Predica la Sfânta Maria Egipteanca

Mitropolitul Antonie de Suroj

16 aprilie 2000

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Săptămână de săptămână simţim că ne apropiem din ce în ce mai mult de Învierea lui Hristos. Şi ni se pare că ne mişcăm rapid, de la o Duminică la alta, către ziua în care toate spaimele şi toată groaza vor dispărea.

Şi totuşi, atât de uşor uităm că, înainte de a ajunge Ziua Învierii, noi trebuie, împreună cu Hristos, împreună cu Apostolii Săi, să parcurgem Drumul Crucii. Aşa că ne urcăm la Ierusalim, şi Fiul Omului va fi predat în mâinile oamenilor şi ei Îl vor răstigni şi a treia zi El va învia. Tot ce observăm este că El va învia. Dar ne gândim vreodată la felul în care ucenicii Săi au mers la Ierusalim,ştiind că se apropie Răstignirea ?  Mergeau plini de frică. Nu erau încă destul de maturi ca să-şi dea de bună voie viaţa pentru a prăspândi mesajul evanghelic. Mergeau cu frică. Când Hristos le-a spus că urmau să meargă la Ierusalim, să se întoarcă în oraşul care Îl renegase pe Hristos, să-şi pună viaţa în pericol, ei i-au spus : « Să nu mergem ! » şi numai un ucenic, Toma, a zis :  « Nu. Să mergem cu El şi să murim cu El. »

Acesta este ucenicul pe care noi, în mod nătâng ,îl numim Necredinciosul : cel care nu era pregătit să îi acorde încrederea sa lui Hristos, să-I încredinţeze viaţa sa, sangele său, fără o adeverire. Dar inima lui era dată fără rezerve lui Hristos. Ce minunat să fii un astfel de om ! Dar ceilalţi ucenici nu l-ar fi părăsit pe Hristos.  Ei au pornit spre Ierusalim.

Şi avem azi un alt exemplu de persoană care a trecut printr-o tragedie înainte de a-L întâlni pe Hristos. Este Sfânta Maria Egipteanca. Ea fusese o păcătoasă. Ea fusese o desfrânată. Îi fusese necredincioasă lui Dumnezeu în trupul şi în sufletul ei. Şi apoi se confruntase cu tragica realitate că nu era loc pentru ea în biserica lui Dumnezeu dacă nu înlătura răul şi nu alegea curăţia, pocăinţa, înnoirea vieţii.

Să medităm asupra ucenicului care aproape L-a implorat pe Hristos să nu se întoarcă la Ierusalim, pentru că Ierusalimul era oraşul în care toţi profeţii muriseră; şi nu voiau ca Hristos să moară şi se temeau. Apoi să ne întrebăm pe noi înşine cât semănăm cu ucenicii. Şi să ne mai întrebăm azi dacă semănăm sau nu Sfintei Maria Egipteanca – Maria care şi-a trăit viaţa potrivit dorinţelor ei, a urmat toate tentaţiile trupului şi sufletului ei; şi într-o zi şi-a dat seama că, aşa cum este, nu poate intra în casa lui Dumnezeu.

Aşa de uşor intram în sfânta biserică, uitând aşa uşor că biserica în care venim este o mică parte a unei lumi care a ales să fie străină de Dumnezeu , care L-a respins pe Dumnezeu, şi-a pierdut interesul faţă de El şi că puţinii credincioşi au creat pentru Dumnezeu  un loc de refugiu – da, biserica este plinătatea Cerurilor şi, în acelaşi timp, un tragic loc de refugiu, singurul loc în care Dumnezeu are dreptul să fie pentru că este dorit. Şi când venim acici, intrăm în împărăţia divină. Ar trebui să venim în ea cu un sentiment de uimire, să  nu intrăm  ca într-un spaţiu oarecare, ci ca într-un spaţiu care este deja Împărăţia Cerurilor. 

Dacă am fi în starea în care ar trebui să fim, când venim la uşile bisericii, am fi ca Sfânta Maria Egipteanca, deşi în mică măsură. Ne-am opri şi am spune : « Cum  pot intra eu în biserică ? » Şi dacă am face asta cu toată inima noastră, cu inima înfrântă, cu un sentiment înfricoşat că suntem atât de departe de Dumnezeu, atât de străini, aşa de necredincioşi Lui, atunci uşile s-ar deschide şi am vedea că nu  ne aflăm pur şi simplu într-un spaţiu înconjurat de ziduri, ci într-un loc care este Împărăţia lui Dumnezeu coborâtă pe pământ.

Să învăţăm, deci, din această experienţă, ce înseamnă să mergi pas cu pas spre Înviere, deoarece pentru a  ajunge ceasul Învierii  trebuie să  trecem prin Calvar, trebuie să trecem prin tragedia întregii Săptămâni Sfinte şi să ne-o facem propria tragedie, împărţind cu Hristos şi cu ucenicii Săi  şi cu mulţimile  din jurul lor oroarea şi teroarea ; şi s-o experimentăm ca pe un  foc teribil care va arde în noi toţi cei nevrednici de Hristos şi ne va curăţa. Şi poate într-o zi, când focul va fi ars tot ce nu este vrednic de Dumnezeu, fiecare dintre noi va deveni o icoană a rugului arzând, aprins cu foc sacru şi nemistuit, deoarece numai acela care poate supravieţui focului dumnezeiesc va rămâne aşa. Amin.

Sursa :

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/03/sermon-for-sunday-of-st-mary-of-egypt.html

Acatistul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.
Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă..., și acum...

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin

Troparul, glasul al -lea

Întru tine maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu în­gerii împreună se bucură, cuvioasă Marie, duhul tău.

Condac 1:

Î

ngerul luminii și luceafărul pustiei cele de laudă să-i aducem, noi, care ne minunăm de nevoințele ei cele mai presus de fire. Iar tu, ca ceea ce ai biruit pe Veliar cu puterea Crucii și cununa slavei ai dobândit-o de la Dumnezeu, roagă-te Stăpânului Hristos, ca să ne izbăvească de păcate, nouă, celor ce-ți cântăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Icos 1:

Î

nger pământesc ai fost, Preacuvioasă Maică, iar acum ești om ceresc, bucurându-te ne­grăit de Lumina Dumnezeirii, în care pururea te veselești, iar noi, cei ce ne minunăm de frumu­sețea harului tău, te lăudăm așa:

Bucură-te, a lui Hristos pentru vecie mireasă;
Bucură-te, Maică preînțelepțită;
Bucură-te, a Egiptului rază luminoasă;
Bucură-te, fiică a Maicii Domnului preaiubită;
Bucură-te, că în nevoințele tale ai fost mângâiată;
Bucură-te, că Împărăția cerească ai câștigat;
Bucură-te, că puterea Sfintei Cruci te-a ajutat;
Bucură-te, că în ceata Preacuvioșilor Părinți de cerească lumină strălucești;
Bucură-te, că împreună cu Sfintele Miro­no­sițe și cu toate Cuvioasele femei te veselești;
Bucură-te, învățătoarea înfrânării;
Bucură-te, cununa Bisericii;
Bucură-te, a pusnicilor îmbărbătare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 2:

L

ucrurile lui Dumnezeu, tăinuite în aleșii Săi, a le descoperi spre folosul sufletesc, bine este, cugeta Sfântul Sofronie, auzind de la Cuviosul Zosima prealuminatele tale fapte, Prea­­cuvioasă Maică Maria Egipteanca, iar noi, nepu­­tincioșii, mult minunându-ne de cele mai presus de fire ale tale aspre nevoințe, întru mare umi­lință îi strigăm lui Dumnezeu, Cel ce minunat se proslăvește întru sfinții Săi: Aliluia !

Icos 2:

Î

n veșnica fericire din ceruri voind Dum­nezeu a te așeza, din Egipt la pustniceasca viață te-a chemat și, ascultând tu chemarea Prea­­sfintei Născătoare de Dumnezeu, ai petrecut patru­­zeci și șapte de ani în cea mai adâncă pustie a Iordanului, întru multe și mari nevoințe, ți-ai închinat viața lui Hristos, Mirele tău, pentru care noi, smeriții, împreună cu Puterile Cerești, te lăudăm așa:

Bucură-te, că de desfrânare te-ai lepădat;
Bucură-te, că, părăsind Egiptul, la Ierusalim ai alergat;
Bucură-te, că, Preacuratei Fecioare rugându-te, cu lacrimi fierbinți în biserică cu multă ușurință ai intrat;
Bucură-te, că cinstitei și de viață făcătoarei Cruci te-ai închinat;
Bucură-te, că atunci ochii sufletului tău s-au luminat;
Bucură-te, că Maica Domnului din icoană ți-a vorbit;
Bucură-te, că ea trecerea Iordanului ți-a poruncit;
Bucură-te, Maică Maria, prealăudată;
Bucură-te, că în pustie de Duhul Sfânt ai fost luminată;
Bucură-te, stea de lumină purtătoare;
Bucură-te, a celor ce te cinstesc, apărătoare;
Bucură-te, duh de rugăciune cu dulce alinare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 3:

T

rupul ți-a fost robit de patimi, timp de șapte­sprezece ani, dar prin aspră petrecere, prin la­crimi de pocăință și rugăciune neâncetată către Preasfânta Fecioară, al ei ajutor ai primit, și întru smerenia inimii îi cânți lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 3:

P

ărăsind păcatul, în pustia Iordanului ai alergat, unde numai cu două pâini și ju­mătate te-ai hrănit timp de șaptesprezece ani, ducând cele mai grele lupte cu foamea, cu setea, cu bântuielile necuratelor gânduri și cu duhul des­­frânării care te mistuia, dar după aceste încercări, cu totul te-ai ușurat și te-ai hrănit treizeci de ani cu rădăcini și cu ierburi, petrecând ca un înger în trup, pentru care noi te fericim cu umilință, cântând așa:

Bucură-te, Cuvioasă maică cerească;
Bucură-te, fiică a Egiptului, de Maica Dom­nului aleasă;
Bucură-te, că de păcat cu totul te-ai lepădat;
Bucură-te, că, uscându-ți trupul cu foamea și cu setea, de urâtele patimi ai scăpat;
Bucură-te, că Sfintei Fecioare te-ai rugat;
Bucură-te, că al ei grabnic ajutor ai căpătat;
Bucură-te, că prin viața ta curată pustia s-a sfințit;
Bucură-te, că mult ostenindu-te, cununa slavei ai primit;
Bucură-te, povățuitoare preaînțeleaptă;
Bucură-te, locuitoarea pustiei cea minunată;
Bucură-te, de lacrimi duhovnicești izvorâtoare;
Bucură-te, a duhurilor rele înfricoșătoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 4:

P

rin viață pustnicească ți-ai luminat cu­ge­tul, și firea de relele pornirii ți-ai curățat. Ajută-ne, Preacuvioasă Maică, să ne ridicăm și noi din păcat, prin post și prin rugăciuni, să ne sfințim firea, ca împreună cu tine, să-i cântăm lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 4:

T

u ești nădejdea și întărirea celor deznă­dăjduiți, Preacuvioasă Maică Maria, că văzând noi alegerea ta, de la păcătoasă viețuire la înaltă trăire duhovnicească, nădăjduim în a sufletului mântuire și cântăm lăudându-te așa:

Bucură-te, a noastră mângâiere;
Bucură-te, duhovnicească alinare;
Bucură-te, că ai biruit pe omul cel vechi cu înfrânarea;
Bucură-te, cetate neînvinsă;
Bucură-te, ușa către Rai deschisă;
Bucură-te, că de Duhul Sfânt ai fost luminată;
Bucură-te, casă sufletească pe stâncă ridicată;
Bucură-te, că ai birui puterea vrășmașului;
Bucură-te, bună mireasmă a pustiului;
Bucură-te, că ai răbdat frigul nopții și arșița soarelui;
Bucură-te, a noastră povățuitoare;
Bucură-te, a celor ce se roagă ție, de patimi izbăvitoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 5:

C

uviosul Zosima, pustia Iordanului stră­bătând, în aspră postire și neîncetate rugă­ciuni petrecând, aflându-te pe tine, Preacuvioasă Maică Maria, înger în trup, îmbrăcată cu dum­ne­zeiască lumină, s-a sârguit a striga cu lacrimi către Dumnezeu: Aliluia !

Icos 5:

C

ând te-ai rugat Preacuvioasă Maică, erai înălțată de la pământ și cu fața prealu­minată, iar Cuviosul Zosima, căzând la pământ, a cerut ca de tine să fie binecuvântat și cu frică ți-a strigat:

Bucură-te, înger pământesc;
Bucură-te, om ceresc;
Bucură-te, mireasma raiului dumnezeiesc;
Bucură-te, minune preaslăvită;
Bucură-te, Preacuvioasă Maria, de Dumnezeu iubită;
Bucură-te, a mea umilință;
Bucură-te, strig către tine cu credință;
Bucură-te, de cuviosul Zosima mult cinstită;
Bucură-te, maică duhovnicească;
Bucură-te, că pe toți îi înveți să se mântuiască;
Bucură-te, a vrăjmașilor îngrozire;
Bucură-te, stea luminoasă între popoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 6:

I

spitele sufletului și patimile trupului le-ai tăiat cu sabia postului, păcatele gândului cu tăcerea sihăstriei le-ai înecat și cu curgerile la­cri­milor tale ai adăpat toată pustia și ne-ai odrăslit nouă roadele pocăinței. Pentru aceasta cinstim pomenirea ta și Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 6:

M

inunată cu adevărat a fost viața ta, Prea­cuvioasă Maică, iar noi, știind a ta sfântă viețuire, ne întărim și te lăudăm, zicând:

Bucură-te, pildă aleasă de viețuire du­hov­nicească;
Bucură-te, a noastră învățătură pentru trăire creștinească;
Bucură-te, a Egiptului floare aleasă;
Bucură-te, că din pustie roditoare ai fost culeasă;
Bucură-te, a sihaștrilor lumină;
Bucură-te, a celor nevoitori odihnă;
Bucură-te, nădejdea creștinilor;
Bucură-te, lauda monahilor;
Bucură-te, mângâierea sufletului meu;
Bucură-te, a mea mijlocitoare către Dumnezeu;
Bucură-te, a călugărilor îmbărbătare;
Bucură-te, a păcătoșilor pildă de urmare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 7:

C

hip al pocăinței te-ai arătat, Prea­cu­vi­oasă Maică Maria, că din roabă a diavolilor prin păcat, înger al Luminii te-ai arătat și pe cei mai nevoitori pustnici i-ai întrecut, iar acum cu cetele cuvioșilor îi cânți lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 7:

D

in lume nemaiștiind nimic de patruzeci și șapte de ani, Preacuvioasă Maică și nici chip omenesc sau fiare sălbatice în acest timp nemaivăzând, pe Cuviosul Zosima l-ai în­trebat: Cum viețuiesc creștinii astăzi ? Cum este păzită Biserica ? Și te-ai bucurat cu duhul auzind că sunt în pace, cu rugăciunile sfinților pustnici și cu ale celor ce prin mănăstiri se nevoiesc. De a ta trăire numai în Dumnezeu, deși pe pământ erai și în trup omenesc viețuiai, bucurându-ne, noi, nevrednicii, cu umilință te lăudăm:

Bucură-te, de Duhul Sfânt purtătoare;
Bucură-te, smirnă bine mirositoare;
Bucură-te, că de lume cu totul te-ai despărțit;
Bucură-te, că liniștea pustiei mult ai iubit;
Bucură-te, că patruzeci și șapte de ani te-ai nevoit în pustie;
Bucură-te, a Duhului Sfânt odraslă vie;
Bucură-te, că la ocrotirea Maicii Domnului ai alergat;
Bucură-te, că în relele ispite, ea te-a ajutat;
Bucură-te, că în seara Cinei Domnului, de Sfânta Împărtășanie te-ai învrednicit;
Bucură-te, că locul de îngropare leul ți l-a pregătit;
Bucură-te, a Bisericii ocrotitoare;
Bucură-te, a celor ce aleargă la tine mân­gâietoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 8:

N

eputincios este cuvântul, iar mintea nu poate să priceapă dumnezeiasca lucrare ce s-a făcut cu tine, Preacuvioasă Maică Maria, că din prăpastia păcatelor ai ieșit îndată și din izvorul vieții ai fost adăpată, cântând cu bucurie în Duhul Sfânt: Aliluia !

Icos 8:

M

inunată cu adevărat este taina întoar­cerii tale din căile pierzării la viață sfântă și curată, prin nevoințe mai presus de fire. Dumnezeu, cu marea Sa milostivire, în ce­rească Lumină te-a îmbrăcat, pentru care noi, cu lacrimi, întru smerenia inimii, te lăudăm zicând:

Bucură-te, nădejdea mântuirii păcătoșilor;
Bucură-te, nesfârșită bucurie a creștinilor;
Bucură-te, a fecioarelor trezire;
Bucură-te, a noastră către Dumnezeu fier­binte rugătoare;
Bucură-te, a părinților cucernici bucurie;
Bucură-te, a tinerilor înțelepciune;
Bucură-te, a văduvelor cinstire;
Bucură-te, a celor primejduiți izbăvire;
Bucură-te, ocrotitoarea celor ce trăiesc în feciorie;
Bucură-te, cerească nepătimire;
Bucură-te, a celor ispitiți răbdare;
Bucură-te, a noastră, către Domnul, fierbinte rugătoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 9:

T

u îmi dai dar luminător de sus, Prea­cuvioasă Maică, din osârdia ta cea dum­nezeiască, ca să scap de întunericul patimilor și să laud din inimă faptele tale cele preafrumoase, cântând Domnului întru bucurie: Aliluia !

Icos 9:

C

u osârdie și cu dragoste ai alergat către Hristos, urmând calea de întoarcere a păcătosului, în pustiile cele neumblate mult ne­voindu-te și poruncile dumnezeiești împlinindu-le, pentru care noi cu smerenie și cu lacrimi te lăudăm:

Bucură-te, a nevoitorilor preaminunată cunună;
Bucură-te, ceea ce dăruiești sfaturi de taină;
Bucură-te, odraslă duhovnicească a pustiei;
Bucură-te, focul dumnezeiesc al râvnei;
Bucură-te, tainică lucrare a mântuirii;
Bucură-te, că îndemni la pocăință;
Bucură-te, alungarea deșertăciunii lumești;
Bucură-te, făclie nestinsă a pustiei;
Bucură-te, izgonitoarea patimilor omenești;
Bucură-te, a sufletelor creștine luminare;
Bucură-te, fulgerul care arzi duhurile satanei;
Bucură-te, cetate nejefuită a credinței;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare!

Condac 10:

C

ine va putea tâlcui bucuria îngerilor pentru întoarcerea ta, că ai avut trupul scufun­dat în desfrânare și cugetul robit de înșelare, dar mai pe urmă, prin pocăință și lacrimi arzătoare, te-ai făcut a lui Hristos mireasă și a Duhului Sfânt sălășluire preaaleasă, iar noi, avându-te pe tine mijlocitoare, slăvim pe Dumnezeu și cu umi­lință îi cântăm: Aliluia !

Icos 10:

F

iică a Luminii celei neapropiate, pe tine Lumina lumii luminându-te, la Sine te-a chemat și darul Duhului Sfânt ai aflat, Maică Preacuvioasă, pentru care noi, fericindu-te, te lăudăm zicând:

Bucură-te, că Sfintele Scripturi de îngeri ai fost învățată;
Bucură-te, că de Cuviosul Zosima ai fost laudată;
Bucură-te, că de îngeri ai fost întâmpinată;
Bucură-te, înțelepciune dumnezeiască;
Bucură-te, a noastră lumină sufletească;
Bucură-te, al rugăciunii izvor;
Bucură-te, al duhovniceștii nevoințe spor;
Bucură-te, a pustiei lumină;
Bucură-te, a virtuților monahicești grădină;
Bucură-te, minte luminată de Duhul Sfânt;
Bucură-te, că la rugăciune te-ai înălțat de pe pământ;
Bucură-te, a monahilor călăuzitoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 11:

T

oate cetele îngerești și adunările omenești le-ai bucurat cu viața ta cea luminată, că tu firea covârșind și ca cei fără de trup viețuind, înger al pustiei și lumină omenirii te-ai arătat, cântând lui Dumnezeu neîncetat: Aliluia !

Icos 11:

P

reacuvioasă Maică, ceea ce împreună cu îngerii și cu sfinții în ceruri petreci, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să ne izbăvească de necazurile ce ne înconjoară, ca plini de recu­noștință să-ți cântăm:

Bucură-te, a noastră mângâiere;
Bucură-te, a celor ce sufletește pătimesc, dulce alinare;
Bucură-te, că viețuiești cu puterile îngerești;
Bucură-te, că împreună cu Sfintele Femei te veselești;
Bucură-te, a Cuvioșilor cunună preaslăvită;
Bucură-te, Preacuvioasă Maria, lauda Egiptului;
Bucură-te, că, făcându-ți semnul Sfintei Cruci, ai pășit peste apele Iordanului;
Bucură-te, viață tăinuită în pustie;
Bucură-te, că prin aceasta, ai dobândit Ce­reasca împărăție;
Bucură-te, că pentru noi te rogi cu multă ardoare;
Bucură-te, a păcătoșilor ridicare;
Bucură-te, a demonilor izgonitoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 12:

R

ugăciune cu osârdie aducând și acum, Preacuvioasă Maică Maria, către Prea­curata Născătoare de Dumnezeu, deschide și nouă dumnezeieștile îndurări, pentru a cânta, întru bu­curia inimii, Preamilostivului Dumnezeu: Aliluia !

Icos 12:

L

ăudând nevoințele tale, îl slăvim pe Dum­nezeu, Cel ce te-a învrednicit să fii mij­locitoare pentru noi, care-ți cântăm:

Bucură-te, înțelepciune duhovnicească;
Bucură-te, ambrozie dumnezeiască;
Bucură-te, flacără serafimică;
Bucură-te, rugăciune înnaripată;
Bucură-te, smerenie adâncă;
Bucură-te, înger cu fire omenească;
Bucură-te, al nostru dar ceresc;
Bucură-te, credință desăvârșită prin faptă;
Bucură-te, maică de Dumnezeu fericită;
Bucură-te, Cuvioasă Maria, de Maica Dom­nului mult iubită;
Bucură-te, a noastră mijlocitoare;
Bucură-te, a inimilor mângâietoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maica Maria, mult folositoare !

Condac 13:

O

, Preacuvioasă Maică Maria Egipteanca, ceea ce în Lumina Dumnezeirii stră­lucești, roagă-L pe Milostivul Dumnezeu să ne dea iertare de păcate, ca în Cereasca împărăție, împreună cu sfinții și îngerii de-a pururi să-I cântăm: Aliluia ! (de trei ori)

Apoi se zice iarasi Icosul întâi: Înger pământesc ai fost... și Condacul întâi: Îngerul luminii și luceafărul pustiei ...

Luna lui aprilie in ziua dintai, pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca.

        Aceasta a fost din Egipt. Inca de la varsta de 12 ani, s-a despartit de casa parinteasca si a mers in Alexandria. Era tanara si frumoasa si a cazut intr-o desfranare fara spatiu, incat s-a facut ademenitoare multor suflete de barbati tineri si batrani, cu desfatarile pierzaniei desfranarii. Deci, petrecand ea saptesprezece ani in cea mai adanca viata pacatoasa, parandu-i-se ca numai aceasta este viata, Dumnezeu i-a intins o mana de ajutor, facand ca un indreptar de intoarcere la pocainta, de nevointa peste fire si de neasemuita sfintenie.
        Ca, dorind sa se inchine lemnului Sfintei Cruci, a mers la Ierusalim, vazandu-si trupul corabierilor, drept plata de calatorie. Dar, incercand sa se apropie de lemnul Sfintei Cruci, s-a intalnit cu o Putere nevazuta, care o respingea afara din biserica, si n-o lasa sa intre. Si, facand incercare de mai multe ori si neizbutind, si-a dat seama de viata ei pacatoasa. Si asa a inceput plansul si pocainta Mariei.
        Deci, luand chezasa pe Preacurata, ca de o va lasa sa intre isi va schimba viata, si-a dobandit dorirea si si-a tinut fagaduinta. Avand trei paini uscate drept merinde, a trecut Iordanul si s-a afundat in pustie. Nevointele ei au fost multe si grele, lacrimile neostoite, postul, rugaciunea, goliciunea trupului in frig si in arsita soarelui. Si, asa, a trait 47 de ani in aspra pocainta, in incercari si ispite, afland mantuirea. Si atat s-a inaltat deasupra patimilor, cat trecea si apa Iordanului pe deasupra si, cand sta la rugaciune, se inalta in sus, ca de un cot de la pamant, neavand alt martor decat pe Dumnezeu, iar la sfarsitul vietii, pe dumnezeiescul ei duhovnic, Sfantul Zosima.
        Si asa, biruind firea omeneasca, prin nevointa ei si cu harul lui Hristos, si dobandind ingereasca petrecere, cea mai presus de om, inca din lumea aceasta, Sfanta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, in varsta de 76 de ani, in anul 431, pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Tanar. Pentru ale ei sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi! Amin.
 
 



 
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru cei ce fac rautati si nu sunt pedepsiti aici.         Cat de indelung a fost rabdat de Dumnezeu faraon imparatul, caci il rabda pe el cand facea rautatile lui cele multe. Vedeti insa ca, mai pe urma, pentru toate rautatile lui, a luat rasplatire si cumplita pedeapsa. Nu numai ca rau si-a savarsit viata aceasta, ci si dincolo cumplit si fara de mila se chinuieste. Drept aceea, se cade noua, fratilor, ca mult sa ne mahnim si sa ne temem si mai mult sa ne doara pentru cei ce primesc aici faceri de bine si sanatate, desi petrec in rautati si nu fac nici un bine si nicidecum nu iau nici o certare de la Dumnezeu, nici necazuri, nici boli. Ca, atunci cand, pentru faptele noastre cele rele, Dumnezeu aduce pedeapsa asupra noastra si chinuri, prin boli, atunci, mai usoara ne face noua judecata, pentru unele ca aceasta. Iar daca pentru orice gresala ne rabda, apoi, mare si rea osanda ne asteapta pe noi. Ca, daca nimeni din lume n-ar fi luat pedepsiri, nimeni n-ar fi socotit ca este un Dumnezeu deasupra noastra. Si daca, iarasi, aici ar fi luat fiecare dupa faptele sale, nimeni n-ar fi socotit ca mai este o inviere a mortilor, ca toti isi iau plata aici, dupa fapte. Dar nu este asa, ci, pe unii aici, ii pedepseste, iar, pe altii, ii lasa. Si multi drepti, pentru putine greseli sunt pedepsiti aici, iar, pe multi rai ii vedem sanatosi si cu trupurile si in zile bune, dar, dincolo, foarte amar le va fi lor.
        Deci, acestea stiindu-le, sa nu ne tulburam. Isaia Proorocul a fost fierastruit, Stefan cu pietre a fost ucis. Petru Apostolul a fost rastignit, Ioan, Mergatorul inainte, a fost taiat cu sabia si alti multi Sfinti cumplite primejdii si tot felul de moarte au luat. De multe ori, cei binecredinciosi, pentru ca au putine greseli, ca si de acelea sa se izbaveasca, iau multe necazuri si intristari. Ca nu este nici un drept, care sa nu aiba vreo greseala si nu este nici un pacatos, care sa nu aiba ceva lucru bun. Precum si pacatosii mor in cumplite morti, ca si ceilalti, vazandu-i pe ei pedepsiti, sa se teama. Insa cei ce mor cumplit isi iau o parte de usurare in osanda, ca, pe acela pe care il iubeste Domnul, il cearta. Iar cei ce petrec intru indestulare si in nimic n-au fost incercati, unii ca acestia sunt in primejdie si sa ia seama! Dumnezeului nostru, slava!
 
 



 
 
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, sa nu ne lenevim a citi cartile Scripturii.         Multi din necitirea dumnezeiestilor Scripturi, s-au instrainat de la calea cea dreapta si, ratacindu-se, au pierit. Iar altii, chiar citind Cartile, fiindca n-au avut cunostinta cea adevarata, asemenea si aceia s-au abatut de la calea cea dreapta, Dumnezeu dandu-le voie sloboda, pentru mandria lor. Pentru ca, dupa ce primesc intelegerea, nu ai si voia cea buna sa faca dreptatea. De vreme ce omul carturar daca este betiv, nu se poate indrepta spre adevarul mantuirii. Iar daca cineva, nestiind Scriptura, s-ar face intelept, unul ca acela, asemenea este ca un stalp, sau ca un gard, ce sta fara de proptele si, daca sufla vantul, el cade. Asa si acela ce se face intelept, nestiind Scripturile, daca ar sufla asupra lui vantul pacatului, apoi cade, neavand proptele si sprijin din cuvintele Scripturii. Iar daca intelepciunea si Scriptura ar fi la un om, apoi ele sunt ca cei doi ochi, pentru un trup, cu vederea desavarsita. Ca precum pasarilor, pentru aceea li s-au dat aripile, ca sa scape de laturile omenesti, asa, oamenilor, li s-au dat Scripturile, ca pe toata inselaciunea vrajmasului sa o dea pe fata, ca multe sunt mestesugurile vicleanului diavol, cu care vaneaza pe oameni: pe unul il umfla cu mania, iar pe altul cu pisma, il sageteaza, pe altul la furtisag si la strambatate il invata, si pe altii ii deprinde la desertaciuni si ii amageste la betie si la desfranare si la cantece spurcate, pe unii spre mandrie ii indeamna, iar pe altii cu lenevire ii fura, ca sa nu mearga la biserica. Pentru ca pe multi ii amageste, vrand sa-i indeparteze de Dumnezeu si sa-i faca straini de Imparatie.
        Insa Dumnezeu a descoperit oamenilor, prin Sfintele Carti, toate smintelile vicleanului diavol, ca sa nu insele pe cei ce cred in El. Si ne-a daruit asupra diavolului Cinstita Cruce, iar asupra laturilor lui, Sfintele Carti, pe care, ascultandu-le si facand cele scrise, vom castiga sfintenia si viata vesnica, salasuirea cea impreuna cu Sfintii, intru Hristos Iisus, Domnul nostru. Amin.
 
 



 
 
Întru aceastã zi, cuvant din Limonar, despre cum a miluit Sfantul Apolinarie pe un tanar, fara stirea lui.         Ne-a spus noua patriarhul Alexandriei, despre Sfantul Apolinarie, ca era foarte milostiv si impreuna-patimitor cu toti. Si a fost in Alexandria un oarecare stapanitor al cetatii, ce avea un fiu si, murind el, a ramas fiul cu multime de bogatie, pe care nu a mancat-o, nici nu a cheltuit-o in lucruri necuvioase, ci, ca un tanar nedeprins, neputand a o chivernisi, a pierdut-o pe toata si, din bogatie, a ajuns intru multa saracie, si i s-a spus despre dansul fericitului patriarh Apolinarie. Iar acesta, vazandu-l intru atata saracie si in haine proaste si rupte, cu fata ofilita, pentru ca ii stia pe parintii lui si multe suferea pentru dansul, in sufletul sau, voia a-l milui pe el. Dar nu voia aceasta aratat a o face, ci in taina, de la Dumnezeu invatat fiind.
        Deci, a chemat pe iconomul sfintei biserici si i-a grait lui: "Nimanui sa nu spui ceea ce voi sa fac." Iar el a zis: "Nadajduiesc stapane, spre Fiul lui Dumnezeu, ca nimeni din oameni nu va sti." Iar patriarhul a vorbit lui pentru tanarul acela: "Voiesc a-l milui pe el. Deci, mergi si scrie act de datorie, ca de la fericitul tata al acestui tanar, s-a luat, pentru trebuinta bisericii, cincizeci de livre de aur si scrie si martori." Iar el a facut asa si a dat inscrisul patriarhului. Ci, tatal tanarului murise de zece ani si mai bine, iar inscrisul se arata nou, si, pentru aceasta a poruncit patriarhul sa-l puna pe el in grau, ca sa se invecheasca. Si, dupa putine zile, a adus actul acela ca si cand era vechi si l-a dat patriarhului. Si a zis patriarhului: "Mergi acum, frate, si graieste tanarului: Ce-mi vei da mie, daca-ti voi da un act care-ti trebuie? Dar, cauta sa nu iei mai mult de trei galbeni. Si sa-i dai actul." Si, raspunzand iconomul a zis: "Cu adevarat stapane, daca vei porunci, nimic nu voi lua." Si i-a zis patriarhul: "Voiesc numai atata sa iei, trei galbeni."
        Si a mers iconomul, dupa porunca, la tanar si i-a zis lui: "Mai inainte, cu putine zile, am aflat un act pe care mi l-a dat fericitul tatal tau, spre pazire. Raposand tatal tau, s-a intamplat a fi la mine inscrisul pana in ziua de astazi, ca am uitat si nu mi-a venit la indemana sa ti-l dau; dar acum, ce imi vei da mie, ca eu sa ti-l dau?" A grait lui tanarul: "Ce voiesti, stapane, iti dau tie." Si a zis iconomul: "Da-mi trei galbeni." A grait lui tanarul: "Cu adevarat, stapane, daca va fi asa, si mai mult iti voi da tie." Iar el a zis lui: "Datornicul este si bogat si intelept si-ti vei scoate plata fara osteneala." Si i-a dat scrisoarea, in care scria despre cele cincizeci de livre de aur. Iar el, luand-o cu bucurie, a mers la patriarhul si i-a dat lui scrisoarea aceea.
        Si, citind-o patriarhul a zis tanarului ca si cum s-ar fi suparat: "De cand a murit tatal tau sunt zece ani, unde ai fost pana acum? Du-te si nu ma supara." Si a zis tanarul: "Cu adevarat, stapane, n-am avut eu scrisoarea aceasta, ci, zilele acestea, mi-a dat-o mie iconomul, graind: Cautand alte hartii, am aflat-o si pe aceasta. Iar patriarhul, oprind la sine scrisoarea, l-a slobozit pe el, zicand: "Ma voi gandi la aceasta." Si, dupa o saptamana, din nou, a venit tanarul. Iat patriarhul, iarasi, cercetandu-l pe el, i-a zis: "Pentru ce ai zabovit atata?" Si se facea ca nu vrea sa-i dea lui. Atunci, a grait lui tanarul: "Stie Dumnezeu, stapane, ca nu avem cu ce sa ne hranim si ceea ce va pune Dumnezeu in gandul preasfintiei tale, cu aceea sa ma miluiesti." Atunci, a grait lui cel intru sfinti, patriarhul Apolinarie, prefacandu-se ca si cand il ruga pe dansul: "Toata datoria ce scrie in scrisoare ti-o voi da tie, dar te rog pe tine, fratele meu, sa nu ceri de la sfanta biserica dobanda." Atunci tanarul, inchinandu-se, a grait lui: "Ce voiesti, stapane, si ce vei porunci, aceea voi face, nu numai dobanda, ci si din aurul ce scrie in scrisoare, ia cat voiesti." Iar patriarhul a zis: "Nu, destul ne este iertarea dobanzii." Si, luand cincizeci de livre de aur, le-a dat tanarului. Si, facand rugaciune pentru dansul, l-a slobozit pe el, multumindu-i pentru lasarea dobanzii.
        Asa sunt faptele, cele ascunse si nearatate oamenilor, ale dumnezeiescului Apolinarie. Ca nu numai ridica din atata saracie, dar si covarsea cu darnicia. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 

Predică la Duminica a II-a a Sfîntului şi Marelui Post ( a Sfîntului Grigorie Palama ) Despre puterea credinţei celor mulţi

Şi văzînd Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (Marcu 2, 5)

Iubiţi credincioşi,

Cuvîntul lui Dumnezeu este plin de nemărginite învăţături. În predica de azi vom vorbi despre puterea rugăciunii făcută cu credinţă de mai mulţi. Căci, precum cînd se aprind mai multe lumînări într-o cameră întunecată, mai mare lumină se face şi precum cînd se adună mai mulţi cărbuni la un loc mai multă căldură dau, aşa şi credinţa mai multora, mai mare trecere are înaintea lui Dumnezeu.
Acest adevăr se vede din multe mărturii ale Sfintei Scripturi, dar şi din învăţătura Sfintei Evanghelii ce s-a citit astăzi. Să luăm, de pildă, cuvîntul pe care l-a zis Domnul: Şi văzînd Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Vedeţi, fraţii mei, că nu a zis Domnul "văzînd credinţa slăbănogului", ci "a lor", adică a acelora care purtau pe pat pe acel slăbănog. Cu adevărat, dacă cei patru care purtau pe slăbănog nu ar fi avut mare credinţă, nu ar fi făcut atîta osteneală cu cel bolnav ca să-l aducă în faţa Mîntuitorului. Căci ei, văzînd mare mulţime de oameni care înconjurau pe Mîntuitorul, şi neputînd să străbată cu slăbănogul pînă în faţa Domnului, au aflat alt chip de a-l apropia de Hristos. Au descoperit casa unde era Domnul şi au coborît patul cu bolnavul, cu mare greutate şi osteneală reuşind să-l aşeze în faţa Mîntuitorului, avînd mare credinţă că dacă-l va vedea Hristos va face milă cu el şi-l va vindeca de boala lui.
După credinţa lor tare şi neîndoielnică au dobîndit cele ce aşteptau. Căci văzînd Mîntuitorul nostru cel Preasfînt şi Milostiv credinţa şi osteneala lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Apoi a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată sănătos, luîndu-şi patul, a ieşit înaintea tuturor încît erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicînd: Asemenea lucruri nu am văzut niciodată (Marcu 2, 5-12). Vedeţi, fraţii mei, minune preaslăvită făcută de Domnul pentru "credinţa lor", adică a slăbănogului şi a celor care-l purtau pe El!
Dar oare numai atunci a făcut Mîntuitorul minuni preaslăvite pentru credinţa celor mulţi? Nu, cu adevărat nu. Domnul Dumnezeul şi Mîntuiorul nostru Iisus Hristos este Acelaşi din veac şi pînă la sfîrşitul veacurilor, preabun, milostiv, şi preaîndurat faţă de toţi care cred în El întru adevăr (Psalm 144, 18). Căci vedem zilnic mii şi mii de creştini, care şi astăzi aleargă la El cu credinţă şi cu inimă zdrobită, fără îndoială, şi îndată cunosc mila şi ajutorul Lui în toate nevoile şi necazurile lor.
Zice Preasfîntul Duh în Psalmi: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi care nădăjduiesc spre Dînsul (Psalm 33, 21). Cine ar putea să spună sau să scrie cîte nenumărate minuni face Prea Înduratul Dumnezeu cu toţi cei ce-L iubesc pe El şi aleargă la Dînsul cu credinţă neîndoielnică şi statornică? Noi stînd aici în slujba binecredincioşilor creştini vedem şi auzim de la mulţi mulţumirea pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Unul mulţumeşte că prin slujbele făcute la Sfînta Biserică s-a făcut sănătos de boala de care suferea; altul mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a reuşit copilul la şcoală; altul că a reuşit la servici sau în căsătorie; altul, că l-a izbăvit Dumnezeu de pagube, de vrăjmaşi, de primejdia care-l ameninţa.
Acelaşi Preabun şi Preaîndurat Mîntuitor care a vindecat pe slăbănogul din Evanghelia de azi pentru credinţa lui şi a celor care-l purtau, Acelaşi face minuni nenumărate cu toţi bunii credincioşi care aleargă la El cu credinţă dreaptă şi rugăciune fierbinte şi statornică. Iar în ce fel credinţa unora ajută altora, de atîta ori am auzit în Sfînta Evanghelie cu femeia cananeeancă, cu sluga sutaşului, cu fiul văduvei din Nain şi cu mulţi alţii, de care nu este locul aici a-i pomeni.
Citiţi în faptele Sfinţilor Apostoli şi veţi vedea cît de mult poate rugăciunea celor mulţi, care se roagă în Biserică pentru cei din primejdii. Vedem că Marele Apostol Petru, pentru mărturisirea adevărului, a fost prins, legat şi dus la temniţă, unde era păzit de patru străji cu cîte patru ostaşi. Deci Petru era păzit în temniţă şi se făceau rugăciuni neîncetat pentru el de către Biserică. Şi iată îngerul l-a deşteptat, zicînd: Scoală-te degrab! şi lanţurile i-au căzut de pe mîini. Şi a zis îngerul către el: Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele, şi el a făcut aşa. Şi i-a zis: Îmbracă-te şi vino după mine. Şi ieşind, mergea după înger, dar nu ştia că fapta îngerului este adevărată, ci i se părea o vedenie.
Şi trecînd de straja întîi şi de a doua, au ajuns la poarta cea de fier care duce în cetate şi poarta s-a deschis singură şi, ieşind, a trecut o uliţă şi îndată îngerul Domnului s-a depărtat de el. Iar Petru venindu-şi în sine, a zis: Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mîna lui Irod şi din toată aşteptarea poporului iudeilor (Fapte 12, 4-11). Aţi auzit iubiţi credincioşi ce mare şi preaslăvită minune a făcut Preabunul Dumnezeu cu Apostolul Petru. Dar pentru ce? Pentru că mulţimea credincioşilor în Biserică făceau neîncetat rugăciune către Dumnezeu pentru el.

Iubiţi credincioşi,

Aşadar să ţinem minte că unde sunt doi sau trei credincioşi adunaţi în numele Domnului, El este între ei (Matei 18, 20). Şi cu atît mai mult Hristos este acolo unde sunt mai mulţi credincioşi care se roagă pentru cel ce este în primejdie sau are vreo cerere către Dumnezeu. Nicăieri nu se pot ruga creştinii mai mulţi laolaltă ca în sfintele biserici, unde rugăciunile lor şi ale preoţilor se unesc şi ca tămîia se înalţă la Dumnezeu, de unde le vine tuturor milă şi ajutor celor ce au nevoie de mila Lui. Acolo preotul mijloceşte în Sfîntul Altar către Dumnezeu şi pentru toţi binecredincioşii creştini de pretutindeni.
Cele mai importante rugăciuni comune care se fac în bisericile noastre pentru credincioşi sunt mai ales două: Sfînta Liturghie şi Taina Sfîntului Maslu. Oare cîte minuni nu s-au făcut şi se fac astăzi prin Sfînta Liturghie? În timpul ei, mai ales în sărbători, se adună cei mai mulţi credincioşi. Astfel rugăciunile lor comune, săvîrşite cu multă credinţă, se unesc cu rugăciunile preoţilor din sfintele altare şi contribuie cel mai mult la împlinirea cererilor lor.
Rugăciunile cu credinţă ale preoţilor, unite cu ale credincioşilor, săvîrşesc cea mai mare minune ce are loc pe pămînt de la Hristos pînă astăzi. Această minune negrăită este prefacerea pîinii şi vinului în Trupul şi Sîngele lui Hristos în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, fără Sfînta Liturghie nu avem Sfînta Împărtăşanie, iar fără aceasta, nu ne putem uni cu Hristos, nu putem fi iertaţi şi deci mîntuiţi, că zice Domnul: De nu veţi mînca Trupul Meu şi de nu veţi putea bea Sîngele Meu, nu veţi avea Viaţa întru voi.
Vedeţi cît de mare este puterea şi rolul Sfintei Liturghii? Vedeţi că Sfînta Liturghie este a noastră şi stă la temelia mîntuirii noastre, pentru că ne ţine direct şi permanent în legătură cu Hristos, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt?
Altă minune a Sfintei Liturghii, ca rod al credinţei şi al rugăciunii în comun, este că ea contribuie cel mai mult, pe lîngă celelalte slujbe, la păstrarea credinţei ortodoxe în lume. Ce s-ar întîmpla cu credinţa noastră dacă n-am face-o vie, lucrătoare şi mîntuitoare prin Sfînta Liturghie? Numai de aceea unii creştini se duc la secte pentru că nu merg regulat la Sfînta Liturghie şi nu simt puterea ei. Tot Sfînta Liturghie, ca o cunună a celor şapte Laude, contribuie mult şi la unitatea, la împăcarea, la apropierea şi înfrăţirea creştinilor ortodocşi, ca fii ai Bisericii lui Hristos. De-a lungul celor două milenii singură Biserica şi slujbele făcute în Sfintele lăcaşuri au adunat pe creştini în jurul preoţilor şi altarelor, i-au unit prin rugăciune în aceeaşi credinţă, le-au vindecat bolile, i-au dezlegat de păcate prin Sfînta Spovedanie, i-au unit cu Hristos prin rugăciune şi Sfintele Taine şi i-au călăuzit în viaţă pe calea mîntuirii prin învăţătura Sfintei Evanghelii.
Prin slujbe, prin cărţile de cult, prin Sfînta Liturghie, prin predică şi prin cîntarea în comun, Biserica Ortodoxă a păstrat, pe lîngă unitatea de credinţă şi de simţire, şi unitatea limbii, a culturii religioase vechi, şi a întregii Tradiţii ortodoxe milenare. Or, toate acestea le considerăm minuni şi roduri ale credinţei şi rugăciunii celor mulţi.
Tot în cadrul Sfintei Liturghii Biserica face rugăciuni şi scoate părticele (miride) pentru adormiţi, iar prin puterea jertfei lui Hristos izbăveşte din iad multe suflete ale celor morţi. Oare nu ne rugăm cu toţii la biserică pentru cei repausaţi ai noştri şi împreună cu preoţii le cîntăm "veşnica pomenire" şi zicem: "Dumnezeu să-i ierte?" Numai Dumnezeu ştie cîte suflete sunt scoase din chinurile iadului, prin jertfa liturgică şi prin parastase ca rod al harului preoţiei şi al rugăciunii comune.
Iată deci, că rugîndu-ne împreună cu preoţii la biserică, contribuim la minunea iertării şi izbăvirii din iad a multor suflete ale fraţilor noştri care au murit nepregătiţi. Vedeţi cîte minuni se săvîrşesc la Sfînta Liturghie ca rezultat al rugăciunii în comun? De aceea mare plată de la Dumnezeu au cei care merg regulat la biserică şi se roagă pentru ei, pentru bolnavi, pentru binefăcători şi răufăcători şi pentru cei răposaţi. Mai ales pentru ei, că sufletele celor ce au murit nepregătiţi aşteaptă slobozire din osînda iadului prin rugăciunile Bisericii şi ale noastre.
Alte minuni ale credinţei şi rugăciunii creştinilor în comun se fac prin taina Sfîntului Maslu. Aceasta este cea mai puternică rugăciune şi slujbă a Bisericii Ortodoxe pentru cei bolnavi. De aceea creştinii sunt datori să ceară această taină de la preoţi ori de cîte ori au bolnavi în familie şi să participe la Sfîntul Maslu cît mai mulţi dintre ei, pentru că, rugăciunea credinţei va tămădui pe cei bolnavi şi de vor fi făcut păcate li se vor ierta" (Iacob 5, 15). Mulţi dintre dumneavoastră cred că aţi văzut bolnavi vindecaţi, sau în parte uşuraţi, prin Taina Sfîntului Maslu şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Alţii aţi mers, poate, pe la sfintele moaşte şi pe la icoanele miraculoase din ţară şi aţi văzut sau aţi auzit de bolnavi vindecaţi acolo în chip miraculos prin rugăciunea celor din jur şi prin moliftele Sfîntului Vasile cel Mare, citite de preot, cu post şi credinţă.
Iată doar cîteva din minunile săvîrşite la biserică prin puterea credinţei şi rugăciunile celor mulţi.

Iubiţi credincioşi,

Au trecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, două săptămîni din Sfîntul şi Marele Post al Paştelui. Să ne cercetăm acum conştinţele şi să ne întrebăm: Ne-am împăcat cu semenii noştri prin iertare şi cu Dumnezeu prin spovedanie la preot în aceste 14 zile de post? Am mers mai des la Sfînta Liturghie în aceste Duminici şi ne-am învrednicit să primim Trupul şi Sîngele lui Hristos? Am postit de mîncare de dulce, de mînie, de beţie şi de tot păcatul de cînd am intrat în Sfîntul Post? Am făcut milostenie la săraci şi suntem hotărîţi să postim şi să ne rugăm lui Dumnezeu pînă la Sfintele Paşti? Avem grijă de cei dragi adormiţi din neamul nostru şi ne rugăm pentru iertarea lor?
Cei care aţi făcut acestea, continuaţi să vă rugaţi, mergeţi la biserică şi vă vindecaţi slăbănogirea sufletului prin rugăciune, prin milostenie şi prin pocăinţă. Iar cei care n-aţi făcut nimic pentru suflet în aceste zile sfinte de pocăinţă, nu amînaţi, ci începeţi de acum a lucra mîntuirea dumneavoastră, pînă încă avem timp.
Vă amintesc că astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfîntului Ierarh Grigorie Palama, mitropolitul Tesalonicului în secolul al XIV-lea, ca sfînt şi dascăl al rugăciunii. El a fost dascăl, lucrător şi apărător al neîncetatei rugăciuni a lui Hristos. Cereţi-i ajutorul şi urmaţi după putere pe urmele rugăciunii lui.
De vom face aşa vom avea mare folos sufletesc din toate, vom trece curgerea postului cu lucrare duhovnicească şi ne vom învrednici de slăvita Înviere a lui Hristos Dumnezeu. Amin.                                Pr.Cleopa

Întru această lună martie, în 31 de zile, pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Ipatie, făcătorul de minuni, episcopul Gangrelor (sec. IV).

      Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, episcopul Gangrelor, din Paflagonia, a fost unul din cei 318 Sfinţi Părinţi de la întâiul Sinod cel a toată lumea, care s-a ţinut la Niceea (325), în vremea Sfântului Împărat Constantin (324-337), osândind rătăcirea lui Arie şi întărind credinţa cea adevărată în Sfânta Treime, statornicită de Mântuitorul, propovăduită de Apostoli şi pecetluită cu sângele Mucenicilor. Şi a trăit el până pe timpul împărăţiei lui Constanţiu, fiul marelui Constantin. Înarmat din tinereţe cu înţelepciunea Sfintelor Scripturi, fericitul Ipatie se nevoia cu faptele bune plăcute lui Dumnezeu şi propovăduia neîncetat dreapta credinţă păstoriţilor săi, făcându-se vestit prin semnele minunate ce lucra Dumnezeu printr-însul, ca unul ce era cu totul plin de Duhul Sfânt, încât însuşi împăratul Constanţiu îl cinstea şi-l preţuia, ca unul ce avusese mult folos de la dânsul. Odată, însă, pe când fericitul Ipatie se întorcea din Constantinopol la cetatea sa, Gangra, o ceată de eretici novaţieni hotărâseră să-l piardă pe cela ce se arătase stâlp neclintit Bisericii lui Hristos. Ca nişte tâlhari l-au pândit, ca nişte fiare sălbatice s-au repezit asupra Cuviosului episcop şi l-au lovit de moarte, străpungându-i trupul cu suliţele şi umplându-l de răni; apoi, l-au aruncat într-o prăpastie, pradă păsărilor şi sălbăticiunilor. Zvârcolindu-se în durerile morţii, Cuviosul Ipatie şi-a adunat puterile şi s-a rugat, cum se rugase şi altă dată Sfântul Arhidiacon Ştefan, spre iertarea şi îmblânzirea ucigaşilor lui. Dar, pe când se ruga, o femeie din ceata lui Arie, luând o piatră ascuţită, i-a zdrobit capul Cuviosului episcop şi l-a lăsat mort, iar trupul său a fost ascuns în şura de paie a unui gospodar din apropiere. Deci, aflând de aceasta, creştinii din Gangra au venit şi au luat trupul Sfântului, ca unul care prin binefacerile şi sfinţenia vieţii lui câştigase dragostea păstoriţilor săi, şi cu multă cinste, şi cu mare alai şi jale, ca pe un Mucenic al dreptei credinţe, au îngropat sfintele lui moaşte. Şi multe minuni şi tămăduiri s-au arătat acolo, cu darul lui Hristos, oamenilor ce veneau cu credinţă la mormântul Sfântului. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Întru această zi, cuvânt pentru cei puternici, 
care asupresc pe cei mici şi despre milostenie

       Anastasie împăratul, căzând în erezia lui Eutihie, a izgonit pe Ilie patriarhul din scaunul Ierusalimului şi pe Flavian, arhiepiscopul Antiohiei, după Sinodul din Calcedon. Şi l-a surghiunit pe Ilie la Aila, iar pe Flavian la Petra. Deci, într-o zi, amândoi patriarhii au trimis veste unul la altul, zicând: "Să mergem dar, să ne judecăm cu dânsul înaintea lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi a zis: "Eu sunt Cel ce judec cu dreptate şi nu Mă sfiesc de faţa omului." " Şi, după două zile, s-au mutat amândoi patriarhii la Dumnezeu. Deci, acestea ştiindu-le voi, puternicilor, să nu faceţi nedreptăţi celor neputincioşi, ca să nu vă dea pe voi lui Dumnezeu şi acolo cumplit să fiţi osândiţi. Pentru că s-a zis: "Viermele nu va muri şi focul nu se va stinge pentru cei ce nu judecă după dreptate şi jefuiesc averile străinilor şi, cu mândria cea mare înălţându-se, nu-şi aduc aminte de ziua morţii." Că în ceasul acela, omul s-ar lipsi, bucuros, de toată bogăţia lumii acesteia, numai să scape şi să nu i se despartă sufletul de trup, pentru că moartea păcătosului cumplită este. Iar de vă sculaţi din pat şi din boala morţii, apoi, iară vă apucaţi, asuprind şi mai rău casele săracilor jefuiţi după nedreptate judecaţi, vă făţărniciţi şi cu silă luaţi, pe sărac nu-l miluiţi, pe cei scăpătaţi nu-i ajutaţi. Oare, ce adunaţi? Nu ştiţi că, venind moartea, toate acestea pier? Că a Domnului este stăpânirea şi căruia voieşte, aceluia o şi dă. Cuviosul Savarie a zis aşa: "Dacă posteşti, iar milostenie nu faci, acesta nu se numeşte post, ci, mai amar şi mai rău eşti decât cela ce se prea sătura şi se îmbăta şi se îngrăşa. Şi încă ce zic, numai de post, că, chiar şi fecioria nu-ţi vei păzi curată, afară de cămară de mire vei rămâne, neavând milostenie. Mare este fecioria, şi chiar şi în Legea nouă, la mare cinste a pus-o Domnul, dar chiar fecioarele au rămas afară, de vreme ce milostenie nu au avut. Că nimeni nu va putea câştiga mila fără de milostenie şi în lume nimeni nu trăieşte fără de ea." Că şi cei ce lucrează cu palmele şi ostaşii şi lucrătorii de pământ şi negustorii, toţi slujesc aproapelui şi aceasta mare facere de bine este. Iar a trăi pentru sine singur şi pe ceilalţi a-i trece cu vederea, urât este lucrul acesta şi străin de creştinătate. Că dacă voieşti să fii bogat în veacul viitor, apoi fii sărac aici, risipeşte aici, ca să aduni acolo. Că nici semănătorul n-ar aduna, dacă, mai întâi, n-ar risipi. Pentru ce, dar, nu dai şi tu celor ce au trebuinţă? Zici: "O casă de copii îmi stă înainte şi voiesc să-i las pe dânşii îndestulaţi." Însă de voieşti să-ţi laşi copiii îndestulaţi, bogaţi, lasă-le lor, mai bine, pe Dumnezeu datornic. Că dacă tu, mai înainte de moarte apucând, vei da averea ta lui Dumnezeu împrumut, atunci multă răsplată le va fi copiilor, că prin ea, Dumnezeu dator le este, ca mai mult să-i iubească. Deci, dacă voieşti ca să-L ai pe El prieten, mai înainte, să-L faci pe El datornic. Că nici un om care dă împrumut, având datornic, nu se bucură atâta, pe cât se bucură Dumnezeu, fiind datornicul tău. Deci, pentru ce dai oamenilor averea spre păstrare, când Hristos stă gata a o primi, voind cu şi mai multă dobândă să-ţi dea împrumutul? Că din mâinile Lui nimeni nu o va răpi. La oameni, adică, de-ţi va păzi cineva averea ta, plată cere de la tine. Iar Hristos, pentru păzire, îţi dăruieşte ţie mai multă plată. Pentru aceasta îţi porunceşte ţie Dumnezeu, ca averea ta să o dai celor ce au trebuinţă, ca să ţi-o păzească. Că până o ţii singur nu fără teamă, o păstrezi; te temi, ca să nu o ia cineva de la tine, vecinul clevetitor sau tâlharii sau moartea să te ajungă. Iar de o vei împărţi la săraci, "Eu," zice Domnul, "ţi-o voi păzi cu întemeiere. Pentru că, vrând să ţi-o dau," zice Domnul, "o iau de la tine. Ci, ca mai multă în veacul viitor, în viaţa cea neîmbătrânitoare, să ţi-o dau ţie, spre bucuria cea fără de sfârşit. Amin."

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre dragoste

        Un pustnic, aflând pe un om îndrăcit, care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. Şi l-a ascultat pe el Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind îngreunat, răbda în post şi în rugăciune şi zdrobindu-se în nevoinţă. Şi după puţine zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe dracul şi de la dânsul.

Un monah avea în grija sa pe un alt monah, care era într-o chilie departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gândul: "Cheamă pe fratele, să vină să ia pâine." Şi iarăşi a socotit: "De ce pentru pâine să supăr eu pe fratele meu, să vină la mine, zece mile? Mai bine să o duc eu.". Şi, luând-o, s-a dus la el. Iar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi, rănindu-i-se degetul, curgea sânge mult. Iar el de durere a început să plângă şi îndată a venit la el îngerul, zicând: "De ce plângi?" Iar el, arătându-i rana, a zis: "Pentru aceasta plâng." Zis-a îngerul: "Nu plânge pentru aceasta, că paşii pe care-i faci, se numără pentru Domnul şi spre mare răsplătire înaintea feţii lui Dumnezeu se fac." Atunci pustnicul, mulţumind lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Şi venind la fratele, i-a adus pâinile. Şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, dându-i pâinea, s-a întors. Iar a doua zi, luând iarăşi pâine, se ducea, la alt monah, s-o dea. Şi s-a întâmplat atunci, că venea şi acela la el şi s-au întâlnit pe cale amândoi. Deci, a zis cel ce mergea către cel ce venea: "O comoară aveam şi ai căutat să mi-o prădezi." Iar acela a zis lui: "Au doară, uşa cea strâmtă, numai pe tine te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim împreună cu tine." Şi, îndată vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului şi le-a zis: "Osteneala voastră s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu bună mireasmă." Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt la învierea lui Hristos, al celui între Sfinţi, 
Părintelui nostru Dimitrie mitropolitul

        "Pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o" (Evr. 2. În ziua cea trecută, a patimilor Domnului, am văzut pe Hristos Mântuitorul nostru, fără de slavă şi fără de cinste, aşa cum grăia Isaia despre Dânsul: "Şi l-am văzut pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era necinstit şi mai defăimat decât al tuturor fiilor omeneşti." iar acum, întru luminatul praznic al Învierii Lui, vedem împreună cu Sfântul Ioan Teologul, slava Lui, ca slava Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr, iubiţii mei ascultători. Întru acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos a fost încununat cu spini, spre batjocură, iar acum, spre slava Sa, primeşte flori pe preacuratul Său cap, nevestejiţii trandafiri de laudă. Întru acea vreme, cu cei fără de lege s-a socotit, iar acum este Dumnezeu în mijlocul poporului Său, pe care L-a răscumpărat cu scump sângele Său şi din iad l-a slobozit. Că, Domnul, în mijlocul adunării Sfinţilor Săi, S-a arătat, zicând: "Eu sunt cu voi." Întru acea vreme, mulţi trecând, Îl batjocoreau pe El, iar acum, în numele cel Sfânt al Lui, se închină tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Întru acea vreme, a fost bătut peste spate, peste obraz şi chinuit până la moarte, că, spânzurându-L pe lemn, L-au omorât. Iar acum, El a omorât moartea şi pe diavolul. Că scrie: "Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa?" Întru acea vreme, Dătătorul nostru de viaţă era mort, iar acum viu este Domnul şi binecuvântat Dumnezeu. Întru acea vreme, soarele pe cer, la amiază s-a întunecat, iar acum, din mormânt, Soarele dreptăţii, cel frumos, nouă ne-a răsărit. Şi vedem, împreună cu Apostolul, pe Iisus, că, pentru primirea morţii, cu slavă şi cu cinste S-a încununat. Iar noi aici, cercetând în scurt, vedem că altă cale nu este, către veşnica slavă şi cinste, fără numai prin multe pătimiri. Că Însuşi Începătorul vieţii noastre, Hristos se cuvenea, prin pătimiri, a Se sfârşi. Întru această puţină vreme, să ne înălţăm mintea noastră către cer, lăsând toată grija cea lumească. Şi să privim, ca printr-o oglindă, prin descoperirea Sfântului Ioan Teologul. Şi să auzim ce se lucrează în cer. Că eu aud acolo o oarecare tulburare făcându-se, ca un glas de tunete tari şi glas de ape al îngerilor celor mulţi - că era numărul lor mii de mii -, împrejurul Tronului şi al celor patru fiinţe şi al bătrânilor, un glas zicând: "Poruncesc la toate zidirile, în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare, ca să se pregătească mulţumire şi închinăciune pe robi Feţei împărăteşti, ce stă pe Scaunul cel dumnezeiesc." Să vedem, dar, noi, cine împărăţeşte pe Scaunul cel dumnezeiesc? Mie mi s-a părut că Leul va lua împărăţia. Că se zice: "Iată Leul, cel ce este din seminţia lui Iuda, a biruit." Şi celui ce biruieşte, zice Dumnezeu, îi voi da să stea pe Scaunul Meu. Dar nu văd, pe Scaunul lui Dumnezeu, pe Leu. Deci, are să ia împărăţia, negreşit, Vulturul, cel ce-şi acoperă cuibul său şi peste puii săi se va îndura, că şi-a întins aripile sale şi i-a luat pe ei şi i-a ridicat pe umerii săi. Dar, nici pe Vultur nu-l văd pe Scaun. Atunci, cine este în acest fel, Cel ce primeşte acea dumnezeiască şi împărătească cinste, Căruia are a se închina toată zidirea cea de sus şi cea de jos? Privind, iată, văd pe Mielul împărăţind - Miel înjunghiat, şi aud mii de mii zicând cu glas mare: "Vrednic este Mielul, Cel înjunghiat, să ia puterea şi bogăţia şi tăria şi înţelepciunea şi cinstea şi slava şi binecuvântarea." Deci, să luăm aminte, că Unul şi acelaşi Hristos este şi Leu şi Vultur şi Miel. Leu, că a biruit lumea şi că moartea şi iadul a stricat, Vultur, că pe sufletele sfinţilor le-a ridicat pe aripile Sale şi pe umerii Săi şi i-a scos pe ei din iad, Miel, că a pătimit pentru toţi. Însă, când a voit a împărăţi, a împărăţit nu cu înfăţişarea leului, nici cu cea a vulturului, ci cu înfăţişarea Mielului, Celui înjunghiat, ca să arate că, pentru cununa Împărăţiei Cereşti şi a veşnicei slave, nu este altă cale, în afară de calea pătimirii Celui înjunghiat. Şi, dintre pământeni, cine voieşte ca acolo să afle cunună, să-şi rănească inima sa prin umilinţă, să-şi înjunghie patimile sale prin omorâre şi greu să pătimească în ostenelile pocăinţei. Căutând spre cele cereşti, să privim şi Raiul, care, aşa cum este scris în descoperirea Teologului, pe lângă alte minunate şi nepovestite frumuseţi, are şi această mică frumuseţe, că porţile care sunt în număr de douăsprezece, sunt mărgăritare. Pentru care, oarecine mărturiseşte, zicând că, în visul nopţii, de i se arată cuiva mărgăritar, atunci, însemnează lacrimi. La aceasta se uneşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: "Ochii lui David cu ploi de lacrimi erau înfrumuseţaţi, ca şi cu nişte mărgăritare." Mă minunez că, dacă mărgăritarele sunt semnul lacrimilor, ele sunt şi semn de plângere. Deci, pentru ce sunt acolo porţi de mărgăritare, unde nu se arată nimic de lacrimi, nimic de plâns, ci toate sunt pline de nepovestită bucurie? Eu, cercetând, am cunoscut că dacă acolo se va sili cineva să intre, prin acele porţi nu va putea prin altceva, fără numai prin lacrimi. Văzut-ai că porţile Raiului, cele de mărgăritar, însemnează mărgăritarul-lacrimă? Şi aceasta să-ţi fie ştiut, că, prin lacrimi, ţi se cade ţie a intra în Rai şi nu este altfel de intrare în Rai, în afară de lacrimile cele de mărgăritare. Că lacrimile se fac din sfărâmarea inimii, iar sfărâmarea inimii din întristarea cea pentru păcate şi din greaua pătimire pentru Dumnezeu. În acest fel este calea spre odihna Raiului. Dar, să ne întoarcem către cele de jos şi să trecem prin părţile Egiptului, să pomenim acolo despre cele de demult lucrări ale cinstitului Iosif. Că Domnul, pe Iosif cel prea frumos, în Egipt pregătindu-l spre scaunul şi cununa împărătească, oare ce fel de cale spre acea slavă şi cinste i-a pregătit? Cu adevărat, cale de spini, strâmtă, plină de nevoinţe, cu năpraznică năpastă, temniţă întunecoasă, lanţuri grele, goliciune, foame, lipsa celor de nevoie. Lungă era acea cale, legătură de multă vreme. Că a smerit în cătuşe picioarele lui şi prin fier a trecut sufletul lui. După aceea, după destulă şi multă vreme a pătimirii, a trimis împăratul şi l-a slobozit pe el şi l-a pus stăpân casei lui şi domn peste toate averile sale. Cumplită cale către cinstea împărătească! Iosif acela era, mai înainte, închipuire a Patimilor Domnului nostru. Şi cum şi în ce fel Domnul nostru a pătimit, mai înainte de a lua împărăţia, peste toată făptura, nu trebuie multe a spune, celor ce bine le ştiu. Dar, eu mă duc spre plimbare în grădina lui Solomon, ca să iau seama ce se lucrează acolo. Văd că Mirele Ceresc se răcoreşte acolo, logodindu-şi Lui mireasă, cum se zice de obşte de către pământeni, pe Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu sângele cel scump al Său şi zic, chiar, pe tot sufletul fiecărui creştin l-a răscumpărat. Pe acea mireasă iubind-o mai mult decât sufletul Său, a numit-o pe dânsa crin. Ca şi crinul în spini, aşa este mireasa Mea. Eu voi lua seama unde Acel mire ceresc va pune crinul Său, pe iubita Sa mireasă, în grădină Sa, Mie mi se pare că o va pune la un loc larg, între alte flori bine mirositoare. Iar El a pus crinul Său între spinii cei ascuţiţi, ca un crin în spini, precum este cea de aproape a Mea, în mijlocul fecioarelor. Aici, dar, o bine-credincioşilor ascultători, să gândim pentru ce Mirele Ceresc, pe crinul Său, pe mireasa Sa, o voieşte să fie în mijlocul spinilor. Crin între spini? Când a sădit Raiul spre răsărit, l-a împrejmuit pe el cu pomi roditori, pomi bine înfrunziţi. Ierusalimul cel Nou, care s-a arătat Sfântului Ioan, întru descoperire, că venea din cer, era împrejmuit cu zid de pietre scumpe de iaspis, de safir, de smarald, de topaze, de iachint, având porţi de mărgăritare, fiecare poartă dintr-un mărgăritar. Pe via cea roditoare, de care se scrie în Evanghelia de la Matei, a înconjurat-o cu o oarecare îngrăditură aleasă şi cu gard a îngrădit-o pe ea. Iar pe iubita Sa mireasă, pentru care nici sufletul Său nu Şi-a cruţat pe cruce, o pune pe pământ întru îngrădire, nu ca grădină a Raiului, nu întru frumoşi pomi roditori, ci, într-o îngrădire de spini, o păzeşte, ca pe un crin între spini. Dar, aici, să pomenim şi de parabola cea de demult, de care se scrie în cărţile Judecătorilor israiliteni, în care toate lemnele, pădurile, livezile, viile, adunându-se într-o adunare, îşi alegeau lor împărat. Şi, după ce mulţi s-au lepădat, s-au unit să aleagă pe spin, ca să împărăţească peste ele, şi au zis către el: "Vino şi împărăţeşte peste noi." Ar fi putut zice cineva lemnelor: "Ascultaţi, lemnelor, ce vi s-a întâmplat, pe cine alegeţi? Au nu sunt între voi slăviţi cedri, preaînalţii finici, bineroditorii măslini şi alte lemne alese şi aducătoare de folos? Ci, de la spini, ce roadă o să aveţi? Ce folos va fi vouă? Că Evanghelia pe el nu-l laudă, ci mai vârtos zice: "Au, doară, din spini aduni struguri?" Dar, ca să nu fie defăimat cu totul sfatul lemnelor, cel într-o unire, eu le voi lăuda buna socotinţă, şi alegerea. Că bine au făcut ele, alegându-şi-l lor pe spin de împărat. Că, el, măcar că este spin, este încununat de trandafir, încât cu toată cumplita lui ascuţire a spinilor, are a lui firească slavă şi frumuseţe. Şi apoi, când spinul stă împrejurul livezilor sau al viilor, atunci îngrădirea este gata, păzindu-le de orice stricăciune. Pentru că de ţepii lui, ca de o armă ascuţită, nu se poate apropia nimeni. Deci, împărăţeşte tu, spinule, peste lemne, iar voi, prea aleşi şi preaînalţi copaci, plecaţi-vă vârfurile voastre sub spin, închinaţi-vă lui, veniţi şi intraţi sub umbra lui. Multele soiuri de copaci închipuiesc tot felul de sfinţi: cedrul şi finicul, închipuiesc pe cei drepţi, că dreptul ca finicul va înflori; măslinul cel bine roditor însemnează învăţătorii bisericeşti, care, cu roadele cuvântului lui Dumnezeu, satură sufletele oamenilor credincioşi, via însemnează tot poporul cel de obşte, care vieţuieşte după Dumnezeu; via Domnului Savaot este casa lui Israel. Dar spinul ce însemnează, fără numai de pătimire? "M-am întors spre chinuire," zice, "când m-a împuns pe mine spinul." Însemnează mucenicie, primejdii, ca nişte bolduri ascuţite, necazuri, ca nişte răni de spini. Iar cel ce rabdă, pentru Dumnezeu, toate acestea, se află ca şi crinul între spini, care sunt pătimirile înseşi, şi începe a primi părţi din veşnica slavă. Înaltă rânduială este cea a Proorocilor, înaltă, a Apostolilor, dar nu mai prejos şi a Învăţătorilor, a Cuvioşilor, a Feciorelnicilor, a Pustnicilor şi a celorlalţi Sfinţi. Însă nici una din ele n-a primit desăvârşirea, fără a ei pătimire. Că tuturor acestor rânduieli, chip S-a făcut Domnul nostru Iisus Hristos, care venind pe pământ, către oameni, S-a arătat în mulţimea sfinţilor şi nu S-a încununat cu slava împărăteştii cununi, până n-a străbătut, mai întâi, rânduiala pătimirii. Că prooroc era, spunând mai dinainte cele ce erau să fie, despre dărâmarea Ierusalimului şi despre judecata zilei celei înfricoşătoare. Era apostol, pentru că de la Dumnezeu Tatăl a fost trimis, umblând şi propovăduind pretutindenea. Era doctor fără de plată, că tot poporul căuta să se atingă de El şi să se tămăduiască de neputinţele sale. Era mare făcător de minuni, că învia morţii. Dar nu aici Şi-a întărit El cununa slavei şi împărăţiei sale. Dar unde? În rânduiala pătimirii, întru cununa de spini, în vărsarea sângelui Său, că aşa se cuvenea a pătimi Hristos, ca să intre în slava Sa. Şi aşa vedem pe Hristos, pentru pătimirea morţii, cu slavă şi cu cinste încununat. O, iubiţilor ascultători, dacă Hristos, Domnul nostru, Care, voind să intre întru a Sa slavă, în aşa fel a trebuit a pătimi, ce ne rămâne nouă? Ce fel de osteneli, ce fel de nevoinţă ne trebuie nouă, celor ce voim a intra, nu întru a noastră, ci întru cea străină slavă? Întru cea străină, da, pentru că ne-am înstrăinat de dânsa, prin păcatele noastre, că din pântecele mamei noastre, noi, păcătoşii, ne-am înstrăinat... Dar nu voiesc, în sărbătoarea cea de bucurie, cu nemângâietoare cuvinte a tulbura dragostea voastră, ci, vă doresc a vă bucura, pentru Hristos Cel înviat şi strig ca David: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa." Amin.

LUNA MARTIE IN 30 DE ZILE: Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan, cela ce a scris Scara.

       Sfantul Ioan era, de fapt, din Palestina si a trait intre anii 578-649. Iscusit la minte si aplecat spre invatatura, fericitul Ioan s-a indeletnicit cu cartea, inca din copilarie, inainte de a intra in tagma calugareasca. La varsta de 16 ani insa, in frageda tinerete, se lepada de toata slava lumeasca si, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotarat sa slujeasca si, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotarat sa slujeasca lui Hristos si oamenilor, vietuind in manastire.
        Deci, la varsta de 20 de ani, a fost tuns in calugarie, "mutandu-se cu trupul in Sinai, iar, cu sufletul, in muntele ceresc" si a fost incedintat unui foarte bun ava, anume Martirie. Si, a petrecut, mai intai, 20 de ani sub povatuirea acestui ava in viata de obste a manastirii, apoi, dupa aceea, alti 21 de ani, in viata pustniceasca, in pustia Tola, la inceput, ca ucenic al lui Martirie, iar, dupa moartea acestuia, singur, si, in sfarsit, ca povatuitor al lui Moise, ucenicul sau. Si era Tola, ca la cinci stadii de biserica manastirii.
        Deci, petrecand patruzeci de ani in focul dragostei dumnezeiesti, fericitul Ioan s-a facut un desavarsit invatat, in toata intelepciunea, si dascal al stiintelor ceresti, incat i s-a dat si numele de Scolasticul, adica invatatul, inca tanar fiind, invapaindu-se de-a pururea cu dorinta aprinsa a dumnezeiestii iubiri.
        Dar, cine este destoinic a aratat prin cuvant ostenelile lui cele de taina, avand rugaciunea parintelui sau arma de aparare, pentru risipirea patimilor si imblanzirea cornului mandriei: Si cine ar fi crezut ca Sfantul poate avea si vrajmasi?
        Deci, auzind el ca-i invinuit de unii, ca-si pierde vremea in cuvantari desarte, cautand lauda si slava lumii, ori de cate ori, in Duminici si in sarbatori spunea un cuvant de invatatura fratilor. Sfantul Ioan n-a mai vorbit un an intreg, nici un cuvant, catre nimeni, ostenindu-se singur la tacere. Trecand anul, infranti de umilinta Sfantului, invinuitorii si fratii l-au rugat, cu lacrimi, sa le ierte nedreapta invinuire si sa nu ingroape talantul intelepciunii, ci sa povatuiasca pe cei ce vin la dansul. Si Sfantul Ioan a rupt tacerea si, fara suparare si umulinta, propovaduia oamenilor cuvantul lui Dumnezeu, dupa obiceiul lui cel dintai.
        Si, petrecand in neincetata rugaciune si in dragostea spre Dumnezeu, cea neasemanata, fiind plin de toata fapta buna, de mari aratari s-a invrednicit.
        Asa, afalndu-se o data in chilia sa, si cunoscand prin darul Sfantului Duh ca ucenicul sau Moise se odihneste, furat de somn, sub o piatra mare ce sta sa cada sa-l turteasca, staretul l-a izbavit dintr-o moarte ce aceea, aratandu-i-se in vis si chemandu-l afara din primejdia pietrei aceleia, care a si cazut indata.
        Deci, ajungand el in varful faptelor bune si toti fratii fiind uimiti de iscusinta lui, in toate imprejurarile, l-au ridicat pe fericitul Ioan, lumina in sfesnic, la dregatoria de egumen al fratilor din Sinai. Nu se stie cati ani a trait ca egumen, nici cand a fost sfintit preot, dar, ceea ce se stie bine este ca Sfantul Ioan n-a plecat in vesnicie din lumea aceasta vremelnica, inainte de a ne lasa, la cererea prietenului sau Ioan, egumenul din Rait, minunata si plina de intelepciune carte nemuritoare, a dumnezeiestilor suisuri duhovnicesti, ce se cheama Scara. De la cartea aceasta vestita, marele staret isi trage numele de Ioan Scararul, Dumnezeului nostru, slava !

 

 
 
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Scararul, despre cum se pot mantui crestinii din lume.     Am auzit pe unii care petrec in lume cu nepasare, zicand catre mine: "Cum putem noi, cei ce vietuim impreuna cu sotiile (sau cu sotii) noastre, sa petrecem viata calugareasca ?" Acestora le-am raspuns: "Toate lucrurile bune pe care le puteti face, faceti-le: nu defaimati pe nimenea, nu furati de la nimeni, nu mintiti fata de nimeni, nu va inaltati fata de nimeni, nu urati pe nimeni, nu va despartiti de adunarile de la slujbele din biserica, patimiti impreuna cu cei lipsiti, nu pricinuiti nimanui sminteala; de aceea ce e al altuia sa nu va apropiati; indestulati-va cu ceea ce va pregatesc femeile voastre. De veti face asa, nu veti fi departe de Imparatia Cerurilor."
 
 



 
 
Intru aceasta zi, cuvant despre o fecioara monahie, pe care a mantuit-o Sfantul Macarie,
ca era nemilostiva.



        O oarecare fecioara din Alexandria, cu numele mononia, se calugarise, din tineretile sale, si arata cu chipul ca era smerita, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginti. Ca iubea bogatia si aduna aur si niciodata nu da milostenie, din averea ei, nici la straini, nici la saraci, nici la vaduve, nici la calugari. Insa avea o nepoata de sora careia, noaptea si ziua, ii fagaduia bogatia sa, ca una ce cazuse din cereasca dragoste. Ca lucru de inselaciune al diavolului este ca, adica, sa tie cineva avere si sa nu faca milostenie la saraci.  Ca diavolul nu ne lasa sa ne ingrijim de suflet, ci, mai mult, ne invata sa asuprim pe cei saraci si pe aproapele, si sa trecem cu vederea pe tata si pe mama, sa ne asemanam ucigasilor. Ca, de multe ori, si pe calugari ii sfatuieste sa se ingrijeasca de rudenii si sa le adune avere, iar la saraci milostenie sa nu faca, cu adevarat, spre pierzare pastrand-o pe ea. Ca, daca cineva, din intelegere duhovniceasca si cu darul lui Dumnezeu se porneste, mai intai, a se ingriji pentru sufletul sau, iar, dupa aceea, incepe a iubi pe rudenii, unul ca acesta, unul ca acesta, nu poate canta impreuna cu David, intru frica lui Dumnezeu, zicand: "Cine se va sui in muntele Domnului si cine va sta in locul cel sfant al Lui? Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima, care n-a luat in desert sufletul sau" (Ps. 23, 3-4). Pentru ca aceia, cu adevarat, in desert isi iau sufletul lor, parandu-li-se ca au murit cu trupul, fiindca lucrul cel duhovnicesc cu lenevire il fac, iar pentru trup, in tot chipul se silesc.
        Deci, pe aceasta fecioara ce se numea Mononia, vrand sa o faca milostiva si sa o intoarca de la averea ei cea covarsitoare, Sfantul Macarie presbiterul, iconomul saracilor, al schiopilor si purtatorul lor de grija, ca unul, care, in tinerete, fusese lucrator de pietre scumpe, a zis catre Mononia: "Pietre nepretuite, smarald si iachint a adus la mine cineva si nu stiu, ori sunt furate, ori cumparate, nu pot spune, pentru ca sunt mai presus decat pretul cerut. Si le vinde pe ele, cel ce le are, cu cinci sute de galbeni si prea potrivite sunt spre impodobirea hainelor nepoatei tale." Acestea auzindu-le, Mononia a cazut, cu toata osardia, la picioarele lui, zicand: "Rogu-ma tie, sa nu le ia pe ele nimeni." El i-a zis ei: "Sa mergi, stapana mea, singura in casa mea si sa le vezi." Iar ea n-a vrut sa mearga, ci i-a dat lui cinci sute de galbeni, zicand: "Ia-i pe acestia, rogu-ma tie, ca eu nu voi iesi din chilie si nu vreau sa vad pe omul acela care le vinde." Deci, luand de la dansa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei la trebuinta saracilor.
        Si a trecut catava vreme; insa, fiindca avea mare cinste, in Alexandria, iubitorul de Dumnezeu si milostivul staret, fecioara se sfia ca sa-i aduca aminte. Iar, mai in urma, l-a intampinat pe el la biserica, si i-a zis: "Ce poruncesti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea, pentru care ai luat pretul de la mine, cinci sute de galbeni." Iar el i-a zis ei: "Din ziua in care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la pretul pietrelor si, de voiesti ca sa le vezi pe ele, sa mergi in casuta mea, ca acolo se afla pietrele si sa vezi de-ti vor placea, iar de nu, iti vei lua aurul tau." Si a venit Mononia, bucurandu-se. Si erau in casele acelea, in cele de sus, barbati, iar in cele de jos, femei. Deci, venind in casa lui, i-a zis ei Sfantul: "Ce voiesti sa vezi? Iachintul sau smaraldul?" Iar ea a zis: "Ceea ce tu voiesti." Si a suit-o pe ea in casele de sus si i-a aratat ei pe schiopi, pe orbi si pe slabanogi si i-a zis: "Aceasta este iachnitul." Dupa aceea, a pogorat-o pe ea in casele de jos si i-a aratat ei femeile, zicandu-i: "Iata, acesta este smaraldul. Si socotesc ca nu se afla nimic mai scump si mai cinstit decat acestea, de-ti sunt placute si tie, iar de nu, sa-ti iei aurul tau."
        Deci, dupa ce s-au facut acestea asa, s-a intors fecioara foarte necajita. Si, intrand in casa ei, de necazul cel mult a cazut in boala, ca nu pentru Dumnezeu facuse lucrul acesta, ci, fara voie, de staret amagita fiind. Si in boala aceea, aproape de moarte ajungand si foarte slabita fiind, s-a vazut pe sine, in vis, in locurile cele de osanda: de o parte, intru intunericul cel mai din afara, iar de alta, in focul cel nestins si la viermele cel neadormit si s-a infricosat. Iar un oarecare barbat luminos i le arata ei pe acestea si-i zicea: "Vezi ? Dintru aceasta osanda te-a izbavit pe tine Cuviosul Macarie, care ti-a cumparat tie pietrele acelea, iachnitul si smaraldul." Deci, ea, ca din somn desteptandu-se, din boala s-a trezit si mult multumea staretului. Iar, dupa aceea, s-a facut fecioara foarte milostiva spre saraci. Dumnezeului nostru, slava !