuie “sa ganditi cele bune”, nu numai inaintea Domnului, ci si “inaintea oamenilor”.

(in: Sfantul Vasile cel Mare, “Regulile mici”)

Acatistul Sfantului Vasile cel Mare

Vasile cel Mare – Sfant Ierarh !

(1 ianuarie)

Rugaciunile incepatoare, apoi

Condacul 1

Pe tine, trambita cea cu dumnezeiasca glasuire si cereasca albina, care din florile invataturilor ai adunat mierea cea facatoare de viata a dogmelor Treimii si o ai lasat Bisericii lui Hristos bogatie neimputinata, din care gustam noi toti, cu dulce cantare te laudam, cantand tie : Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Icosul 1

Cel ce prin curatia mintii tale cea asemenea cu ingerii te-ai ridicat la dumnezeiestile inaltimi si, strabatand printre cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care le-ai lasat Bisericii comoara nejefuita, Sfinte Vasile, primeste de la noi nevrednicii laudele acestea :

Bucura-te, lauda cea stralucita a arhiereilor;
Bucura-te, dumnezeiescule invatator al dogmelor;
Bucura-te, urmatorul apostolilor cel credincios;
Bucura-te, stalpul Bisericii cel prealuminos;
Bucura-te, al Treimii aparatorule;
Bucura-te, de cele ceresti aratatorule;
Bucura-te, ocarmuitorul corabiei celei duhovnicesti;
Bucura-te, indreptatorul vredniciei arhieresti;
Bucura-te, luminatorul ceresc al preotiei;
Bucura-te, povatuitorul preaintelept al pustniciei;
Bucura-te, desteptatorul pacatosilor catre pocainta;
Bucura-te, mangaietorul celor ce adorm intru dreapta credinta;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 2

Al Pastorului pastorilor de aproape sluga facandu-te, Sfinte Vasile, ai imbogatit Biserica cu inteleptele tale invataturi; pentru care cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 2

Ai fost, preasfinte parinte, totdeauna la inaltimile vredniciei arhieresti si intru adancul smereniei; pentru care noi minunadu-ne cantam tie :

Bucura-te, cel ce te veselesti in Biserica biruitoare;
Bucura-te, cel ce de la Imparatul Hristos primesti binecuvantare;
Bucura-te, turn preainalt al privirilor ceresti;
Bucura-te, inteleptul talcuitor al celor teologicesti;
Bucura-te, magistrul stiintelor frumoase;
Bucura-te, ca ti-ai ales pe cele nemincinoase;
Bucura-te, cu serafimii liturghisitorule;
Bucura-te, cu heruvimii de Dumnezeu vazatorule;
Bucura-te, prietenul apostolilor;
Bucura-te, intaistatatorul arhiereilor;
Bucura-te, cu mucenicii impreuna-sezatorule;
Bucura-te, cu proorocii bine-vorbitorule;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 3

Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvantul, tarie buna Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amutesti gurile ereticilor; iar noi credinciosii, bucurandu-ne, cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 3

Impotrivindu-te, parinte, lui Iulian prea paganul imparat si marturisind Dumnezeirea lui Hristos, ai rusinat paganatatea lui, facandu-te mucenic de bunavoie; pentru care auzi de la noi :

Bucura-te, sabie ascutita cu focul Duhului;
Bucura-te, marturisitor fara de frica al adevarului;
Bucura-te, propovaduire puternica a Treimii;
Bucura-te, luptator tare impotriva nedumnezeirii;
Bucura-te, predicator mare al Dumnezeirii;
Bucura-te, gura adanc-graitoare a Treimii;
Bucura-te, catre Sfinta Treime al credinciosilor mijlocitor;
Bucura-te, al Bisericii a toata lumea luminator;
Bucura-te, ca pe cei zgarciti, spre indurare i-ai plecat;
Bucura-te, cel ce pe popor de foame l-ai scapat;
Bucura-te, al iubirii de argint sagetatorule;
Bucura-te, la milostenie indemnatorule;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 4

Vazut-ai, mare ierarhe Vasile, pe Nascatoarea de Dumnezeu inconjurata de cetele ingeresti si poruncind mucenicului Mercurie sa nimiceasca pe paganul Iulian, vrajmasul Fiului sau; iar dupa ce te-ai incredintat ca ai fost ascultat, indata ai cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 4

Pe Valent cel orbit cu eresul lui Arie, care tulbura Biserica lui Hristos, cu multa barbatie l-ai mustrat, preaintelepte parinte; pentru care te laudam pe tine, zicand :

Bucura-te, ochiul Bisericii cel patrunzator;
Bucura-te, de pleava clevetirilor vanturator;
Bucura-te, al viei lui Hristos intelept lucratorule;
Bucura-te, al tainelor mare invatatorule;
Bucura-te, munte aspru al pocaintei;
Bucura-te, cetate nejefuita a credintei;
Bucura-te, privighetoarea Bisericii cea cu dulce glasuire;
Bucura-te, vulturul teologiei, cel cu inalta suire;
Bucura-te, al preotiei povatuitorule;
Bucura-te, al dascalilor invatatorule;
Bucura-te, mare invatator al fecioriei;
Bucura-te, gradina cea impodobita a curatiei;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 5

Venit-a la tine, Sfinte Ierarhe Vasile, femeia ce fusese nedreptatita de eparhul cetatii, cerand de la tine a-i face milocire; iar tu, infricosandu-l cu judecata lui Dumnezeu , l-ai plecat a-i face dreptate; de care ea, bucurandu-se, ti-a adus multumire, cantand lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 5

Urmator facandu-te Mantuitorului, preaintelepte parinte, te-ai aratat mare aparator celor nedreptatiti; pentru care zicem :

Bucura-te, aparatorul vaduvelor;
Bucura-te, parintele saracilor;
Bucura-te, sprijinitorul celor nedreptatiti;
Bucura-te, bogatia celor lipsiti;
Bucura-te, cel ce pe imparatii cei fara de lege i-ai mustrat;
Bucura-te, ca pe eparhul spre mila l-ai plecat;
Bucura-te, cel ce cununa muceniceasca ai dorit;
Bucura-te, ca marturisitor a fi te-ai invrednicit;
Bucura-te, cel ce bogatie pierzatoare n-ai adunat;
Bucura-te, ca intru saracie lui Hristos ai urmat;
Bucura-te, asemenea lui Ilie ravnitor;
Bucura-te, ca Isaia mare glasuitor;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 6

Primit-ai, mare arhipastorule Vasile, putere de la Dumnezeu asupra diavolului, incat l-ai silit a trimite prin vazduh zapisul tanarului prin care se vanduse; de care minune spaimantandu-ne, cantam lui Dumnezeu, Celui ce te-a preamarit pe tine, cantare : Aliluia !

Icosul 6

Se ingrozesc multimile diavolilor numai auzind de numirea ta, parinte al parintilor Vasile; iar noi credinciosii cantand, aducem tie laudele acestea :

Bucura-te, fulger care arzi pe duhurile satanei celei spurcate;
Bucura-te, tunetul care risipesti sfaturile cele necurate;
Bucura-te, cel ce cu armele duhului te-ai imbracat;
Bucura-te, ca prin acelea pe puterile cele potrivnice le-ai sfaramat;
Bucura-te, cel ce pe fiul imparatului l-ai vindecat;
Bucura-te, ca pe multi din adancul pacatului ai ridicat;
Bucura-te, ca pe cel lepros l-ai tamaduit;
Bucura-te, ca pe cei cu fapte bune prin Duhul i-ai cunoscut;
Bucura-te, ingerul cel pamantesc;
Bucura-te, omul cel ceresc;
Bucura-te, sare tainica a invataturii;
Bucura-te, luminat povatuitor al mantuirii;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 7

Descoperindu-i Dumnezeu viata ta cea plina de sfintenie, parinte Vasile, cuviosul Efrem in pustie vedea un stalp de foc care se inalta la cer si a auzit glas zicand : ” In acest fel este Vasile “. De care minunandu-se, a cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 7

Avut-ai, preasfinte parinte, inima ta din pruncie locas curat Sfantului Duh, prin care te-ai facut mare intre alesii lui Dumnezeu; pentru care cantam tie :

Bucura-te, sfesnicul luminii celei neinserate;
Bucura-te, fantana scripturilor celor de Dumnezeu insuflate;
Bucura-te, porumbul Domnului cel cu aripi aurite;
Bucura-te, al teologului Grigorie prietene iubite;
Bucura-te, cu Gura de Aur intru Dumnezeu unire;
Bucura-te, cu amandoi a lor pecetluire;
Bucura-te, muza de credinta invatatoare;
Bucura-te, intelepciunea Bisericii trebuitoare;
Bucura-te, ca de intelepciunea ta s-au mirat imparatii;
Bucura-te, ca de frumoasa ta graire au amutit ereticii;
Bucura-te, rau de apele vietii revarsator;
Bucura-te, crin ca de mireasa impodobitor;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 8

Precum cand erai in viata aceasta aduceai jertfa cea fara de sange pentru pacatele poporului, asa acum, prealaludate ierarhe, stand langa scaunul Dumnezeirii, inalta ca o jertfa rugaciunile tale cele bine-primite pentru noi, care te laudam pe tine cantand lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 8

Stalp luminator ai fost pe pamant Bisericii lui Hristos, Vasile, si indrazneala ta catre Hristos o ai dovedit si dupa moarte; pentru care auzi-ne pe noi care zicem tie :

Bucura-te, cu numele imparatiei numite;
Bucura-te, al Bisericii mare parinte;
Bucura-te, diamantul credintei cel nezdrobit;
Bucura-te, aparatorul dogmelor cel nebiruit;
Bucura-te, oglinda descoperirilor celor dumnezeiesti;
Bucura-te, paharul tainelor celor ceresti;
Bucura-te, cerb la izvorul nemuririi alergator;
Bucura-te, celor credinciosi catre aceea povatuitor;
Bucura-te, crinul arhiereilor cel cu dumnezeiasca mirosire;
Bucura-te, faclia cuvantatorilor de Dumnezeu cea cu cereasca stralucire;
Bucura-te, secera apostoleasca, de neghinele eresurilor taietoare;
Bucura-te, roua cereasea de arsita pacatelor racoritoare;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 9

Zis-ai, preaintelepte parinte, ca ” filozofia cea adevarata este gandirea la moarte “. Da-ne deci noua cu rugaciunile tale cele bine-primite la Dumnezeu sa trecem fara primejdie prin portile mortii si, ajungand la viata cea fericita, sa cantam impreuna cu tine lui Dumnezeu cantare : Aliluia !

Icosul 9

Impodobit-ai, preaminunate, scaunul arhieriei cu intelepciunea ta preainalta si cu dumnezeiasca sfintenie; pentru care aducem tie laudele acestea :

Bucura-te, ostasul cel ager al armelor celor duhovnicesti;
Bucura-te, slujitorule cu puterile cele ceresti;
Bucura-te, cel ce intru impodobirea Bisericii pe multi ai intrecut;
Bucura-te, ca vestirea ta la margini a strabatut;
Bucura-te, cel ce in norul privirilor ai intrat;
Bucura-te, ca teologului Ioan ai urmat;
Bucura-te, piatra cea scumpa a arhieriei;
Bucura-te, podoaba cea luminoasa a preotiei;
Bucura-te, noule David de la turmele pustnicilor chemat;
Bucura-te, ca prin usa oilor in staul ai intrat;
Bucura-te, cel ce turma la verdeata Scripturilor o ai pascut;
Bucura-te, ca a pastoriei icoana vie te-ai vazut;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 10

Venit-a la tine, parinte, femeia cea pacatoasa si dandu-ti hartia cea pecetluita in care erau scrise pacatele sale, pe care se rusina a le marturisi, tu degrab, alergand la rugaciune catre Dumnezeu, ai facut prin minune a se sterge pacatele ei. Pentru aceea noi, minunandu-ne de indrazneala ta cea mare catre Dumnezeu, cantam : Aliluia !

Icosul 10

Te-ai aratat lui Hristos, prealuminate parinte, zid nebiruit ridicat prin intelepciunea Lui la inaltime; pentru care cu laude ca si cu niste flori te incununeaza pe tine, zicand :

Bucura-te, vioara Duhului cea dulce rasunatoare;
Bucura-te, albina. raiului cea de viata adunatoare;
Bucura-te, muza de cele ceresti cantatoare;
Bucura-te, gradina Scripturilor cea veselitoare;
Bucura-te, al doilea Moise care marea eresurilor despartesti;
Bucura-te, ca a trece prin aceasta pe noul Israel il povatuiesti;
Bucura-te, stalpul credintei cel de viata purtator;
Bucura-te, fagure de miere din izvorul cel incepator;
Bucura-te, hranitorui celor saraci de cunostinta;
Bucura-te, ajutatorul grabnic celor ce te cheama cu credinta;
Bucura-te, cel intai in treimea arhiereilor;
Bucura-te, ca impodobesti ceata pastorilor;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 11

Avut-ai Sfinte Parinte Vasile, semn minunat vazut de venirea Sfantului Duh, in sfintirea dumnezeiestilor Taine. Pentru aceasta, infruntand neluarea aminte a diaconului, ai facut a se desparti prin perdele altarul de adunarea credinciosilor; de care minunandu-ne cantam lui Dumnezeu Celui minunat intru sfintii Sai : Aliluia !

Icosul 11

Minune mare s-a vazut la trecerea ta din viata aceasta, bine-placutule al lui Dumnezeu Vasile, caci sculandu-te de pe patul mortii, ai botezat pe evreul Ioasaf cu toata casa lui; pentru care te laudam, zicand :

Bucura-te, ca dupa a ta cerere, Dumnezeu a primit a-ti prelungi viata;
Bucura-te, ca ti s-a incredintat ca evreul sa dobandeasca credinta;
Bucura-te, cel ce comoara cea din Evanghelie ai aflat;
Bucura-te, ca pe aceasta prin ostenelile arhieresti o ai scapat;
Bucura-te, cerbul cel sprinten al muntilor ceresti;
Bucura-te, inger iubit al puterilor ingeresti;
Bucura-te, cela ce haina cea de nunta prin infranare ti-ai impodobit;
Bucura-te, ca vezi pe Acela pe care L-ai dorit;
Bucura-te, ca acum auzi cantarile ce nu se pot grai cu limbi omenesti;
Bucura-te, ca acum te desfatezi in cantari dumnezeiesti;
Bucura-te, spic ceresc cel cu insutita rodire;
Bucura-te, cel ce insetezi de a noastra mantuire;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 12

Prealuminate ierarhe Vasile, cauta cu milostivire din inaltimea muntilor ceresti spre noi care luptam cu multe necazuri in marea acestei vieti si, primind micile noastre laude, da-ne ajutor cu rugaciunile tale, ca, mantuindu-ne, sa ne invrednicim a canta impreuna cu tine lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 12

Aratandu-ti-Se Insusi Mantuitorul cu Sfantii Apostoli, vrednicule de laude parinte, te-a invatat lucrarea dumnezeiestii Liturghii, pe care o ai lasat Bisericii podoaba de mare cuviinta; pentru care, cu smerenie laudandu-te, zicem tie :

Bucura-te, al altarului diamant nepretuit;
Bucura-te, al pastorului fluier aurit;
Bucura-te, cunoscatorul dogmelor si al canoanelor;
Bucura-te, luminatorul pastorilor si al soboarelor;
Bucura-te, smirna cea cu dumnezeisca mireasma a Liturghiei;
Bucura-te, vrednicia cea ingereasca a preotiei;
Bucura-te, a Bisericii faclie luminatoare;
Bucura-te, a celor lenesi trimbita desteptatoare;
Bucura-te, ca Pavel Bisericii luminator;
Bucura-te, ca Petru de ceresca imparatie descuietor;
Bucura-te, gura Cuvantului din cer tunatoare;
Bucura-te, vapaia Duhului de eretici mistuitoare;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 13

O, preaminunate parinte al parintilor, Sfinte Ierarhe Vasile, primind putina noastra cantare, precum Mantuitorul banii vaduvei, soleste pentru noi trecere fara primeidii in ceasul mortii, ca invrednicindu-ne a intra in camara dumnezeiestii imparatii, sa cantam cu tine impreuna cantare lui Dumnezeu: Aliluia !

(acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zice iarasi Icosul intai si Condacul intai.

Luna ianuarie în ziua dintâi: praznuim Taierea imprejur, cea dupa trup, a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

        Astazi, la opt zile de la Nasterea Sa, Domnul rabda taierea imprejur cea dupa trup, ca implinind Legea, sa dea in laturi randuiala trupeasca a legii vechi si sa aduca in lume o taiere imprejur nefacuta de mana: Taierea-Imprejur cea duhovniceasca a Sfantului Botez, adica "dezbracarea de trupul pacatelor carnii" (Col.2.11). Ca Fiu al Lui Dumnezeu si ca mare intemeietor al Testamentului celui vesnic, o data cu supunerea Sa la randuiala taierii imprejur, Domnul astazi pune capat, deci, legii vechi si face inceput randuielilor Testamentului celui Nou, scris pe tablele inimii oamenilor.
        Drept aceea, noi crestinii nu mai suntem tinuti la taierea-imprejur cea trupeasca, dar suntem tinuti sa ne supunem si sa implinim randuielile unei adevarate taieri-imprejur duhovnicesti. Suntem datori, indeosebi, ca Noul Legamant, intemeiat de Domnul Iisus sa savarseasca in noi o deplina supunere fata de Dumnezeu, a trupului nostru si a poftelor lui, o deplina daruire, o deplina patrundere cu puteri sfinte a acestui trup si a cerintelor lui, lucrare atat de insemnata in lupta noastra duhovniceasca, pentru ca nu este vorba  de o taiere-imprejur numai a trupului, ci este vorba de o taiere-imprejur a inimii noastre, adica o taiere-imprejur care atinge toate gandurile, toate voile, toate simtirile noastre cele mai tainice, indepartand tot ce nu poate merge impreuna cu o adevarata cautare a lui Dumnezeu. Si aceasta taiere-imprejur a inimii nu-i cu putinta fara o adanca sfortare. Sarbatoarea Taierii-Imprejur este insa si sarbatoarea numelui lui Iisus. Ca taindu-se imprejur, Domnul a fost numit  cu numele Iisus, cum spusese ingerul, mai inainte de a se fi zamislit. El in pantecele Fecioarei. Si praznicul acesta ne aduce aminte ce loc de seama trebuie sa aiba chemarea acestui nume in viata noastra duhovniceasca si cat de mare putere are acest sfant nume: "Ca Dumnezeu L-a preainaltat si I-a dat lui nume, care este mai presus de orice nume, ca in numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al acelor ceresti si al celor pamantesti si al celor de sub pamant si orice limba sa marturiseasca, ca Domnul este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu Tatal" (Filip. 2,9-11)" "Si, acum, Doamne, intinde mana Ta, ca sa se faca tamaduiri, minuni si semne prin numele lui Iisus, robul Tau cel sfant "(Fapte 4,29-30)".
       Aceasta am luat-o de la Sfintii Parinti si o praznuim o data cu inceputul cununii anului. SI facem sarbatoare si zi domneasca,  pentru toate cate Domnul S-a smerit si le-a primit pentru noi. Si daca s-au intors parintii Sai acasa, Iisus a vietuit dupa firea omeneasca, crescand cu varsta, cu intelepciunea, si cu Darul, spre mantuirea noastra. Dumnezeului nostru, slava! Amin.
 
 
Întru aceastã zi, pomenirea celui între Sfinti, Pãrintelui nostru Vasilie cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei.
        Acest intre Sfinti, Parintele nostru Vasilie cel Mare a trait intre anii 330-379, in vremea Sfantului si marelui imparat Constantin si, pana in zilele imparatului Valens, cel cazut in ratacirea lui Arie. S-a nascut in Cezareea Capadochiei, din parinti dreptcredinciosi si instariti, Emilia si Vasilie, tatal sau fiind un luminat dascal in cetate.
        Iubitor de invatatura si inzestrat pentru carte, Sfantul Vasilie si-a imbogatit mintea cercetand, rand pe rand, scolile din orasul sau Cezareea, apoi din Bizant, mergand pana si la Atena, cea mai inalta scoala din timpul sau, unde a intalnit pe Sfantul Grigorie de Nazians, cu care a legat o stransa si sfanta prietenie.
        A fost inaltat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei in anul 370, in vremuri grele pentru Biserica, cand ereticii lui Arie si Macedonie izbutisera sa aiba de partea lor pe insusi imparatul Valens. Sfantul Vasilie a dus o lupta apriga, cu scrisul si cuvantul, luminand crestinatatea si aparand dogma Sfintei Treimi. Si-a atras mania imparatului si a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apararea acestei dogme de capetenie a crestinatatii.
        Sfantul Vasilie a indreptat si unele lipsuri ale monahismului din timpul sau, chemandu-i pe moanahi sa se nevoiasca nu numai in folosul mantuirii persoanale, ci si in folosul aproapelui. Este cel dintai ierarh care a intemeiat, pe langa Biserica, azile si spitale, in ajutorul celor saraci si neputinciosi, indemnand pe cei insatariti sa foloseasca avutiile lor, ajutand pe cei nevoiasi si lipsiti.
        S-a mutat catre Domnul la varsta de 50 de ani, in ziua de 1 ianuarie, plans de credinciosi si de necredinciosi, care-l iubeau si-l cinsteau pentru bunatatea si intelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop in Cezareea Capadochiei i-au fost deajuns, pentru ca el sa intre in istorie cu numele de Sfantul Vasile cel Mare. Pentru rugaciunile lui, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

 
 
 
Întru aceastã zi, minunea Sfântului Vasilie, pe care a fãcut-o în Niceea.         Odinioara, de nelegiuitul imparat Valens (364-378), in cetatea Niceea, s-au apropiat capeteniile ereziei ariene cerand ca, din soborniceasca biserica cea din cetatea aceea, sa goneasca poporul dreptcredincios, iar Sfantul locas sa-l dea adunarii lor celei arienesti. Si a facut asa imparatul cel rau, el insusi fiind eretic: a luat, adica, biserica de la cei dreptcredinciosi, cu sila, si a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, in mare mahnire fiind toata multimea dreptcredinciosilor, a sosit acolo marele Vasilie, aparatorul cel de obste al Bisericilor, la care toata multimea celor dreptcredinciosi venind, cu strigare si cu tanguire, i-a spus strambatatea ce li s-a facut lor de imparat. Iar Sfantul, mangaindu-i pe ei cu cuvintele sale, indata s-a dus la imparat, la Constantinopol si, stand inaintea lui, i-a zis: "Cinstea imparatului sta in judecata sa. Iar intelepciunea zice: Dreptatea imparatului la judecata se vede. Deci pentru ce, imparate, ai facut judecata nedreapta, izgonind pe dreptcredinciosi din Sfanta Biserica si dand-o raucredinciosilor? Zis-a lui imparatul: "Tot la invinuiri te intorci, Vasilie? Nu ti se cuvine tie sa fii asa." Raspuns-a Vasilie: "Se cuvine mie, pentru dreptate a muri." Si infruntandu-se ei si impotrivindu-se sta acolo de fata mai marele bucatarilor imparatesti, numit Demostene acela, vrand sa ajute arienilor, a spus ceva cu glas incet ocarand pe Sfantul. Iar Sfantul a zis: "Vedem aici si pe necarturarul Demostene." Iar stolnicul, rusinandu-se, iarasi a grait ceva impotriva. Sfantul i-a zis: "Lucrul tau este sa ai grija de mancari, nu sa fierbi dogmele Biserici." Si a tacut Demostene rusinat.
        Iar imparatul, pe de o parte, maniindu-se si, pe de alta, rusinandu-se, a zis lui Vasilie: "Sa mergi tu intre dansii sa faci dreptate, dar asa sa judeci, ca sa nu judeci cu partinire poporului de-o credinta cu tine." Iar Sfantul a raspuns: "De voi judeca cu nedreptate, apoi si pe mine la surghiun sa ma trimiti si pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti si Biserica sa o dai arienilor." Si, luand Sfantul scrisoarea de la imparat, s-a intors la Niceea. Si chemand pe arieni, le-a zis lor: "Iata, imparatul mi-a dat mie putere ca sa fac judecata intre voi si intre dreptcredinciosi pentru biserica pe care ati luat-o cu sila." Iar ei au raspuns lui: "Deci judeca, dar dupa judecata imparatului." Iar Sfantul a zis: "Sa mergeti, si voi arienii si voi dreptcredinciosilor, si sa inchideti biserica si, incuindu-o, sa o pecetluiti cu pecetile, voi cu ale voastre si acestia cu ale lor, si sa puneti de amandoua partile pazitori. Si mergand mai intai voi, arienii, sa va rugati trei zile si trei nopti si, dupa aceasta, sa va apropiati de biserica. Si de se vor deschide singure, cu rugaciunile voastre, usile bisericii, apoi sa fie a voastra biserica in veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte si vom merge cu litie, cantand, la biserica si de se vor deschide noua, sa o avem pe ea in veci. Iar de nu se vor deschide nici noua, apoi, iarasi, a voastra sa fie biserica." Si placut a fost cuvantul acesta inaintea arienilor. Iar drepcredinciosii se mahneau asupra Sfantului, zicand ca nu dupa dreptate, ci dupa frica imparatului a facut judecata. Si, luandu-se multe masuri de paza de catre amandoua partile, Sfanta Biserica strajuita a fost cu tot dinadinsul, pecetluita si intarita. Si rugandu-se arienii trei zile si trei nopti si de Biserica apropiindu-se, nu s-a facut nici un semn. Si se rugau de dimineata pana la al saselea ceas, strigand: "Doamne miluieste" si nu s-au deschis usile Bisericii si s-au dus fara dar si rusinati.
        Atunci, marele Vasilie, adunand pe toti dreptcredinciosii, cu femeile cu copiii, au iesit din cetate la biserica Sfantului Mucenic Diomid, facand, acolo priveghere de toata noaptea, apoi au mers dimineata cu totii la cea soborniceasca biserica pecetluita, cantand: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi." Apoi , stand inaintea usii bisericii a zis catre popor: Ridicati mainile voastre si strigati cu dinadinsul "Doamne miluieste." Si aceasta facandu-se, a poruncit Sfantul ca sa faca tacere si, apropiindu-se de usa, a insemnat-o cu semnul crucii de trei ori si a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor." Si, glasuind tot poporul "Amin!", indata s-a facut cutremur si au inceput a se sfarama zavoarele, au cazut intariturile s-au dezlegat pecetile si s-a deschis usa, ca de un vant si furtuna mare, si s-a lovit usa de zis. Iar dumnezeiescul Vasilie a inceput a canta: "Ridicati portile voastre, ridicati-va portile cele vesnice si va intra Imparatul Slavei." Si, intrand Vasilie in biserica, cu toata multimea drepcredinciosilor, si, savarsind dumnezeiasca slujba, a slobozit pe popor cu veselie. Iar multimea fara de numar de arieni, vazand acea minune, s-a lepadat de credinta lor cea rea si la cei dreptcredinciosi s-au adaugat. Si, afland si imparatul, de o judecata dreapta ca aceasta a lui Vasilie, si de minunea aceea preaslavita, s-a mirat foarte si a defaimat uraciunea relei credinte ariene, insa, orbindu-se de rautate, nu s-a intors la credinta cea dreapta si a pierit rau dupa aceea. Ca, biruit si ranit fiind el la razboi, in partile Traciei, a fugit si s-a ascuns intr-o sura de paie. Iar urmaritorii lui, inconjurand sura cu foc, au aprins-o si, acolo, imparatul arzand, si-a dat sfarsitul. Si a fost moartea aceasta a imparatului, dupa moartea Sfantului Vasilie, dar in acelasi an, intru care Sfantul s-a mutat catre Domnul.

 
 
Altã minune a Sfântului Vasilie, despre femeia cea pãcatoasã.         In zilele Cuviosului parintelui nostru Vasilie, era in Cezareea o vaduva de neam bun si foarte bogata, care petrecand in desfatari si intru placerea trupului, se robise pacatului si se tavalea in necuratia desfraului multi ani. Iar Dumnezeu, care cauta indreptarea tuturor, s-a atins de inima ei cu darul sau si si-a venit femeia intru sine. Si fiind ea in singuratate, cugeta la multimea cea nemasurata a pacatelor sale si a inceput a se tangui, zicand: "Vai mie, pacatoasa si desfranata, cum voi raspunde Dreptului Judecator pentru atatea pacate ce s-au facut de mine, casa trupului mi-am stricat, sufletul mi-am spurcat; vai mie, celei mai pacatoase decat toti, caci cui m-am asemanat cu pacatele? Desfranatei, sau vamesului? Ca nimeni nu a gresit asa ca mine. Mai ales ca, dupa Botez, atatea rautati am facut, de unde voi lua indrazneala sa cred ca ma va primi Dumnezeu, pocaindu-ma?" Asa tanguindu-se, si-a adus aminte de toate cele ce de la tinerete pana la batranete le-a facut si, sezand, le-a scris pe hartie. Si mai pe urma decat toate a scris alt oarecare pacat mai greu, si cu plumb a pecetluit hartia. Apoi, instiintandu-se de vremea cand sfantul Vasilie, mergea la biserica, a alergat la dansu si, aruncandu-se inaintea picioarelor lui cu hartia, striga zicand: "Miluieste-ma Sfinte al lui Dumnezeu, pe mine ceea ce am gresit mai mult decat toti." Iar Sfantul, stand, a intrebat-o pe ea ce voieste de la dansul?  Iar ea, dandu-i hartia cea pecetluita in mainile sale, i-a zis: "Iata Stapane, toate pacatele si faradelegile mele le-am scris in hartia aceasta si le-am pecetluit. Iar tu, placutule al lui Dumnezeu, sa nu le citesti pe ele, nici sa deslegi pecetea. Ci, numai cu rugaciunea ta, sa le dezlegi pe ele, ca eu cred ca Cel ce mi-a dat mie gandul acesta, te va auzi cand te vei ruga pentru mine."
        Iar Vasilie, luand hartia, a cautat la cer si a zis: "Doamne, al Tau unuia este lucrul acesta, ca de vreme ce pacatele au toata lumea Tu le-ai ridicat, cu cat mai vartos poti sa curatesti pacatele unui singur suflet, pentru ca toate pacatele noastre nenumarate sunt la Tine, iar milostivirea Ta este nemasurata si neurmata." Aceasta zicand a intrat in biserica tinand hartia, si aruncandu-se pe sine inaintea Jertfelnicului, a petrecut toata noaptea, rugandu-se pentru femeia aceea. Iar a doua zi, savarsind dumnezeiasca slujba, a chemat femeia si i-a dat ei hartia pecetluita, precum a si fost, zicand catre dansa: "Ai auzit femeie ca nimeni nu poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu." Iar ea a zis: "Am auzit, cinstite parinte, si, pentru aceasta, ti-am facut rugaciune ca sa aflu indurarile Lui." Aceasta zicand femeia, si-a dezlegat hartia si, si-a aflat toate pacatele sale sterse, afara numai de acel greu pacat scris pe urma care, era nesters, si vazand aceasta, femeia s-a inspaimantat, si batandu-si pieptul sau, a cazut la picioarele Sfantului strigand: "Miluieste-ma robule al lui Dumnezeu Celui de sus, si, precum pentru toate faradelegile mele te-ai indurat si ai rugat pe Dumnezeu, asa si pentru aceasta te roaga, ca sa fiu cu totul curata." Iar Arhiepiscopul, mila fiindu-i de ea, a lacrimat si a zis: "Scoala-te, femeie, ca si eu om pacatos sunt si-mi trebuia si mie milostivire si iertare. Iar Cel ce a curatit pacatele tale, pe care le-a voit, puternic este ca si pacatul tau cel nesters sa-l curateasca, de te vei feri de acum pe tine de pacat si de vei feri de acum pe tine de pacat si de vei incepe a umbla pe calea Domnului; apoi nu numai iertata vei fi, ci si slavei ceresti te vei impartasi. Insa, te sfatuiesc sa mergi in pustie si vei afla un barbat sfant, anume Efrem; aceluia sa-i dai hartia aceea si-l roaga pe el, ca sa mijloceasca spre tine milostivirea Iubitorului de oameni. Dumnezeu."
        Iar femeia, dupa cuvantul Sfantului, s-a dus in pustie si multa cale umbland, a aflat chilia fericitului Efrem si, batand, a zis: "Miluieste-ma pe mine, pacatoasa, Cuvioase Parinte." Iar Efrem, stiind cu Duhul pricina venirii ei, i-a raspuns ei: "Du-te de la mine femeie, ca om pacatos sunt, trebuindu-mi si mie ajutor de la altii." Iar ea i-a dat hartia, zicandu-i: "Arhiepiscopul Vasilie m-a trimis la tine, ca, rugandu-te lui Dumnezeu, sa-mi curatesti pacatul meu, cel scris in hartia aceasta, pentru ca pe celelalte pacate el le-a curatit, iar tu, pentru un pacat, sa nu te lenevesti a te ruga, ca la tine sunt trimisa." Iar Cuviosul Efrem i-a zis: "Nu, fiica, ci cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru pacatele tale cele multe, cu cat mai vartos pentru unul va putea a-L ruga. Deci, du-te dar, du-te si nu sta, ca sa-l afli pe el intre cei vii, mai inainte de a nu se duce catre Domnul." Iar ea inchinandu-se lui, s-a intors la Cezareea. Si, intrand in cetate, a sosit la ingroparea Sfantului Vasilie, pentru ca murise, si acum duceau sfantul lui trup la mormant. Si intampinandu-l femeia a inceput a striga cu multa tanguire catre Sfantul, ca si catre cineva viu, zicand: "Vai mie, Sfinte al lui Dumnezeu, vai mie, ticaloasa, pentru aceasta m-ai trimis in pustie, ca sa iesi in liniste din trup. Dar iata m-am intors fara folos, atata osteneala, in pustie, in zadar suferind. Sa vada Dumnezeu si sa judece, ca, desi puteai tu insuti sa-mi dai ajutor, la altul m-ai trimis." Acestea strigand, a aruncat hartia deasupra nasaliei Sfantului, spunand la tot poporul de osteneala sa. Iar unul din clerici, vrand sa vada, cei scris in hartie, a luat-o si desfacand-o, n-a aflat intr-insa nici o scrisoare, ci toata hartia era curata, si a zis femeii: "Nimic nu este aici scris. Nu te mai osteni, dar, fiindca nu stii ce a facut iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru tine." Si tot poporul, vazand minunea aceasta, a proslavit pe Dumnezeu, Cel ce a dat o putere ca aceasta, robilor sai, si dupa mutarea lor.
 
 



 
 
Altã minune despre pãgânul ce a fost botezat de Sfântul Vasilie.         Un pagan, anume Iosif, locuia in Cezareea si era atat de iscusit doctor, incat pe omul ce avea sa moara il cunostea dupa fata, mai inainte cu trei sau patru zile, si-i spunea lui ceasul sfarsitului sau. Iar de Dumneze-purtatorul Parintele nostru Vasilie, vazand cu Duhul intoarcerea lui Iosif la Hristos, ce avea sa fie, il iubea pe el foarte si, adeseori, la sfatuirea sa, chemandu-l, il invata sa se lase de paganeasca lege si sa primeasca Sfantul Botez. Iar Iosif se lepada, zicand: "Intru care credinta m-am nascut, intru aceea vreau sa mor." Iar Sfantul i-a zis lui: "Sa ma crezi pe mine, ca nici eu nici tu nu vom muri, pana ce tu nu te vei naste din apa si din Duh, ca, fara acest dar, nu-ti este cu putinta, ca sa intri in Imparatia lui Dumnezeu. Au doar si parintii tai nu s-au botezat in nor si in mare? Si n-au baut ei din piatra care era o inainte-inchipuire a lui Hristos, piatra cea duhovniceasca, care din Fecioara, pentru mantuirea noastra, S-a nascut, pe Care parintii tai L-au rastignit si, la ceruri suindu-Se, sade de-a dreapta Tatalui si de acolo va veni iarasi sa judece viii si mortii?" Inca multe si alte folositoare cuvinte ii spunea lui Sfantul, dar paganul ramanea in necredinta sa.
        Iar, cand a sosit vremea ducerii Sfantului la Dumnezeu, s-a imbolnavit Sfantul si a chemat pe doctorul cel pagan, ca si cum ajutor doctoricesc trebuindu-i de la dansul, si i-a zis lui: "Ce parere ai, Iosif, despre cursul vietii mele?" Iar el, privindu-l cu luare aminte, a zis catre cei de aproape si Sfantului: "Gatiti toate cele de ingropare, ca va muri indata." Iar Vasilie i-a zis: "Nu stii ce graiesti." Zis-a doctorul: "Sa ma crezi stapane, ca inca soarele astazi nu va apune, iar tu vei muri." Iar Vasilie i-a zis lui: "De voi trai pana dimineata la ceasul al saselea, atunci ce vei face?" Raspuns-a Iosif: "Sa mor!" Iar Sfantul i-a zis: "Cu adevarat sa mori pacatului, ca sa viezi intru Dumnezeu." Zis-a lui doctorul: "Stiu ce graiesti, stapane, iata ma jur tie ca, de vei fi viu pana maine, voi face voia ta."
        Si s-a rugat dumnezeiescul parinte Vasilie lui Dumnezeu, ca sa-i prelungeasca viata pana a doua zi, pentru mantuirea paganului si i s-a indeplinit rugaciunea. Iar a doua zi, a trimis ca sa-l cheme, si doctorul nu credea, pe sluga care-l chema, ca Vasilie este inca viu si s-a mirat mult de aceasta. Si cazand la picioarele Sfantului, cu inima curata, a zis: "Mare este Dumnezeul crestinilor si nu este alt Dumnezeu afara de El"; deci ma lepad de legea cea lepadata de Dumnezeu si marturisesc Legea crestineasca cea adevarata; deci porunceste, Sfinte Parinte, fara zabava, ca sa primesc Sfantul Botez eu si toata casa mea." Iar Sfantul Vasilie i-a grait lui: "Eu insumi te voi boteza cu mainile mele." Si apropiindu-se doctorul, a vazut mana Sfantului cea dreapta si a zis: "Prea slabite sunt puterile tale, stapane si, drept aceea, nu vei putea sa ma botezi singur." Raspuns-a Vasilie: "Avem pe Ziditorul, Cel ce ne intareste pe noi." Si, sculandu-se, a intrat in biserica si, inaintea tuturor, a botezat pe pagan si pe toti ai casei lui si l-a numit pe el Ioan si l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine, singur slujind intru acea zi si invatand pe cel nou botezat pentru vesnica viata si, rostind catre cuvantatoarele sale oi cuvinte de invatatura. Si, asa, a trait pana la ceasul al noulea. Apoi, dand cea mai de pe urma sarutare si iertaciune tuturor, multumire a inaltat lui Dumnezeu pentru toate cele negraite ale Lui daruri si, inca multumirea fiind in gura lui, si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu si s-a adaos Arhiereul catre Arhierei si marele tunet al Cuvantului catre propovaduitori, in ziua dintai a lui ianuarie intru al cincisprezecelea si cel mai de pe urma an al imparatiei lui Valens si intru al patrulea an al imparatiei lui Gratian, care a imparatit dupa Valentinian, tatal sau. Sfantul, marele Vasilie, a pastorit Biserica lui Dumnezeu opt ani sase luni si saptesprezece zile. Si a vietuit de la nasterea sa cincizeci de ani. Iar paganul cel nou botezat, vazand ca Sfantul a murit, a cazut la picioarele lui si, cu lacrimi, a zis: "Cu adevarat, robule al lui Dumnezeu Vasilie, si acum n-ai fi murit, daca tu insuti n-ai fi voit."
        Si adunandu-se multime de arhierei, au cantat psalmii cei de deasupra gropii si au ingropat cinstitele moaste ale Sfantului, placut al lui Dumnezeu Vasilie, in Biserica Sfantului Mucenic Evpsihie. Iar Sfantul Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, atunci episcop al cetatii Sozima, fiind instiintat de aceasta, a scris cunoscutul cuvant de ingropare. Si venind l-a citit pe el deasupra mormantului cu multe lacrimi, laudand pe unul Dumnezeu in Treime, Caruia se cuvine marire in veci! Amin.
 

Cuvânt la Anul Nou

din “Predici la duminici si sarbatori”

(1 ianuarie)
Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.
Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.
Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).
Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.
Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?
Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.
Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).
Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.
Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.
Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.
Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.
Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.
A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.
Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.
De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.
Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.
Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).
Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.
Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.
Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.
De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.
Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.
Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.
Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.
Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.
Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?
Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.
Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.
Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.
Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.
Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.
Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!
Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?
Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.
Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.
Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.
Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.
Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?
Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.
Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.
Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.
Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.
Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).
De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.
Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?
Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.
Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).
Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.
Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.
Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.
Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Luna decembrie in 31 de zile: pomenirea Preacuvioasei maicei noastre Melania Romana (+430).

    Aceasta a trait pe vremea imparatiei lui Honoriu (395-423) si Teodosie cel Tanar (408-450). S-a nascut in marea cetate a Romei, din parinti de neam slavit si cu multe averi. Si, iubind mult din tinerete pe Domnul Hristos voia sa-si inchine viata, in feciorie, slujirii lui Dumnezeu. La staruintele parintilor, ea s-a maritat si a fost mama a doi copii. Apoi, murindu-i parintii si copiii, ea si Apelie, barbatul ei, s-au hotarat pentru o viata in slujba Domnului si in curatenie. Si, parasind cetatea, s-au asezat la o locuinta a lor, afara din cetate, unde primeau strainii ce mergeau pe acolo si ingrijeau de cei ce erau in inchisori si in alte urgii. Iar, din multa avere pe care o mostenisera, vindeau cate o parte, iar banii ii imparteau saracilor si pe la biserici. Si s-au invrednicit a face mari milostenii, nu numai in Italia, ci si in alte tari indepartate, ca Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt si Palestina. Si n-au uitat nici pe saracii din jur, fiind tuturor mangaiere.
    Si, dupa oarecar vreme, s-au mutat la alte mosii ale lor din Sicilia si s-au invrednicit a face si acolo nenumarate milostenii celor in suferinta. Au vietuit, apoi, vreme de sapte ani in cetatea Caragina din Africa, viata de multa infranare, de post aspru, mancand la doua zile o data, de neincetate fapte bune, de privegheri si rugaciuni.
    Tot usurandu-se de multa lor avere, de la Cartagina au mers la Alexandria si de acolo la Ierusalim. Si, dupa ce au vazut cu evlavie Sfintele Locuri, au mers cercetand si miluind manastirile si sihastriile din Egipt. Si, intorcandu-se in Ierusalim, a zidit o manastire de maici, si, dupa moartea sotului ei Apelie, o manastire de calugari; iar ea, cu sufletul impacat, s-a facut smerita slujitoare tuturor in manastirea cea cu nouazeci de fecioare, pe care o tinea cu cheltuiala ei, pentru toate cele de trebuinta.
    Si, cand a mers la Constantinopol, a fost primita cu cinste de Teodosie imparatul, ca se facuse vestit numele ei, prin milosteniile ce facea, si pe multi i-a intors la credinta. Deci, slabita de ani si cuprinsa Melania ca sfarsitul e aproape. Si, chemand de mari dureri de piept, a simtit Cuvioasa pe Teofil episcopul, a primit de la dansul dumnezeiasca impartasanie si, sezand surorile, le-a zis lor cuvantul ei cel din urma: "Precum Domnului i s-a parut, asa a si facut" Si indata si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu.
 


Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Mucenic Zotic, hranitorul de saraci.     Acesta era din Roma cea veche, din neam cinstit si luminat, si se nevoia din copilarie, cu tot felul de invataturi ale filosofiei. Si, fiind el om iscusit la minte, a fost mutat si dus la Constantinopol, cu voia si cu porunca celui dintre imparati, marele Constantin si a fost cinstit, de catre acela, cu vrednicia de magistru in senat. Au venit impreuna cu dansul si alti oameni de frunte din Roma la Constantinopol, al caror nume il poarta pana astazi, cinstitele lacasuri zidite de ei.
    Si se povesteste ca, in acea vreme, a intrat boala cea mare a leprei in Constantinopol si ca imparatul a dat porunca sa se arunce in mare cel ce va cadea intr-acea boala. O moarte ca aceasta neputand vedea acest cinstit om si arzand de dragostea aceea catre Dumnezeu, a mers la imparat si i-a zis: "Da-i, imparate, slugii tale, aur mult si voi cumpara margaritare si pietre scumpe stralucitoare spre slava si cinstea imparatiei tale; ca eu sunt foarte cunoscator in acestea. Si indata a poruncit imparatul sa se faca acestea. Iar el, ca un iubitor de Dumnezeu si iscusita sluga ce era, daca a luat aurul, a iesit afara vesel. Si, cu aurul, dand bun pret, rascumpara de la moartea aceea a innecului pe cei ce erau dati de prefect la pierzare. Pe leprosi ii ducea de cea parte de Bizant, in muntele ce se chema pe atunci Eleon. Si, facand acolo corturi si colibe, ii odihnea intr-insele. Aceasta castigata de Dumnezeu negutatorie nu a ramas ascunsa, ca Sfantul le era de mult ajutor bolnavilor in toate zilele, si erau multi cei care se temeau ca aceasta ar putea sa aduca mare foamete in cetate.
    Intr-aceasta, a murit si marele si de-a pururi pomenitul imparat Constantin, luand toata imparatia rasaritului fiul sau Constantiu, care nu era dreptcredincios, de vreme ce era arian si pe multi dreptcredinciosi i-a chinuit pentru credinta. Si ii era urat si fericitul Zotic, fiindca era dreptcredincios; se sfia insa sa-i faca vreun rau, pentru dragostea pe care Sfantul Constantin, tatal sau, o avusese pentru Sfantul. Dar, afland acum buna pricina, il defaima ca, prin saracii miluiti de el, a venit in cetate boala leprei. Si s-a intamplat de a cazut intru acea boala si fiica imparatului, pe care chiar tatal sau a dat-o prefectului ca sa o inece in mare. Iar Sfantul Zotie, dand slujitorilor obisnuita plata, a cumparat-o si a pus-o cu ceilalti leprosi.
    Deci, facandu-se foamete si ajungand cetatea la lipsa de bucate, imparatul a incercat sa afle pricina foametei; iar napastuitorii si dusmanii adevarului, gasind vreme potrivita, au inceput a-l para pe Sfantul Zotic, zicand ca el era pricina foametei, ca ducea peste masura de multa hrana la cei leprosi, care erau multime nenumarata. Iar imparatul, auzind acestea, isi stapanea mania, ca doar va lua margaritarele si pietrele cele scumpe. Si, Sfantul, auzind ca imparatul a dat porunca sa-l prinda, s-a grabit si, intrand in ascuns in palat, a stat inaintea imparatului. Si, vazandu-l imparatul i-a zis: "Venit-a corabia care aduce margaritarele si pietrele cele scumpe?" Cuviosul a raspuns: "A sosit imparate. Pentru aceasta, daca vrei, vino cu robul tau si o vei vedea cu adevarat." Deci, imparatul, fara zabava a plecat, iar Sfantul Zotic, alergand mai inainte la Eleon, a poruncit sa iasa din colibe fratii intru Hristos, impreuna cu fiica imparatului, ca sa-l intampine cu lumanari aprinse. Deci, sosind la locul acela si vazand pe leprosi cu lumanari aprinse, imparatul minunandu-se de multime, a zis: "Ce sunt acestia?" Iar Zotic, aratand cu degetul, a zis: "Acestia sunt, o, imparate, pietrele cele fara de pret si margaritarele cele stralucitoare pe care le-am cumparat cu multa truda." Iar imparatul, vazand in aceasta o batjocura, s-a aprins de manie si a poruncit de l-a legat, fara nici o mila, de catari salbatici, care, tragandu-l, degraba sa-l lipseasca de viata, rupandu-se madularele lui de pietre.
    Deci, indata facandu-se aceasta, stand imparatul si privind, slujitorii au imboldit catarii cu tepuse. Si, catarii tragand pe Sfantul cu alergatura salbateca, i s-au risipit lui madularele in bucati si i-au sarit ochii. Si asa, tarat, fericitul si-a dat sufletul la Dumnezeu. Si la locul sfarsitului sau a izvorat izvor de apa curata, care tamaduieste toata boala si slabiciunea. Si nu numai acestea. Ci o minune, insusi imparatul si-a venit in fire si i-a parut rau de ceea ce facuse. Si, cu zdrobita inima, zicea ca, din nesocotinta, au fost acele ce a facut. Si, intelegand sfatul omului lui Dumnezeu, cu mare ravna s-a nevoit de a facut acolo casa mare leprosilor, cu cheltuiala imparatiei. Si indata a poruncit de a ingropat cu multa grija si cu nespusa cinste trupul Sfantului. Si se face pomenirea lui in sfanta biserica a Sfantului Apostol Pavel, ce este la Orfanotrofion, adica hranitoarea saracilor.
 




Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre o oarecare sfanta stareta si pustnica.     Povestit-a un batran ca era o fecioara batrana, foarte sporita in frica lui Dumnezeu, care intrebata fiind de acela despre pricina departarii sale de lume, a povestit, zicand asa: "Eu, minunatule om, copila inca fiind, aveam un tata bland si linistit din fire, dar bolnav si neputincios cu trupul, incat cea mai multa vreme a vietii lui o petrecea zacand pe pat; si, asa traia retras, incat rar, cand si cand se intalnea cu cineva. Si, cand se intampla de era sanatos, cu munca campului indeletnicindu-se, isi petrecea acolo viata, iar roadele le aducea acasa. Si atat de mult tacea, incat se parea, celor ce nu-l stiau, ca era mut. Aveam inca si mama, cu totul deosebita de tatal meu. Ca ea iscodea si cele de dincolo de satul nostru si atat era de limbuta fata de toti, incat niciodata nu o vedeai cat de putin tacand, uneori certandu-se cu altii, alteori cuvinte necuviincioase si fara de randuiala graind. Inca si betie de vin, cu barbatii desfranati petrecea si, ca o desfranata, era mult cheltuitoare si rau carmuia cele din casa, incat averile, macar ca nu putine erau, nu ne ajungeau, ca ei i se incredintase de la tatal meu iconomia celor din casa. Si, asa vietuind, nu i s-a intamplat ei, vreodata boala trupeasca, nici n-a simtit vreo durere, cat de mica, ci in toata viata ei era sanatoasa cu trupul si intreaga. Deci, topindu-se tatal meu de indelungate boli, s-a intamplat de a murit si indata s-a pornit impreuna tot vazduhul si s-au facut tunete si fulgere dese si ploaie atat de multa si asa de necurmata se pogora de sus, incat nici macar putin sa iesim din casa, nu puteam, vreme de trei zile, intru care si tatal sta neingropat in casa. Iar oamenii satului, acestea vazand, graiau nenumarate vorbe asupra raposatului, zicand: "Vai, ce rautate era impreuna cu noi si nu stiam. Acesta, cu adevarat, vrajmas al lui Dumnezeu a fost, pentru aceasta nu-l lasa nici sa fie ingropat." Insa noi, ca sa nu se strice trupul inlauntru si casa sa ne-o faca de nelocuit, scotandu-l afara, macar ca ploaia era foarte mare, l-am ingropat cum am putut.
    Deci, mama, luand mai multa libertate, si mai fara de rusine s-a dat la desfranare, facand casa ei casa de desfrau, cheltuia averea in desfatari fara sfarsit, incat ne lipseau mai de toate. Si, abia dupa multa vreme, sosindu-i si ei moartea, asa ingropare a avut, incat si vazduhul se parea ca ajuta la ingroparea ei. Dupa moartea mamei mele, fiind eu acum trecuta de varsta copilariei si poftele trupului sculandu-se asupra-mi si tulburandu-ma, intr-o seara mi-a venit o socoteala: "Oare, care viata voi urma?" Si ziceam intru sine: "Oare viata tatalui meu sa aleg si intru blandete si cinste si pazire sa vietuiesc? Dar acela, asa petrecand, nici un bine nu a dobandit, ci totdeauna de boli si de necazuri, care il topeau, a avut parte si asa s-a dus de aicea si nici a se ingropa ca ceilalti oameni n-a fost lasat. Deci, de ar fi placut lui Dumnezeu aceasta petrecere, pentru ce a patimit atatea rele? Dar viata maicii care era? Au nu pururea petrecea in desfranari? Si s-a dus din viata aceasta intru sanatate si fara de nici o patimire. Asa trebuie, dar, si eu sa vietuiesc. Ca mai bine este a crede ochilor mei, decat cuvintelor altora."
    Deci, dupa ce am socotit eu, ticaloasa, sa urmez calea maicii mele, a sosit noaptea si, adormind eu, a venit asupra mea un barbat voinic la trup si infricosator la vedere si, cautand la mine incruntat si cu manie, ma intreba cu glas aspru, zicand: "Spune-mi mie care sunt gandurile inimii tale?" Iar eu, cu totul inspaimantata de frica fiind, nici nu indrazneam a cauta la dansul. Iar acela, iarasi, cu glas infricosator graia: "Vesteste-mi mie, care sunt socotelelile tale." Si, vazandu-ma ca, de frica, eram cu totul cuprinsa si aproape iesita din minti, imi aducea el aminte de toate cate cugetam eu in sinea mea. Si eu, putin venindu-mi in fire, nu puteam sa le tagaduiesc, ci spre rugaminte m-am intors si ma rugam sa ma invredniceasca de iertaciune. Iar el, luandu-ma de mana, a zis: "Vino sa vezi si pe tatal tau si pe mama ta si, dupa ceea, oricare viata vei voi, alege-ti tie."
    Deci, scotandu-ma, m-a dus intr-un loc ses, cu livada, intru care erau pomi de multe feluri ce biruiesc povestirea cu frumusetea, incarcati cu tot felul de roade. Acolo, umbland eu, impreuna cu el, m-a intalnit tatal meu si, cuprinzandu-ma, ma saruta, fiica dorita numindu-ma. Si eu, imbratisandu-l pe el, il rugam sa petrec impreuna cu dansul. Iar el a zis: "Acum nu este cu putinta sa se faca aceasta. Dar, de vei urma caii mele, nu dupa multa vreme, vei veni aicea." Si, inca mai rugandu-ma eu sa raman impreuna cu el, m-a tras ingerul de mana, zicand: "Vino, sa vezi si pe mama ta, ca sa cunosti din lucruri vazute, la care viata este de folos sa te placi. Deci, ducandu-ma la o casa foarte intunecoasa, plina de groaza si de tulburare, imi arata un cuptor, arzand cu foc cu mari valvatai, si aorecari insi stand  langa cuptor. Iar eu, cautand in cuptor, am vazut intr-insul pe mama mea, afundata in foc pana la gat, si multime nenumarata de viermi mancand-o din toate partile, iar ea scrasnea si clantanea cu dintii de usturime. Si, vazandu-ma ea pe mine, cu plans ma chema, zicand: "Vai mie, fiica mea, pentru durerile cele nesuferite! Vai mie, pentru chinurile cele fara de sfarsit! Vai mie, ticaloasa, ca pentru putina dezmierdare, ce fel de osanda mi-am pricinuit mie! Vai mie, ticaloasa, ca in locul desfatarilor celor vremelnice, in ce statornica osanda ma chinuiesc! Ci miluieste-ma, fiica mea, pe mine, maica ta, care asa ma ard si ma topesc! Adu-ti aminte de hrana care ai primit-o de la mine si ma miluieste si-mi da mana si ma scoate de aici." Iar eu, infricosandu-ma de insii aceia cumpliti ce stateau aproape si neindraznind a ma apropia, ea iarasi striga, cu lacrimi: "Fiica mea, ajuta-mi mie si nu trece cu vederea tanguirile maicii tale, nu trece cu vederea pe ceea ce cumplit se chinuieste in gheena focului, pe cea mancata de viermele cel neadormit." Iar eu, milostivindu-ma cu sufletul catre dansa, am intins mana sa o trag. Si focul, atingandu-se putin de mana mea, mare usturime am simtit si am inceput a ma vaieta si a suspina cu plans. Iar cei ce erau in casa, desteptandu-se de vaietele mele si sculandu-se si aprinzand lumina, alergau la mine si ma intrebau care este pricina vaietelor. Si, venindu-mi intru sine, le-am povestit lor cele ce am vazut.
    De aceea, am urmat vietii tatalui meu si ma rog ca impreuna cu el sa fiu, incredintata fiind din lucrurile insasi, cu darul lui Dumnezeu, ce fel de cinste si slava sunt gatite, celor ce aleg a vietui cu dreptate si intru dreapta credinta si iarasi ce fel de osanda primesc cei ce isi cheltuiesc viata lor in pofte si desmierdari.
    Pentru aceasta, fratilor, sa ne oprim de la pacate si sa ne indreptam aici ca sa scapam de acele chinuri amare si sa primim de la Dumnezeu viata si petrecerea cea fericita a dreptilor, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia se cuvine slava in veci! Amin.

Duminica după Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos (Fuga în Egipt)

Evanghelia Duminicii după Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos (Fuga în Egipt) (Mt. 2, 13-23)

• 

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Ridică-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui, fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L ucidă. Iar el, ridicându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe Mama Lui şi au plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu". Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Proorocul: "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt". După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: Ridică-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iosif, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe Mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi, venind, a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica după sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este şi ultima duminică din anul acesta, ne înfăţişează două evenimente din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, şi anume fuga în Egipt a Maicii Domnului împreună cu dreptul Iosif, purtând cu ei pe Pruncul Iisus, şi împlinirea groaznicei porunci a lui Irod de a ucide pe toţi copiii din Betleem şi împrejurimi, cu scopul de a omorî şi pe Iisus. Biserica a rânduit ca astăzi, a doua zi după Crăciun, să fie pomenită Maica Domnului împreună cu soborul celor care o cinstesc pe ea. Tot astăzi este prăznuit şi Sfântul Cuvios Nicodim cel sfinţit de la Tismana, care a trăit în veacul al XIV-lea, a ctitorit mai multe mănăstiri româneşti şi a format mulţi ucenici isihaşti, care au îmbogăţit viaţa duhovnicească a Bisericii noastre.

Evanghelia acestei duminici este plină de semnificaţii duhovniceşti întrucât ne arată planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, dar şi contradicţiile istoriei omenirii robite de păcat şi de moarte.

Pruncul Iisus, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei

La puţin timp după Naşterea Sa, Pruncul Iisus se află în primejdie de moarte, deoarece regele Irod căuta să-L ucidă. Vedem, aşadar, că viaţa lui Hristos este de la început îndreptată spre suferinţă, aşa cum a prevăzut proorocul Isaia când vorbea despre Slujitorul Domnului ca fiind un "om al durerilor şi cunoscător al suferinţei" (Isaia 53, 3).

Pe de o parte, evenimentele pe care le descrie Evanghelia de astăzi se desfăşoară dramatic, întrucât bunătatea şi generozitatea păstorilor şi a magilor arătate Pruncului Iisus sunt umbrite de răutatea invidiei şi a dorinţei pătimaşe de stăpânire a lui Irod, regele Iudeii. Pe de altă parte, se vede că în planul lui Dumnezeu, Care cunoaşte cum se manifestă natura umană robită de păcat şi pândită de moarte, există o lucrare sfântă care biruieşte răutatea demonilor şi a oamenilor din lume, astfel încât Dumnezeu salvează viaţa oamenilor prigoniţi şi transformă fuga în salvare şi înstrăinarea în binecuvântare.

Pruncul Iisus Se naşte într-o călătorie. El nu Se naşte în casa mamei Sale din Nazaretul Galileii, ci în Betleemul Iudeii, şi nici măcar într-o casă, ci într-o peşteră, pentru că în casa de oaspeţi din oraş nu mai era loc. De aceea, în otpustul sau apolisul sărbătorii Naşterii Domnului se spune: "Cel ce în peşteră S-a născut şi în iesle S-a culcat pentru mântuirea noastră", arătând că Mântuitorul, Împăratul veacurilor, Cel ce a creat toate bogăţiile pământului şi frumuseţea stelelor, Se naşte în sărăcie materială. De ce? Ca să ne arate că în viaţa pământească trebuie să ne îmbogăţim spiritual cu darurile cereşti ale vieţii veşnice: dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Romani 14, 17).

Mai târziu, când va fi om adult, Iisus va spune: "Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul" (Luca 9, 58). Din cauza ostilităţii celor din cetate, El Se va muta din Nazaret şi va locui în gazdă la Capernaum, în casa Apostolului Simon Petru. Ca om, Iisus Hristos este vieţuitor pe pământ, dar nu Se leagă de nimic din lumea pământească instabilă şi trecătoare, pentru a ne arăta că destinaţia ultimă a oamenilor sau cetatea lor stătătoare şi definitivă este Împărăţia cerurilor. Bucuria pe care o aduc îngerii Maicii Domnului şi dreptului Iosif, când cântă la Betleem: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire" (Luca 2, 14), este foarte curând umbrită de nelinişte şi ameninţare cu moartea din partea regelui Irod, cu totul robit de patima puterii lumeşti şi a slavei deşarte.

De Naşterea lui Hristos se bucură păstorii oilor, dar regele Irod Idumeul, conducătorul tiranic al iudeilor, se întristează, întrucât el consideră că Pruncul născut în Betleem poate fi cineva care, într-o zi, i-ar putea lua împărăţia. De aceea, orbit de patima puterii politice lumeşti, Irod porunceşte ca toţi copiii din Betleem şi împrejurimi să fie ucişi, pentru ca, odată cu ei, să ucidă şi pe Iisus. Magii, venind de la depărtare mare, de la Răsărit, I s-au închinat şi I-au adus daruri de aur, tămâie şi smirnă, iar regele ţării în care S-a născut Iisus hotărăşte ca Acesta să fie ucis. Iată, cât întuneric produce păcatul în lume, în viaţa omenirii!

Pentru a scăpa cu viaţă, Pruncul Iisus trebuie să Se adăpostească în Egipt, în ţară străină. După o vreme însă, El se va întoarce în pământul lui Israel, fiindcă între timp Irod a murit, iar în locul lui domnea fiul său, Arhelau. Dar şi acesta, ca şi tatăl său, plin de cruzime, putea fi o primejdie pentru viaţa Pruncului Iisus. De aceea, Pruncul este dus în Galileea, numită "Galileea neamurilor", pentru că acolo locuia un amestec de neamuri sau etnii diferite. De fapt, atât Naşterea lui Iisus în Betleem şi fuga sau exilul Lui în Egipt, cât şi stabilirea Lui în oraşul Nazaret au fost profeţite cu mai multe veacuri înainte (cf. Miheea 5, 1; Osea 11, 1; Judecători 13, 5).

Observăm, deci, cum Dumnezeu a anunţat cu veacuri înainte, prin prooroci, evenimente din istorie care au o semnificaţie duhovnicească deosebită. Chiar şi uciderea copiilor nevinovaţi din Betleem şi împrejurimi, la porunca regelui Irod, a fost prevăzută de Ieremia proorocul prin cuvintele: "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă. Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să se mângâie pentru că nu mai sunt" (Ieremia 31, 15). Înţelegem, aşadar, că Mântuitorul vine într-o lume a violenţei, robită de păcat şi de moarte, de răutate şi întunecime sufletească, în care foarte adesea crima sângeroasă se întinde şi asupra vieţii celor nevinovaţi.

Lumea robită de păcat şi de moarte are nevoie de vindecare

La sfârşitul anului, în luna decembrie, în zilele de 27, 28 şi 29, prăznuim o mulţime de martiri sau mucenici: Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, cei 20.000 de mucenici arşi în Nicomidia şi cei 14.000 de prunci din Betleem şi împrejurimi ucişi de Irod. Înţelegem prin aceasta că încă de la începutul vieţii Sale pământeşti Mântuitorul Iisus Hristos Se îndreaptă spre jertfă, spre Cruce, că va trece prin moarte, ca apoi să învieze şi să dăruiască lumii viaţă veşnică.

Prin urmare, constatăm că lumea robită de păcat şi de moarte are nevoie de vindecare, iar Domnul Iisus Hristos este Cel ce o vindecă de păcat şi de moarte; de păcat, prin Taina pocăinţei şi a iertării, iar de moarte, prin Înviere.

De aceea, Naşterea Domnului Iisus Hristos poartă deja în ea sămânţa Crucii şi a Învierii Sale. În mod minunat, vedem cum Dumnezeu schimbă răul în bine. Mântuitorul fuge în Egipt, deşi acesta era considerat de evrei ca fiind pământul robiei şi al idolatriei păgâne. Poporul evreu a fost dus odinioară în Egipt ca popor de sclavi sau robi, iar mai târziu, prin Moise, a fost eliberat de robia lui Faraon. Acum, însă, vedem că Mântuitorul binecuvântează Egiptul prin fuga Sa ca Prunc în această ţară şi apoi prin revenirea Sa în pământul lui Israel, împlinindu-se cuvintele proorocului, care spune: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu" (Osea 11, 1). Prin aceasta, Evanghelia ne arată că nu doar poporul ales este chemat la mântuire, ci şi neamurile păgâne reprezentate prin ţara Egiptului, unde a primit adăpost pentru un timp Pruncul Iisus. Aşadar, Iisus cunoaşte exilul de mic copil. Dar suferinţa exilului a fost transformată în biruinţă a vieţii, o încercare grea pentru El a devenit o binecuvântare pentru alţii.

Binecuvântarea dăruită Egiptului care L-a adăpostit pe Iisus se va vedea câteva secole mai târziu, când în pustiile Egiptului a înflorit viaţa duhovnicească a celor ce au fugit de lume, pentru a-şi salva sufletul de păcate şi a dobândi mântuirea sau viaţa veşnică. Lupta cu patimile egoiste ale naturii umane căzute, cu păcatul, cu ispitele demonilor, cu răutatea din om, constituie asceza sau nevoinţa principală a monahilor, pentru a primi şi simţi, încă din lumea aceasta, lumina Învierii şi arvuna vieţii veşnice.

Am înţeles că Evanghelia acestei zile, a doua după Crăciun, poartă în ea pecetea Crucii, a jertfei şi a întristării. Hristos Domnul a venit în lume ca să aducă pace şi bunăvoire între oameni, dar această pace contrastează cu violenţa lumii păcătoase; El a venit să aducă în lume bucurie, dar în umanitatea căzută în păcat bucuria este amestecată cu tristeţea. Deci, în această zi observăm cât de greu este pentru Dumnezeu-Copilul să vieţuiască în lumea bolnavă de păcat şi de moarte. Totuşi, El vine în lume ca să o izbăvească de păcat şi de moarte.

Evanghelia ne mai arată că retragerea Mântuitorului Hristos în Nazaretul Galileii are o semnificaţie misionară şi mântuitoare. "Galileea neamurilor" (Isaia 8, 23) era o prefigurare a popoarelor care vor primi credinţa în Hristos şi se vor creştina. Mântuitorul ştia că Galileea era socotită de mulţi evrei ca fiind o provincie fără mare importanţă. Totuşi, El acceptă să locuiască o parte a vieţii Sale (copilărie şi tinereţe) în Galileea, alături de oameni diferiţi şi necăjiţi, refugiaţi şi săraci care au venit aici din alte ţări. Între aceşti oameni de neamuri diferite va creşte Pruncul Iisus. Chiar şi prin aceasta se văd smerenia Lui şi dragostea Lui faţă de toţi oamenii. Iisus este prieten cu cei săraci, solidar cu străinii exilaţi sau refugiaţi, apropiat de cei marginalizaţi şi dispreţuiţi, pentru că vede în toţi valoarea infinită a fiecărui om, dincolo de rangul lui în societate, poziţie centrală sau supravieţuire marginală, dincolo de bogăţie sau sărăcie, dincolo de orice clasificare sau judecată omenească subiectivă şi colectivă.

Fecioara Maria este Mama lui Iisus, iar dreptul Iosif este ocrotitorul Lui

Înţelegem din Evanghelia de astăzi că iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni întâmpină ostilităţi în lumea tulburată de păcate şi patimi, şi că trebuie să luptăm cu răutatea unora dintre oameni când dorim să arătăm iubire adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Dar lupta aceasta nu se dă în izolare, de unul singur, ci chemând ajutorul lui Dumnezeu. Când nu se mai află oameni care să-L ajute pe Pruncul Iisus, vin îngerii din cer să-L apere, să-L ocrotească.

Îngerul îi spune în vis lui Iosif: "Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă" (Matei 2, 13).

Observăm că îngerul a spus "mama Lui", nu "soţia ta", fiindcă Maica Domnului avea pe dreptul Iosif doar ca un protector, dar el nu era soţul ei şi nici tatăl Pruncului Iisus, pentru că Părintele Ceresc era Tatăl adevărat al Pruncului născut în Betleem.

Pericopa evanghelică de astăzi subliniază că Dumnezeu, prin îngerii Săi, ajută pe oameni când aceştia sunt smeriţi şi singuri şi că dreptul Iosif a fost binecuvântat de Dumnezeu să poarte grijă de Copilul Iisus ca şi când ar fi fost tatăl Lui. De aici învăţăm că, totdeauna, copiii au nevoie atât de afecţiunea mamei, cât şi de afecţiunea tatălui. Nu era suficientă afecţiunea mamei. Prin aceasta, Dumnezeu ne arată binecuvântarea familiei. După cum la început prin familie a intrat păcatul în lume, întrucât Adam şi Eva formau prima familie umană, tot aşa acum Mântuitorul lumii, Noul Adam, prin familie vine în lume ca să vindece lumea de păcatul neascultării şi de moarte. Iată de ce anul viitor, 2011, va fi dedicat binecuvântării şi ajutorării familiei. Astăzi, familia creştină este din ce în ce mai vulnerabilă, deoarece trăieşte într-o lume tulburată spiritual şi este confruntată cu sărăcia, violenţa, secularizarea, relativismul moral şi multe alte ispite şi necazuri.

Evanghelia ne mai arată că fiecare copil trebuie păzit, ocrotit; el nu trebuie lăsat pradă frigului şi foamei, neştiinţei şi nesiguranţei, violenţei şi morţii. Într-o vreme în care unii părinţi îşi abandonează copiii, iar unii copii uită pe părinţii lor, lumina Evangheliei lui Hristos ne arată că binecuvântarea lui Dumnezeu se manifestă acolo unde familia este unită şi luptă împreună împotriva relelor şi a primejdiilor din viaţa ei, pentru a păstra şi cultiva darul sfânt al vieţii pământeşti dăruite de Dumnezeu, pentru a ne pregăti aici în vederea dobândirii vieţii veşnice cereşti.

Maica Domnului, icoană vie a Bisericii şi Mamă duhovnicească a credincioşilor

Biserica a rânduit ca această zi, a doua de Crăciun, să fie zi de cinstire deosebită a Maicii Domnului, pentru că totdeauna, când facem pomenirea unui eveniment mare, a unei lucrări dumnezeieşti şi sfinte, mântuitoare şi sfinţitoare pentru noi, oamenii, în ziua următoare se face pomenirea persoanelor prin care Dumnezeu a lucrat mântuirea oamenilor. Astfel, întrucât în ziua de Crăciun facem pomenirea Naşterii după trup a Fiului lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, în ziua următoare săvârşim pomenirea Maicii Domnului prin care s-a realizat naşterea minunată a Domnului nostru Iisus Hristos. Soborul Maicii Domnului înseamnă, aşadar, adunarea tuturor celor ce o cinstesc pe ea. Noi cinstim pe Maica Domnului fiindcă ea a născut pe Pruncul Iisus, L-a alăptat, L-a îmbrăcat, L-a crescut, L-a ocrotit şi L-a dăruit pentru a fi Mântuitorul lumii. Domnul Hristos Însuşi o cinsteşte pe mama Sa, iar înainte de moartea Sa pe Cruce o încredinţează ucenicului Său iubit, Apostolului Ioan, spunându-i: "Iată, mama ta" (Ioan 19, 26). Astfel, mama după trup a lui Iisus devine mamă duhovnicească a tuturor ucenicilor Săi care Îl urmează până la Cruce şi rămân credincioşi Lui chiar şi în timp de suferinţă, de încercare, de prigoană, de ispită. Învăţăm, aşadar, de la Mântuitorul Iisus Hristos că trebuie să o cinstim pe Maica Sa ca fiind ocrotitoarea noastră, a celor ce cred în Fiul ei, Îl iubesc şi împlinesc poruncile Lui în viaţa lor.

În mod deosebit, Maica Domnului este ocrotitoarea tuturor mamelor şi fecioarelor, pentru că ea este, în acelaşi timp, maică şi fecioară. Ea este şi ocrotitoarea familiei, a soţilor, a copiilor, a tinerilor băieţi şi fete, a monahilor şi monahiilor, pentru că ea are pentru toţi oamenii inimă de mamă milostivă şi smerită. Poporul dreptcredincios se roagă Maicii Domnului deoarece ea, ca Mamă rugătoare către Fiul ei, înţelege mai bine necazurile şi nevoile noastre, ale tuturor. Ea este şi icoana vie a Bisericii lui Hristos în stare de rugăciune. Fecioara Maria poartă pe Pruncul Iisus în ea, apoi pe braţele ei şi Îl arată lumii. Predica ei scurtă şi concentrată este rezumată în cuvintele ei adresate celor prezenţi la Nunta din Cana Galileii: "Faceţi orice vă va spune" (Ioan 2, 5). Acesta este cuvântul ei şi către noi, cei de astăzi, să împlinim poruncile iubirii de Dumnezeu şi de oameni, lăsate nouă de Fiul ei, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Aşadar, să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor să ocrotească familia, să ocrotească şi să înmulţească iubirea soţilor întreolaltă, iubirea copiilor faţă de părinţi şi a părinţilor faţă de copii, ca toţi să simtă că Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este o binecuvântare pentru întreg neamul omenesc şi că în familia credincioasă se pregăteşte mântuirea omului. De aceea, familia a fost numită "biserica de acasă". Iar Biserica lui Hristos a ridicat Cununia la rang de Sfântă Taină, întrucât a văzut în taina Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos binecuvântarea lui Dumnezeu pentru familie şi pentru întreaga umanitate.Pr. Daniel Ţăpîrdea    sursa.: http://www.parohiapogorareasfduhresita.ro