4 august – Sf. 7 tineri din Efes;Sfântul Mucenic Tatuil; Aducerea moaștelor Sfintei Mucenițe Evdochia; Sf. Mc. Cosma Etolianul [Etolul]

 

 

• Pomenirea Sfinţilor șapte tineri din Efes

În timpul împărăţiei lui Decius au fost cumplite prigoane împotriva creştinilor. Însuşi Decius a mers la Efes, unde a poruncit cu mult zgomot să se organizeze festival păgînesc în toată cetatea, la care să fie prezent tot poporul, pînă la unul. Închinătorii la idoli aveau să „sărbătorească” mai ales prin aceea că în aceeaşi zi aveau să fie daţi la torturi bestiale şi la moarte mulţime de creştini. Dar şapte tineri, care erau cu toţii ostaşi, nu s-au alăturat necuratei idolatrii, ci s-au rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul să îi păzească şi să îi mîntuiască pe creştinii cei care erau măcelăriţi ca animalele de junghiere. Aceşti şapte tineri erau fiii celor mai de vază bărbaţi ai cetăţii Efes. Numele lor sînt Maximilian, Iamblicus, Marinian, Ioan, Dionisie, Exacustodianus şi Antoninus. Cînd au aflat că numele lor au fost citate acuzator înaintea împăratului, ei s-au retras pe o înălţime din apropierea Efesului, numită Dealul Celion, şi acolo s-au ascuns într-o peşteră. Aflînd împăratul despre aceasta, a poruncit zidirea intrării în peşteră, spre a-i da pe tineri morţii prin înfometare şi sufocare. Dar Dumnezeu, întru a Sa minunată şi negrăită Purtare de Grijă a adus un somn nemahitîlnit asupra celor şapte tineri, care a durat peste două sute de ani. La vremea zidirii gurii peşterii, doi curteni imperiali care în taină erau creştini, Theodor şi Rufin, au zidit în grosimea peretelui şi o cutiuţă de cupru, în care au aşezat scrise, pe plăcuţe de plumb, numele fiecărui tînăr şi moartea lor mucenicească, în timpul împărăţiei păgînului şi idolatrului Decius. S-au scurs mai mult de două sute de ani de la faptele acestea. În timpul împărăţiei lui Teodosie cel Mic (408-450) s-a iscat o dispută aprinsă cu privire la posibilitatea învierii morţilor, în care unii, şi nu puţini, dintre cei ai Bisericii, nu credeau, sau pe care o puneau la îndoială. Împăratul Teodosie se afla în mare întristare şi tulburare din pricina acestei dezbinări în biserică şi se ruga lui Dumnezeu să dezvăluie grabnic, precum va voi, oamenilor adevărul. S-a întîmplat atunci că nişte păstori din Adolius, care stăpîneau dealul Celion, să aibă nevoie de noi staule pentru oile lor; de aceea ei au şi început să le ridice, folosind pietre tocmai de la acea peşteră. Ei mişcau şi scoteau piatră cu piatră, pe care o potriveau apoi în noul zid de împrejmuire al staulului oilor. Deodată tinerii s-au trezit din somnul lor, la fel de tineri şi de sănătoşi ca în ziua în care au adormit. Vestea acestei minuni s-a răspîndit ca fulgerul în toată împărăţia, astfel încît însuşi împăratul a venit însoţit de sobor de ierarhi şi preoţi şi a stat de vorbă cu tinerii, cuprins de bucurie şi de uimire. La distanţă de o săptămînă de la minunata lor trezire, tinerii au adormit iar somnul morţii celei fireşti, întru aşteptarea învierii de obşte. Împăratul Teodosie a voit să ia trupurile lor şi să le aşeze în racle cu totul de aur, dar tinerii s-au înfăţişat în vis înaintea împăratului şi i-au cerut să fie lăsaţi în pămîntul peşterii în care au adormit întîi.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Cosma, cel întocmai cu Apostolii

Sfîntul Cosma s-a născut în Etolia, în satul numit Megadendron (Copacul cel Mare). El a mers de tînăr la Sfîntul Munte, unde s-a tuns monah în Mînăstirea Filotheu. Dar mînat de dorinţa fierbinte de a vesti Sfînta Evanghelie poporului celui asuprit de stăpînirea turcă, care zăcea întru întunericul şi umbra uitării credinţei sfinte strămoşeşti, Sfîntul Cosma a mers la Constantinopol, unde a cerut binecuvîntarea Patriarhului Serafim al Doilea ca să pornească la această sfîntă lucrare. El a mers şi a predicat Sfînta Evanghelie în ţinuturile dunărene, dar a rămas cel mai mult în Albania, unde a suferit prigoane şi schingiuiri cumplite din partea lui Kurt Paşa, care era instigat la aceasta de evreii din partea locului. Astfel turcii 1-au sugrumat pe Sfîntul Cosma Etolul şi 1-au aruncat într-un rîu, la anul 1779. Moaştele lui de minuni făcătoare se odihnesc în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din satul Kalikontasi, nu departe de oraşul Berat. Sfîntul Cosma Etolul a luat mucenicia pentru Hristos întru al şaizeci şi cincilea an al vieţii lui.

Aducerea moaștelor Sfintei Mucenițe Evdochia

Această muceniţă era creştină, de neam roman, dinspre părţile Răsăritului. Ea a fost robită de perşi şi a fost dusă în ţara lor, unde, fiind iscusită în Sfânta Scriptură, învăţa credinţa pe toţi robii, iar femeile perşilor, aflând de la robi despre ea, o iubeau, încât a întors pe multe la cunoştinţa de Dumnezeu. Pentru aceea, fiind pârâtă, a fost în multe feluri şi în multe rânduri groaznic chinuită. Iar cea din urmă dată, dacă au văzut-o mai mult moartă şi fără grai, i-au tăiat capul.

Cântare de laudă la cei șapte tineri din Efes

Cînd ultimele raze de soare au înroşit apusul,

Cei șapte tineri lui Dumnezeu s-au rugat

Ca ziua cealaltă să îi afle în pace,

Ca întru ea sănătoşi să se scoale,

Lui Dumnezeu laudă aducînd.

Dar în zori ei la chin în faţa lui Decius

Aflat-au că sînt chemaţi,

Şi în peşteră culcîndu-se, somn îndelungat au dormit.

Timpul a trecut, secole lungi.

Zorii unei noi dimineţi orizontul au înroşit,

Şi cei șapte tineri din al lor somn s-au trezit.

Iamblicus, cel mai tînăr, la Efes a ieşit,

Ca să afle ce se întîmplă în cetate:

De Decius vieţile lor tot vînate sînt?

Şi un ban a voit ca să-l schimbe pe pîine,

Căci erau înfometaţi.

Dar iată ciudată minune:

Poarta cetăţii nu mai este aceeaşi.

Iar cetatea-i cu totul schimbată,

Nimic nu mai este la fel.

Acesta Efesul nu mai este – oare unde se află?

Peste tot sînt biserici slăvite,

Iar Sfînta Cruce se înalţă peste tot!

Imblicus se-ntreabă: au visez eu oare?

Ale oamenilor chipuri nu le recunoaşte nicicum,

Rudele nu le mai află.

Prigoane nu mai vede nicăieri, mucenicii lipsesc!

„Frate, rogu-te, astă cetate, cum se numeşte?

Şi ce împărat domneşte în ea?”

La astă întrebare Iamblicus răspuns nu primeşte,

Căci cetăţenii se uită la el miraţi:

Grăind unul cu altul, ei îl privesc uimiţi:

„Efesul este a noastră cetate, şi peste ea Teodosie împărăţeşte-n Hristos!”

Proconsulul prinde de veste, la fel şi bătrînul episcop;

Cetatea întreagă se miră, la peşter-aleargă într-un suflet:

Acolo poporul taina o vede, toţi cad la pămînt,

Slăvind pe Dumnezeu,

Şi pe robii Lui, ai lui Hristos Cel înviat.

Luna august in 4 zile: pomenirea Sfintilor sapte tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamblie, Martinian, Dionisie, Ioan si Constantin (+250).     Acesti sfinti au trait pe vremea prigoanei lui Decius imparatul, fiind fii ai dregatorului cetatii Efes, toti cu credinta in Hristos si marturisind, cu indrazneala, credinta lor. Deci, auzind paganul imparat de ravna propovaduirii lor, a dat porunca sa fie prinsi si adusi, in lanturi, inaintea judecatii lui. Si, de indata, a inceput imparatul  sa-i sileasca cu amenintari si fagaduinte, sa se lepede de credinta crestineasca si sa se intoarca la inchinarea idolilor pagani. Dar tinerii l-au infruntat cu barbatie pe imparat, care, vazandu-i nesupusi, cu atata tarie, si, pentru ca fusese chemat in alta parte, de treburile imparatiei, i-a slobozit si le-a dat timp sa se razgandeasca, pana la intoarcerea sa.
    Deci, dupa plecarea imparatului, tinerii au folosit libertatea lor, mergand la casa parinteasca, de unde, au luat aur si argint, pentru hrana lor, si, apoi, iesind din cetate, s-au ascuns in pestera ce se afla in muntele Ohlon. Si, petrecand zile multe, se rugau neincetat lui Dumnezeu, ca sa-i izbaveasca de prigoana, iar Iamblic, cel mai tanar dintre ei, mergea in cetate si le cumpara lor hrana. Deci, mergand el odata in cetate, l-a vazut pe imparat si, intorcandu-se in pestera, a spus aceasta fratilor sai. Iar Decius, facand cercetare pentru ei si cunoscand ca se afla in munte, a nascocit o osanda cumplita impotriva lor, punand pe slujitorii imparatesti sa zideasca gura pesterii, pentru ca astfel, tinerii sa moara de foame. Dar aceasta a fost cu pronia cereasca a Iubitorului de oameni Dumnezeu, fiindca, neincetat rugandu-se, cei sapte tineri au adormit, cu o minunata adormire.
    Si anii au urmat sa curga neincetat. Imparatul Decius a murit si alti imparati au luat scaunul imparatiei si valuri nesfarsite de sange crestinesc au adapat pamantul, din pricina prigonitorilor. Intr-un tarziu au ajuns a stapani lumea imparatii crestini. Deci, in zilele imparatului Teodosie cel Tanar (408-450), binevoind Dumnezeu sa arate tuturor ca este o inviere a mortilor, a deschis pestera, printr-un om, care cauta piatra, si a inviat din morti, dupa aproape doua sute de ani, pe cei sapte tineri, care stateau acum impreuna, parandu-li-se ca s-au culcat aseara. Apoi, au trimis pe Iablic in cetate, sa cumpere cele de trebuinta. Si, de mirare lucru a fost cand, efesenii au vazut, umbland, pe ulitele lor, pe un tanar imbracat in haine, care se purtasera in alta vreme si care cumpara hrana cu niste bani de aur, purtand chipul imparatului Decius. Plin de mirare era si tanarul acela, vazand cetatea plina de biserici, iar semnul Sfintei Cruci pus pe ziduri. Si cugeta intru sine, zicand: "Oare acesta este Efesul?"
    Deci, s-a facut cercetare si tanarul a vorbit si de fratii sai din pestera. Si s-au dus la pestera episcopul si dregatorul cel mare din Efes si au aflat in gura pesterii un sicrias de arama, cu doua tablite de plumb, pe care era scrisa chinuirea Sfintilor. Apoi, intrand in pestera, au aflat pe Sfinti, treziti ca dintr-un somn, dupa aproape doua sute de ani, ca si cand n-ar fi adormit decat o noapte. Si se minuna toata lumea, proslavind pe Dumnezeu. Iar tinerii, adeverind tuturor credinta invierea mortilor, si-au dat sfintele lor suflete in mainile lui Dumnezeu.

Sinaxar 4 August

În aceasta luna, în ziua a patra, pomenirea Sfintilor sapte Tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan si Constantin.

Imparatul Deciu (250), venit din Occident, odata ajuns la Efes, dadu ordin intregii populatii sa se adune in temple pentru a se inchina idolilor. In a treia zi a sarbatorilor organizate cu aceasta ocazie, imparatul ordona arestarea tuturor Crestinilor. Evreii si pagânii din oras ajutara cu sârguinta pe soldati sa duca in piata publica pe toti credinciosii, pentru a-i obliga sa aduca sacrificii idolilor. Multi cedara in fata perspectivei torturilor, in timp ce aceia care refuzau sa se supuna erau omorâti fara mila. In fata acestor demonstratii de cruzime, Maximilian, fiul prefectului orasului, si alti sase tineri din familii bune, care serveau in armata [în versiunile cele mai vechi ei apar ca tineri soldati, dar mai târziu fura prezentati ca niste copii, in special in traditia iconografica] se intristau si varsau multe lacrimi, nu atât pentru suferintele mucenicilor cât pentru pierderea sufletelor celor care se supuneau cedând imparatului. De câte ori era anuntata sarbatoarea unui sacrificiu, ei se retrageau in biserica pentru a se ruga ; dar aceasta atitudine nu scapa din vedere pagânilor, care se dusera sa îi denunte imparatului. Cu ochii inca plini de lacrimi si prinsi in tot felul de legaturi, fura târâti la palat. Maximilian vorbi in numele tuturor, pentru a raspunde imparatului, care le puse intrebari asupra motivului nesupunerii lor : "Noi avem, spuse acesta, un Dumnezeu, a carui slava umple cerul si pamântul, noi Îi dam in dar jertfa tainica a marturisirii credintei noastre si a neâncetatelor noastre rugaciuni !".
Deciu, plin de mânie, ordona sa le fie smulse centurile, semn al inaltei lor demnitati, si, prefacându-se a-i fi mila de ei, ceru sa fie eliberati de toate legaturile si le dadu câteva zile pentru a reflecta, in timp ce el avea sa lipseasca din oras.
Dupa ce s-au sfatuit intre ei, cei sapte hotarâra sa mearga sa se ascunda intr-o pestera mare situata in partea de rasarit a orasului, pentru a se pregati, in liniste si rugaciune, sa fie adusi din nou in fata tiranului. In timpul zilelor astfel petrecute retrasi, Iamvlih, cel mai tânar dintre ei, se ocupa de aprovizionare si cobora de aceea din când in când in oras.
Imediat dupa revenirea sa in Efes, Deciu dadu ordin sa fie adusi in fata lui prizonierii Crestini pentru a le propune sa aduca ofrande idolilor. Aflând vestea, cei sapte isi indesira rugaciunile. Facura atâtea nevointe incât la cadera serii se asezara pentru a lua pîinea adusa de Iamvlih si adormira, cuprinsi de somn. Prin Providenta cereasca isi dadura astfel sufletul, cu ragaciunea pe buze.
Furios ca nu ii mai gaseste pe tinerii Crestini, Deciu ceru sa fie cercetati  parintii lor care divulgara locul ascunzatorii si imparatul trimise oameni dându-le ordin sa inchida intrarea in pestera, pentru ca Sfintii sa moara acolo asfixiati. Functionarii insarcinati cu aceasta misiune, Teodor si Barbos, care in ascuns  erau si ei Crestini, executara ordinul fara tragere de inima, apoi ei gravara povestea Muceniciei celor sapte tineri pe placi de plumb puse intr-o lada pe care o ascunsera in apropiere.
Dupa vreo doua sute de ani, sub domnia lui Teodosie cel Tânar (prin 446), o erezie negând invierea mortilor separa Biserica. Fiind cauzata de Episcopul de Aigai, Teodor, aceasta credinta gresita duse la pierderea multor suflete, incât cucernicul imparat Teodosie implora pe Dumnezeu cu lacrimi sa arate adevarul. Atunci se intâmpla ca proprietarul terenului unde se afla pestera celor Sapte Martiri, un oarecare Adatiu, sa hotarasca sa construiasca un staul pentru turmele sale. Pe când scotea pietre, elibera intrarea in pestera si imediat cei sapte revenira la viata, de parca ar fi adormit in ajun, fara sa se fi schimbat nicicum si fara sa fi suferit de pe urma acestui somn lung.
Adusera imediat vorba de persecutare si de perspectiva inchinarii la idoli in public ordonata de Deciu. Maximilian lua cuvintul spunind : "Haideti fratilor, sa ne ia Deciu ! Sa ne tinem cu vitejie in fata celor ce ne persecuta si sa nu ne tradam credinta prin lasitate. Tu, Iamvlih, ia banii acestia si du-te in oras sa cumperi piine. Ia mai multa decât de obicei, ca ne este tare foame si cu aceasta ocazie vezi ce se mai aude cu imparatul care ne cauta". Ajuns la intrarea in oras, Iamvlih fu mai intâi surprins sa vada semnul Crucii la toate portile. Nemairecunoscând nici oamenii nici constructiile, se intreba daca viseaza sau daca nu cumva intrase in alt oras. Cumpara pâine in piata dar cind dadu banii brutarului acesta se uita cu atentie la el si il intreba daca nu cumva gasise vreo comoara veche deoarece monezile purtau efigia unui imparat din vechime.
La aceste cuvinte, Iamvlih incepu sa tremure de frica si gândindu-se ca urma sa fie dat in mâinile imparatului, vru sa o ia la fuga. Dar negustorii il tineau si il amenintara sa il ucida daca nu avea sa imparta cu ei comoara ; legându-i o funie de gât, l-au târât in piata publica. Tocmai atunci multimea intilni pe proconsul care se ducea la Episcopul Stefan. Informat de pricina acestei agitatii, inaltul magistrat intreba pe Iamvlih cum gasise comoara aceea si unde o ascundea. Tânarul ii raspunse ca nu gasise nimic ci ca avea banii aceia de la parintii sai. Cum i se puneau intrebari despre tara lui si despre neamurile sale, el raspunse : "De aici sint daca acest oras este Efes iar parintii mei sint cutare si cutare". Aceste nume fiindu-i  necunoscute proconsulului si mai ales neobisnuite, acesta se mânie si il acuza pe Iamvlih ca vrea sa il insele in timp ce monezile, vechi de peste doua sute de ani, marturiseau ca gasise o comoara. Iamvlih cazu la picioarele sale si il implora sa ii arate unde se afla imparatul Deciu. Când i se raspunse ca acesta era mort de multa vreme, propuse proconsulului sa il urmeze pina la pestera, ca sa-i arata ca plecase cu adevarat sa se refugieze cu cei care ii tineau companie pentru a scapa de persecutiile lui Deciu. Proconsulul impreuna cu Episcopul si o mare multime se dusera la pestera unde fura descoperite tablitele de plumb purtând numele acelor Sfinti tineri. Toti au recunoscut veridicitatea miracolului si au slavit pe Dumnezeu. Proconsulul si Episcopul scrisera apoi imparatului Teodosiu ca aparitia miraculoasa a celor sapte tineri morti de multa vreme era o dovada evidenta a reinvierii trupurilor. Imparatul se precipita la Efes, vizita pe Sfintii copii si le scalda picioarele cu lacrimile sale. Dupa ce au vorbit indelung de povestea lor suveranului si Episcopilor prezenti, Maximilian si cei care il insoteau se lasara incetisor la pamint si adormira pentru totdeauna de somnul mortii. Teodosiu dadu ordin sa fie facuta sapte sarcofage din aur si sa fie cinstiti tinerii cei Sfinti prin mari sarbatori la care invita pe toti locuitorii din Efes, atit bogati cit si saraci. Dar in noaptea urmatoare Sfintii ii aparura in vis cerându-i sa le lase trupurile de-a dreptul pe pamint in pestera lor in asteptarea invierii.
Pestera celor Sapte Adormiti identificata de traditie cu aceea in care si-a dat sufletul Sfânta Maria Magdalena, deveni un renumit loc de pelerinaj. Cultul lor se intinse in intreaga lume Crestina si se regaseste chiar si in traditia islamului.
Iar cei sapte tineri, si-au dat sfintele lor suflete în mâinile lui Dumnezeu, în ziua a douazeci si doua a lunii octombrie.

Tot în aceasta zi, pomenirea aducerii moastelor Preacuvioasei Maicii noastre si Mucenitei Evdochia.

Aceasta Sfânta Mucenita Evdochia era romana crestina din partea rasaritului, din Anatolia si a trait in veacul al IV-lea dupa Hristos. Si a fost luata in robie de Sapor imparatul persilor împreuna cu 9000 de crestini, în urma unui razboi, si a fost dusa în Persia.
Acolo ea a cunoscut credinta crestina pe lânga ceilalti prizonieri si apoi s-a inteleptit pe sine prin rugaciune si citirea dumnezeiestilor Scripturi, încât îi învata si îndemna la rabdare si viata sfânta pe toti robii. Iar femeile persilor aflând de la robi despre ea, si ele o iubeau, si a întors pe multe la cunostinta lui Dumnezeu. Pentru aceea fiind pârâta, a fost în multe feluri si în multe rânduri groaznic chinuita. Iar cea din urma data, daca au vazut-o mai mult moarta si fara grai, i-au taiat capul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Tatuil, care spânzurat s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Sfintitului noul Mucenic si întocmai cu Apostolii Cosma (Etolianul), care a marturisit în Albania la anul 1778 si care prin sugrumare s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre calugarii ce mancau la masa.     Spunea unul din stareti ca trei lucruri calugaresti sunt cinstite, de care ni se cuvinte noua sa ne apropiem cu frica, cutremur si bucurie duhovniceasca. Adica, impartasirea Sfintelor Taine, masa fratilor si spalarea picioarelor. Inca, a adaugat si o pilda, zicand: "A fost un batran mare si vazator cu mintea si i s-a intamplat, odata, sa stea cu mai multi frati la masa. Si, pe cand mancau ei, batranul lua aminte, cu duhul, si vedea ca unii mananca miere, altii paine, iar altii lucruri necurate si se minuna intru sine si se ruga lui Dumnezeu, zicand: Doamne, descopere-mi taina aceasta, ca, aceleasi bucate fiind puse pe masa, inaintea tuturor asa schimbate se vad, cand le mananca. Si i-a venit lui glas de sus, zicand: "Cei ce mancau miere, acestia sunt cei ce, cu frica, cutremur si bucurie duhovniceasca, stau la masa si neincetat se roaga, si rugaciunea lor se suie, ca tamaia, la Dumnezeu. Iar cei ce mancau paine, acestia sunt cei ce multumesc pentru infruptarea din cele daruite de la Dumnezeu. Iar cei ce mancau lucruri necurate, acestia sunt cei ce cartesc si zic: Asta e buna, asta e putreda. Deci, nu trebuie, zicea batranul, sa socotim acestea, in acest fel, ci, mai mult, sa proslavim pe Dumnezeu si laude sa-I inaltam Lui, ca sa se implineasca cuvantul, cel zis de Apostol: Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate, spre slava lui Dumnezeu, sa le faceti!"
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Vasilie cel Mare.     "Iata, acum, vreme potrivita, a zis Apostolul, iata, acum ziua mantuirii" (II Cor. 6,2). Acesta este veacu pocaintei, acela al rasplatirii. Acesta al lucrarii, acela al darii de plata. Acesta, al rabdarii, acela, al mangaierii. Acum, Dumnezeu este ajutator celor ce se intorc, din calea cea rea, iar, atunci, va fi infricosator si neschimbat, intrebator, nu numai despre fapte si cuvinte, ci si despre ganduri. Acum indelunga-rabdare sa-I primim, iar, atunci, cand vom invia, Ii vom cunoaste dreapta judecata. Unii, in osanda vesnica, iar altii, in viata cea vesnica; si fiecare va lua plata dupa faptele sale. Oare, pentru ce intarziem a asculta pe Hristos, Care ne-a chemat pe noi la cereasca Lui Imparatie? Oare, nu suntem treji? Oare, nu suntem chemati la pazirea Evangheliei, in viata noastra cea obisnuita? Oare, nu vedem cu ochii ziua Domnului cea infricosatoare, intru care, cei ce vor sta de-a dreapta Domnului, pentur faptele lor, vor lua Imparatia Cerului, iar, cei ce vor sta de-a stanga, pentru lipsa faptelor bune, vor fi aruncati in gheena focului si in focul cel vesnic? Acolo va fi plans si scrasnirea dintilor. Insa noi zicem ca dorim Imparatia Cereasca, dar, cu ce s-ar putea sa o castigam pe ea, nu ne ingrijim. Ci, inca, nici o durere nu vrem sa primim si nici o osteneala nu ne dam, pentru poruncile lui Dumnezeu, iar rasplata cereasca, pentru nevointe, o socotim ca o inchipuire a mintii noastre. Pentru ca cine, dormind sau stand, in vremea semanatului, isi va umple sanul sau de spice, in vremea secerisului? Cine culege via cea nesadita si nelucrata de el? Roadele sunt, adica, ale cui sunt ostenelile. Cinstirile si cununile sunt ale acelora care au biruit. Cine, oare, va incununa pe cel ce nu s-a luptat cu potrivnicul? Si, inca, nu numai a birui, se cade, ci si a se lupta, dupa lege, precum a zis Pavel, adica sa nu lasam ceva din cele poruncite noua, ci sa le implinim, precum ni s-a poruncit. Ca fericita este slujba aceea, zice Domnul, pe care, venind stapanul sau, o va gasi facand nu precum s-ar intampla, ci, asa, precum i s-a poruncit. Dumnezeului nostru, slava!

Cugetare

„Cereţi şi vi se va da” (Matei 7: 7), zice Domnul.

Aşa cum părinţii dau copiilor lor cele cerute de aceştia, spre folosul şi zidirea lor, tot astfel şi Dumnezeu dă oamenilor celor pe care El i-a zidit şi ca un Iubitor al lor, cele pe care aceştia le cer de la El cu credinţă, spre zidirea sufletelor şi vieţii lor, şi spre a lor mîntuire.

Monah la Muntele Athos fiind, Sfintul Cosma Etolul două lucruri a cerut de la Dumnezeu: să vestească Sfinta Evanghelie poporului celui asuprit, şi să se învrednicească muceniceştii morţi pentru Sfinta Credinţă. Monah athonit fiind şi legat cu voturile monahale, aceste dorinţe pot suna ciudat în urechile credincioşilor. Dar nu aşa şi în urechile lui Dumnezeu, Căruia totul îi este cu putinţă. Domnul a împlinit desăvîrşit amîndouă dorinţele robului Lui celui iubit. Bucuria Sfintului Cosma mare a fost, văzînd că dorinţele tainice ale inimii lui, Patriarhul Constantinopolului i le binecuvîntează, şi nicicum nu i le respinge. Astfel, el a putut părăsi Sfintul Munte şi ieşi în mijlocul poporului nenorocit spre a predica Evanghelia. Sfintul Cosma a avut aceeaşi bucurie şi cînd i s-a adus la cunoştinţă că paşa cel turcesc i-a hotărît moartea. Cuprins de bucurie sfîntă, Cuviosul Cosma a îngenuncheat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru împlinirea şi a acestei dorinţe. El trupul 1-a lăsat morţii, iar cu sufletul a zburat fără împiedicare înaintea Feţei lui Hristos Celui Mult Iubit.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata vestire a naşterii lui Samson (Judecători :13)

• La cum un înger al Domnului s-a arătat femeii lui Manoe care era stearpă şi i-a vestit că va naşte fiu care va izbăvi pre Israil din robia Filistenilor;
• La cum Manoe a adus pentru aceasta jertfă lui Dumnezeu, iar îngerul Domnului s-a înălţat la cer din mijlocul flăcării jertfei;
• La cum fie şi o femeie vîrstnică şi stearpă poate să dea naştere la fiu, dacă aşa voieşte Domnul.

Predică

Despre boala lepădării de Domnul – „Tot capul vă este numai răni şi toată inima slăbănogită” (Isaia 1: 5).

Fraţilor!

Domnul, numai Domnul Savaot este Izvorul sănătăţii omului!

Mergeţi şi urcaţi la înălţimile lui Dumnezeu, o, voi cei cu capetele rănite din pricina lucrului celui mult şi nefolositor, şi încă şi mai mult din pricina grijilor pierzătoare de suflet! Şi îndestulaţi-vă acolo, la înălţimile lui Dumnezeu, de sănătatea care vine de la Domnul şi numai de la Domnul!

Capul cel plin numai de răni – el îi reprezintă pe mai marii poporului şi conducătorii cei aleşi ai lui; iar inima slăbănogită reprezintă poporul însuşi, trup unui asemenea cap. Prorocul aseamănă poporul cu un trup omenesc, şi arată că la fel suferă şi un popor întreg, precum suferă un trup.

Căci atunci cînd suferă un singur mădular din trup, tot trupul suferă şi este bolnav. Tot aşa se întîmplă şi cu un popor, tot aşa s-a întîmplat atunci şi cu poporul lui Israel: capul era numai răni, şi din pricina capului, tot trupul era slăbănogit; adică bătrînii şi mai marii din Israil se răniseră cu închinarea la idoli şi cu lepădarea Legii Domnului moştenite de la înaintaşi, făcîndu-şi stăpîni din simţurile lor. Ei se călăuzeau acum după minţile lor trupeşti, omorîte de gîndurile ce le veneau de la lume, şi după acestea îşi călăuzeau viaţa, şi pe a lor şi pe a poporului, nemaivoind să cunoască Legea lui Dumnezeu. Ei erau căzuţi şi rătăceau cu totul întru întunericul idolatriei. De nebunia aceasta a căpeteniilor poporului, s-a îmbolnăvit şi tot poporul şi a slăbit precum inima unui trup pe moarte.

Căci inimii întotdeauna îi este mai greu decît capului să se rupă de Dumnezeu; mai greu se va despărţi de Dumnezeu poporul, decît conducătorii lui; totuşi, cînd capul stă şi boleşte vreme îndelungată, atunci şi inima începe să cedeze încetul cu încetul.

Adică, din pricina depravării celei îndelungate a conducătorilor, poporul va începe şi el să se depraveze. Aceasta este vedenia lui Isaia, fiul lui Amos, prorocul cel nemincinos al lui Dumnezeu. Adevărată cu adevărat este vedenia aceasta, adevărată şi atunci, în acel veac, pentru poporul vechiului Israel, adevărată şi acum, în zilele noastre, pentru poporul nostru creştinesc. Fraţilor, priviţi la poporul propriu, pe care îl cunoaşteţi cel mai bine, oare nu cu adevărat boleşte şi slăbeşte, cu capul plin de răni?

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, luminează minţile tuturor popoarelor pe care Tu le-ai zidit, cu lumina Ta cea sfîntă, şi întăreşte cu puterea Ta inimile lor, aşa încît să nu se bucure de noi duşmanii Tăi, zicîndu-şi că ne-ai părăsit. Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!