Luna lui aprilie in ziua dintai, pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca.

        Aceasta a fost din Egipt. Inca de la varsta de 12 ani, s-a despartit de casa parinteasca si a mers in Alexandria. Era tanara si frumoasa si a cazut intr-o desfranare fara spatiu, incat s-a facut ademenitoare multor suflete de barbati tineri si batrani, cu desfatarile pierzaniei desfranarii. Deci, petrecand ea saptesprezece ani in cea mai adanca viata pacatoasa, parandu-i-se ca numai aceasta este viata, Dumnezeu i-a intins o mana de ajutor, facand ca un indreptar de intoarcere la pocainta, de nevointa peste fire si de neasemuita sfintenie.
        Ca, dorind sa se inchine lemnului Sfintei Cruci, a mers la Ierusalim, vazandu-si trupul corabierilor, drept plata de calatorie. Dar, incercand sa se apropie de lemnul Sfintei Cruci, s-a intalnit cu o Putere nevazuta, care o respingea afara din biserica, si n-o lasa sa intre. Si, facand incercare de mai multe ori si neizbutind, si-a dat seama de viata ei pacatoasa. Si asa a inceput plansul si pocainta Mariei.
        Deci, luand chezasa pe Preacurata, ca de o va lasa sa intre isi va schimba viata, si-a dobandit dorirea si si-a tinut fagaduinta. Avand trei paini uscate drept merinde, a trecut Iordanul si s-a afundat in pustie. Nevointele ei au fost multe si grele, lacrimile neostoite, postul, rugaciunea, goliciunea trupului in frig si in arsita soarelui. Si, asa, a trait 47 de ani in aspra pocainta, in incercari si ispite, afland mantuirea. Si atat s-a inaltat deasupra patimilor, cat trecea si apa Iordanului pe deasupra si, cand sta la rugaciune, se inalta in sus, ca de un cot de la pamant, neavand alt martor decat pe Dumnezeu, iar la sfarsitul vietii, pe dumnezeiescul ei duhovnic, Sfantul Zosima.
        Si asa, biruind firea omeneasca, prin nevointa ei si cu harul lui Hristos, si dobandind ingereasca petrecere, cea mai presus de om, inca din lumea aceasta, Sfanta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, in varsta de 76 de ani, in anul 431, pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Tanar. Pentru ale ei sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi! Amin.
 
 

1 aprilie – Sf. Cuv. Maria Egipteanca; Sf. Meletie, episcopul Sardelor; Sf. Procopie cehul (Proloagele de la Ohrida)

• Pomenirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

Biografia acestei preaminunate sfinte femei a fost scrisă de Sfîntul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Odată, în timpul Sfîntului şi Marelui Post, un anume ieromonah, Avva Zosima, s-a retras în pustia cea mai dinlăuntru, cea de dincolo de Iordan, cale de douăzeci de zile de mers. Deodată el a zărit silueta unei fiinţe omeneşti, goală, cu pielea trupului zbîrcită foarte şi cu părul alb strălucitor, ca lîna; aceasta zărindu-1 şi ea de departe, a început să fugă de la faţa părintelui, repede. Bătrînul însă a alergat şi el după acea fiinţă cît a putut şi el de repede, pînă cînd aceea, oprindu-se la un rîu, a strigat tare: „Avva Zosima, iartă-mă pentru Domnul! Dar nu pot vedea faţa ta căci femeie sînt, şi sînt goală!” Atunci bătrînul Zosima şia scos straiul de pe deasupra şi 1-a aruncat femeii care, înfăşurîndu-se cu el, a ieşit din ascunzişul în care intrase. Bătrînul s-a înspăimîntat văzînd că acea femeie necunoscută din pustie îl strigă pe nume. Rugîndu-se de ea cu lacrimi să nu-i ascundă nimic din istoria ei, căci Dumnezeu îl trimisese spre povăţuire şi înţelepţire în pustia aceea, femeia i-a povestit care a fost viaţa ei. Ea se născuse în Egipt, şi începuse să ducă o viaţă plină de desfrînări în Alexandria încă de la vîrsta de doisprezece ani; în astfel de necurată viaţă a trăit ea timp de şaptesprezece ani. Mînată de poftele nestăpînite ale trupului ei, ea s-a îmbarcat odată într-o corabie care avea destinaţia Ierusalim. Ajungînd în Sfînta Cetate, a voit să meargă şi să se închine şi ea Lemnului Sfintei de viaţăfăcătoarei şi Cinstitei Cruci, dar o putere nevăzută o împiedica pe ea ca să intre în biserică. Cuprinsă de spaimă, ea a privit către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din naos şi năpădită de silă şi de ruşine faţă de toată ticăloasa şi necurata ei viaţă, s-a rugat Maicii Domnului să o lase să se apropie şi ea de Lemnul Sfintei Cruci şi să i se închine, făgăduind Maicii Domnului că de aici înainte va face cum îi va porunci ea, şi se va duce oriunde Preacurata îi va spune. Atunci puterea nu a mai împiedicat-o să intre în biserică şi să îşi împlinească dorinţa, închinîndu-se Cinstitului Lemn, Maria s-a întors în naos şi a mulţumit cu lacrimi Maicii Domnului că a ascultat ruga ei, a preapăcătoasei. În acel moment a auzit un glas care i-a zis: „Du-te dincolo de Iordan şi vei afla acolo adevărata pace.” Ea pe dată şi-a cumpărat trei pîini şi a pornit spre Iordan, unde a ajuns în aceeaşi seară. In ziua următoare ea a primit Sfînta împărtăşanie în Mînăstirea Sfîntului loan, după care a trecut de cealaltă parte a Rîului Iordan. Ea a rămas în acea pustie timp de patruzeci şi şapte de ani, fără să iasă de acolo niciodată, pentru nici o trebuinţă, chinuindu-se de mari şi multe spaime, şi de gîndurile cele de desfrînare, ca şi de nişte fiare sălbatice. Ea se hrănea cu ce verdeţuri putea găsi în acea pustie. Terminîndu-şi de istorisit viaţa către Avva Zosima, ea s-a dus puţin mai încolo, stînd la rugăciune; bătrînul a văzut atunci cum femeia se înalţă uşor în văzduh. După rugăciune, femeia 1-a rugat să vină din nou în anul următor la acelaşi loc al ţărmului Iordanului şi să aducă cu el şi Sfînta împărtăşanie; căci ea va fi acolo, dorind să se cuminece cu Sfintele lui Hristos Taine, după patruzeci şi opt de ani. Bătrînul a venit negreşit în următorul an cu Sfînta împărtăşanie şi cu un coş de merinde pentru Sfînta, la acelaşi loc de pe malul Iordanului, întrebîndu-se cum va face să-i ducă Sfînta împărtăşanie, căci iată, nu este luntre; căci ajunsese acolo şi spre seară. Atunci, în lumina lunii, Avva Zosima a văzut-o pe pustnică apropiinduse de ţărm, de cealaltă parte a apei, a văzut-o însemnînd apa cu semnul sfintei cruci şi venind către el, păşind pe apă ca pe uscat. După ce s-a împărtăşit, Sfînta l-a rugat pe Avva să vină şi în următorul an, la izvoraşul la care a văzut-o prima oară, cel care se afla la douăzeci de zile de mers în pustia mai dinlăuntru, de dincolo de Iordan. Aşa făcînd şi în următorul an, precum îi poruncise sfînta, Avva Zosima a găsit trupul Sfintei mort în acel loc. Deasupra capului Sfintei, stăteau scrise cu litere pe nisip următoarele cuvinte: „Avva Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria chiar în locul în care îl găseşti. Dă ţărîna ţărînei. Am murit pe l aprilie, în chiar noaptea mîntuitoarei Patimi a Domnului nostru lisus, după ce am primit din mîinile Preacuvioşiei tale Sfintele şi Nemuritoarele lui Dumnezeu taine.” Aşa a aflat Avva Zosima şi numele femeii, pe care nu îl ştiuse nici cînd a auzit istoria ei, nici cînd i-a adus un an după aceea Sfintele Taine. Şi încă altă minune 1-a mai umplut pe Bătrînul Zosima de spaimă, şi anume, că luînd şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine la malul Iordanului, ea a ajuns tot în aceeaşi seară la pîrîiaşul la care Avvei Zosima îi trebuiseră atunci douăzeci de zile ca să ajungă pînă la el. Astfel, preasfinţitul bătrîn a îngropat trupul minunatei Sfinte a lui Dumnezeu, Maria Egipteanca. Ajungînd la mînăstirea lui, Cuviosul Zosima a povestit înaintea întregii obşti povestea vieţii acestei preaminunate femei, împreună cu toate minunile ei la care a fost însuşi martor. Aşa ştie Dumnezeu să proslăvească pe acei mari păcătoşi care cu adevărat se pocăiesc în toate zilele vieţii lor. Sfînta Maria Egipteanca se mai prăznuieşte de către Biserică şi în Duminica a Cincea din Sfîntul şi Marele Post. În aceste sfinte zile de post, Biserica oferă viaţa acestei sfinte ca pildă vie de pocăinţă adevărată pentru toţi creştinii. Sfînta Maria Egipteancă a trecut la locaşurile cele cereşti cam pe la anul 530 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Meletie, Episcopul Sardelor din Asia Mică

Sfîntul Meletie a fost minunat arhipăstor de suflete în Biserica Creştină a veacului al doilea. Lucrînd cu dumnezeiască îndemînare, el s-a străduit să adune toate cărţile Sfintelor Scripturi într-un singur codex. Cu blîndeţea, evlavia şi sfinţenia vieţii lui, el s-a nevoit să restaureze pacea şi liniştea în Biserica din Laodiceea, care era tulburată de problema datei la care trebuie prăznuită Slăvită înviere a lui Hristos. În afară de aceasta, al a fost zid de apărare a creştinismului contra tuturor idolatriilor păgîne. El a călătorit la Roma cam pe la anul 170, spre a-i înmîna împăratului Marc Aureliu o Aplogie scrisă a Bisericii Creştine. Sfîntul Meletie, acest bărbat învăţat, evlavios şi arzînd de focul rîvnei dumnezeieşti, a adormit cu pace în Domnul la anul 177 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Procopie Cehul

Cuviosul Procopie s-a născut în oraşul Hotiş din ceea ce astăzi reprezintă Republica Cehă. El a fost hirotonit preot şi apoi s-a retras într-un munte spre a trăi după modelul sihastrilor răsăriteni din vechime. Herzog Ulrich 1-a aflat din întîmplare pe sihastrul Procopie, şi văzînd unde trăieşte şi se nevoieşte, 1-a ajutat să întemeieze acolo o mînăstire cu praznicul Sfîntului loan Botezătorul Domnului, pe malul rîului Sazava. Acest sfînt bărbat a trecut la cele veşnice la anul 1053.

Cântare de laudă la Sfânta Maria Egipteanca

Femeie a pocăinţei, a sinelui ei

Aspră judecătoare,

Maria a hotărît de faţă omenească

Pururi Să se ascundă.

Da, o, vai mie păcătoasei,

Cea de păcat înnegrită!

Patimile ca nişte fiare muşcă

Din carnea inimii;

Ca şerpi veninoşi colcăie înlăuntrul

Sufletului.

Da, o, vai mie păcătoasei,

Cea care de patimi sînt sfîşiată!

Dar Tu pentru păcătoşi ai venit să Te jertfeşti,

Domnul meu, şi Dumnezeul meu!

Nu Te scîrbi de mine, mult necurata!

O, ascultă plînsul şi jalea ticăloasei Maria

Al celei mai păcătoase dintre pămînteni!

Domnul S-a milostivit,

El pe Maria a vindecat-o

Înnegritul ei suflet mai alb decît zăpada l-a făcut.

Slavă Ţie, Domnul meu şi Dumnezeul meu,

Slavă Ţie!

Căci iată Tu vasul necurăţiei de nerecunoscut l-ai înnoit,

Şi cu aur curat l-ai împodobit;

Tu harul Tău întru dînsul ai turnat,

Şi din belşug ai turnat.

O, milostivirea Ta cea mare, Doamne,

O, Slavă Ţie, Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Maria s-a împodobit cu Duhul

Ca şi cu un strai de lumină,

Ea s-a încins cu putere

Ca şi un înger al lui Dumnezeu,

Prin puterea Duhului Tău,

Domnul meu şi Dumnezeul meu,

Prin marea ta milostivire,

Maica Domnului meu!

Dar ce este această minunată mireasmă

Ce din această pustie respiră?

Ea este asemenea miresmei curate de tămîie

Din Casa lui Dumnezeu.

Este sfinţenia Mariei

Cea care binemiresmează pustia!

Cugetare

Oare cum se face că avem atîta bogăţie de mărturii scrise despre marile suferinţe şi despre sfinţenia bărbaţilor şi femeilor creştine celor de demult, dar şi de aproape? Aceasta se întîmplă deoarece chiar şi în conştiinţa oamenilor doar sfinţii sînt cu adevărat mari biruitori, adevăraţi învingători.

Chiar şi în războaiele omeneşti, nimeni nu se socoteşte erou fără să fi trecut prin focul luptelor, fără să fi suferit cumplit, fără să fi fost rănit, fiecare rană socotindu-i-se ca o medalie.

Cu atît mai mult este aşa în războiul duhovnicesc, cel care se duce pentru un adevăr suprem, cunoscut şi învederat, şi în care nu poate să încapă lauda de sine şi preamărirea propriilor isprăvi, căci ele în războiul duhovnicesc nu ajută la nimic, dimpotrivă, îl duc pe războinic la pierzanie.

Cel care nu se angajează în luptă pentru dragostea lui Hristos, fie cu lumea, fie cu diavolul, fie cu propriul sine, cum va putea fi el socotit printre ostaşii lui Hristos?

Aşadar, cum se va număra cineva printre împreună-biruitorii cu Hristos? Despre acest cumplit război duhovnicesc i-a grăit Maria Egipteanca Bătrînului Zosima: „În primii şaptesprezece ani pe care i-am petrecut în pustie m-am luptat cu poftele cele nebuneşti ale trupului meu mai cumplit decît cu nişte fiare sălbatice. Căci pofteam să mănînc carne şi peşte, din care aveam cu îmbelşugare în Egipt. Mai pofteam să beau vin ales, pe cînd în pustie nu găseam nici măcar apă ca să-mi potolesc ticăloasa mea sete. Pofteam să aud cîntece de desfrînare. Plîngeam de durere, strigam, şi îmi băteam pieptul. Strigam şi mă rugam în genunchi către Maica lui Dumnezeu să mă izbăvească de aceste cumplite fiare ale gîndului, să mă izbăvească de acest chin. După ce am plîns şi m-am zbuciumat ani îndelungaţi fără să abandonez lupta, am văzut deodată o lumină care m-a înconjurat din toate părţile, şi o anume pace minunată, niciodată cunoscută mie, mi-a inundat sufletul.”

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpânul Iisus, la Trupul Lui Cel neînsufleţit:

• Să luăm aminte la Trupul Lui cel neînsufleţit care zace în mormînt fără viaţă, Cel Care în viaţă fiind a înviat şi morţii din morminte;
• Să luăm aminte la cum şi mort fiind, iudeii fierbeau de ură pentru El;
• Să luăm aminte la cum chiar ucenicii Lui s-au încuiat prin casele lor de frica iudeilor (loan 20: 19)

Predică

Despre împlinirea marii prorocii – „Ca un miel spre junghiere S-a adus.” (Isaia 53: 7).

Văzînd cu ochiul duhului său prorocesc prin secolele viitoare, slăvitul Proroc Isaia a strigat tare prorocia minunii ce avea să vie, înfricoşata Jertfă de pe Golgota. De departe în timp el L-a văzut pe Stăpînul lisus Hristos ducîndu-Se la jertfă precum un miel fără de glas ce este dus la junghiere.

Căci mielul merge la junghierea sa ca şi cum ar merge la păşunea din care îşi ia hrană: fără să se apere, fără să se teamă, fără răutate. Astfel a mers şi Domnul nostru la Jertfa Sa: fără să Se apere, fără să Se teamă, fără răutate.

El nu a strigat: „Oamenilor, nu faceţi aceasta!” El nu a întrebat: „Oamenilor, pentru ce îmi faceţi aceasta?”

El nu a osîndit pe nici unul dintre ucigaşii Lui. El nu S-a revoltat, nu a protestat, nu S-a împotrivit uciderii Lui. El nu S-a mîniat. El nu a gîndit răul despre ucigaşii Lui, despre cei care au cutezat să se facă Lui judecători. Cînd din fruntea Lui înconjurată de spini a început să curgă sîngele, El a stat tăcut. Cînd Faţa Lui a fost murdărită de scuipatul nelegiuiţilor, El a rămas tăcut. Cînd Lemnul Crucii pe care o ducea în spate s-a îngreunat asupra Lui, El a îndurat şi a mers mai departe. Cînd durerea L-a covîrşit pe cînd stătea răstignit pe Cruce, El a plîns, dar nu către oameni, ci către Tatăl Lui Cel din Ceruri. Cînd Şi-a dat Duhul Său, Ochii Lui S-au îndreptat către cer, iar nu către pămînt. Căci izvorul puterii Lui este în cer, iar nu pe pămînt. Iar izvorul mîngîierii Lui este Dumnezeu Tatăl, iar nu oamenii. Căci Patria Lui cea adevărată este împărăţia Cerurilor, iar nu cea a pămîntului. „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel Ce ridică păcatul lumii” (loan 1: 19). Aşa a strigat Sfîntul loan Botezătorul cînd L-a văzut pre Stăpînul lisus Hristos. Şi iată, acum se împlineşte această prorocie pe Muntele Golgota. Iată acum Se jertfeşte şi Se omoară Mielul lui Dumnezeu, pentru păcatele lumii, ale întregii omeniri celei din veac şi pînă în veac. O, fraţilor, această preacostisitoare jertfă s-a făcut şi pentru păcatele noastre, ale celor de acum, ale mele, şi ale voastre. Sîngele Mielului Celui blînd şi fără de pată S-a adus pentru toate timpurile şi pentru toate generaţiile, de la întîiul şi pînă la cel din urmă om de pe pămînt. Plînsul Lui din Grădina Ghetsimani a fost şi pentru noi, şi pentru răutatea noastră, şi pentru slăbiciunea noastră, şi pentru păcătoşenia noastră. Şi pentru noi cei de acum S-a vărsat acel sînge.

Fraţilor, să nu dispreţuim cea de nedescris şi preacostisitoare jertfă cu care noi am fost răscumpăraţi. Doar în baza ei avem noi vreo valoare ca oameni, în absenţa ei, sau în condiţiile în care noi ne lepădăm de ea, atunci noi ca oameni nu mai valorăm nimic.

Nu sîntem decît un fum fără foc şi nişte nori cenuşii fără de ploaie.

O, Stăpâne Preamilostive Doamne, miluieşte-ne şi Te milostiveşte şi spre noi. Căci numai Ţie se cuvine toată cinstea şi mulţumirea în veci, Amin!

Sinaxar 1 Aprilie

În această lună, în ziua întâi, pomenirea preacuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca.

• Slujba sfintei Maria Egipteanca (cu mai multe imagini)
• Viata cuvioasei Maicii noastre Maria egipteanca (scrisa pe larg, de sfantul Sofronie, patriarhul Ierusalimului

Această preacuvioasă maică a fost din Egipt şi mai înainte trăia cu neînfrânare şi cu neastâmpăr, chemând sufletele multor oameni spre pierzare la desfătarea împreunării desfrânate. Petrecând ea şaptesprezece ani întru necurăţie, că dintâiaşi dată de mică a fost căzută în faptele cele rele, pe urmă s-a dat cu totul spre nevoinţe şi virtute. Şi atâta s-a înălţat prin nepătimire, cât trecea şi apa Iordanului pe deasupra şi, când stătea pe pământ la rugăciune, era ridicată şi înălţată în sus. Iar pricina întoarcerii ei a fost aceasta: când a fost pe vremea închinării cinstitei Cruci, mergând mulţi din multe locuri la Ierusalim, a mers şi ea împreună cu tineri desfrânaţi. Sosind acolo şi fiind oprită în chip nevăzut de la intrarea cinstitei biserici, a pus chezaş pe preacurata Fecioară Maica lui Dumnezeu că de va fi lăsată să intre înăuntru, va trăi cu înţelepciune, şi nu va mai sluji vieţii celei rele, şi nici poftelor şi dezmierdărilor trupeşti. Dobândindu-şi dorinţa după rugăciunea ei, n-a minţit la făgăduinţa ce a făcut, ci trecând Iordanul şi mergând în pustiu, s-a nevoit patruzeci şi şapte de ani, neavând pe nici un om ca să o vadă, fără numai pe Dumnezeu, cu ajutorul Căruia s-a depărtat de la firea omenească şi a dobândit îngereasca petrecere, cea mai presus de om, pe pământ.
Iar sfântul Zosima, care a împărtăşit-o şi îngropat-o pe sfânta Maria Egipteanca este prăznuit pe 4 aprilie.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi mărturisitorului Macarie, egumenul Peleichitului.

Acest între sfinţi părintele nostru Macarie, în Constantinopol fiind născut, şi prunc sărman rămânând după părinţii săi, a fost crescut de un moş adevărat al său, fiind dat la învăţătura Sfintelor Scripturi. Şi având firească isteţime, şi multă osârdie arătând, în scurtă vreme petrecând toată Scriptura, a cunoscut nimicnicia şi grabnica stricăciune a celor vremelniceşti, precum şi veşnicia celor cereşti. Pentru aceasta, ieşind din cetate, s-a dus la Mânăstirea numită Pelechiti, şi amestecându-se cu monahii de acolo, lepădând numele Hristofor, căci aşa se numea mai înainte, Macarie de acum înainte s-a numit. Deci slujind mai la toate trebuinţele chinoviei şi săvârşind virtuţile prin multa smerenie, s-a făcut începător şi făcător de minuni preaminunat. Căci Dumnezeu prin el a vindecat patimi nevindecate; şi ploaie din cer a pogorât peste pământ prin rugăciune, şi mare şi vestit făcându-se el în zilele acelea, multă mulţime năzuia către el. Unii adică durerile sufleteşti prin el curăţindu-le, iar alţii trupeşti vindecări dobândind; însă alţii sufleteşte şi trupeşte de el întărindu-se, se întorceau la casele lor. Auzind vestea aceasta, Tarasie preasfântul patriarh al Constantinopolului a trimis de la chemat ca să vindece pe Pavel patriciul, ce avea boală primejdioasă şi era deznădăjduit de vindecare. Sfântul l-a vindecat. După aceea şi pe soţia lui, de asemenea boală pătimind şi deznădăjduită fiind de doctori, iarăşi a vindecat-o sfântul, pe care şi binecuvântându-l patriarhul, l-a făcut slujitor Domnului, căci nu bolea cu boala neascultării, ca cei mulţi. Ducându-se la mânăstirea sa, smerenia ce o avea mai mult înmulţită a pus-o în lucrare. Atunci lucrătorul de sminteli, diavolul, a pus în Bizanţ împărat tiran, care a dat cinstitele icoane în foc şi în apă. Acesta era Leon Armeanul, care a trimis în surghiunie pe preasfântul patriarh Nichifor, şi care chinuia pe arhierei şi arhimandriţi cu izgoniri şi închisori şi cu cumplite bătăi. Atunci şi acest minunat bărbat, fiind din pomeniţii mai sus sfinţi părinţi, la felurite chinuri a fost dat, şi în închisoare a petrecut până la sfârşitul acelui împărat. Iar după acela împărăţind Mihail Gângavul, şi acesta de aceeaşi spurcată credinţă fiind, a scos pe sfântul de la închisoare, şi prin alţii mult măgulindu-l şi îngrozindu-l, nu a reuşit să-l înduplece de partea lui a fi. Pentru care şi izgonindu-l la Ostrovul Afusie îl avea în pază. Iar sfântul suferind toate vitejeşte, mulţimea lui Dumnezeu. Deci zăbovind în acea izgonire şi mult nevoindu-se, şi de minuni făcător acolo făcâdu-se, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Gherontie şi Vasilid, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului şi dreptului Ahaz.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Varsanufie de la Optina.

Paul I. Plikhanov, fiul lui Ioan şi Natalia Plikhanov, s-a născut în oraşul Samara în 5 iulie 1845. Mama i-a murit pe când era încă prunc şi tatăl său s-a recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă o mamă. Deşi severă cu el, mama vitregă i-a fost ca o adevărată mamă şi copilul a îndrăgit-o mult.

Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Paul s-a înrolat în armata cadeţilor din Polotsk. Şi-a completat studiile la Şcoala Militară din Orenburg devenind ofiţer. Mai târziu a terminat şi Şcoala de Ofiţeri Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul militar din Kazan şi, în cele din urmă, devenind colonel.

Odată, bolnav de pneumonie, Paul simţea că nu mai are mult de trăit. L-a rugat pe subofiţerul sanitar să-i citească din Sf. Evanghelie şi şi-a pierdut cunoştinţa. Atunci a avut o vedenie în care parcă cerurile s-au deschis şi el s-a înfricoşat de acea lumină puternică. Întreaga sa viaţă cu toate păcatele i-a trecut prin faţa ochilor şi l-a cuprins un sentiment de pocăinţă. Atunci o voce i-a spus să meargă la Mănăstirea Optina dar doctorii nu au crezut că îşi va reveni. Sănătatea i s-a îmbunătăţit şi colonelul a vizitat Mănăstirea Optina. În august 1889 stareţ la Optina era Sf. Ambrozie (10 octombrie) care l-a sfătuit pe Paul să-şi pună în bună orânduială treburile lumeşti. După alţi doi ani Sf. Ambrozie i-a dat binecuvântare să rupă orice legătură cu lumea şi să vină la Optina în trei luni.

Nu i-a fost uşor colonelului să lase serviciul militar în numai trei luni şi avea multe ispite cu această ascultare deoarece i s-a propus o promovare la rangul de general, cerîndu-i-se să-şi amâne retragerea din armată. Unii chiar au încercat să-i găsească o soţie, luînd în derâdere hotărârea lui de a se călugări. Chiar în ultima zi a celor trei luni şi-a terminat de rezolvat problemele şi s-a întors la Optina. Deja Sf. Ambrozie era pus în sicriu în biserica mănăstirii.

Sf. Anatol I (25 ianuarie) a urmat Sfântului Ambrozie ca stareţ al mănăstirii şi l-a trimis pe Paul sub ascultare la Ieromonahul Nectarie (29 aprilie) ca ucenic şi coleg de chilie. În 1892 a fost acceptat ca novice şi un an mai târziu, a fost tuns rasofor. În cei zece ani care au urmat, rasoforul a trecut prin diferite stagii ale vieţii monastice fiind hirotonit diacon (1902) şi preot (1903). Călugărul Paul a primit în secret schima în decembrie 1900 datorită unei boli grave. Când a fost întrebat ce nume doreşte el a răspuns că nu are importanţă. Atunci i s-a dat numele de Varsanufie în cinstea Sf. Varsanufie al Tverului şi Kazanului (11 aprilie). Deşi s-a făcut bine, nu a primit mantia până în decembrie 1902, după slujba Sfintei Liturghii în care s-a descoperit că fusese tuns pe patul de boală.

În 1 septembrie 1903 monahul Varsanufie a primit ascultarea să îl ajute pe Părintele Iosif, egumenul schitului, la îndrumarea duhovnicească a fraţilor şi surorilor mănăstirii Shamordino.

La începutul războiului ruso-japonez din 1904, călugărul Varsanufie a fost trimis în Orient ca şi preot militar avînd misiunea de a îngriji soldaţii răniţi. După terminarea războiului în august 1905, Sf. Varsanufie s-a întors la Optina în 1 noiembrie al aceluiaşi an.

Părintele Iosif fiind prea bătrân şi slăbit ca să mai poată îngriji de problemele mănăstirii, Sf. Varsanufie a fost numit egumen în locul său, restabilind în scurt timp ordinea, disciplina, plata datoriilor, repararea clădirilor, şi altele asemenea, în toate împletind stricteţea cu grija părintească şi blândeţea pentru toţi cei aflaţi sub îndrumarea lui.

Sf. Varsanufie, ca toţi părinţii de la Optina, a dobândit darul înaintevederii şi al tămăduirii bolilor fizice şi psihice ale oamenilor. Unul din fiii săi duhovniceşti, monahul Inocent Pavlov, îşi aminteşte cât de înfricoşat a fost la prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie care ştia şi cele mai ascunse gânduri ale lui, amintindu-i chiar şi de lucruri şi persoane pe care el le uitase demult. Sfântul i-a vorbit blând, spunîndu-i că Dumnezeu i-a îngăduit să vadă acelea despre el. "Cât trăiesc eu, să nu spui la nimeni despre cele ce ai văzut dar după moartea mea poţi să povesteşti şi altora," îi spuse sfântul.

Sf. Varsanufie iubea cărţile duhovniceşti, îndeosebi Vieţile Sfinţilor. El obişnuia să spună că cei care citesc cu evlavie din acele cărţi vor avea multe de câştigat. Mai spunea că multe întrebări ale vieţii noastre îşi află răspuns în vieţile sfinţilor pentru că ele ne învaţă cum să trecem peste greutăţi, cum să ne păstrăm credinţa lucrătoare, să luptăm împotriva vrăjmaşului şi să ieşim victorioşi. Deşi Vieţile Sfinţilor erau la îndemâna oricui, părintele se întrista când auzea că mulţi nu le-au citit.

Sf. Varsanufie pomenea mulţi sfinţi în pravila sa zilnică şi nu întâmplător. Fiecare sfânt, explica el, avea un rol anume în viaţa lui. Dacă, de exemplu, se întâmpla ceva important într-o zi, căuta să vadă ce sfinţi se prăznuiau atunci, după care îi pomenea în fiecare zi. Mai târziu a observat că în ziua praznicului lor, sfinţii îl păzeau de necazuri şi primejdii. În 17 decembrie 1891, praznicul profetului Daniel şi a celor cei trei tineri sfinţi, a plecat din Kazan şi nu s-a mai întors. În acea zi s-a hotărât să moară lumii şi sfântul a simţit atunci că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor de patimi, la fel ca şi pe cei trei tineri izbăviţi din cuptorul de foc pentru că nu s-au închinat idolilor, bătrânul a fost convins că a plecat din lume nevătămat pentru că nu s-a închinat desfrâului, mândriei, lăcomiei şi altor idoli.

Prin 1908, Sf. Varsanufie părea să se îmbolnăvească tot mai des, vorbind tot mai mult despre clipa despărţirii de această lume. În aprilie al aceluiaşi an, cineva i-a trimis un pachet în care se afla marea schimă. Călugărul Varsanufie şi-a dorit de multă vreme să fie tuns în schima mare înainte de a muri dar nu a spus acest lucru nimănui în afară de arhimandrit. De aceea, a văzut în aceea un semn că se va duce la Domnul.

Într-o noapte de iulie 1910, părintele s-a simţit atât de rău încât a trebuit să iasă din biserică în timpul privegherii şi să se întoarcă la chilia lui. În dimineaţa următoare nu mai putea sta singur pe picioare. În acea noapte a fost tuns în schima mare.

Însă mila lui Dumnezeu l-a învrednicit cu zile şi părintele şi-a revenit. Dar la mănăstire au apărut alte probleme. Călugării noi care veneau, erau majoritatea din medii duhovniceşti mai relaxate şi nu înţelegeau sfinţenia monahismului sau noţiunea de duhovnic, astfel încât aceştia au început a cere reformă şi schimbare în cadrul mănăstirii. Ei urmăreau poziţii în posturi de conducere şi să închidă schitul. Din cauza numeroaselor plângeri ale fraţilor nou veniţi, Sf. Varsanufie a fost mutat ca egumen la Mănăstirea Golutvinsky. Când a sosit la noua mănăstire, sfântul a găsit totul în paragină. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut râvna şi curând mănăstirea şi-a redobândit suflul duhovnicesc. Veneau tot mai mulţi oameni auzind că acolo este un părinte venit de la Optina, ameliorîndu-se astfel şi problema financiară. Dar, pe fraţii care se împotriveau regulilor din mănăstire a trebuit să-i îndepărteze.

La începutul lui 1913, Sf. Varsanufie s-a îmbolnăvit din nou şi l-a rugat pe Mitropolitul Macarie al Moscovei să-i dea binecuvântare să se retragă la Optina, dar n-a fost să fie. Sfântul s-a dus la cele sfinte în ziua de 1 aprilie iar trupul i-a rămas la biserica din Golotvino până în 6 aprilie (care a fost şi Sâmbăta lui Lazăr). După slujbă moaştele au fost trimise cu trenul la Optina pentru a fi îngropate acolo. Trenul a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprilie iar sicriul a fost purtat de cler până la Optina.

Patriarhia Moscovei a autorizat ca slăvirea Părinţilor de la Optina să se facă în 13 iunie,1996. Dezgroparea sfintelor moaşte ale sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatolie I, Varsanufie şi Anatolie II a început în 24 iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi. Dar, pentru că hramurile bisericii (naşterea Sf. Ioan Botezătorul şi celelalte) se asociau cu datele dezgropării sfintelor moaşte, Patriarhul Alexei al II-lea a stabilit 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment. Moaştele sfinţilor părinţi se odihnesc acum la noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Preacurate.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru cei ce fac rautati si nu sunt pedepsiti aici.         Cat de indelung a fost rabdat de Dumnezeu faraon imparatul, caci il rabda pe el cand facea rautatile lui cele multe. Vedeti insa ca, mai pe urma, pentru toate rautatile lui, a luat rasplatire si cumplita pedeapsa. Nu numai ca rau si-a savarsit viata aceasta, ci si dincolo cumplit si fara de mila se chinuieste. Drept aceea, se cade noua, fratilor, ca mult sa ne mahnim si sa ne temem si mai mult sa ne doara pentru cei ce primesc aici faceri de bine si sanatate, desi petrec in rautati si nu fac nici un bine si nicidecum nu iau nici o certare de la Dumnezeu, nici necazuri, nici boli. Ca, atunci cand, pentru faptele noastre cele rele, Dumnezeu aduce pedeapsa asupra noastra si chinuri, prin boli, atunci, mai usoara ne face noua judecata, pentru unele ca aceasta. Iar daca pentru orice gresala ne rabda, apoi, mare si rea osanda ne asteapta pe noi. Ca, daca nimeni din lume n-ar fi luat pedepsiri, nimeni n-ar fi socotit ca este un Dumnezeu deasupra noastra. Si daca, iarasi, aici ar fi luat fiecare dupa faptele sale, nimeni n-ar fi socotit ca mai este o inviere a mortilor, ca toti isi iau plata aici, dupa fapte. Dar nu este asa, ci, pe unii aici, ii pedepseste, iar, pe altii, ii lasa. Si multi drepti, pentru putine greseli sunt pedepsiti aici, iar, pe multi rai ii vedem sanatosi si cu trupurile si in zile bune, dar, dincolo, foarte amar le va fi lor.
        Deci, acestea stiindu-le, sa nu ne tulburam. Isaia Proorocul a fost fierastruit, Stefan cu pietre a fost ucis. Petru Apostolul a fost rastignit, Ioan, Mergatorul inainte, a fost taiat cu sabia si alti multi Sfinti cumplite primejdii si tot felul de moarte au luat. De multe ori, cei binecredinciosi, pentru ca au putine greseli, ca si de acelea sa se izbaveasca, iau multe necazuri si intristari. Ca nu este nici un drept, care sa nu aiba vreo greseala si nu este nici un pacatos, care sa nu aiba ceva lucru bun. Precum si pacatosii mor in cumplite morti, ca si ceilalti, vazandu-i pe ei pedepsiti, sa se teama. Insa cei ce mor cumplit isi iau o parte de usurare in osanda, ca, pe acela pe care il iubeste Domnul, il cearta. Iar cei ce petrec intru indestulare si in nimic n-au fost incercati, unii ca acestia sunt in primejdie si sa ia seama! Dumnezeului nostru, slava!
 
 



 
 
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, sa nu ne lenevim a citi cartile Scripturii.         Multi din necitirea dumnezeiestilor Scripturi, s-au instrainat de la calea cea dreapta si, ratacindu-se, au pierit. Iar altii, chiar citind Cartile, fiindca n-au avut cunostinta cea adevarata, asemenea si aceia s-au abatut de la calea cea dreapta, Dumnezeu dandu-le voie sloboda, pentru mandria lor. Pentru ca, dupa ce primesc intelegerea, nu ai si voia cea buna sa faca dreptatea. De vreme ce omul carturar daca este betiv, nu se poate indrepta spre adevarul mantuirii. Iar daca cineva, nestiind Scriptura, s-ar face intelept, unul ca acela, asemenea este ca un stalp, sau ca un gard, ce sta fara de proptele si, daca sufla vantul, el cade. Asa si acela ce se face intelept, nestiind Scripturile, daca ar sufla asupra lui vantul pacatului, apoi cade, neavand proptele si sprijin din cuvintele Scripturii. Iar daca intelepciunea si Scriptura ar fi la un om, apoi ele sunt ca cei doi ochi, pentru un trup, cu vederea desavarsita. Ca precum pasarilor, pentru aceea li s-au dat aripile, ca sa scape de laturile omenesti, asa, oamenilor, li s-au dat Scripturile, ca pe toata inselaciunea vrajmasului sa o dea pe fata, ca multe sunt mestesugurile vicleanului diavol, cu care vaneaza pe oameni: pe unul il umfla cu mania, iar pe altul cu pisma, il sageteaza, pe altul la furtisag si la strambatate il invata, si pe altii ii deprinde la desertaciuni si ii amageste la betie si la desfranare si la cantece spurcate, pe unii spre mandrie ii indeamna, iar pe altii cu lenevire ii fura, ca sa nu mearga la biserica. Pentru ca pe multi ii amageste, vrand sa-i indeparteze de Dumnezeu si sa-i faca straini de Imparatie.
        Insa Dumnezeu a descoperit oamenilor, prin Sfintele Carti, toate smintelile vicleanului diavol, ca sa nu insele pe cei ce cred in El. Si ne-a daruit asupra diavolului Cinstita Cruce, iar asupra laturilor lui, Sfintele Carti, pe care, ascultandu-le si facand cele scrise, vom castiga sfintenia si viata vesnica, salasuirea cea impreuna cu Sfintii, intru Hristos Iisus, Domnul nostru. Amin.
 
 



 
 
Întru aceastã zi, cuvant din Limonar, despre cum a miluit Sfantul Apolinarie pe un tanar, fara stirea lui.         Ne-a spus noua patriarhul Alexandriei, despre Sfantul Apolinarie, ca era foarte milostiv si impreuna-patimitor cu toti. Si a fost in Alexandria un oarecare stapanitor al cetatii, ce avea un fiu si, murind el, a ramas fiul cu multime de bogatie, pe care nu a mancat-o, nici nu a cheltuit-o in lucruri necuvioase, ci, ca un tanar nedeprins, neputand a o chivernisi, a pierdut-o pe toata si, din bogatie, a ajuns intru multa saracie, si i s-a spus despre dansul fericitului patriarh Apolinarie. Iar acesta, vazandu-l intru atata saracie si in haine proaste si rupte, cu fata ofilita, pentru ca ii stia pe parintii lui si multe suferea pentru dansul, in sufletul sau, voia a-l milui pe el. Dar nu voia aceasta aratat a o face, ci in taina, de la Dumnezeu invatat fiind.
        Deci, a chemat pe iconomul sfintei biserici si i-a grait lui: "Nimanui sa nu spui ceea ce voi sa fac." Iar el a zis: "Nadajduiesc stapane, spre Fiul lui Dumnezeu, ca nimeni din oameni nu va sti." Iar patriarhul a vorbit lui pentru tanarul acela: "Voiesc a-l milui pe el. Deci, mergi si scrie act de datorie, ca de la fericitul tata al acestui tanar, s-a luat, pentru trebuinta bisericii, cincizeci de livre de aur si scrie si martori." Iar el a facut asa si a dat inscrisul patriarhului. Ci, tatal tanarului murise de zece ani si mai bine, iar inscrisul se arata nou, si, pentru aceasta a poruncit patriarhul sa-l puna pe el in grau, ca sa se invecheasca. Si, dupa putine zile, a adus actul acela ca si cand era vechi si l-a dat patriarhului. Si a zis patriarhului: "Mergi acum, frate, si graieste tanarului: Ce-mi vei da mie, daca-ti voi da un act care-ti trebuie? Dar, cauta sa nu iei mai mult de trei galbeni. Si sa-i dai actul." Si, raspunzand iconomul a zis: "Cu adevarat stapane, daca vei porunci, nimic nu voi lua." Si i-a zis patriarhul: "Voiesc numai atata sa iei, trei galbeni."
        Si a mers iconomul, dupa porunca, la tanar si i-a zis lui: "Mai inainte, cu putine zile, am aflat un act pe care mi l-a dat fericitul tatal tau, spre pazire. Raposand tatal tau, s-a intamplat a fi la mine inscrisul pana in ziua de astazi, ca am uitat si nu mi-a venit la indemana sa ti-l dau; dar acum, ce imi vei da mie, ca eu sa ti-l dau?" A grait lui tanarul: "Ce voiesti, stapane, iti dau tie." Si a zis iconomul: "Da-mi trei galbeni." A grait lui tanarul: "Cu adevarat, stapane, daca va fi asa, si mai mult iti voi da tie." Iar el a zis lui: "Datornicul este si bogat si intelept si-ti vei scoate plata fara osteneala." Si i-a dat scrisoarea, in care scria despre cele cincizeci de livre de aur. Iar el, luand-o cu bucurie, a mers la patriarhul si i-a dat lui scrisoarea aceea.
        Si, citind-o patriarhul a zis tanarului ca si cum s-ar fi suparat: "De cand a murit tatal tau sunt zece ani, unde ai fost pana acum? Du-te si nu ma supara." Si a zis tanarul: "Cu adevarat, stapane, n-am avut eu scrisoarea aceasta, ci, zilele acestea, mi-a dat-o mie iconomul, graind: Cautand alte hartii, am aflat-o si pe aceasta. Iar patriarhul, oprind la sine scrisoarea, l-a slobozit pe el, zicand: "Ma voi gandi la aceasta." Si, dupa o saptamana, din nou, a venit tanarul. Iat patriarhul, iarasi, cercetandu-l pe el, i-a zis: "Pentru ce ai zabovit atata?" Si se facea ca nu vrea sa-i dea lui. Atunci, a grait lui tanarul: "Stie Dumnezeu, stapane, ca nu avem cu ce sa ne hranim si ceea ce va pune Dumnezeu in gandul preasfintiei tale, cu aceea sa ma miluiesti." Atunci, a grait lui cel intru sfinti, patriarhul Apolinarie, prefacandu-se ca si cand il ruga pe dansul: "Toata datoria ce scrie in scrisoare ti-o voi da tie, dar te rog pe tine, fratele meu, sa nu ceri de la sfanta biserica dobanda." Atunci tanarul, inchinandu-se, a grait lui: "Ce voiesti, stapane, si ce vei porunci, aceea voi face, nu numai dobanda, ci si din aurul ce scrie in scrisoare, ia cat voiesti." Iar patriarhul a zis: "Nu, destul ne este iertarea dobanzii." Si, luand cincizeci de livre de aur, le-a dat tanarului. Si, facand rugaciune pentru dansul, l-a slobozit pe el, multumindu-i pentru lasarea dobanzii.
        Asa sunt faptele, cele ascunse si nearatate oamenilor, ale dumnezeiescului Apolinarie. Ca nu numai ridica din atata saracie, dar si covarsea cu darnicia. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 

Intru aceasta luna martie, in 31 de zile, pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Ipatie, facatorul de minuni, episcopul Gangrelor (sec. IV).

   Acest mare placut al lui Dumnezeu, Ipatie, episcopul Gangrelor, din Paflagonia, a fost unul din cei 318 Sfinti Parinti de la intaiul Sinod cel a toata lumea, care s-a tinut la Niceea (325), in vremea Sfantului Imparat Constantin (324-337), osandind ratacirea lui Arie si intarind credinta cea adevarata in Sfanta Treime, statornicita de Mantuitorul, propovaduita de Apostoli si pecetluita cu sangele Mucenicilor, si a trait el pana pe timpul imparatiei lui Constantiu, fiul merelui Constantin.
   Inarmat din tinerete cu intelepciunea Sfintelor Scripturi, fericitul Ipatie se nevoia cu faptele bune placute lui Dumnezeu si propovaduia neincetat dreapta credinta pastoritilor sai, facandu-se vestit prin semnele minunate ce lucra Dumnezeu printr-insul, ca unul ce era cu totul plin de Duhul Sfant, incat insusi imparatul Constantiu il cinstea si-l pretuia, ca unul ce avusese mult folos de la dansul.
   Odata, insa, pe cand fericitul Ipatie se intorcea din Constantinopol la cetatea sa, Gangra, o ceata de eretici novatieni hotarasera sa-l piarda pe cela ce se aratase stalp neclintit Bisericii lui Hristos. Ca niste talhari l-au pandit, ca niste fiare salbatice s-au repezit asupra Cuviosului episcop si l-au lovit de moarte, strapungandu-i trupul cu sulitele si umplandu-l de rani; apoi, l-au aruncat intr-o prapastie, prada pasarilor si salbaticiunilor.
   Zvarcolindu-se in durerile mortii, Cuviosul Ipatie si-a adunat puterile si s-a rugat, cum se rugase si alta data Sfantului Arhidiacon Stefan, spre iertarea si imblanzirea ucigasilor lui. Dar, pe cand se ruga, o femeie din ceata lui Arie, luand o piatra ascutita, i-a zdrobit capul Cuviosului episcop si l-a lasat mort, iar trupul sau a fost ascuns in sura de paie a unui gospodar din apropiere.
   Deci, afland de aceasta, crestinii din Gangra au venit si au luat trupul Sfantului, ca unul care prin binefacerile si sfintenia vietii lui castigase dragostea pastoritilor sai, si cu multa cinste, si cu mare alai si jale, ca pe un Mucenic al dreptei credinte, au ingropat sfintele lui moaste. Si multe minuni si tamaduiri s-au aratat acolo, cu darul lui Hristos, oamenilor ce veneau cu credinta la mormantul Sfantului. Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.    

Sinaxar 31 Martie

În această lună, în ziua a treizeci şi una, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Ipatie, episcopul Gangrelor.

Cel între sfinţi părintele nostru Ipatie a înflorit în Cilicia, s-a nevoit în Galaţia, a ajuns arhiereu în Gangre şi luând parte la Sinodul întâi Ecumenic al celor trei sute optsprezece părinţi de Dumnezeu purtători, a fost cu totul plin de Duhul Sfânt. El a ajuns vestit prin aceea că, după ce a răbdat multe ispite, a ajuns să săvârşească felurite minuni.
Odată când se întorcea din cetatea împărătească, unde săvârşise minunea uciderii în faţa tuturor a balaurului aşezat lângă cămările împărăteşti, şi se îndrepta către scaunul său de la Gangre, unii dintre aceia care împărtăşeau erezia lui Novat şi care de mai multă vreme purtau în inimi ură cumplită împotriva lui, aţinându-i calea în nişte locuri strâmte şi pline de prăpăstii, pe unde obişnuia sfântul să treacă şi stând ascunşi acolo, când sfântul a ajuns în dreptul lor au năvălit asupra lui, întocmai ca nişte fiare sălbatice scăpate dintr-o cursă, unul cu lemnul, altul cu piatra, iar altul cu sabia, împingându-l către prăpastie. Şi aruncându-l de la o mare înălţime în acea prăpastie, i-au făcut o mulţime de răni, întocmai precum mai înainte făcuseră şi iudeii celui dintâi mucenic Ştefan. Deci, sfântul căzând pe jumătate mort în apa care trecea prin acea prăpastie, după ce s-a deşteptat din durere, ridicându-şi ochii către cer, a zis: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Dar chiar pe când se ruga, o femeie necurată şi blestemată, luând o piatră mare şi lovindu-l în cap, l-a lipsit pe sfânt şi de rămăşiţa de viaţă care mai era în el, nenorocita şi ticăloasa. Şi sfântul suflet al fericitului Ipatie s-a dus în mâinile lui Dumnezeu, iar femeia aceea blestemată, fiind cuprinsă de un duh necurat, îşi lovea încetat pieptul cu aceeaşi piatră, cu care lovise pe sfânt; asemenea şi toţi cei ce luaseră parte la uciderea sfântului au început să fie chinuiţi de duhurile necurate. Şi, ascunzând trupul sfântului într-o şură cu paie, au plecat de acolo. Dar ţăranul, a căruia era şura, venind să ia nutreţ pentru vitele lui a auzit slavoslovire de cântece cereşti şi dând mai apoi de trupul neînsufleţit al fericitului părinte, a vestit tuturor aceasta.
Locuitorii cetăţii Gangrelor aflând despre aceasta, s-au adunat acolo şi cu jale de obşte luând sfintele moaşte ale episcopului lor, le-au adus în cetatea lor, aşezându-le într-un loc de seamă. Iar femeia aceea venind şi lovindu-şi continuu pieptul cu piatra cu care omorâse pe sfânt, după ce dumnezeieştile lui moaşte au fost aşezate în mormânt, îndată a luat vindecare şi tot aşa şi ceilalţi ucigaşi ai sfântului. Şi multe alte minuni s-au mai făcut cu prilejul înmormântării moaştelor sfântului, pe care însă, pentru mulţimea lor, le-am lăsat deoparte.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Acachie Mărturisitorul.

Acesta a trăit pe vremea împăratului Deciu şi propovăduind credinţa creştină, a fost prins şi adus înaintea ipatului Marcian. Şi întrebat fiind cu privire la cele ce propovăduia, el a istorisit toată rânduiala întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a vădit înşelăciunea închinătorilor la idolii elineşti. Pentru aceasta a fost supus la chinuri şi apoi a fost aruncat în închisoare. Marcian încunoştiinţând pe împăratul Deciu despre aceasta şi, după cercetarea pe care o făcuse sfântului, trimiţând împăratului scrisori, la porunca lui Deciu, sfântul a fost eliberat din închisoare. Şi mergea dintr-un loc într-altul, purtând în trupul său rănile lui Hristos. Iar după ce a învăţat pe mulţi credinţa în Hristos şi a strălucit prin minuni şi învăţături, s-a odihnit în pace.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici care au mărturisit în Persia: Avdas episcopul, Veniamin diaconul, nouă mucenici împreună cu ei şi alţi mulţi sfinţi, care au fost aruncaţi în închisoare şi care au fost mâncaţi de vii de şoarecii şi de pisicile închise laolaltă cu ei.

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic, Izdigherd, împăratul perşilor, a pornit război împotriva Bisericilor, luând pricină din următoarea împrejurare: Un episcop oarecare, Avdas, împodobit cu multe feluri de virtuţi, împins de zel dumnezeiesc a nimicit Pirionul, adică templul în care perşii se închinau focului. Aflând împăratul acest lucru de la magi, a trimis, de l-a adus înaintea lui pe Avdas, pe care l-a întrebat mai întâi cu blândeţe pentru ce a făcut acest lucru şi i-a poruncit să zidească din nou templul acela. Dar Avdas împotrivindu-se şi spunând că nu poate nicidecum să facă aşa ceva, atunci Izdigherd a ameninţat că va distruge toate bisericile şi a pus început ameninţărilor lui, poruncind mai întâi să fie omorât dumnezeiescul Avdas. Auzind aceasta, sfântul s-a bucurat foarte. Şi în felul acesta bucurându-se şi veselindu-se şi-a primit sfârşitul.
După trecere de treizeci de ani, furtuna prigoanei dezlănţuită de magi, întocmai ca de nişte vânturi puternice, a adus asupra credincioşilor iarăşi încercările chinurilor. Căci mistuind pe mulţi cu tot felul de pătimiri, îi dădeau apoi morţii, iar pe alţii supunându-i la surghiunuri îndelungate şi la tot felul de chinuri, îi slobozeau din viaţă prin morţi de tot felul.
Dar nu trebuie să ne mirăm, fiindcă acestea s-au întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci lupte de felul acesta a spus Stăpânul nostru aveau să aibă loc. Pentru aceasta şi sfinţii aceştia, prin răbdare şi mucenicie, au primit cununile biruinţei.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Vlasie, născut în cetatea amoreilor, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor treizeci şi opt de mucenici, care erau rude între ei, şi care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Ştefan, făcătorul de minuni, care în pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 Intru aceasta zi, cuvant pentru cei puternici, care asupresc pe cei mici si despre milostenie..    Anastasie imparatul, cazand in erezia lui Eutihie, a izgonit pe Ilie patriarhul din scaunul Ierusalimului si pe Flavian, arhiepiscopul Antiohiei, dupa Sinodul din Calcedon. Si l-a surghiunit pe Ilie la Aila, iar pe Flavian la Petra. Deci, intr-o zi, amandoi patriarhii au trimis veste unul la altul, zicand: sa mergem dar, sa ne judecam cu dansul inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca Domnul Insusi a zis: Eu sunt Cel ce judec cu dreptate si nu Ma sfiesc de fata omului." Si, dupa doua zile, s-au mutat amandoi patriarhii la Dumnezeu.
   Deci, aceasta stiindu-le voi, puternicilor, sa nu faceti nedreptati celor neputinciosi, ca sa nu va dea pe voi lui Dumnezeu si acolo cumplit sa fiti osanditi. Pentru ca s-a zis: "Viermele nu va muri si focul nu se va stinge pentru cei ce nu judeca dupa dreptate si jefuiesc averile strainilor si, cu mandria cea mare inaltandu-se, nu-si aduc aminte de ziua mortii." Ca in ceasul acela, omul s-ar lipsi, bucuros, de toata bogatia lumii acesteia, numai sa scape si sa nu i se desparta sufletul de trup, pentru ca moartea pacatosului cumplita este. Iar de va sculati din pat si din boala mortii, apoi, iara va apucati, asuprind si mai rau casele saracilor jefuiti dupa nedreptate judecati, va fatarniciti si cu sila luati, pe sarac nu-l miluiti, pe cei scapatati nu-i ajutati. Oare, ce adunati? Nu stiti ca, venind moartea, toate acestea pier? Ca a Domnului este stapanirea si caruia voieste, aceluia o si da. Cuviosul Savarie a zis asa: "Daca postesti, iar milostenie nu faci, aceasta nu se numeste post, ci, mai amar si mai rau esti decat cela ce se prea satura si se imbata si se ingrasa. Si inca ce zic, numai de post, ca, chiar si fecioria nu-ti vei pazi curata, afara de camara de mire vei ramane, neavand milostenie. Mare este fecioria, si chiar si in Legea noua, la mare cinste a pus-o Domnul, dar insesi fecioarele au ramas afara, de vreme ce milostenie nu au avut. Ca nimeni nu va putea castiga mila fara de milostenie si in lume nimeni nu traieste fara de ea." Ca si cei ce lucreaza cu palmele si ostasii si lucratorii de pamant si negustorii, toti slujesc aproapelui si aceasta mare facere de bine este. Iar a trai pentru sine singur si pe ceilalti a-i trece cu vederea, urat este lucrul acesta si strain de crestinatate. Ca daca voiesti sa fii bogat in vecul viitor, apoi fii sarac aici, Risipeste aici, ca sa aduni acolo. Ca nici semanatorul n-ar aduna, daca, mai intai, n-ar risipi. Pentru ce, dar, nu dai si tu celor ce au trebuinta? Zici: "O casa de copii imi sta inainte si voiesc sa-i las pe dansii indestulati."
   Insa de voiesti sa-ti lasi copiii indestulati, bogati, lasa-le lor, mai bine, pe Dumnezeu datornic. Ca daca tu, mai inainte de moarte apucand, vei da averea ta lui Dumnezeu imprumut, atunci multa rasplata le va fi copiilor, ca prin ea, Dumnezeu dator le este ca mai mult sa-i iubeasca.
   Deci, daca voiesti ca sa-L ai pe El prieten, mai inainte, sa-l faci pe El datornic. Ca nici un om care da imprumut, avand datornic, nu se bucura atata, pe cat se bucura Dumnezeu, fiind datornicul tau. Deci, pentru ce dai oamenilor averea spre pastrare, cand Hristos sta gata a o primi, voind cu si mai multa dobanda sa-ti dea imprumutul? Ca din mainile Lui nimeni nu o va rapi. La oameni, adica, de-ti va pazi cineva averea ta, plata cere de la tine. Iar Hristos, pentru pazire, iti daruieste tie mai multa plata. Pentru aceasta iti porunceste tie Dumnezeu, ca averea ta sa o dai celor ce au trebuinta, ca sa ti-o pazeasca. Ca pana o tii singur nu fara teama, o pastrezi; te temi, ca sa nu o ia cineva de la tine, vecinul clevetitor sau talhar, sau moartea sa te ajunga. Iar de o vei imparti la saraci, Eu, zice Domnul, ti-o voi pazi cu intemeiere. Pentru ca, vrand sa ti-o dau, zice Domnul, o iau de la tine. Ci, ca mai multa in veacul viitor, in viata cea neimbatranitoare, sa ti-o dau tie, spre bucuria cea fara de sfarsit. Amin.    


 Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre dragoste..    Un pustnic, afland pe un om indracit, care nu putea sa posteasca, s-a rugat lui Dumnezeu sa se multe la dansul dracul si acela sa se slobozeasca. Si l-a ascultat pe el Dumnezeu si a intrat dracul in pustnic, departandu-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind ingrunat, rabda in post si in rugaciune si zdrobindu-se in nevointa. Si dupa putine zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe dracul si de la dansul.
   Un monah avea in grija sa alt monah care era intr-o chilie departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gandul: "Cheama pe fratele, sa vina sa ia paine." Si iarasi a socotit: "De ce pentru paine sa supar eu pe fratele meu, sa vina la mine, zece mile? Mai bine sa o duc eu.". Si, luand-o, s-a dus la el. Iar mergand, s-a lovit cu piciorul de o piatra si, randundu-i-se degetul, curgea sange mult. Iar el de durere a inceput sa planga si indata a venit la el ingerul, zicand: "De ce plangi?" Iar el, aratandu-i rana, a zis: "Pentru aceasta plang." Zis-a ingerul: "Nu plange pentru aceasta, ca pasii pe care-i faci, se numara pentru Domnul si spre mare rasplatire inaintea fetii lui Dumnezeu se fac." Atunci pustnicul, multumind lui Dumnezeu, calatorea bucurandu-se. Si venind la fratele, i-a adus painile. Si i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu si, dandu-i painea, s-a intors. Iar a doua zi, luand iarasi paine, se ducea, la alt monah, s-o dea. Si s-a intamplat atunci, ca venea si acela la el si s-au intalnit pe cale amandoi. Deci, a zis cel ce mergea catre cel ce venea: "O comoara aveam si ai cautat sa mi-o pradezi." Iar acela a zis lui: "Au doara, usa cea stramta, numai pe tine te incape? Lasa-ne si pe noi sa venim impreuna cu tine." Si, indata vorbind ei, li s-a aratat ingerul Domnului si le-a zis: "Osteneala voastra s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu buna mireasma." Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.    


 Cuvant la invierea lui Hristos, al celui intre Sfinti, Parintelui nostru Dimitrie mitropolitul..    "Pe Iisus, Il vedem incununat cu slava si cu cinste, din pricina mortii pe care a suferit-o" (Evr. 2.9).
   In ziua cea trecuta, a patimilor Domnului, am vazut pe Hristos Mantuitorul nostru, fara de slava si fara de cinste, asa cum graia Isaia despre Dansul: "Si l-am vazut pe El si nu avea chip, nici frumusete, ci chipul Lui era necinstit si mai defaimat decat al tuturor fiilor omenesti." iar acum, intru luminatul praznic al Invierii Lui, vedem impreuna cu Sfantul Ioan Teologul, slava Lui, ca slava Unuia nascut din Tatal, plin de har si de adevar, iubitii mei ascultatori.
   Intru acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos a fost incununat cu spini, spre batjocura, iar acum, spre slava Sa, primeste flori pe preacuratul sau cap, nevestejitii trandafiri de lauda.
   Intru acea vreme, cu cei fara de lege s-a socotit, iar acum este Dumnezeu in mijlocul poporului Sau, pe care L-a rascumparat cu scump sangele Sau si din iad l-a slobozit. Ca, Domnul, in mijlocul adunarii Sfintilor Sai, s-a aratat, zicand: "Eu sunt cu voi."
   Intru acea vreme, multi trecand, Il batjocoreau pe El, iar acum, in numele cel Sfant al Lui, se inchina tot genunchiul, al celor ceresti si celor pamantesti si al celor de dedesubt. Intru acea vreme, a fost batut peste spate, peste obraz si chinuit pana la moarte, ca, spanzurandu-L pe lemn, L-au omorat. Iar acum, El a omorat moartea si pe diavolul. Ca scrie: "Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta?"
   Intru acea vreme, Datatorul nostru de viata era mort, iar acum viu este Domnul si binecuvantat Dumnezeu. Intru acea vreme, soarele pe cer, la amiaza s-a intunecat, iar acum, din mormant, Soarele dreptatii, cel frumos, noua ne-a resarit. Si vedem, impreuna cu Apostolul, pe Iisus, ca, pentru primirea mortii, cu slava si cu cinste S-a incununat.
   Iar noi aici, cercetand in scurt, vedem ca alta cale nu este, catre vesnica slava si cinste, fara numai prin multe patimiri. Ca, si Insusi Incepatorul vietii noastre, Hristos se cuvenea, prin patimiri, a se sfarsi.
   Intru aceasta putina vreme, sa ne inaltam mintea noastra catre cer, lasand toata grija cea lumeasca. Si sa privim, ca printr-o oglinda, prin descoperirea Sfantului Ioan Teologul. Si sa auzim ce se lucreaza in cer. Ca eu aud acolo o oarecare tulburare facandu-se, ca un glas de tunete tari si glas de ape al ingerilor celor multi - ca era numarul lor mii de mii -, imprejurul Tronului si al celor patru fiinte si al batranilor, un glas zicand: "Poruncesc la toate zidirile, in cer si pe pamant si sub pamant si in mare, ca sa se pregateasca multumire si inchinaciune pe robi Fetei imparatesti, ce sta pe Scaunul cel dumnezeiesc."
   Sa vedem, dar, noi, cine imparateste pe Scaunul cel dumnezeiesc? Mie mi s-a parut ca Leul va lua imparatia. Ca se zice: "Iata Leul, cel ce este din semintia lui Iuda, a biruit." Si celui ce biruieste, zice Dumnezeu, ii voi da sa stea pe Scaunul Meu. Dar nu vad, pe Scaunul lui Dumnezeu, pe Leu. Deci, are sa ia imparatia, negresit, Vulturul, cel ce-si acopera cuibul sau si peste puii sai se va indura, ca si a intins aripile sale si i-a luat pe ei si i-a ridicat pe umerii sai. Dar, nici pe Vultur nu-l vad pe Scaun. Atunci, cine este in acest fel, Cel ce primeste acea dumnezeiasca si imparateasca cinste. Caruia are a se inchina toata zidirea cea de sus si cea de jos? Privind, iata, vad pe Mielul imparatind - Miel injunghiat, si aud mii de mii zicand cu glas mare: "Vrednic este Mielul, cel injunghiat, sa ia puterea si bogatia si taria si intelepciunea si cinstea si slava si binecuvantarea." Deci, sa luam aminte, ca Unul si acelasi Hristos este si Leu si Vultur si Miel Leu, ca a biruit lumea si ca moartea si iadul a stricat: Vultur, ca pe sufletele sfintilor le-a ridicat pe aripile sale si pe umerii sai si i-a scos pe ei din iad: Miel, ca a patimit pentru toti. Insa, cand a voit a imparati, a imparatit nu cu infatisarea leului, nici cu cea a vulturului, ci cu infatisarea Mielului, celui injunghiat, ca sa arate ca, pentru cununa Imparatiei Ceresti si a vesnicei slave, nu este alta cale, in afara de calea patimirii Celui injunghiat. Si, din pamanteni cine voieste ca acolo sa afle cununa, sa-si raneasca inima sa prin umilinta sa-si injunghie patimile sale prin omorare si greu sa patimeasca in ostenelile pocaintei. Cautand spre cele ceresti, sa privim si Raiul, care, asa cum este scris in descoperirea Teologului, pe langa alte minunate si nepovestite frumuseti, are si aceasta mica frumusete, ca portile care sunt in numarul de douasprezece, sunt margaritare. Pentru care, oarecine marturiseste, zicand ca, in visul noptii, de i se arata cuiva margaritar, atunci, insemneaza lacrimi. La aceasta se uneste si Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand: "Ochii lui David cu ploi de lacrimi erau infrumusetati, ca si cu niste margaritare." Ma minunez ca, daca margaritarele sunt semnul lacrimilor, ele sunt si semn de plangere. Deci, pentru ce sunt acolo porti de margaritare, unde nu se arata nimic de lacrimi, nimic de plans, ci toate sunt pline de nepovestita bucurie? Eu, cercetand, am cunoscut ca acolo se va sili cineva sa intre, prin acele porti nu va putea prin altceva, fara numai prin lacrimi. Vazut-ai ca portile Raiului, cele de margaritar, insemneaza margaritarul-lacrima? Si aceasta sa-ti fie stiut, ca, prin lacrimi, ti se cade tie a intra in Rai si nu este altfel de intrare in Rai, in afara de lacrimile cele de margaritare. Ca lacrimile se fac din sfaramarea inimii, iar sfaramarea inimii din intristarea cea pentru pacate si din greaua patimire pentru Dumnezeu. In acest fel este calea spre odihna Raiului.
   Dar, sa ne intoarcem catre cele de jos si sa trecem prin partile Egiptului, sa pomenim acolo despre cele de demult lucrari ale cinstitului Iosif. Ca Domnul, pe Iosif cel prea frumos, in Egipt pregatindu-l spre scaunul si cununa imparateasca, oare ce fel de cale spre acea slava si cinste i-a pregatit? Cu adevarat, cale de spini, stramta, plina de nevointe, cu napraznica napasta, temnita intunecoasa, lanturi grele, goliciune, foame, lipsa celor de nevoie. Lunga era acea cale, legatura de multa vreme. Ca a smerit in catuse picioarele lui si prin fier a trecut sufletul lui. Dupa aceea, dupa destula si multa vreme a patimirii, a trimis imparatul si l-a slobozit pe el si l-a pus stapan casei lui si domn peste toate averile sale. Cumplita cale catre cinstea imparateasca! Iosif acela era, mai inainte, inchipuire a Patimilor Domnului nostru. Si cum si in ce fel Domnul nostru a patimit, mai inainte de a lua imparatia, peste toata faptura, nu trebuie multe a spune, celor ce bine le stiu.
   Dar, eu ma duc spre plimbare in gradina lui Solomon, ca sa iau seama ce se lucreaza acolo, Vad ca Mirele Ceresc se racoreste acolo, logodindu-si Lui mireasa, cum se zice de obste de catre pamanteni, pe Biserica Sa, pe care a rascumparat-o cu sangele cel scump al Sau, si zic, chiar, pe tot sufletul fiecarui crestin l-a rascumparat. Pe acea mireasa iubind-o mai mult decat sufletul Sau, a numit-o pe dansa crin. Ca si crinul in spini, asa este mireasa Mea. Eu voi lua seama unde Acel mire ceresc va pune crinul Sau, pe iubita Sa mireasa, in gradina Sa, Mie mi se pare ca o va pune la un loc larg, intre alte flori bine mirositoare. Iar El a pus crinul Sau intre spinii cei ascutiti, ca un crin in spini, precum este cea de aproape a Mea, in mijlocul fecioarelor.
   Aici, dar, o bine-credinciosilor ascultatori, sa gandim pentru ce Mirele Ceresc, pe crinul Sau, pe mireasa Sa, o voieste sa fie in mijlocul spinilor. Crin intre spini? Cand a sadit Raiul spre rasarit, l-a imprejmuit pe el cu pomi roditori, pomi bine infrunziti. Ierusalimul cel Nou, care s-a aratat Sf. Ioan, intru descoperire, ca venea din cer, era imprejmuit cu zid de pietre scumpe de iaspis, de safir, de smarald, de topaze, de iachint, avand porti de margaritare, fiecare poarta dintr-un margaritar. Pe via cea roditoare, de care se scrie in Evanghelia de la Matei, a inconjurat-o cu o oarecare ingraditura aleasa si cu gard a ingradit-o pe ea. Iar pe iubita Sa mireasa, pentru care nici sufletul Sau nu Si-a crutat pe cruce, o pune pe pamant intru ingradire, nu ca gradina Raiului, nu intru frumosi pomi roditori, ci, intr-o ingradire de spini, o pazeste, ca pe un crin intre spini.
   Dar, aici, sa pomenim si de parabola cea de demult, de care se scrie in cartile Judecatorilor israiliteni, in care toate lemnele, padurile, livezile, viile, adunandu-se intr-o adunare, isi alegeau lor imparat. Si, dupa ce multi s-au lepadat, s-au unit sa aleaga pe spin, ca sa imparateasca peste ele, si au zis catre el: "Vino si imparateste peste noi." Ar fi putut zice cineva lemnelor: "Ascultati, lemnelor, ce vi s-a intamplat, pe cine alegeti? Au nu sunt intre voi slaviti cedri, preainaltii finici, bineroditorii maslini si alte lemne alese si aducatoare de folos? Ci, de la spini, ce roada o sa aveti? Ce folos va fi voua? Ca Evanghelia pe el nu-l lauda, ci mai vartos zice: Au, doara, din spini aduni struguri? Dar, ca sa nu fie defaimat cu totul sfatul lemnelor, cel intr-o unire, eu le voi lauda buna socotinta, si alegerea. Ca bine au facut ele, alegandu-si-l lor pe spin de imparat. Ca, el, macar ca este spin, este incununat de trandafir, incat cu toata cumplita lui ascutire a spinilor, are a lui fireasca slava si frumusete. Si apoi, cand spinul sta imprejurul livezilor sau al viilor, atunci ingradirea este gata, pazindu-le de orice stricaciune. Pentru ca de tepii lui, ca de o arma ascutita, nu se poate apropia nimeni.
   Deci, imparateste tu, spinule, peste lemne, iar voi, prea alesi si preainalti copaci, plecati-va varfurile voastre sub spin, inchinativa lui, veniti si intrati sub umbra lui. Multele soiuri de copaci inchipuiesc tot felul de sfinti: cedrul si finicul, inchipuiesc pe cei drepti, ca dreptul ca finicul va inflori; maslinul ce bine roditor insemneaza invatatori bisericesti, care, cu roadele cuvantului lui Dumnezeu, satura sufletele oamenilor credinciosi, via insemneaza tot poporul cel de obste, care vietuieste dupa Dumnezeu; via Domnului Savaot este casa lui Israil. Dar spinul ce insemneaza, fara numai de patimire? M-am intors spre chinuire, zice, cand m-a impuns pe mine spinul. Insemneaza mucenicie, primejdii, ca niste bolduri ascutite, necazuri, ca niste rani de spini. Iar cel ce rabda, pentru Dumnezeu, toate acestea, se afla ca si crinul intre spini, care sunt patimirile insesi, si incepe a primi parti din vesnica slava.
   Inalta randuiala este cea a Proorocilor, inalta, a Apostolilor, dar nu mai prejos si a Invatatorilor, a Cuviosilor, a Feciorelnicilor, a Pustnicilor si a celorlalti Sfinti. Insa nici una din ele n-a primit desavarsirea, fara a ei patimire. Ca tuturor acestor randuieli, chip S-a facut Domnul nostru Iisus Hristos, care venind pe pamant, catre oameni, S-a aratat in multimea sfintilor si nu S-a incununat cu slava imparatestii cununi, pana n-a strabatut, mai intai, randuiala patimirii. Ca prooroc era, spunand mai dinainte cele ce erau sa fie, despre daramarea Ierusalimului si despre judecata zilei cei infricosatoare. Era apostol, pentru ca de la Dumnezeu Tatal a fost trimis, umbland si propovaduind pretutindenea. Era doctor fara de plata, ca tot poporul cauta sa se atinga de El si sa se tamaduiasca de neputintele sale. Era mare facator de minuni, ca invia mortii. Dar nu aici Si-a intarit El cununa slavei si imparatiei sale Dar unde? In randuiala patimirii, intru cununa de spini, in varsarea sangelui Sau, ca asa se cuvenea a patimi Hristos, ca sa intre in slava Sa. Si asa vedem pe Hristos, pentru patimirea mortii, cu slava si cu cinste incununat.
   O, iubitilor ascultatori, daca Hristos, Domnul nostru, Care, voind sa intre intru a Sa slava, in asa fel a trebuit a patimi, ce ne ramane noua? Ce fel de osteneli, ce fel de nevointa ne trebuie noua, celor ce voim a intra, nu intru a noastra, ci intru cea straina slava? Intru cea straina, da, pentru ca ne-am instrainat de dansa, prin pacatele noastre, ca din pantecele mamei noastre, noi, pacatosii, ne-am instrainat...    Dar nu voiesc, in sarbatoarea cea de bucurie, cu nemangaietoare cuvinte a tulbura dragostea voastra, ci, va doresc a va bucura, pentru Hristos cel inviat si strig ca David: "Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intru dansa." Amin.

Predica Parintelui Cleopa la Duminica Sfintului Ioan Scararul

 

 

Predică la Duminica a IV-a a Sfîntului şi Marelui Post
( a Sfîntului Ioan Scărarul )
Despre credinţă şi îndoială

Iubiţi credincioşi,

Să înţelegem că alta este credinţa tare, deplină, şi alta este credinţa îndoielnică şi puţină. Prin credinţa dreaptă şi deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni şi să dobîndească fericirea vremelnică şi veşnică. Credinţa deplină sau desăvîrşită este credinţa propovăduită de Biserica Ortodoxă şi mărturisită pe scurt în Simbolul Credinţei (Crezul). Această sfîntă şi dreaptă credinţă, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mîntuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să ştiţi, fraţii mei, că sînt multe feluri de credinţe pe pămînt care nu aduc mîntuirea sufletului, ci şi la piezare îl duc. Aşa sînt credinţele păgîne, credinţele strîmbe ale celor care cred în vrăji, în descîntece şi în fermecătorii, în visuri şi vedenii false şi alte multe feluri de credinţe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înşelaţi de ele. Numai credinţa cea deplină şi dreaptă pe care o mărturiseşte şi o propovăduieşte Biserica Ortodoxă este mîntui-toare fiind întemeiată pe Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie apostolică şi patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).
Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca şi Sfinţii Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credinţe la cele şapte Sinoade ecumenice şi la cele locale. Prin învăţăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mîntuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinţei Ortodoxe. Cînd pe Sfîntul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit învăţătura sa de la Hristos Dumnezeu şi această învăţătură eu sînt dator s-o apăr chiar cu preţul vieţii mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvînt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rînduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios şi neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viaţa mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel nepreţuit al credinţei contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioşi şi eretici. Adevărurile dreptei credinţe au fost păstrate în totalitatea şi curăţia lor cu multe jertfe omeneşti şi cu mari valuri de sînge creştin".
Cînd milioane de oameni, bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi filosofi din primele veacuri ale creştinismului şi-au dat viaţa pentru învăţătura creştină, pentru a ne lăsa moştenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creştinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumuseţea şi podoaba dreptei credinţe, avînd în ea adevărul. Toţi care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii nu vor avea parte de Hristos şi nu vor moşteni împreună cu sfinţii Lui cereasca împărăţie.
Credinţa deplină şi tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credinţa care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică şi nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfîntul Apostol Pavel zicînd: De aş avea darul proorociei şi orice ştiinţă şi de aş avea totă credinţa încît să pot muta şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (I Corinteni 13, 2). Încă să ştim, fraţilor, că dreapta noastră credinţă cea deplină şi tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică pînă la ultima noastră suflare. În această privinţă avem mii şi milioane de pilde lăsate nouă de Sfinţii lui Dumnezeu care L-au mărturisit şi, pentru dragostea Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdînd pînă la moarte înfricoşătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credinţa cea statornică a Sfinţilor lui Dumnezeu voi aduce cîteva exemple din viaţa Bisericii.
Primul exemplu de jertfă totală pentru mîntuirea lumii şi pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pămînt a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veşnice ale dreptei credinţe. El ne-a învăţat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat şi mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Hristos, Mîntuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi ni L-a trimis pe pămînt ca Mîngîietor şi Domn al vieţii. El a sfinţit pe fecioara Maria prin întruparea Sa şi ne-a încredinţat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu şi mamă, zicîndu-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.
Dreaptă credinţă plină de Duh şi de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintîi rugătoare pentru noi toţi înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil şi prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, cînd a spus: Fie mie după cuvîntul tău! (Luca 1, 38).
Dar ce vom spune de marea credinţă a Sfinţilor Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credinţă şi Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa şi Africa, vestind venirea Mîntuitorului în lume şi apropierea Împărăţiei Cerurilor? Nu au răbdat ei atîta prigonire şi temniţă şi moarte martirică pentru Hristos şi pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi şi tot felul de suferinzi cu puterea credinţei, chemînd numele lui Hristos? Nu au dărîmat ei capiştile idoleşti şi în locul lor au înălţat biserici creştine?
Astfel, ce vom vorbi de credinţa plină de rîvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: Amin zic ţie, tu eşti Petru şi pe această piatră voi întemeia Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credinţa Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mîntuitorul din tiran şi persecutor, Apostol al neamurilor şi martir. Deci, cum vom lăuda credinţa de foc a Sfîntului Pavel, dragostea lui pentru mîntuirea păgînilor şi a evreilor, curajul şi bărbăţia lui, înţelepciunea lui şi răbdarea lui, bătăile, temniţa şi lanţurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălţat de Duhul Sfînt pînă la al treilea cer? Oare nu el a spus că după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruţa turma? (Fapte 20, 29).
Cine poate spune cu cîtă dragoste şi fierbinte credinţă au slujit Apostolii pe Hristos şi Evanghelia Lui? Sau cine ştie cîte bătăi şi torturi şi lanţuri au pătimit pentru Hristos Sfinţii Mucenici? Căci cu cît îi chinuiau păgînii mai mult, ei mai tari se făceau în credinţă şi primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decît să se lepede de El. Cine ştie dintre muritori numărul şi numele tuturor sfinţilor lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credinţa lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăţia lor şi sfinţenia cu care au trăit ei Evanghelia şi au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani şi daruri?
Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decît de Dumnezeu? Sau se certau pentru întîietate? Sau se pîrau unii pe alţii, sau urmăreau averi şi scopuri pămînteşti în Biserică? Sau se îndoiau în credinţă şi schimbau după plac şi după mintea lor învăţătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credinţa lor dreaptă şi statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; feţele şi inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfinţenia vieţii lor; mîinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici şi la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada aşteptau cu bucurie dezlegarea de trup şi unirea în cer cu Hristos.
Aceeaşi credinţă tare pînă la jertfă şi viaţă îngerească au dus pe pămînt toţi sfinţii şi Cuvioşii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea şi credinţa lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfinţeau pustiul şi mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înţelepciunea şi sfaturile lor scriau cărţi de folos, apărau dreapta credinţă în lume, combăteau pe eretici şi izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sînt trecuţi ca sfinţi în calendar şi le cerem ajutorul.
Ce putem spune de părinţii şi înaintaşii noştri care au păstrat cu atîta sfinţenie şi tărie credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ştefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol şi a înălţat 48 de biserici şi mînăstiri. Să pomenim şi pe domnul martir Constantin Brîncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care şi-au vărsat sîngele pentru Hristos departe de ţară. Să amintim şi pe ierarhii mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe din Transilvania, şi pe sihaştrii şi cuvioşii sfinţi care s-au nevoit în Carpaţi, în pădurile şi mînăstirile noastre.
Nu putem uita nici pe bunii noştri părinţi şi ţărani credincioşi de la sate. Oare cîţi erau mai credincioşi decît ei? Cine se ruga mai cu credinţă şi cu lacrimi ca ei, ţăranii şi mamele noastre blînde şi evlavioase de prin sate?
Toate acestea le-am spus, fraţii mei, ca să ne dăm seama că şi în ţara noastră credinţa în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbaţi sfinţi, trăitori adevăraţi în Hristos şi apărători ai credinţei curate împotriva tuturor sectelor şi a celor îndoielnici şi slabi în credinţă.

Iubiţi credincioşi,

Împotriva credinţei adevărate şi puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creştinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite şi neghine, cum le numeşte Iisus Hristos în pildele Sale. Şi care au fost acestea? La începutul creştinismului s-au ridicat creştini iudaizanţi, care voiau să amestece credinţa curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinţei propovăduite de Mîntuitorul şi de Apostoli, împăraţi păgîni romani, care prin grele persecuţii sîngeroase căutau să-i întoarcă pe creştini din nou la idolatrie.
Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinţei apostolice tot felul de eresuri, secte şi curente filosofice păgîne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul şi multe altele. Mai tîrziu s-au ridicat reformiştii luterani, calvinii, husiţii şi sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credinţe şi convertirea ortodocşilor la eresul lor. Unii au reuşit mai mult, alţii mai puţin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărîmiţare a Bisericii lui Hristos, iar alţii au dispărut fără urme.
Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieţii dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi şi noi arme şi ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredinţa în Dumnezeu care, luînd locul păgînismului, încearcă să slăbească credinţa tare şi curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotaţi ai Bisericii, scrierile Sfinţilor Părinţi şi rugăciunile călugărilor şi ale credincioşilor au slăbit atacul necredincioşilor.
Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinţei vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creştinii îndoielnici sînt din ce în ce mai numeroşi. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat şi tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creştinii îndoielnici merg la biserică numai cînd sînt bolnavi, cînd au duşmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga şi acasă sau că se roagă preoţii pentru ei. Aceştia se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul preoţiei, şi de sfinţenia Sfintei Împărtăşanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulţi credincioşi şi îi aruncă în deznădejde, în gînduri negre, în secte, în sinucidere. Căci şi creştinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credinţă o fac. De aceea îndoielnicii şi sectanţii sînt mereu tulburaţi, îngînduraţi, gata oricînd de ceartă şi chiar de răzbunare.
O imagine clară a îndoielii noastre în credinţă o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată şi-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întîi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzînd la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea şi L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mîntuitorul întîrzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinţei tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ţi milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios. Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil şi l-a vindecat.
Oare cîţi dintre creştinii noştri nu cîrtesc înaintea lui Dumnezeu cînd sînt în suferinţă şi necaz? Cîţi nu vin la biserică şi se roagă mai mult din interese pămînteşti, zicînd cam aceleaşi cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluieşte-mă! Doamne, dacă poţi şi vrei, vindecă-mă şi pedepseşte pe vrăjmaşii mei!" Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!

Iubiţi credincioşi,

Dacă vrem să ne mîntuim şi să fim miluiţi de Hristos, să avem credinţă tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios! Să avem credinţă puternică şi toate le vom dobîndi.
Îndoiala în credinţă a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credinţă a creat atîtea secte şi a adus dezbinarea în Biserică, în familie şi peste tot. Cum ne putem întări în credinţă ca să scăpăm de îndoială şi de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune şi post, prin deasă spovedanie şi împărtăşire şi prin citirea cărţilor sfinte. Căci aşa a răspuns Mîntuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puţina voastră credinţă (Matei 17, 19-20). Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune şi cu post! (Marcu 9, 28-29).
Vedeţi ce ne răspunde Hristos? Vedeţi puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeţi puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alţii se roagă, dacă nu vor să postească. Uniţi rugăciunea cu postul, mergeţi regulat la Sfînta Liturghie, spovediţi-vă curat, mai ales acum în Sfîntul şi Marele Post. Împăcaţi-vă, ajutaţi-vă în greutăţile vieţii şi creşteţi-vă copiii în credinţă şi frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiţi de diavolul prin păcatele tinereţii. Doar vedeţi cîţi părinţi suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători şi răi.
De ne vom ruga cu credinţă şi cu post, vom dobîndi cererile noastre şi vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Amin.

 

 

DUMINICA A IV-A DIN POST — EXEGEZĂ

Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Prăznuirea liturgică a Sfântului Ioan Scărarul în Duminica a patra a Marelui Post — deşi Biserica, atât în Răsărit, cât şi în Apus, i-a acordat ca zi de prăznuire ziua de 30 martie — este întâlnită episodic în secolul al XIII-lea şi nelipsită începând cu secolul al XV-lea. Această consacrare este motivată şi de faptul că lectura Scării, odată cu începutul Postului Mare, a fost nelipsită, atât în mănăstiri, cât şi în bisericile parohiale.

Viaţa Sfântului Ioan Scărarul a fost scrisă de mai mulţi autori, printre care: monahul Daniil, din Mănăstirea Rait, contemporan cu Sfântul; o alta alcătuită de un monah anonim din Sinai, după moartea Sfântului, apărută sub numele Povestirile ; şi o alta, inclusă în Felurite povestiri despre Sfinţii Părinţi din Sinai, în număr de 40, atribuită monahului Anastasie, din obştea mănăstirii. Sinaxarul Sfântului, din data de 30 martie, ziua pomenirii sale, precum şi Viaţa Sfântului, scrisă în secolul al X-lea şi inclusă în Menologion-ul (Mineiul) împăratului Vasile Bulgaroctonul (976-1025) nu aduc informaţii suplimentare. Ca ani de naştere ai Sfântului sunt propuşi: 525 (Krumbacher), 569 (F. Nau), 579 (Bogdanovic), 597 (Altaner).

 Cel mai probabil, Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 580, ceea ce explică absenţa lui între monahii sinaiţi întâlniţi de Ioan Moshu cu prilejul călătoriei sale la Muntele Sinai şi descrişi în Livada duhovnicească. Dacă anul naşterii sale nu se cunoaşte cu exactitate, trebuie să spunem că nici locul naşterii Sfântului Ioan nu este cunoscut. Meletie, arhiepiscopul Atenei, în Istoria bisericească, spune că era de origine palestiniană. A fost contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662). De altfel, Sfântul Ioan Scărarul a realizat o sinteză ascetică a ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul a formulat dogmatic.

A intrat în monahism la vârsta de 16 ani. A fost ucenicul părintelui Martirie, din Muntele Sinai. La vârsta de 20 de ani a fost tuns în monahism. După moartea avvei Martirie, Sfântul Ioan s-a decis să urmeze calea eremitică. Aşa se face că, potrivit monahului Daniil Raiteanul, la 35 de ani, Sfântul Ioan Scărarul s-a retras în Pustiul Thola, aflat la aproape 8 km de Mănăstirea Sinai. În acea perioadă l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Savaitul, care locuia în pustiul Gudda.

Chilia în care s-a retras a fost ridicată cu ceva timp înainte, din porunca împăratului Iustinian, în cinstea Maicii Domnului, pentru a fi locuită de călugă rii aflaţi la poalele Muntelui Sinai, după cum afirmă Procopius (De Aedificiis, 1.5). Regimul său de viaţă era foarte auster. Din cuprinsul Scării reiese că şi-a supus trupul şi sufletul celor mai aspre nevoinţe. Prin contemplaţie şi rugăciune a dobândit curăţia inimii şi experierea prezenţei lui Dumnezeu şi a îngerilor.

În această atmosferă duhovnicească se întreţinea cu citirea Sfintei Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi, ajungând unul dintre cei mai învăţaţi monahi ai timpului său. De aici şi supranumele de Scolasticul (învăţătorul).

După 40 de ani petrecuţi în pustie, la vârsta de 75 de ani, împlinind rugămintea monahilor din Mănăstirea Sinai, a acceptat să revină — ca egumen — în chinovie. Sfântul Ioan nu a condus foarte mult timp mănăstirea, revenind la viaţa anahoretică. În locul său, l-a lăsat egumen pe fratele său Gheorghe, căruia i-a proorocit că va muri la mai puţin de un an după moartea sa; profeţie care s-a adeverit.

Sfântul Ioan Scărarul a murit în anul 680. În acea perioadă, mulţi monahi din Orient au venit să vieţuiască în Peninsula Sinai din cauza ameninţării arabe şi odată cu ei şi Gheorghe, fratele său, devenit episcop de Sinai. De altfel, el a fost primul episcop care s-a mutat din Faran la mănăstire.

Un urcuş care nu cunoaşte limite

Scara zugrăveşte modul său exemplar de a gândi şi de a trăi, pe de o parte, iar pe de alta, sintetizează principiile vieţii creştine. Profunzimea exegezei cestui urcuş duhovnicesc, format din treizeci de trepte, este expresia metamorfozată a propriilor sale trăiri dobândite în isihie prin stăruinţă, prin despătimire, prin înfrânare, prin post, prin priveghere şi rugăciune.

Lucrarea este considerată a fi jurnalul vieţii sale. Primii destinatari ai cărţii au fost călugării din Mănăstirea Rait, Ioan Raiteanul fiind îndemnat să facă ultimele adăugiri, după cum însuşi Sfântul Ioan preciza: „De aceea scrierea aceasta a mea nu ţi-o adresez ţie — departe de mine un aşa gând — căci vrednic eşti în Hristos; nu numai pe alţii, ci şi pe noi înşine să ne întăreşti şi să ne îndrumi întru dumnezeieştile deprinderi”.

Nu se ştie cu exactitate anul în care a fost scrisă Scara. Din titlul scrisorii — prin care Ioan Raiteanul îi sugerezează scrierea acestei lucrări — am putea deduce că Sfântul Ioan a alcătuit Scaraîn timpul pustniciei sale. Totuşi, cercetătorii care au dat tiparului ediţiile complete ale textului consideră că formula de adresare era „Avva Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai” şi că supranumele de Sinaitul se referă la funcţia sa de conducător al marii mănăstiri sinaite.

Şi titlul lucrării a variat în timp. Dacă în primele secole care au urmat scrierii, aceasta era cunoscută sub două nume, alternative, Table duhovniceştişi Scara, cel din urmă a prevalat în virtutea faptului că însuşi autorul a imaginat-o ca o scară a urcuşului dumnezeiesc, fiecare capitol reprezentând o treaptă a urcuşului duhovnicesc, căruia i se închină cei ce voiesc să-şi desăvârşească viaţa creştină. Alegerea numărului de treizeci poate fi pus în legătură cu numărul anilor petrecuţi de Mântuitorul pe pământ înainte de a începe propovăduirea publică.

Scarase bazează, în primul rând, pe experienţa personală a Sfântului Ioan Scărarul, care împrumută unele idei de la autorii anteriori lui. Astfel, el îi aminteşte în mod explicit — însă fără să facă trimiteri punctuale la scrierile lor — pe Origen, Evagrie (ale cărui opinii le dezaprobă), Sfinţii Ioan Casian, Grigorie Teologul (Grigorie cel Mare) şi Efrem Sirul.

Totodată, face aluzie şi la unii bătrâni contemporani lui, pe care fie că i-a cunoscut, fie numai a auzit de ei. Între aceştia îi aminteşte pe Ioan Savaitul, Gheorghe Arselaitul, călugărul Mina, arhidiaconul Macedonie din Alexandria, Isihie din Muntele Horeb.

Deşi nu îi menţionează explicit, Sfântul Ioan foloseşte şi scrierile Părinţilor capadocieni (în special Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nyssa). Familiară îi era şi tradiţia părinţilor pustiei, cuprinsă în special în Pateric, Întâia viaţă duhovnicească a lui Pahomie(cca 390), Istoria lausiacă alui Paladie (419-420), Livada duhovniceascăa lui Ioan Moshu (615-619), Povestea Thaisiei(secolul V) şi Viaţa Sfintei Pelaghia.Se pare că el cunoştea şi scrierile Sfântului Marcu Ascetul (secolul V), Diadoh al Foticeii (secolul V), Nil de Ancira (secolul V), Dionisie Areopagitul (cca 500), Dorotei de Gaza, precum şi cele ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, Avva Isaia Pustnicul, Ioan Carpatinul şi alţii; majoritatea învăţăturilor lor fiind adunate în Filocalia, ne oferă posibilitatea de a le analiza comparativ.

Treptele scării sunt rânduite de autor ţinând cont, în primul rând, de perspectiva vieţii creştine, adică din punctul de vedere al desăvârşirii morale; în acest sens, putem vorbi de o orânduire a lor, ţinând cont de o succesiune logică. Viaţa însăşi a creştinului este un urcuş, care nu cunoaşte limite decât în Dumnezeu — Treime. Cartea, deşi se adresează cu prioritate monahilor, este folositoare oricărui credincios; laicul care o va parcurge cu sporită atenţie îşi va da seama că cele mai multe dintre sfaturile ei i se potrivesc. Deşi scholiile — notele lămuritoare ce însoţesc fiecare treaptă — au fost atribuite egumenului Ioan Raiteanul, se pare că, de fapt, sunt mult mai târzii, majoritatea avându-şi originea în evanghelismul franciscan şi fiind influenţate, în special, de opera lui Angelo Clareno, care a tradus Scarape la 1300, pe când se afla în exil şi vieţuia cu monahii din Meteora în Grecia centrală.

Către eliberarea de patimi și pacea divină

După cum spuneam, Scaraeste structurată în 30 de trepte. Ea ne prezintă treptele fericirii duhovniceşti, pe care suntem chemaţi cu toţii să le urcăm, aşa cum Sfântul Ioan Scărarul, pilduitor, a făcut-o. Numărul treptelor este simbolic, dar are şi un adânc înţeles duhovnicesc, reprezentând vârsta la care Hristos S-a revelat în deplina Sa maturitate.

El clasifică treptele Scării astfel[1]: 1. Retragerea — presupune ieşirea firii de sub stăpânirea materiei; 2. neîmpătimirea — constă în golirea omului de tot ce este stricăcios; 3. înstrăinarea — maică a despătimirii; 4. ascultarea — fereastra prin care poţi vedea dincolo de sine; 5. pocăinţa — o întoarcere a omului de la păcat la virtute, prin nevoinţă şi suferinţă; 6. gândul la moarte — darul lui Dumnezeu prin care deschide sufletului orizontul veşniciei şi perspectiva infinităţii; 7. fericita întristare — dorul intens după viaţa în Dumnezeu; 8. mânia — tulburarea sufletului; 9. ţinerea de minte a răului — ce îngustează sufletul; 10. clevetirea — care surpă iubirea; 11. flecăreala — catedrala slavei deşarte; 12. minciuna — fiica multei vorbiri; 13. trândăvia — moartea tuturor virtuţilor; 14. lăcomia — maica desfrânării; 15. neprihănirea (castitatea) — începutul învierii celei de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase; 16. arghirofilia — închinarea la idoli; 17. nesimţirea — breşa dintre trecut şi prezent; 18. somnul — îngroşarea minţii; 19. privegherea — subţierea spiritului; 20. frica — nedesăvârşirea în iubire; 21. slava deşartă — vânătoarea virtuţilor; 22. mândria — închipuirea de sine; 23. hula — gândurile vrăjmaşilor; 24. blândeţea — contemplarea tainei lui Dumnezeu; 25. smerenia — poarta Împărăţiei lui Dumnezeu; 26. discernământul — curăţenia inimii; 27. isihia — cale a rugăciunii neîntrerupte; 28. rugăciunea — maica virtuţilor; 29. nepătimirea — moartea întru înviere a sufletului; 30. credinţa, nădejdea şi dragostea — amplitudinea cunoaşterii şi trăirii duhovniceşti.

Omul ajuns în vârful scării se simte eliberat de patimi şi încărcat de pacea divină, iruptă din iubirea lui Dumnezeu.

Simbolul scării, viaţa fiecăruia dintre noi

Impactul pe care l-a avut Scarase reflectă şi în iconografie, motivul „Scării” apărând atât în zugrăvirea bisericilor (dintre care în ţara noastră se disting frescele de la Mănăstirile Râşca, Suceviţa, Pângăraţi şi Hurezi), cât şi în gravurile şi miniaturile manuscriselor.

Cea dintâi traducere în româneşte a Scării, cu titlul de Leastviţa, care aparţine Sfântului Mitropolit Varlaam, a determinat pictarea ei la ctitoria ştefaniană „Sfântul Ilie” din cartierul sucevean cu acelaşi nume.

Sintetizând conţinutul Scării, iconografia reprezintă o scară la al cărei capăt de sus aşteaptă Hristos, pentru a-i primi pe cei care au reuşit să urce scara virtuţilor spre Împărăţia cerurilor. De-o parte şi de alta a scării — de multe ori asociată scării din viziunea lui Iacov (Facere 28, 12-13) — sunt reprezentaţi îngerii ce îi ajută pe nevoitori, dar şi diavolii care încearcă să îi tragă în jos sau să îi săgeteze, pentru a-i determina să renunţe, indiferent cât de sus au ajuns. Nu lipsesc nici cei reprezentaţi căzând de pe scară. Simbolul scării este de fapt viaţa fiecăruia dintre noi, iar treptele sunt manifestarea conştiinţei prin curăţirea de păcate. Pentru viaţa sa îmbunătăţită, pentru darul facerii de minuni cu care a fost înzestrat, Sfântul Ioan Scărarul a ajuns să fie considerat, încă din timpul vieţii, drept un pustnic sfânt şi iubitor.

O frescă din biserica Mănăstirii Sinai îl prezintă cu un nimb pătrat, ceea ce sugerează fie că a fost pictat în timpul vieţii, fie imediat după moarte. Poate, de asemenea, să fie şi o sugestivă trimitere la Lumina lui Hristos, Care luminează în cele patru colţuri ale lumii. Chiar dacă acest nimb neobişnuit pare să nu sugereze neapărat sfinţenia, el indică totuşi înalta autoritate de care se bucura. Cea mai veche icoană existentă care îl reprezintă pe Sfântul Ioan cu un nimb rotund datează din secolul al X-lea, fiind o miniatură într-un manuscris.

Sfântul Simeon Noul Teolog a descoperit Scaraîn biblioteca tatălui său, un laic din aristocraţia secolului al X-lea. Scara virtuţilor a fost şi este considerată crucea fiecărui om. Iar urcuşul crucii ne încredinţează de adevărul că viaţa omului trebuie să fie un urcuş continuu în Dumnezeu.

[1] 1 Numerotarea și denumirea treptelor urmează traducerea făcută de părintele Dumitru Stăniloae (Filocalia, IX).