Aceasta a fost din Egipt. Inca de la varsta de 12 ani, s-a despartit de casa parinteasca si a mers in Alexandria. Era tanara si frumoasa si a cazut intr-o desfranare fara spatiu, incat s-a facut ademenitoare multor suflete de barbati tineri si batrani, cu desfatarile pierzaniei desfranarii. Deci, petrecand ea saptesprezece ani in cea mai adanca viata pacatoasa, parandu-i-se ca numai aceasta este viata, Dumnezeu i-a intins o mana de ajutor, facand ca un indreptar de intoarcere la pocainta, de nevointa peste fire si de neasemuita sfintenie.
Ca, dorind sa se inchine lemnului Sfintei Cruci, a mers la Ierusalim, vazandu-si trupul corabierilor, drept plata de calatorie. Dar, incercand sa se apropie de lemnul Sfintei Cruci, s-a intalnit cu o Putere nevazuta, care o respingea afara din biserica, si n-o lasa sa intre. Si, facand incercare de mai multe ori si neizbutind, si-a dat seama de viata ei pacatoasa. Si asa a inceput plansul si pocainta Mariei.
Deci, luand chezasa pe Preacurata, ca de o va lasa sa intre isi va schimba viata, si-a dobandit dorirea si si-a tinut fagaduinta. Avand trei paini uscate drept merinde, a trecut Iordanul si s-a afundat in pustie. Nevointele ei au fost multe si grele, lacrimile neostoite, postul, rugaciunea, goliciunea trupului in frig si in arsita soarelui. Si, asa, a trait 47 de ani in aspra pocainta, in incercari si ispite, afland mantuirea. Si atat s-a inaltat deasupra patimilor, cat trecea si apa Iordanului pe deasupra si, cand sta la rugaciune, se inalta in sus, ca de un cot de la pamant, neavand alt martor decat pe Dumnezeu, iar la sfarsitul vietii, pe dumnezeiescul ei duhovnic, Sfantul Zosima.
Si asa, biruind firea omeneasca, prin nevointa ei si cu harul lui Hristos, si dobandind ingereasca petrecere, cea mai presus de om, inca din lumea aceasta, Sfanta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, in varsta de 76 de ani, in anul 431, pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Tanar. Pentru ale ei sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi! Amin.
1 aprilie – Sf. Cuv. Maria Egipteanca; Sf. Meletie, episcopul Sardelor; Sf. Procopie cehul (Proloagele de la Ohrida)
• Pomenirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca
Biografia acestei preaminunate sfinte
femei a fost scrisă de Sfîntul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.
Odată, în timpul Sfîntului şi Marelui Post, un anume ieromonah, Avva
Zosima, s-a retras în pustia cea mai dinlăuntru, cea de dincolo de
Iordan, cale de douăzeci de zile de mers. Deodată el a zărit silueta
unei fiinţe omeneşti, goală, cu pielea trupului zbîrcită foarte şi cu
părul alb strălucitor, ca lîna; aceasta zărindu-1 şi ea de departe, a
început să fugă de la faţa părintelui, repede. Bătrînul însă a alergat
şi el după acea fiinţă cît a putut şi el de repede, pînă cînd aceea,
oprindu-se la un rîu, a strigat tare: „Avva Zosima, iartă-mă pentru
Domnul! Dar nu pot vedea faţa ta căci femeie sînt, şi sînt goală!”
Atunci bătrînul Zosima şia scos straiul de pe deasupra şi 1-a aruncat
femeii care, înfăşurîndu-se cu el, a ieşit din ascunzişul în care
intrase. Bătrînul s-a înspăimîntat văzînd că acea femeie necunoscută din
pustie îl strigă pe nume. Rugîndu-se de ea cu lacrimi să nu-i ascundă
nimic din istoria ei, căci Dumnezeu îl trimisese spre povăţuire şi
înţelepţire în pustia aceea, femeia i-a povestit care a fost viaţa ei.
Ea se născuse în Egipt, şi începuse să ducă o viaţă plină de desfrînări
în Alexandria încă de la vîrsta de doisprezece ani; în astfel de
necurată viaţă a trăit ea timp de şaptesprezece ani. Mînată de poftele
nestăpînite ale trupului ei, ea s-a îmbarcat odată într-o corabie care
avea destinaţia Ierusalim. Ajungînd în Sfînta Cetate, a voit să meargă
şi să se închine şi ea Lemnului Sfintei de viaţăfăcătoarei şi Cinstitei
Cruci, dar o putere nevăzută o împiedica pe ea ca să intre în biserică.
Cuprinsă de spaimă, ea a privit către icoana Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu din naos şi năpădită de silă şi de ruşine faţă de toată
ticăloasa şi necurata ei viaţă, s-a rugat Maicii Domnului să o lase să
se apropie şi ea de Lemnul Sfintei Cruci şi să i se închine, făgăduind
Maicii Domnului că de aici înainte va face cum îi va porunci ea, şi se
va duce oriunde Preacurata îi va spune. Atunci puterea nu a mai
împiedicat-o să intre în biserică şi să îşi împlinească dorinţa,
închinîndu-se Cinstitului Lemn, Maria s-a întors în naos şi a mulţumit
cu lacrimi Maicii Domnului că a ascultat ruga ei, a preapăcătoasei.
În acel moment a auzit un glas care i-a zis: „Du-te dincolo de Iordan şi
vei afla acolo adevărata pace.” Ea pe dată
şi-a cumpărat trei pîini şi a pornit spre Iordan, unde a ajuns în
aceeaşi seară. In ziua următoare ea a primit Sfînta împărtăşanie în
Mînăstirea Sfîntului loan, după care a trecut de cealaltă parte a Rîului
Iordan. Ea a rămas în acea pustie timp de
patruzeci şi şapte de ani, fără să iasă de acolo niciodată, pentru nici o
trebuinţă, chinuindu-se de mari şi multe spaime, şi de gîndurile cele
de desfrînare, ca şi de nişte fiare sălbatice. Ea se hrănea cu ce
verdeţuri putea găsi în acea pustie. Terminîndu-şi de istorisit viaţa
către Avva Zosima, ea s-a dus puţin mai încolo, stînd la rugăciune;
bătrînul a văzut atunci cum femeia se înalţă uşor în văzduh. După
rugăciune, femeia 1-a rugat să vină din nou în anul următor la acelaşi
loc al ţărmului Iordanului şi să aducă cu el şi Sfînta împărtăşanie;
căci ea va fi acolo, dorind să se cuminece cu Sfintele lui Hristos
Taine, după patruzeci şi opt de ani. Bătrînul a venit negreşit în
următorul an cu Sfînta împărtăşanie şi cu un coş de merinde pentru
Sfînta, la acelaşi loc de pe malul Iordanului, întrebîndu-se cum va face
să-i ducă Sfînta împărtăşanie, căci iată, nu este luntre; căci ajunsese
acolo şi spre seară. Atunci, în lumina lunii, Avva Zosima a văzut-o pe
pustnică apropiinduse de ţărm, de cealaltă parte a apei, a văzut-o
însemnînd apa cu semnul sfintei cruci şi venind către el, păşind pe apă
ca pe uscat. După ce s-a împărtăşit, Sfînta l-a rugat pe Avva să vină şi
în următorul an, la izvoraşul la care a văzut-o prima oară, cel care se
afla la douăzeci de zile de mers în pustia mai dinlăuntru, de dincolo
de Iordan. Aşa făcînd şi în următorul an, precum îi poruncise sfînta,
Avva Zosima a găsit trupul Sfintei mort în acel loc. Deasupra capului
Sfintei, stăteau scrise cu litere pe nisip următoarele cuvinte: „Avva
Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria chiar în locul în care îl
găseşti. Dă ţărîna ţărînei. Am murit
pe l aprilie, în chiar noaptea mîntuitoarei Patimi a Domnului nostru
lisus, după ce am primit din mîinile Preacuvioşiei tale Sfintele şi
Nemuritoarele lui Dumnezeu taine.” Aşa a aflat Avva Zosima şi numele
femeii, pe care nu îl ştiuse nici cînd a auzit istoria ei, nici cînd i-a
adus un an după aceea Sfintele Taine. Şi încă altă minune 1-a mai
umplut pe Bătrînul Zosima de spaimă, şi anume, că luînd şi
împărtăşindu-se cu Sfintele Taine la malul Iordanului, ea a ajuns tot în
aceeaşi seară la pîrîiaşul la care Avvei Zosima îi trebuiseră atunci
douăzeci de zile ca să ajungă pînă la el. Astfel, preasfinţitul bătrîn a
îngropat trupul minunatei Sfinte a lui Dumnezeu, Maria Egipteanca.
Ajungînd la mînăstirea lui, Cuviosul Zosima a povestit înaintea întregii
obşti povestea vieţii acestei preaminunate femei, împreună cu toate
minunile ei la care a fost însuşi martor. Aşa ştie Dumnezeu să
proslăvească pe acei mari păcătoşi care cu adevărat se pocăiesc în toate
zilele vieţii lor. Sfînta Maria Egipteanca se mai prăznuieşte de către
Biserică şi în Duminica a Cincea din Sfîntul şi Marele Post. În aceste sfinte zile de post, Biserica oferă viaţa acestei sfinte ca pildă vie de pocăinţă adevărată pentru toţi creştinii. Sfînta Maria Egipteancă a trecut la locaşurile cele cereşti cam pe la anul 530 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Meletie, Episcopul Sardelor din Asia Mică
Sfîntul Meletie a fost minunat arhipăstor
de suflete în Biserica Creştină a veacului al doilea. Lucrînd cu
dumnezeiască îndemînare, el s-a străduit să adune toate cărţile
Sfintelor Scripturi într-un singur codex. Cu blîndeţea, evlavia şi
sfinţenia vieţii lui, el s-a nevoit să restaureze pacea şi liniştea în
Biserica din Laodiceea, care era tulburată de problema datei la care
trebuie prăznuită Slăvită înviere a lui Hristos. În afară de aceasta, al
a fost zid de apărare a creştinismului contra tuturor idolatriilor
păgîne. El a călătorit la Roma cam pe la anul 170, spre a-i înmîna
împăratului Marc Aureliu o Aplogie scrisă a Bisericii Creştine. Sfîntul
Meletie, acest bărbat învăţat, evlavios şi arzînd de focul rîvnei dumnezeieşti, a adormit cu pace în Domnul la anul 177 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Procopie Cehul
Cuviosul Procopie s-a născut în oraşul
Hotiş din ceea ce astăzi reprezintă Republica Cehă. El a fost hirotonit
preot şi apoi s-a retras într-un munte spre a trăi după modelul
sihastrilor răsăriteni din vechime. Herzog Ulrich 1-a aflat din
întîmplare pe sihastrul Procopie, şi văzînd unde trăieşte şi se
nevoieşte, 1-a ajutat să întemeieze acolo o mînăstire cu praznicul
Sfîntului loan Botezătorul Domnului, pe malul rîului Sazava. Acest sfînt
bărbat a trecut la cele veşnice la anul 1053.
Cântare de laudă la Sfânta Maria Egipteanca
Femeie a pocăinţei, a sinelui ei
Aspră judecătoare,
Maria a hotărît de faţă omenească
Pururi Să se ascundă.
Da, o, vai mie păcătoasei,
Cea de păcat înnegrită!
Patimile ca nişte fiare muşcă
Din carnea inimii;
Ca şerpi veninoşi colcăie înlăuntrul
Sufletului.
Da, o, vai mie păcătoasei,
Cea care de patimi sînt sfîşiată!
Dar Tu pentru păcătoşi ai venit să Te jertfeşti,
Domnul meu, şi Dumnezeul meu!
Nu Te scîrbi de mine, mult necurata!
O, ascultă plînsul şi jalea ticăloasei Maria
Al celei mai păcătoase dintre pămînteni!
Domnul S-a milostivit,
El pe Maria a vindecat-o
Înnegritul ei suflet mai alb decît zăpada l-a făcut.
Slavă Ţie, Domnul meu şi Dumnezeul meu,
Slavă Ţie!
Căci iată Tu vasul necurăţiei de nerecunoscut l-ai înnoit,
Şi cu aur curat l-ai împodobit;
Tu harul Tău întru dînsul ai turnat,
Şi din belşug ai turnat.
O, milostivirea Ta cea mare, Doamne,
O, Slavă Ţie, Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Maria s-a împodobit cu Duhul
Ca şi cu un strai de lumină,
Ea s-a încins cu putere
Ca şi un înger al lui Dumnezeu,
Prin puterea Duhului Tău,
Domnul meu şi Dumnezeul meu,
Prin marea ta milostivire,
Maica Domnului meu!
Dar ce este această minunată mireasmă
Ce din această pustie respiră?
Ea este asemenea miresmei curate de tămîie
Din Casa lui Dumnezeu.
Este sfinţenia Mariei
Cea care binemiresmează pustia!
Cugetare
Oare cum se face că avem atîta bogăţie de
mărturii scrise despre marile suferinţe şi despre sfinţenia bărbaţilor
şi femeilor creştine celor de demult, dar şi de aproape? Aceasta se
întîmplă deoarece chiar şi în conştiinţa oamenilor doar sfinţii sînt cu
adevărat mari biruitori, adevăraţi învingători.
Chiar şi în războaiele omeneşti, nimeni nu se socoteşte erou fără să fi trecut prin focul luptelor, fără să fi suferit cumplit, fără să fi fost rănit, fiecare rană socotindu-i-se ca o medalie.
Cu atît mai mult este aşa în războiul
duhovnicesc, cel care se duce pentru un adevăr suprem, cunoscut şi
învederat, şi în care nu poate să încapă lauda de sine şi preamărirea
propriilor isprăvi, căci ele în războiul duhovnicesc nu ajută la nimic,
dimpotrivă, îl duc pe războinic la pierzanie.
Cel care nu se angajează în luptă pentru dragostea lui Hristos, fie cu lumea, fie cu diavolul, fie cu propriul sine, cum va putea fi el socotit printre ostaşii lui Hristos?
Aşadar, cum se va număra cineva printre
împreună-biruitorii cu Hristos? Despre acest cumplit război duhovnicesc
i-a grăit Maria Egipteanca Bătrînului Zosima: „În primii şaptesprezece
ani pe care i-am petrecut în pustie m-am luptat cu poftele cele
nebuneşti ale trupului meu mai cumplit decît cu nişte fiare sălbatice.
Căci pofteam să mănînc carne şi peşte, din care aveam cu îmbelşugare în
Egipt. Mai pofteam să beau vin ales, pe cînd în pustie nu găseam nici
măcar apă ca să-mi potolesc ticăloasa mea sete. Pofteam să aud cîntece
de desfrînare. Plîngeam de durere, strigam, şi îmi băteam pieptul.
Strigam şi mă rugam în genunchi către Maica lui Dumnezeu să mă
izbăvească de aceste cumplite fiare ale gîndului, să mă izbăvească de
acest chin. După ce am plîns şi m-am zbuciumat ani îndelungaţi fără să
abandonez lupta, am văzut deodată o lumină care m-a înconjurat din toate
părţile, şi o anume pace minunată, niciodată cunoscută mie, mi-a
inundat sufletul.”
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpânul Iisus, la Trupul Lui Cel neînsufleţit:
- Să luăm aminte la Trupul Lui cel neînsufleţit care zace în mormînt fără viaţă, Cel Care în viaţă fiind a înviat şi morţii din morminte;
- Să luăm aminte la cum şi mort fiind, iudeii fierbeau de ură pentru El;
- Să luăm aminte la cum chiar ucenicii Lui s-au încuiat prin casele lor de frica iudeilor (loan 20: 19)
Predică
Despre împlinirea marii prorocii – „Ca un miel spre junghiere S-a adus.” (Isaia 53: 7).
Văzînd cu ochiul duhului său prorocesc
prin secolele viitoare, slăvitul Proroc Isaia a strigat tare prorocia
minunii ce avea să vie, înfricoşata Jertfă de pe Golgota. De departe în
timp el L-a văzut pe Stăpînul lisus Hristos ducîndu-Se la jertfă precum
un miel fără de glas ce este dus la junghiere.
Căci mielul merge la junghierea sa ca şi cum ar merge la păşunea din care îşi ia hrană: fără să se apere, fără să se teamă, fără răutate. Astfel a mers şi Domnul nostru la Jertfa Sa: fără să Se apere, fără să Se teamă, fără răutate.El nu a strigat: „Oamenilor, nu faceţi aceasta!” El nu a întrebat: „Oamenilor, pentru ce îmi faceţi aceasta?”
El nu a osîndit pe nici unul dintre
ucigaşii Lui. El nu S-a revoltat, nu a protestat, nu S-a împotrivit
uciderii Lui. El nu S-a mîniat. El nu a gîndit răul despre ucigaşii Lui,
despre cei care au cutezat să se facă Lui judecători. Cînd din fruntea
Lui înconjurată de spini a început să curgă sîngele, El a stat tăcut.
Cînd Faţa Lui a fost murdărită de scuipatul nelegiuiţilor, El a rămas
tăcut. Cînd Lemnul Crucii pe care o ducea în spate s-a îngreunat asupra
Lui, El a îndurat şi a mers mai departe. Cînd durerea L-a covîrşit pe
cînd stătea răstignit pe Cruce, El a plîns, dar nu către oameni, ci
către Tatăl Lui Cel din Ceruri. Cînd Şi-a dat Duhul Său, Ochii Lui S-au
îndreptat către cer, iar nu către pămînt. Căci izvorul puterii Lui este
în cer, iar nu pe pămînt. Iar izvorul mîngîierii Lui este Dumnezeu
Tatăl, iar nu oamenii. Căci Patria Lui cea adevărată este împărăţia
Cerurilor, iar nu cea a pămîntului. „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel Ce
ridică păcatul lumii” (loan 1: 19). Aşa a strigat Sfîntul loan
Botezătorul cînd L-a văzut pre Stăpînul lisus Hristos. Şi iată, acum se
împlineşte această prorocie pe Muntele Golgota. Iată acum Se jertfeşte
şi Se omoară Mielul lui Dumnezeu, pentru păcatele lumii, ale întregii
omeniri celei din veac şi pînă în veac. O, fraţilor, această
preacostisitoare jertfă s-a făcut şi pentru păcatele noastre, ale celor
de acum, ale mele, şi ale voastre. Sîngele Mielului Celui blînd şi fără
de pată S-a adus pentru toate timpurile şi pentru toate generaţiile, de
la întîiul şi pînă la cel din urmă om de pe pămînt. Plînsul Lui din
Grădina Ghetsimani a fost şi pentru noi, şi pentru răutatea noastră, şi
pentru slăbiciunea noastră, şi pentru păcătoşenia noastră. Şi pentru noi
cei de acum S-a vărsat acel sînge.
Fraţilor, să nu dispreţuim cea de nedescris şi preacostisitoare jertfă cu care noi am fost răscumpăraţi. Doar în baza ei avem noi vreo valoare ca oameni, în absenţa ei, sau în condiţiile în care noi ne lepădăm de ea, atunci noi ca oameni nu mai valorăm nimic.
Nu sîntem decît un fum fără foc şi nişte nori cenuşii fără de ploaie.
O, Stăpâne Preamilostive Doamne,
miluieşte-ne şi Te milostiveşte şi spre noi. Căci numai Ţie se cuvine
toată cinstea şi mulţumirea în veci, Amin!
Sinaxar 1 Aprilie
În această lună, în ziua întâi, pomenirea preacuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca.
- Slujba sfintei Maria Egipteanca (cu mai multe imagini)
- Viata cuvioasei Maicii noastre Maria egipteanca (scrisa pe larg, de sfantul Sofronie, patriarhul Ierusalimului
Iar sfântul Zosima, care a împărtăşit-o şi îngropat-o pe sfânta Maria Egipteanca este prăznuit pe 4 aprilie.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi mărturisitorului Macarie, egumenul Peleichitului.
Acest între sfinţi părintele nostru Macarie, în Constantinopol fiind
născut, şi prunc sărman rămânând după părinţii săi, a fost crescut de un
moş adevărat al său, fiind dat la învăţătura Sfintelor Scripturi. Şi
având firească isteţime, şi multă osârdie arătând, în scurtă vreme
petrecând toată Scriptura, a cunoscut nimicnicia şi grabnica stricăciune
a celor vremelniceşti, precum şi veşnicia celor cereşti. Pentru
aceasta, ieşind din cetate, s-a dus la Mânăstirea numită Pelechiti, şi
amestecându-se cu monahii de acolo, lepădând numele Hristofor, căci aşa
se numea mai înainte, Macarie de acum înainte s-a numit. Deci slujind
mai la toate trebuinţele chinoviei şi săvârşind virtuţile prin multa
smerenie, s-a făcut începător şi făcător de minuni preaminunat. Căci
Dumnezeu prin el a vindecat patimi nevindecate; şi ploaie din cer a
pogorât peste pământ prin rugăciune, şi mare şi vestit făcându-se el în
zilele acelea, multă mulţime năzuia către el. Unii adică durerile
sufleteşti prin el curăţindu-le, iar alţii trupeşti vindecări dobândind;
însă alţii sufleteşte şi trupeşte de el întărindu-se, se întorceau la
casele lor. Auzind vestea aceasta, Tarasie preasfântul patriarh al
Constantinopolului a trimis de la chemat ca să vindece pe Pavel
patriciul, ce avea boală primejdioasă şi era deznădăjduit de vindecare.
Sfântul l-a vindecat. După aceea şi pe soţia lui, de asemenea boală
pătimind şi deznădăjduită fiind de doctori, iarăşi a vindecat-o sfântul,
pe care şi binecuvântându-l patriarhul, l-a făcut slujitor Domnului,
căci nu bolea cu boala neascultării, ca cei mulţi. Ducându-se la
mânăstirea sa, smerenia ce o avea mai mult înmulţită a pus-o în lucrare.
Atunci lucrătorul de sminteli, diavolul, a pus în Bizanţ împărat tiran,
care a dat cinstitele icoane în foc şi în apă. Acesta era Leon
Armeanul, care a trimis în surghiunie pe preasfântul patriarh Nichifor,
şi care chinuia pe arhierei şi arhimandriţi cu izgoniri şi închisori şi
cu cumplite bătăi. Atunci şi acest minunat bărbat, fiind din pomeniţii
mai sus sfinţi părinţi, la felurite chinuri a fost dat, şi în închisoare
a petrecut până la sfârşitul acelui împărat. Iar după acela împărăţind
Mihail Gângavul, şi acesta de aceeaşi spurcată credinţă fiind, a scos pe
sfântul de la închisoare, şi prin alţii mult măgulindu-l şi
îngrozindu-l, nu a reuşit să-l înduplece de partea lui a fi. Pentru care
şi izgonindu-l la Ostrovul Afusie îl avea în pază. Iar sfântul suferind
toate vitejeşte, mulţimea lui Dumnezeu. Deci zăbovind în acea izgonire
şi mult nevoindu-se, şi de minuni făcător acolo făcâdu-se, s-a mutat
către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Gherontie şi Vasilid, care prin sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului şi dreptului Ahaz.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Varsanufie de la Optina.
Paul I. Plikhanov, fiul lui Ioan şi Natalia Plikhanov,
s-a născut în oraşul Samara în 5 iulie 1845. Mama i-a murit pe când era
încă prunc şi tatăl său s-a recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă o
mamă. Deşi severă cu el, mama vitregă i-a fost ca o adevărată mamă şi
copilul a îndrăgit-o mult.
Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Paul s-a înrolat în armata
cadeţilor din Polotsk. Şi-a completat studiile la Şcoala Militară din
Orenburg devenind ofiţer. Mai târziu a terminat şi Şcoala de Ofiţeri
Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul militar din Kazan
şi, în cele din urmă, devenind colonel.
Odată, bolnav de pneumonie, Paul simţea că nu mai are
mult de trăit. L-a rugat pe subofiţerul sanitar să-i citească din Sf.
Evanghelie şi şi-a pierdut cunoştinţa. Atunci a avut o vedenie în care
parcă cerurile s-au deschis şi el s-a înfricoşat de acea lumină
puternică. Întreaga sa viaţă cu toate păcatele i-a trecut prin faţa
ochilor şi l-a cuprins un sentiment de pocăinţă. Atunci o voce i-a spus
să meargă la Mănăstirea Optina dar doctorii nu au crezut că îşi va
reveni. Sănătatea i s-a îmbunătăţit şi colonelul a vizitat Mănăstirea
Optina. În august 1889 stareţ la Optina era Sf. Ambrozie (10 octombrie)
care l-a sfătuit pe Paul să-şi pună în bună orânduială treburile
lumeşti. După alţi doi ani Sf. Ambrozie i-a dat binecuvântare să rupă
orice legătură cu lumea şi să vină la Optina în trei luni.
Nu i-a fost uşor colonelului să lase serviciul militar
în numai trei luni şi avea multe ispite cu această ascultare deoarece i
s-a propus o promovare la rangul de general, cerîndu-i-se să-şi amâne
retragerea din armată. Unii chiar au încercat să-i găsească o soţie,
luînd în derâdere hotărârea lui de a se călugări. Chiar în ultima zi a
celor trei luni şi-a terminat de rezolvat problemele şi s-a întors la
Optina. Deja Sf. Ambrozie era pus în sicriu în biserica mănăstirii.
Sf. Anatol I (25 ianuarie)
a urmat Sfântului Ambrozie ca stareţ al mănăstirii şi l-a trimis pe
Paul sub ascultare la Ieromonahul Nectarie (29 aprilie) ca ucenic şi
coleg de chilie. În 1892 a fost acceptat ca novice şi un an mai târziu,
a fost tuns rasofor. În cei zece ani care au urmat, rasoforul a trecut
prin diferite stagii ale vieţii monastice fiind hirotonit diacon
(1902) şi preot (1903). Călugărul Paul a primit în secret schima în
decembrie 1900 datorită unei boli grave. Când a fost întrebat ce nume
doreşte el a răspuns că nu are importanţă. Atunci i s-a dat numele de
Varsanufie în cinstea Sf. Varsanufie al Tverului şi Kazanului (11 aprilie).
Deşi s-a făcut bine, nu a primit mantia până în decembrie 1902, după
slujba Sfintei Liturghii în care s-a descoperit că fusese tuns pe patul
de boală.
În 1 septembrie 1903 monahul Varsanufie a primit
ascultarea să îl ajute pe Părintele Iosif, egumenul schitului, la
îndrumarea duhovnicească a fraţilor şi surorilor mănăstirii Shamordino.
La începutul războiului ruso-japonez din 1904,
călugărul Varsanufie a fost trimis în Orient ca şi preot militar avînd
misiunea de a îngriji soldaţii răniţi. După terminarea războiului în
august 1905, Sf. Varsanufie s-a întors la Optina în 1 noiembrie al
aceluiaşi an.
Părintele Iosif fiind prea bătrân şi slăbit ca să mai
poată îngriji de problemele mănăstirii, Sf. Varsanufie a fost numit
egumen în locul său, restabilind în scurt timp ordinea, disciplina,
plata datoriilor, repararea clădirilor, şi altele asemenea, în toate
împletind stricteţea cu grija părintească şi blândeţea pentru toţi cei
aflaţi sub îndrumarea lui.
Sf. Varsanufie, ca toţi părinţii de la Optina, a
dobândit darul înaintevederii şi al tămăduirii bolilor fizice şi
psihice ale oamenilor. Unul din fiii săi duhovniceşti, monahul Inocent
Pavlov, îşi aminteşte cât de înfricoşat a fost la prima sa spovedanie
la Părintele Varsanufie care ştia şi cele mai ascunse gânduri ale lui,
amintindu-i chiar şi de lucruri şi persoane pe care el le uitase
demult. Sfântul i-a vorbit blând, spunîndu-i că Dumnezeu i-a îngăduit
să vadă acelea despre el. "Cât trăiesc eu, să nu spui la nimeni despre
cele ce ai văzut dar după moartea mea poţi să povesteşti şi altora,"
îi spuse sfântul.
Sf. Varsanufie iubea cărţile duhovniceşti, îndeosebi
Vieţile Sfinţilor. El obişnuia să spună că cei care citesc cu evlavie
din acele cărţi vor avea multe de câştigat. Mai spunea că multe
întrebări ale vieţii noastre îşi află răspuns în vieţile sfinţilor
pentru că ele ne învaţă cum să trecem peste greutăţi, cum să ne păstrăm
credinţa lucrătoare, să luptăm împotriva vrăjmaşului şi să ieşim
victorioşi. Deşi Vieţile Sfinţilor erau la îndemâna oricui, părintele
se întrista când auzea că mulţi nu le-au citit.
Sf. Varsanufie pomenea mulţi sfinţi în pravila sa
zilnică şi nu întâmplător. Fiecare sfânt, explica el, avea un rol anume
în viaţa lui. Dacă, de exemplu, se întâmpla ceva important într-o zi,
căuta să vadă ce sfinţi se prăznuiau atunci, după care îi pomenea în
fiecare zi. Mai târziu a observat că în ziua praznicului lor, sfinţii
îl păzeau de necazuri şi primejdii. În 17 decembrie 1891, praznicul
profetului Daniel şi a celor cei trei tineri sfinţi, a plecat din Kazan
şi nu s-a mai întors. În acea zi s-a hotărât să moară lumii şi sfântul
a simţit atunci că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor de patimi, la
fel ca şi pe cei trei tineri izbăviţi din cuptorul de foc pentru că nu
s-au închinat idolilor, bătrânul a fost convins că a plecat din lume
nevătămat pentru că nu s-a închinat desfrâului, mândriei, lăcomiei şi
altor idoli.
Prin 1908, Sf. Varsanufie părea să se îmbolnăvească
tot mai des, vorbind tot mai mult despre clipa despărţirii de această
lume. În aprilie al aceluiaşi an, cineva i-a trimis un pachet în care
se afla marea schimă. Călugărul Varsanufie şi-a dorit de multă vreme să
fie tuns în schima mare înainte de a muri dar nu a spus acest lucru
nimănui în afară de arhimandrit. De aceea, a văzut în aceea un semn că
se va duce la Domnul.
Într-o noapte de iulie 1910, părintele s-a simţit atât
de rău încât a trebuit să iasă din biserică în timpul privegherii şi să
se întoarcă la chilia lui. În dimineaţa următoare nu mai putea sta
singur pe picioare. În acea noapte a fost tuns în schima mare.
Însă mila lui Dumnezeu l-a învrednicit cu zile şi
părintele şi-a revenit. Dar la mănăstire au apărut alte probleme.
Călugării noi care veneau, erau majoritatea din medii duhovniceşti mai
relaxate şi nu înţelegeau sfinţenia monahismului sau noţiunea de
duhovnic, astfel încât aceştia au început a cere reformă şi schimbare
în cadrul mănăstirii. Ei urmăreau poziţii în posturi de conducere şi să
închidă schitul. Din cauza numeroaselor plângeri ale fraţilor nou
veniţi, Sf. Varsanufie a fost mutat ca egumen la Mănăstirea
Golutvinsky. Când a sosit la noua mănăstire, sfântul a găsit totul în
paragină. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut râvna şi curând mănăstirea
şi-a redobândit suflul duhovnicesc. Veneau tot mai mulţi oameni auzind
că acolo este un părinte venit de la Optina, ameliorîndu-se astfel şi
problema financiară. Dar, pe fraţii care se împotriveau regulilor din
mănăstire a trebuit să-i îndepărteze.
La începutul lui 1913, Sf. Varsanufie s-a îmbolnăvit
din nou şi l-a rugat pe Mitropolitul Macarie al Moscovei să-i dea
binecuvântare să se retragă la Optina, dar n-a fost să fie. Sfântul s-a
dus la cele sfinte în ziua de 1 aprilie iar trupul i-a rămas la
biserica din Golotvino până în 6 aprilie (care a fost şi Sâmbăta lui
Lazăr). După slujbă moaştele au fost trimise cu trenul la Optina pentru
a fi îngropate acolo. Trenul a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprilie iar
sicriul a fost purtat de cler până la Optina.
Patriarhia Moscovei a autorizat ca slăvirea Părinţilor
de la Optina să se facă în 13 iunie,1996. Dezgroparea sfintelor moaşte
ale sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatolie I,
Varsanufie şi Anatolie II a început în 24 iunie/7 iulie, 1998 şi s-a
încheiat în următoarea zi. Dar, pentru că hramurile bisericii (naşterea
Sf. Ioan Botezătorul şi celelalte) se asociau cu datele dezgropării
sfintelor moaşte, Patriarhul Alexei al II-lea a stabilit 27 iunie/10
iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment. Moaştele sfinţilor
părinţi se odihnesc acum la noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii
Preacurate.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru cei ce fac rautati si nu sunt pedepsiti aici.
Deci, acestea stiindu-le, sa nu ne tulburam. Isaia Proorocul a fost fierastruit, Stefan cu pietre a fost ucis. Petru Apostolul a fost rastignit, Ioan, Mergatorul inainte, a fost taiat cu sabia si alti multi Sfinti cumplite primejdii si tot felul de moarte au luat. De multe ori, cei binecredinciosi, pentru ca au putine greseli, ca si de acelea sa se izbaveasca, iau multe necazuri si intristari. Ca nu este nici un drept, care sa nu aiba vreo greseala si nu este nici un pacatos, care sa nu aiba ceva lucru bun. Precum si pacatosii mor in cumplite morti, ca si ceilalti, vazandu-i pe ei pedepsiti, sa se teama. Insa cei ce mor cumplit isi iau o parte de usurare in osanda, ca, pe acela pe care il iubeste Domnul, il cearta. Iar cei ce petrec intru indestulare si in nimic n-au fost incercati, unii ca acestia sunt in primejdie si sa ia seama! Dumnezeului nostru, slava!
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, sa nu ne lenevim a citi cartile Scripturii.
Insa Dumnezeu a descoperit oamenilor, prin Sfintele Carti, toate smintelile vicleanului diavol, ca sa nu insele pe cei ce cred in El. Si ne-a daruit asupra diavolului Cinstita Cruce, iar asupra laturilor lui, Sfintele Carti, pe care, ascultandu-le si facand cele scrise, vom castiga sfintenia si viata vesnica, salasuirea cea impreuna cu Sfintii, intru Hristos Iisus, Domnul nostru. Amin.
Întru aceastã zi, cuvant din Limonar, despre cum a miluit Sfantul Apolinarie pe un tanar, fara stirea lui.
Deci, a chemat pe iconomul sfintei biserici si i-a grait lui: "Nimanui sa nu spui ceea ce voi sa fac." Iar el a zis: "Nadajduiesc stapane, spre Fiul lui Dumnezeu, ca nimeni din oameni nu va sti." Iar patriarhul a vorbit lui pentru tanarul acela: "Voiesc a-l milui pe el. Deci, mergi si scrie act de datorie, ca de la fericitul tata al acestui tanar, s-a luat, pentru trebuinta bisericii, cincizeci de livre de aur si scrie si martori." Iar el a facut asa si a dat inscrisul patriarhului. Ci, tatal tanarului murise de zece ani si mai bine, iar inscrisul se arata nou, si, pentru aceasta a poruncit patriarhul sa-l puna pe el in grau, ca sa se invecheasca. Si, dupa putine zile, a adus actul acela ca si cand era vechi si l-a dat patriarhului. Si a zis patriarhului: "Mergi acum, frate, si graieste tanarului: Ce-mi vei da mie, daca-ti voi da un act care-ti trebuie? Dar, cauta sa nu iei mai mult de trei galbeni. Si sa-i dai actul." Si, raspunzand iconomul a zis: "Cu adevarat stapane, daca vei porunci, nimic nu voi lua." Si i-a zis patriarhul: "Voiesc numai atata sa iei, trei galbeni."
Si a mers iconomul, dupa porunca, la tanar si i-a zis lui: "Mai inainte, cu putine zile, am aflat un act pe care mi l-a dat fericitul tatal tau, spre pazire. Raposand tatal tau, s-a intamplat a fi la mine inscrisul pana in ziua de astazi, ca am uitat si nu mi-a venit la indemana sa ti-l dau; dar acum, ce imi vei da mie, ca eu sa ti-l dau?" A grait lui tanarul: "Ce voiesti, stapane, iti dau tie." Si a zis iconomul: "Da-mi trei galbeni." A grait lui tanarul: "Cu adevarat, stapane, daca va fi asa, si mai mult iti voi da tie." Iar el a zis lui: "Datornicul este si bogat si intelept si-ti vei scoate plata fara osteneala." Si i-a dat scrisoarea, in care scria despre cele cincizeci de livre de aur. Iar el, luand-o cu bucurie, a mers la patriarhul si i-a dat lui scrisoarea aceea.
Si, citind-o patriarhul a zis tanarului ca si cum s-ar fi suparat: "De cand a murit tatal tau sunt zece ani, unde ai fost pana acum? Du-te si nu ma supara." Si a zis tanarul: "Cu adevarat, stapane, n-am avut eu scrisoarea aceasta, ci, zilele acestea, mi-a dat-o mie iconomul, graind: Cautand alte hartii, am aflat-o si pe aceasta. Iar patriarhul, oprind la sine scrisoarea, l-a slobozit pe el, zicand: "Ma voi gandi la aceasta." Si, dupa o saptamana, din nou, a venit tanarul. Iat patriarhul, iarasi, cercetandu-l pe el, i-a zis: "Pentru ce ai zabovit atata?" Si se facea ca nu vrea sa-i dea lui. Atunci, a grait lui tanarul: "Stie Dumnezeu, stapane, ca nu avem cu ce sa ne hranim si ceea ce va pune Dumnezeu in gandul preasfintiei tale, cu aceea sa ma miluiesti." Atunci, a grait lui cel intru sfinti, patriarhul Apolinarie, prefacandu-se ca si cand il ruga pe dansul: "Toata datoria ce scrie in scrisoare ti-o voi da tie, dar te rog pe tine, fratele meu, sa nu ceri de la sfanta biserica dobanda." Atunci tanarul, inchinandu-se, a grait lui: "Ce voiesti, stapane, si ce vei porunci, aceea voi face, nu numai dobanda, ci si din aurul ce scrie in scrisoare, ia cat voiesti." Iar patriarhul a zis: "Nu, destul ne este iertarea dobanzii." Si, luand cincizeci de livre de aur, le-a dat tanarului. Si, facand rugaciune pentru dansul, l-a slobozit pe el, multumindu-i pentru lasarea dobanzii.
Asa sunt faptele, cele ascunse si nearatate oamenilor, ale dumnezeiescului Apolinarie. Ca nu numai ridica din atata saracie, dar si covarsea cu darnicia. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.