Luna lui noiembrie in ziua dintai: Pomenirea Sfintilor de minuni facatori si fara de arginti doctori Cosma si Damian.

    Acesti Sfinti erau din Asia, din partile Ciliciei, din tata pagan si din maica crestina, al carei nume era Teodota, spre deosebire de alti doi Sfinti Cosma si Damian, care se trageau din Roma si care se praznuiesc ca Mucenici, in fiecare an, la 1 iulie.
    Deci, ramanand mama lor vaduva, asa precum cauta ea sa placa lui Dumnezeu cu viata ei cinstita, asa invata si pe fii ei, hranindu-i cu buna invatatura, in credinta lui Hristos si povatuindu-i spre toata fapta buna. Si la unele scoli inalte i-a trimis pentru a se desavarsi in iscusinta. In aces chip au ajuns tinerii nu numai adanc cunoscatori in mestesugul doctoricesc, ci au primit de la Dumnezeu si darul de a tamadui orice suferinta sufleteasca si trupeasca, folosind atat oamenilor, cat si dobitoacelor. Iar ceea ce uimea pe toti era impotrivirea lor de a primi vreo rasplatire pentru osteneala lor cu cei bolnavi, caci nu tamaduiau pentru plata sau sa adune bogatii, ci ca sa-si dovedeasca dragostea lor fata de Dumnezeu si fata de semeni, dupa porunca lui Hristos: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Matei 10, 8). Singura lor plata era ca cel tamaduit sa creada in Hristos, de la Care ii venea tamaduirea.
    Pentru aceasta purtare a lor, ei au fost numiti de cei credinciosi "doctori fara de plata" sau "doctori fara de arginti." Deci, astfel petrecandu-si viata lor, cu pace si in dreapta credinta, s-au savarsit. Si sunt pomeniti in Biserica in fiecare an, ca niste calzi folositori si doctori aparatori ai sufletelor si ai trupurilor noastre.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre o femeie pustnica.     Un oarecare calugar s-a dus in pustia cea mai indepartata si a vazut o femeie sezand pe o piatra. Si, socotind ca este o fiara, a inceput a striga si a-i porunci, zicand: "De esti om, pogoara-te aici sa vorbim." Iar ea a zis: "Ce voiesti, omule? Du-te de aici, ca sunt femeie goala". Si i-a zis staretul: "Primeste o haina, scufia si braul". Iar ea primindu-le, s-a incins si a pogorat spre staret. Si i-a zis batranul: "Pentru Domnul, spune-mi mie, cine esti tu?" Iar ea a zis: "Eu sunt fiica unei capetenii de ostasi. Si voiau parintii mei sa ma dea pe mine dupa barbat si sa ma faca stapana casei. Iar eu m-am gandit ca toate lucrurile lumii acesteia sunt trecatoare. Si am fugit noaptea in pustie si am ajuns la piatra aceasta; si sunt de atunci saizeci de ani pana in ziua de astazi, iar om n-am vazut, fara numai, pe tine. Si am un vas de apa, iar altul de bob muiat si Dumnezeu in toate zilele le umple pe ele".
    Deci, a mancat dintr-insul staretul si a baut din apa ei si, saturandu-se, a laudat pe Dumnezeu. Si voind ea sa se duca la chiliuta sa, dezbracandu-se, i-a zis lui: "Primeste-ti ale tale, parinte". Iar el i-a zis: "Nu face asa, maica sfanta, ci sa le ai cu tine acestea". Insa ea nu voia, ci i-a zis lui: "Mergi de-mi adu mie alta haina, scufie si brau si degraba sa vii la mine". Iar el, mergand si luand cele trebuincioase, iarasi a venit la piatra ei si a inceput a striga si a grai si nu era glas nici auzire si o piatra lata era pravalita pe dinaintea pesterii. Iar fiarele cele salbatice, scrasneau cu dintii impotriva staretului. Si facand el rugaciune, s-au risipit fiarele si piatra s-a rasturnat. Si, intrand in pestera, a aflat-o pe ea moarta. Apoi a imbracat-o cu haina, cu scufia si cu coltuni si a pus-o pe ea in pestera.
    Si era staretul beteag de un ochi, din tineretile sale si, indata a vazut, tot umbland cu cinstitele ei moaste, si a proslavit pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat ei un dar ca acesta si rabdare. Dupa aceea, facand rugaciune, a pravalit piatra peste usa pesterii si s-a dus intru ale sale.
 

 
Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul.     Ati auzit ca doi de vor fi in tarina, unul se va lua si altul se va lasa, doua de vor macina la moara, una se va lua si alta se va lasa, iar doi in casa si celelalte. Cei din casa sunt judecatorii si povatuitorii cei ce sunt in inalta stapanire si imparatii si asupritorii. Ca este judecator drept si este judecator nedrept. Cel drept se ia si se scoate din foc, iar cel nedrept se lasa. Iar cei din tarina, adica din lumea aceasta, sunt taranii, cei de rand si cei prea mici cu neamul si cu bogatia, slavitii si neslavitii, dreptii si cei nedrepti. Si dreptii se iau, iar nedreptii se lasa in foc. Iar cele ce macina sunt multimea femeilor, iar in parte si sufletele celor ce au luat jugul robiei si si-au savarsit in boala biata lor. Ca sunt femei drepte si sunt si nedrepte, sunt robi drepti si sunt si nedrepti. Sunt bolnavi drepti, precum Iov si Lazar, si sunt nedrepti, precum Cain si Gheezi; pentru aceea zice: "Doi de vor fi in pat, aratand astfel boala lor, dreptii se vor lua, iar nedreptii se vor lasa".
    Iar cum se vor lua dreptii, sa spuna Pavel: "Cei vii in Domnul se vor rapi in nori, in vazduh, si totdeauna cu Domnul vor fi". Si cum se lasa nedreptii? Vor aduna ingerii pe cei alesi din cele patru vanturi, iar pe necredinciosi ii vor arde cu focul cel nestins. Deci, sa nu socotesti ca focul nestins al osanditilor va fi cu lemne, nici ca sunt oarecare slujitori care il aprind pe dedesupt, precum socotesc multi barfitori. Ci cauta la Sodoma si vezi cuptor fara de lemne. Cugeta la impietrirea femeii si minuneaza-te de ingrozirea focului. Ca si Lot era impreuna cu femeia si cu cele doua fiice ale lui. Dar nici Lor nu s-a ars de foc impreuna cu fiicele si nici femeia lui n-a scapat de groaza focului. Ci fiecare a luat plata dupa starea sa. Asa va fi si la judecata. Dreptii, adica, se vor lua ca Lot, iar cei nedrepti se vor lasa ca femeia lui Lot. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna octombrie in 31 de zile: Pomenirea unor Sfinti Apostoli, din cei 70: Stahie, Amplie, Urban, Aristobul, Nareis si Apelie.

    Pe cei sase Sfinti Apostoli ii intalnim pentru prima data in Sfanta Scriptura, lucrand impreuna cu marele Apostol Pavel, la intemeierea Bisericii din Roma (Rom. 16, 8-11). Dar ii intalnim si in Traditia Bisericii, ca facand parte din cei 70 de apostoli ai Domnului, de care aminteste Sfantul Luca in Evanghelia sa (Luca 10, 1-4). Si ii pomenim pentru osteneala lor, nu atat din timpul vietii Domnului pe pamant, cat mai ales pentru dumnezeiasca lor lupta de a duce mai departe lucrarea mantuirii si Biserica lui Hristos, dupa mutarea la cer a marilor Apostoli, cu fapta, cu cuvantul, cu minunile si cu sangele lor, luminand lumea ca un alt soare, in diferite parti ale crestinatatii de atunci. Si facem pomenire, pe cat se stie din Traditie, si de locul ostenelii lor.
    Astfel, Sfantul Stahie a fost asezat episcop in Bizant de insusi Sfantul Apostol Andrei si a zidit, la Arghiropol, impreuna cu dansul, o biserica, in care, adunand pe crestini, ii invata viata cea mantuitoare. Si asa, vietuind 16 ani, a raposat cu pace.
    Amplie si Urban au fost pusi episcopi tot de Sfantul Andrei: Amplie la Diospolis, iar Urban in Macedonia. Si, fiind omorati pentru marturisirea lui Hristos si-au dat fericitele lor suflete lui Dumnezeu.
    Sfantul Narcis a fost episcop in Atena, Sfantul Apelie, in Iraclia, iar Sfantul Aristobul in Britania si, marturisind pe Hristos, si-au luat fericitul sfarsit al ostenelilor celor multe. Dumnezeului nostru, slava!
 


Intru aceasta zi, Cuvant despre Teodor negustorul,
care luand imprumut, a dat chezas chipul lui Hristos, facut pe poarta, cu vopsea.

    In Constantinopol a fost un negustor Teodor. Iara dupa o intamplare i s-a inecat lui corabia si si-a pierdut toata averea sa. Insa, avea prietesug cu un pagan bogat. Si, venind, a inceput a-l ruga pe el sa-i dea lui aur din destul pentru negustorie. Iar paganul i-a zis lui: "Da-mi mie zalog si vei lua ceea ce poftesti". Iar crestinul il ruga pe el, neavand ce sa-i dea. Si, mergand cu dansul pe cale, a cautat si a vazut chipul lui Hristos pe poarta, zugravit cu vopsea, si a zis catre pagan: "Pe acest chip al lui Hristos, Dumnezeul meu, il am mai cinstit decat toate si, mai mult decat viata mea, pe acesta il pun tie chezas". A raspuns pagantul: "Cu adevarat, crezi tu intr-insul? Iata, iti dau tie cat aur voiesti". Si, intorcandu-se la casa sa, i-a dat lui o mie de litre de aur. Iar Teodor, cumparand cele trebuincioase, s-a dus in Alexandria si toate bunurile sale, precum a voit asa le-a vandut.
    Si se intorcea cu alte cumparaturi la Constantinopol, si, inca neajungand acolo, i s-a inecat corabia lui. Deci, auzind acel pagan de venirea lui Teodor si nestiind de inecare, a venit la dansul, asteptand sa-si ia partea sa, cu dobanda, si l-a aflat pe el, plangand in casa sa. Deci, instiintandu-se de pierderea lui, il mangaia ca sa nu se intristeze,  ci sa creada in Hristos, care se pusese chezas pentru dansul. Inca l-a luat paganul in casa sa, iarasi, i-a mai dat o mie de litre de aur si, ducandu-l pe el la poarta, a pus martor pe acelasi chip al lui Hristos. Iar Teodor, cumparand smoala, s-a dus in Egipt si a schimbat smoala pe plumb si, de acolo, s-a dus la Efes si a schimbat plumbul pe arama si, multa bogatie dobandind, mergea bucurandu-se. Si iarasi neajungand el, iarasi i s-a spart corabia si a pierdut toate ce le castigase si, venind la casa lui, sedea plangand.
    Iar paganul acela, instiintandu-se din nou de pierderea aurului sau, l-a chemat pe Teodor si a inceput a-l ocara, batjocorind pe Hristos: "Vezi, zicea, cum va inselati voi, crezand in Acela ce nu este Dumnezeu. Daca ar fi fost Acela Fiul lui Dumnezeu, spre care tu nadajduiesti, nu ai fi cazut, iata, acum pentru a treia oara, in ispita inecarii". Iar Teodor cu multe lacrimi, zicea paganului: "Nu, prietene, nu huli pe Dumnezeu cel adevarat, ca pentru pacatele mele mi s-au intamplat mie toate acestea si pentru aceea a ingaduit ca sa-mi faca nedreptate valurile marii. Dar ma rog tie, mai da-mi inca si a treia oara si cred ca, pentru hulele tale, ma voi mantui si pe toate ale tale cu dobanda ti le voi intoarce". Iar pagandul i-a dat si a treia oara o mie de lire de aur si l-a dus pe el la acelasi Chip al lui Iisus Hristos, cel de pe poarta si i-a zis: "Pe Tine, dar, si acum te primesc martor si chezas, ca daca esti Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-l pe el, si pe mine cu dansul, ca si eu sa cred, iar de nu, apoi sa nu se mai insele cel ce cred intru Tine." Si Teodor, luand aurul si cumparand cele de trebuinta, s-a dus in Calabria. Iar de acolo, cumparand grau in Gundal si a luat acolo cate un galben masura, si vanzand graul, a cumparat vin, cu cate un argint masura. Si venind in Antiohia, a vandut aceiasi masura cu cate un galben.
    Deci, numarand patru mii de litre de aur si punandu-le intr-un sipet, a scris o epistola asa: "Eu Teodor crestinul, scriu facatorului meu de bine, lui Avram. Iata, patru mii de litre de aur am pus in sipet si, incredintandu-le chezasului meu Hristos, socotesc ca El le va pune pe acestea in mana ta". Si, le-a asezat in sipet pecetluindu-l, si, intrand la capul corabiei dinainte, l-a aruncat in mare, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase, Tu, precum stim indrepteaza acest sipet si il da aceluia ce mi-a dat mie imprumut". Deci, s-a facut un vant cumplit in mare, nu numai acolo intr-un loc, ci in toata lumea, cat si pe sub mal corabiile, care stateau in Constantinopol, se spargeau de furia valurilor. Si cum toti din cetate au iesit la mare sa o vada, a iesit si paganul acela sa vada marea. Si, fiind el pe mal, iata s-a desfacut un val si a aruncat sipetul cu aur inaintea lui. Iar el, luandu-l pe acela, l-a dus in casa sa si, deschizandu-l, a aflat deasupra scrisoarea cea pentru aur, de la Teodor, catre dansul. Si pe scrisoare era scris: "Eu, Iisus Hristos, de la Teodor crestinul ti-am adus tie aurul cu dobanda, ca sa nu Ma hulesti pe Mine. Ca, iata, de chezasuire M-am dezlegat si sa Ma crezi pe Mine cu adevarat".
    Iar, dupa o vreme, a venit Teodor sanatos, cu multa bogatie. Deci, luand daruri multe, a mers la paganul acel, iar el, luand darurile, l-a intrebat de aurul cel imprumutat. A raspuns Teodor: "Cred in Hristos, Cel ce m-a luat pe mine in chezasie, ca ti-a dat tie aurul si-l ai pe el in casa ta". Iar paganul, ispitindu-l, a raspuns: "Nu l-am luat de la nimeni". Atunci Teodor i-a zis lui: "Nu am cu tine nici o pricina. Daca n-ai luat sipetul cu patru mii de litre de aur, avand deasupra scrisoarea cea cu mana mea scrisa, iata sa stii ca tot aurul tau, in sipet asezandu-l l-am dat in mare, ca Dumnezeul meu si chezasul tau sa aiba a-l pune in mainile tale. De nu l-ai luat, acum sa mergi cu mine la chipul lui Hristos si sa te juri ca nu l-ai luat". Iar paganul, temandu-se, a luat scrisoarea ceare a fost in sicrias deasupra aurului si a zis catre Teodor: "Oare cunosti aceasta?" Deci a vazut Teodor scrisoarea sa, inca si alta scrisoare. Si amandoi minunandu-se de scrisoare, au proslavit pe Dumnezeu. Si dintru aceasta pricina paganul a crezut in Hristos si, mergand, s-a botezat cu toata casa sa.
 

 
 
Intru aceasta zi, cuvant al lui Petru monahul, despre bogati si saraci.     O, bogati orbi, cei ce sunteti saraci de dreptate si indestulati cu pacatele, adunand cele de la saraci in casele voastre, cele ale intunericului vesnic, O, saracilor si pacatosilor, cum, fiind pedepsiti de chinuitori pamantesti, pe Dumnezeu nu L-ati cautat? Ca, neplacandu-le voi lor, de s-ar fi intamplat voua sa pieriti de pedeapsa lor, apoi n-ar fi fost mai bine oare sa slujiti unuia Dumnezeu? Stim ca nu-i grabnic la manie Cel ce stie neputinta neamului omenesc, Cel ce nu are trebuinta, de la nimeni, de nimic. Ci singur tuturor le daruieste tot binele si-i sfinteste si-i umple si-i satura din inceput si pana la sfarsit. Dupa aceea si acolo inca intru toti vecii, miluindu-i si pazindu-i ii lumineaza cu dumnezeiasca lumina Sa.
    Iar voi, o, oameni, de a voastra voie, cu nebunia voastra, uitand frica de Dumnezeu, insi-va pe voi va infricosati, va napastuiti, va goniti, va chinuiti si va smintiti. Credinciosi fiind, nu vietuiti dupa credinta; stiind, nu stiti; auzind, nu auzitil; vazand, nu vedeti, precum a zis de demult Dumnezeu, prin gura Proorocului Isaia: "S-a ingrosat inima norodului acestuia si cu urechile greu aude si ochii sai si-a inchis". Cu adevarat, de acest fel sunt oamenii lumii acesteia. De aceea, urata este viata aceasta si grea, iar slujba lui Dumnezeu si lucrul Lui usoare sunt si dulci.
    Deci, sa ne nevoim si sa ne silim spre dansa toti cei neputinciosi, parasind toate pacatele lumesti: minciuna, strambatatea, desfranarea, furtisagul, ura, galceava si sfadirea, necuratia si spurcaciunea, rautatea si lacomia, pentru care se bat bogatii lumii acesteia. Si taie si se lupta unul pe altul, vrand sa-l biruiasca, casa lui vrand sa-i jefuiasca si stapanirea lui sa o ia si cinstea si slava si pamantul lui sa-l apuce. Si numai ei singuri vor sa fie mari pe pamant, intre oameni cinstiti, laudati si mandri. Toate aceste ganduri si nascociri sunt ale vrajmasului. Deci, cei ce voiesc sa fie asa, nu vor afla mila lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Preasfantul si Bunul si de viata facatorul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna octombrie in 30 de zile: Sfintii Mucenici Zenovie episcopul egeilor si sora lui Zenovia (303-305).

    Acestia au trait pe vremea imparatiei lui Diocletian (284-305), si s-au nascut din parinti dreptcredinciosi, intr-o cetate din partile Ciliciei, numita Egeea si au fost crescuti cu buna invatatura in frica Domnului. Parintii lor, mutandu-se la Domnul pe cand erau inca tineri, au lasat copiilor mostenire multa avere si ei, sfatuindu-se, au parasit toate si au urmat lui Hristos.
    Drept aceea, Zenovia a incredintat partea ei de avere fratelui sau, pentru saraci, ca sa traiasca in neprihanire din lucrul mainilor ei, dupa legea calugariei, iar fratele ei Zenovie, o data cu impartirea averii la saraci, propovaduia si cuvantul Evangheliei si pe multi aducea la Hristos, cu graiul si cu pilda faptelor bune. Pentru ravna sa, a fost pus episcop cetatii Egeea si a primit de la Domnul puterea facerii de minuni, ca, pe orice bolnav isi punea mainile lui, indata bolnavul acela lua tamaduire.
    Pornindu-se prigoana cea mare, Sfantul Zenovie a fost adus inaintea dregatorului Lisias, care i-a spus: "Ai in fata ta viata si moartea, viata, daca te vei inchina zeilor nostri, si moartea, daca nu te vei inchina lor." Iar Sfantul Zenovie a raspuns cu indrazneala: "Viata cea vremelnica, pe pamant, fara Hristos, nu este viata, ci moarte adevarata, iar moartea, pentru credinta in Hristos, nu este moarte, ci viata vesnica." Deci, a fost pus la batai si la chinuri pentru credinta. Iar Sfanta Zenovia, afland ca fratele ei indura chinuri pentru Hristos, a alergat la Lisias si i-a marturisit ca este crestina. Si i-au chinuit pe amandoi. Deci, pazindu-se, cu harul lui Dumnezeu, nevatamati, si-au primit sfarsitul prin sabie. Si au luat cununa muceniciei.
 


Intru aceasta zi, Cuvant despre o Sfanta batrana, care in pustie s-a savarsit.     Era o manastire la patruzeci de stadii departare de Ierusalim, care se numeste Sapson. Doi parinti de la aceasta manastire au mers la muntele Sinai, pentru rugaciune si blagoslovenie si, intorcandu-se, ne-au spus noua, zicand: "Dupa ce ne-am inchinat la muntele cel sfant si am purces pe cale, ni s-a intamplat noua de am ratacit drumul si ne zbuciumam prin pustie, ca intr-o nesfarsita mare, multe zile. Si, deodata, am vazut de departe o pestera mica si, pornindu-ne spre dansa si apropiindu-ne am vazut langa ea un izvor si imprejurul izvorului putine radacini si urme de om. Si am zis catre noi insine: "Cu adevarat, un rob al lui Dumnezeu este aici." Dar, intrand, n-am vazut pe nimeni, fara numai am auzit pe oarecine gemand. Si, dupa ce am cautat mult, am aflat un loc, ca un fel de iesle, si pe cineva zacand intransa.
    Iar, apropiindu-ne de robul lui Dumnezeu, l-am rugat pe dansul, sa ne vorbeasca! Si, fiindca nu ne-a raspuns noua, ne-am apropiat de dansul si, trupul lui inca era cald, iar sufletul lui se dusese la Dumnezeu. Si, atunci ne-am incredintat ca, dupa ce am intrat in pestera, intru acel ceas, indata a si raposat. Apoi, luandu-i trupul din locul unde zacea, am sapat in pestera aceea. Iar unul din noi a socotit sa inveleasca pe batran cu o haina veche, cu care era imbracat. Si, dupa ce am inceput a-i inveli trupul, atunci am aflat ca era femeie si am proslavit pe Dumnezeu si, facand rugaciuni, am ingropat-o pe ea."
 

 
 
Intru aceasta zi, invatatura a
Sfantului Efrem Sirul, despre nevointa calugareasca.     Fratilor, nevoiti-va ca niste ostasi imparatesti, pana ce aveti vreme, aceasta stiind ca nevointa ne este pusa inaintea noastra pentru nestricacioasa cununa, spre curatirea pacatelor si spre viata vesnica. Deci, in toate faptele faceti deplina curatia voastra, care este maica ascultarii. Si lepadati de la voi imputinarea de suflet si va imbracati cu credinta peste toti, ca, vazand Domnul gandul cel intocmit al sufletului vostru, sa va intareasca pe voi cu toate darurile cele bune. Pe lenevirea cea rea sa o urati, ca si obiceiul cel rau si zavistia, pentru Domnul, precum ati lasat pe parintii vostri cei dupa trup, pe prieteni si averile voastre. Ca daca, la inceput va veti slabi cu gandul intru ceva, apoi osteneala veti avea si paguba.
    De ni s-ar intampla noua ceva, candva, atunci sa nu cartim, pentru Domnul. Ca cel ce carteste, mustrare lui isi face, ca nu lucreaza din daruirea  lui cea dintai. Tu insa, intelept fiind, sa nu urasti pe fratii cei mai slabi, nici sa nu ravnesti celor ce vietuiesc fara frica de Dumnezeu, aceasta stiind-o, cu dinadinsul, ca, cel ce cade, singur se ucide, iar cel ce biruieste, se incununeaza. Si, iarasi, sa nu urasti pe fratele tau, ca nu cumva sa fie el cuprins de vreo patima, pe care tu nu o stii si din care ii vine neputinta. Ci, mai vartos, se cuvine a-l milui, si a te ruga pentru dansul, macar ca el, cu nemilostivire se scarbeste si tu te nevoiesti bine, stiind la cine ai venit...
    Ca, iata, iti sta de fata vremea, spre adunarea bogatiei celei nestricacioase, prin slujirea si aducerea de roada, cea catre frati. Drept aceea, iubitule, daca maturi gunoiul din mijlocul casei, matura-ti si poftele cele lumesti din launtru. Sau daca maturi cenusa bucatariei, cu multa smerenie sa savarsesti lucrul acesta, aducandu-ti aminte de Proorocul ce zice: "Ca cenusa in loc de paine am mancat si bautura mea cu plangere am amestecat." (Ps. 101, 10). Inca ia aminte, iubitule, si la focul cel stricacios si adu-ti aminte de vapaia cea vesnica, ce va sa arda pe pacatosi, Plangi, ca ai pacatuit, inca si pentru mine pacatosul, ca sa ne dea noua iertare de pacate Domnul, Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor!
 

 
 
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric,
ca, dupa iesire, sufletul primeste infricosata cercetare in vazduh.     Zicea fericitul Teofil arhiepiscopul: "Fratilor, cata frica si cutremur si cata nevointa sufera sufletul cand se desparte de trup, sau dupa despartire? Ca vin catre dansul toate incepatoriile si puterile intunericului. Si ii aduc lui toate pacatele cele intru stiinta si intru nestiinta, de la nastere pana la ceasul cel mai de pe urma al lui, intru care s-a despartit de trup si stau parand cumplit. Dar stau si sfintele Puteri inaintea fetei demonilor, aducand impotriva vreo oarecare fapta buna, ce a lucrat sufletul acela. Deci, ce fel de cutremur ti se pare a avea atunci aceasta, la o infricosatoare cercetare ca aceea si la o nemasurata cercare, la judecata fiind supus? Nu este cu putinta a povesti cu cuvantul sau a intelege cu cugetul frica aceea ce cuprinde pe suflet atunci, pana la dumnezeiasca hotarare.
    Deci, de i se va da lui izbavire, indata cei ce se impotrivesc celor rai iau putere si el e rapit de dansii si fara opreala se duce intru negraita bucurie si slava, intru care va fi asezat. Iar daca, intru lenevire traind se va afla nevrednic de izbavire, aude acel glas infricosator: "Sa fie departat necredinciosul, ca sa nu vada slava lui Dumnezeu." Atunci il ajunge pe el ziua maniei, ziua necazului si a durerii celei nesfarsite, ca se da in intunericul cel mai dinafara, in iad pogorandu-se, in vesnicul foc osandindu-se, si intr-insul, in veci netrecuti va fi, muncindu-se.
    Unde este atunci nalucirea lumii si lauda? Unde este marirea desarta si rasfatarea, dulceata desartei, a nestatatoarei vieti? Unde banii? Unde bunul neam? Unde tata sau mama? Sau frati sau prieteni? Cine din acestia va putea sa scape sufletul cel ars in foc si cumplit muncit de alte nepovestite chinuri? Dumnezeului nostru, slava!

Luna lui octombrie in 29 de zile: Sfanta Preacuvioasa mare Mucenita Anastasia Romana.

    Aceasta a trait pe vremea imparatilor Deciu (250-253) si Valerian (253-260) guvernator al Romei fiind Prov, pe cand se pornise, iarasi, mare prigoana impotriva crestinilor. Romana de neam, tanara cu varsta, Sfanta Anastasia se afla pe atunci intr-o mica manastire de fecioare, pierduta printre livezi si gradini, din apropierea Romei, unde era stareta o imbunatatita calugarita, anume Sofia. Ramasa orfana la varsta de trei ani, ea fusese luata de batrana Sofia si crescuta la manastire, unde covarsea cu frumusetea si cu dragostea catre Hristos pe toate celelalte tinere de varsta ei.
    Oricat de ferita de lume era, oamenii tot aflasera de frumusetea si intelepciunea ei si multi o cerusera in casatorie. Dar fecioara ramanea neclintita in dragostea ei catre Hristos si voia cu infocare sa ramana pentru toata viata mireasa a Domnului Iisus. Auzind Prov, dregatorul, de aceasta fecioara, a trimis ostasi sa o caute si, afland-o, au adus-o inaintea lui, in lanturi. Si o sfatuia dregatorul sa-si caute un barbat si sa se marite si, intorcandu-se, sa se inchine zeilor, ca frumusetea ei sa nu se piarda in zadar. Iar ea a raspuns: "Viata si veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, pentru Care de o suta de ori, de ar fi cu putinta, sunt gata a muri."
    Auzind acest cuvant, Prov a poruncit de au batut-o peste obraz si i-au sfasiat vesmintele, au afumat-o cu fum inecacios de pucioasa si de smoala, apoi au batut-o cu toiege si i-au zdrobit pe roata oasele, in vreme ce fecioara nu inceta a marturisi pe Hristos. Infuriat, Prov a pus-o la si mai cumplite chinuri, cat se spune ca poporul din Roma, care era de fata, a inceput a murmura impotriva acestor cruzimi, iar multi s-au apropiat de credinta si s-au lepadat de idoli, botezandu-se. Cat despre Sfanta, scotand-o afara din cetate, la urma, i-au taiat capul.

 
 
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur, despre rugaciune.     Toti stiu ca incepatura a tot binele este rugaciunea, mijlocitoarea vietii vesnice si a mantuirii. Sunt nevoit, dar, sa va graiesc de dansa, pe cit voi putea, ca unora ce, deprinzandu-va a vietui in rugaciune si indeplinindu-va de-a pururea lucrurile lui Dumnezeu, cuvantul acesta si mai silitori sa va faca pe voi. Iar, pe de alta parte, ca cei ce vietuiesc molatic in rugaciune si isi lasa sufletul pustiu, sa-si cunoasca paguba pentru vremea trecuta si sa nu se lipseasca de mantuire in cealalta vreme. Deci, iata cel dintai mare lucru ce voi grai despre rugaciune:  tot cel ce se roaga vorbeste cu Dumnezeu. Dar cum se poate, om fiind, sa vorbeasca cu Dumnezeu? Toti, adica, stiu, dar nu putem spune cu deamanuntul cinstea aceasta. Ca aceasta cinste covarseste si marea vrednicie a ingerilor, macar ca ei mai bine o stiu, precum un slavit prooroc spune despre dansii ca, facand ei cu frica rugaciunile, pe care le aduc lui Dumnezeu, isi acopera cu aripile fetele si picioarele, cu multa cuviinta, cucernicie si cu sfiala. Ca adica, nu pot tacea de atata frica. Asemenea si celelalte toate, adica firea si viata si intelepciunea si cunostinta si tot ce se poate spune, toate sunt deosebite de ale noastre. Iar rugaciunea este lucru de obste al ingerilor si al oamenilor. Si nu este nici o deosebire intre amandoua firile de rugaciune. In taina te aseaza, deci, impreuna cu dansii, si degraba vei pasi in viata lor, in cinstea si in bunul neam, si intru cunostinta, prin viata ta, in tot locul si ceasul.
    Deci, sa ne sarguim catre Dumnezeu, prin rugaciuni, ca ce lucru va fi mai luminos decat al celor ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Si ce este mai drept? Si ce este mai intelept? Dar ce se cuvine a mai zice cand e vorba de cei ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Aceluia se cuvine cinstea si stapanirea in veci!
 



 
 
Intru aceasta zi, cuvand despre iesirea sufletului si suirea la ceruri.

    Fericitul Ioan cel Milostiv graia de-a pururea despre pomenirea mortii si despre iesirea sufletului, ca-i era lui descoperit de la Sfantul Simion Stalpnicul, zicand ca, iesind sufletul din trup si vrand sa se suie la ceruri, il intampina pe el cetele dracilor si-l intreaba, mai intai, de minciuni si de clevetiri; ca daca de acelea nu s-a pocait, apoi este oprit de catre draci. Si iarasi, mai sus dracii intampina sufletul si il intreba despre desfranare si trufie, si, daca de acestea s-a pocait, se izbaveste de dansii. Si multe sunt impiedicarile si intrebarile sufletului, de catre draci, vrand acesta sa mearga la ceruri. Vin dupa acestea dracii maniei si invidiei si vorbirii de rau, ai iutimii, ai mandriei, ai grairii de rusine, ai nesupunerii, ai camatariei, ai iubirii de argint, ai betiei, ai vrajei, ai descantecelor si lacomiei, ai urei de frati, ai uciderii, ai furtisagului, ai nemilostivirii.
    Si cand ticalosul acela de suflet se duce de la pamant la cer, nu stau aproape de dansul Sfintii ingeri si nici ii ajuta lui, ci singur sufletul nostru pentru sine da raspuns, prin pocainta si prin fapte bune, iar mai mult decat toate prin milostenie. Ca orice pacate pentru care nu se pocaieste aici din cauza uitarii, apoi, dincolo, prin milostenia facuta in timpul vietii se izbaveste de silnicia vamilor dracesti. Deci, acestea stiindu-le, fratilor, sa ne temem de acel ceas amar, cand ne vor intampina pe noi acei cruzi si nemilostivi vamesi, catre care nu ne vom pricepe ce vom zice. Drept aceea, acum sa ne pocaim de toate rautatile si dupa puterea noastra sa facem milostenie care poate sa ne petreaca pe noi de la pamant la cer si sa ne slobozeasca pe noi de la draceasca oprire. Multa este ura lor spre noi si mare este frica noastra si primejdia vazduhului aceluia. Ca daca de la o cetate pana la alta cetate, aici pe pamant, avem trebuinta de un om care sa ne duca pe noi, ca nu cumva ratacind, sa cadem in locuri rele sau in rauri de netrecut sau intre talhari neimblanziti, cu atat mai vartos avem trebuinta de calauze si povatuitori dumnezeiesti, care sa ne duca pe calea cea lunga si vesnica, care incepe in ziua mortii, la iesirea sufletului din trup, pe care nu putem in nici un chip sa nu o strabatem si sa scapam. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Duminica a 24-a după Rusalii (Invierea fiicei lui Iair)

Lc. 8, 41-56
Credinţa care despovărează şi mântuieşte
Credinţa care despovărează
“Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “
Iubiţi credincioşi,
Cuvintele acestea, “Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair ,care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.
Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînţeles că Iair a intrat în panică – se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi. Şi atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele şi bucuria lui Iair, şi a spus: „ Nu te teme, crede numai – deci stăruie în credinţă – şi se va mântui fiica ta “.
Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine. Credinţa noastră – am spus de multe ori – este o credinţă despovărătoare. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că cineva care are credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, are din credinţă curaj, are îndrăzneală în faţa necazurilor; cineva care are credinţă în Hristos n-are niciodată pricină să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor.
Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.
Ştim că o dată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună şi ucenicii au intrat şi ei în nelinişte, în groază. Domnul Hristos dormea şi L-au trezit şi I-au zis: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim” (Mc. 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: „De ce vă este frică, puţin-credincioşilor? ” (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte.
Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor „ Unde vă este credinţa? ” (Lc. 8, 25) a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară, aşa că Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări grele. E uşor să zici că ai credinţă când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă tot aşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de margine; să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.
În ceea ce priveşte credinţa, noi foarte des avem putinţa să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem în credinţă, după cuvântul Sfanţului Apostol Pavel din Epistola a II-a către Corinteni, anume: “Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă ” – se înţelege, dacă sunteţi cu credinţă în Dumnezeu, dacă credeţi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Cred Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9,24) a spus un om chinuit de situaţia grea a fiului său când Domnul Hristos a spus: „ Dacă tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede ” (Mc. 9,23), şi omul acela a zis cu lacrimi „ Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!”
Iubiţi credincioşi,
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune şi nouă «nu te teme», la fiecare dintre noi ne spune «nu te teme». I-a spus lui Iair „ crede numai”, adică stăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă „şi se va mântui… ” Sunt cuvinte pe care ni le spune şi nouă.
Am zis că noi nu ştim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar dacă ştim că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întăreşte în împrejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare şi dacă zicem că credinţa ne mântuieşte, zicem în acelaşi timp şi că credinţa ne despovărează. Noi nu aşteptăm ca Domnul Hristos să învie acum pe cei morţi ai noştri, dar ştim că va fi o înviere, cum a zis şi Marta despre fratele său, Lazăr: “Ştiu că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi” (In. 11, 24).
Credinţa în înviere şi în nemurirea sufletului
Moartea nu-i ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în viaţa oamenilor, pentru că sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodată, nu poate muri. Este şi o moarte a sufletului, dar asta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci înseamnă depărtarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fără moarte, moarte în care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru că Dumnezeu rânduieşte lucrurile în aşa fel încât omul să nu moară şi chiar dacă moare omul, moare ca să învie. Aceasta este credinţa noastră, şi cine n-are credinţa asta n-are nici credinţă despovărătoare, are o credinţă care nu-i lucrătoare.
Cineva, însă, care are o credinţă despovărătoare, o credinţă lucrătoare, acela ştie că trecem din această viaţă prin moarte la o altă viaţă, la viaţa de după viaţă. Aceasta e credinţa noastră pentru că aceasta e învăţătura Bisericii. Noi credem ce învaţă Biserica, noi credem ce învaţă Evanghelia, şi dacă nu credem trebuie să ne silim să credem, să cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca să ne dea mai multă credinţă să credem şi în nemurirea sufletului, să credem şi în judecata particulară, să credem şi în judecata universală, să credem în rai şi în iad, să credem în răsplată, să credem în toate acestea pentru că toate acestea ni le descoperă numai credinţa.
E adevărat că flecare dintre noi suntem în aşa fel alcătuiţi încât nu ne vine să credem că murim; ştim că vom muri, dar nu ne vine să credem. De ce? Pentru că noi am fost făcuţi de Dumnezeu pentru viaţă, pentru nemurire, pentru înviere, şi nouă ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: „ Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi “, şi noi, mărturisind această credinţă zicem la slujbele pentru cei răposaţi, pentru cei morţi, pentru cei trecuţi din viaţa aceasta: „ Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor “. Spunem aceasta pentru că credem aceasta.
Învierile din Sfânta Scriptură – Noul Testament
Iubiţi credincioşi,
În Sfintele Evanghelii ni s-au păstrat istorisirea câtorva învieri din morţi, trei, şi anume:
- învierea tânărului din Nain,
- învierea fiicei lui Iair şi
- învierea lui Lazăr.
Iar în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli avem de asemenea două istorisiri de minuni ale învierii şi anume
- învierea unei tinere, Tavita, despre care citim, în Faptele Sfinţilor Apostoli în capitolul IX, că Sf. Apostol Petru a înviat pe o tânără,
- învierea unui tânăr, Eutihie, minune descrisă tot în Faptele Sf. Apostoli, şi pe care a făcut-o tot Sf. Apostol Pavel (F. Ap. 20).
Este interesant de observat că toate învierile istorisite în Sfânta Scriptură a Noului Testament, toate cele cinci, se referă la tineri nu la oameni în vârstă. Noi, bătrânii, ştim ce ne aşteaptă, deşi nu ne vine să credem, nu e în firea omului să creadă că moare.
Trebuie să faci fel şi fel de raţionamente, să ai fel de fel de gânduri, să te sileşti cumva să crezi că mori pentru că nu crezi că mori, nu-ţi vine să crezi că mori; asta e experienţa bătrânilor.
Am început odată să întreb pe oamenii în vârstă, pe oamenii bătrâni, oameni serioşi, dacă se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât la tinereţe şi toţi mi-au spus că nu se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe, decât s-au simţit la tinereţe. Ce înseamnă aceasta, iubiţi credincioşi? Aceasta înseamnă ceva: înseamnă că omul nu moare, că omul nu-i făcut să dispară, că omul nu-i făcut să se nimicească, ci e făcut să dăinuiască. Bineînţeles că dacă nu avem gândul că vom muri, vom muri fără gândul acesta, numai că nu vom muri în înţelesul că s-a gătat cu noi, că acum gata, nu se mai întâmplă nimic după moarte.
Ştim că se întâmplă: judecata particulară, judecata universală, răsplata pentru cele bune şi pentru cele rele pe care le-am făcut în viaţă, şi apoi răsplata cea veşnică. Acesta este, iubiţi credincioşi, avantajul credinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Tesaloniceni zice: „ Să nu vă întristaţi ca cei ce nu au nădejde “.
Oameni ca noi din Sfânta Scriptură
Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”.
Şi, iubiţi credincioşi, vreau să vă mai spun ceva: aşa îmi e de drag să mă gândesc la faptul că în Sfânta Evanghelie sunt înfăţişaţi şi oameni cam cum suntem noi: cu viaţă amestecată şi cu credinţă, şi cu necredinţă, şi cu siguranţă, şi cu nesiguranţă, şi cu lumină, şi cu întuneric, şi, iată, Iair era unul dintre aceştia. L-a luat groaza când a auzit că fiica lui a murit, şi Domnul Hristos îi spune să nu se îngrozească: “Nu te teme, crede numai şi se va mântui… “.
Hai să ne mai gândim la un om ca noi, omul acela care a zis: „ Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” – şi cred şi nu cred – şi, iată, Sfânta Evanghelie ni-1 înfăţişează ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinţa cât a avut-o şi i-a împlinit Domnul Hristos cererea.
Haideţi să ne gândim şi la Sfinţii Apostoli cărora Domnul Hristos, într-o împrejurare, le-a spus că nu au putut face o minune anume pentru că nu au avut destulă credinţă. L-au întrebat: „ De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? ” şi Domnul Hristos a spus: „Din pricina puţinei voastre credinţe” (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredincioşi? Da, uite că se poate ca şi apostolii să fie necredincioşi.
Bineînţeles că nu tot timpul au fost aşa, dar au fost şi necredincioşi, şi atunci înseamnă că şi noi, care avem şi mai puţină credinţă decât ei, putem nădăjdui să avem mai multă credinţă. Ucenicii Domnului Hristos care au zis către Domnul Hristos „ Da¬-ne mai multă credinţă”, şi-au dat seama că n-au credinţă câtă trebuie şi ştiţi că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: „ Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc. 22, 31-32).
Şi a venit împrejurarea în care Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o împrejurare de scurtă durată, nu a rămas în împrejurarea aceasta pentru că Domnul Hristos 1-a întărit în credinţă.
Ei, asta trebuie să facem şi noi, iubiţi credincioşi: să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.
Aşa cum Domnul Hristos a înviat pe Lazăr, cum a înviat pe tânărul din Nain şi pe tânăra fiică a lui Iair, tot aşa va face El prin puterea Lui să ni se realcătuiască trupurile la învierea cea de apoi şi vom fi vii şi cu sufletul şi cu trupul – cu sufletul care nu moare şi cu trupul care moare, se descompune şi se recompune. Dacă nu avem credinţa aceasta, să ştiţi că nu avem destulă credinţă. Dacă avem credinţa aceasta suntem fericiţi şi în viaţă şi în moarte. Amin!
Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian

DUMINICA A DOUĂZECI SI PATRA DUPĂ RUSALII

Evanghelia puterii lui Dumnezeu
Luca 8, 41-56
Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, si ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge si cheltuise cu doctorii toată averea ei, si de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind, Petru si ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc si te strâmtorează si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând si, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El si cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, si se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan si pe Iacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors si a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic.
Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.
Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă în afară este doar o imagine a ceea ce se petrece înlăuntru. Toata natura este un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufleteasca. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viată si vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere si auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.
Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism si electricitate, vedere si auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu.
E cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl aduce la viaţă, îi dă lumină si flacără, magnetism si electricitate, cu puterea vieţii ? Este cineva în adâncul şi largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să se scoale si să umble si să vorbească ? Trebuie să fie, altfel soarele si pământul, iarna şi primăvara, magnetul si electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nu există, o umbră fără realitate, un vis fără conştientă.
Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ. A venit ca să le arate oamenilor conştiinţa si realitatea; să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul celor spuse de soare si pământ, de iarnă si de primăvară, de magnetism şi de electricitate şi de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu ca o carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până la capăt.
El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele moarte îşi primesc lumina si căldura, mişcarea şi puterea. El este Pomul Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte înviază. Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere, surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte, leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.
Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc si morţii înviază. In vremea aceea, Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.
În care vreme ? Când s-au întâmplat acestea ? In vremea când Domnul s-a întors pe mare în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curaţase doi oameni de demoni, după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mari minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, sa săvârşească o a treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp foarte scurt, ca şi când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ în vremea vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că trebuie să umblăm câtă vreme avem lumina (Ioan l2,35).
Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra demonilor si stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus care din aceste trei mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce-i mai greu: sa potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii ? Toate trei sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de uşoare pentru Hristos. Ori care din aceste minuni ai încerca să pătrunzi, simţi, cu frică şi cu tremur, atotputernica suflare ce a făcut, în început, lumea. A zis Dumnezeu… şi a fost aşa (Facere l, ll).
Acest Iair este numit la Matei „dregător”, iar Marcu si Luca arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită.
Odată durerea de părinte, era şi ruşinea si umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând -Fiica mea a murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie (Matei 9,l8).
De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte iar Matei că a murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât este? Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe neaşteptate, pare cu atât mai groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa !” Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte se vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.
Iair avea, intr-o măsura, credinţa în Hrislos, dar aceasta credinţa a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar îl ruga: zi numai cu cuvântul si se va tămădui sluga mea (Matei 8), Iair l-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei care murise.
Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc în-trînsa: Pune mâna Ta peste ea. Iair cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai puţina putere decât mâna Sa ! De parcă glasul care a liniştit furtuna si a scos demonii din oamenii îndrăciţi si l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna !
Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar daca credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Si-a întins mâinile pe Cruce ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde si oricum ar veni ei.
Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu mulţimile spre casa lui lair: Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, si de nici unul nu putuse să fie vin decată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si îndată  s-a oprit curgerea sângelui ei. Mulţime de oameni s-a strâns în jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara si acum se îmbulzea pe lângă Dânsul. Pentru că se zice: S-a adunat la El mulţime multă (Marcu 5, 2l).
Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii din sete duhovnicească, alţii din pură curiozitate. În această mulţimi se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era grea. Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător, o umilinţa. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, de ruşine, de necurăţie ! Această făptură căutase vindecare si dăduse pe doctori şi pe leacuri tot ce avea, dar în zadar, nimeni si nimic nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ci pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la zi la alta într-un chin si o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost spre mântuire si spre mai marea lui Dumnezeu slavă.
Numai să mă ating de haina Lui si mă voi face sănătoasă (Matei 9, 2l), îşi spunea femeia, făcându-si cu greu loc prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atât de mare era credinţa acestei femei! Se încrezuse până atunci si în doctorii pe la care umblase zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese si credinţa în ei. Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei si autosugestiei. Biata femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să apară în faţa lui Hristos, să-i spună deschis suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor oameni ? Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care suferea era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la spate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe furiş.
Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat. Dar cum şi-a dat ea seama că i s-a oprit curgerea sângelui ? A simţit în trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care roade neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de haina lui Hristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit, aşa cum nici un om sănătos nu-şi simte sângele. S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de forţa magnetică, ca o încăpere întunecoasă de lumină.
Nu a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai la atingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau să se atingă de poala hainei Lui; si câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câte asemenea minuni de care nici nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în anii vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale sunt mai nenumărate ca picăturile de ploaie”. Cum s-a schimbat, tainic, întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în credincioşii care se ating de împărtăşania cu trupul si sângele Său!
De negrăit este lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins de trupul Lui, ci doar de haină, si îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse scăpa nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe la doctori după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-a dat în nimic în schimb. Dar aici este Doctorul care nu caută plată, care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o umbră de tulburare. Iată deplinătatea si desăvârşirea darului care este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).
Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind, Petru si ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc si te strâmtorează si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. De ce întreabă Domnul ? El ştie bine cine s-a atins de El, după cum ştie si că cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-o întărească pentru totdeauna şi în ea si în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.
Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inima curată şi mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cere credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-si arată credinţa. Cerând omului credinţă, Dumnezeu ne dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie ceva spre mântuire ? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească si credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste fiica sa moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca si de aproape, în drum ca şi în casă.
Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de la ei — toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pe care îl primeste omul, de la Hristos Insuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala femeii dar firea lui Hristos. Iată puterea lui nemijlocită. Este aceiaşi putere vie si voitoare care lucrează si prin icoane şi moaşte întru binele credincioşilor.
Credinţa creştină nu are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui viu nu lucrează fără ştirea Lui. La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu nu stă departe de leacuri si ape cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Oricine ia leacuri si bea ape minerale cu aceeaşi credinţă şi sfială cu care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va vindeca. Iar cine ia leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă. Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca si el să ajungă să cunoască si să slăvească puterea Lui.
Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare si bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul si cum te-a miluit (Marcu 5, 19). Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos si se atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu frică şi sfială, a primit ajutor.
La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele sfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu inima rece care II atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini de credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi de văzut, să vadă; cine are urechi de auzit, să audă !
Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză-s-a atins de El si cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Din glasul si din vorbele lui Hristos femeia si-a dat seama că El îi ştie taina, că nu se poate ascunde. Atunci a stat cu frică şi cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele mai bine ascunse taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea Atotputernicului.
Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea căutase să ascundă, tremura si înaintea Atotştiutorului. I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi atotştiinţa Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea s-a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odata cu boala, în locul ei a copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei lui Hristos.
Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o părinteşte, spunând: îndrăzneşte, fiică! Oare este pe lume mângâiere mai dulce decât să auzi aceste cuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de moarte ? El îi dă îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu.
Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce-i mângâierea dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou, duhovniceste. Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul si cu sufletul. Cu trupul, pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcuse sănătos. Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.
Credinţa ta te-a mântuit. Aceste cuvinte sunt si de încurajare şi de învăţătură. Dacă Domnul nu Şi-ar fi arătat smerenia postind şi spălând picioarele ucenicilor, dacă nu ar fi dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, si dacă nu Si-ar fi împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat necontenit pământul sub pasul Lui ? N-ar fi luat toată lumea foc la cuvântul Său ? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă ? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă ? Cine I-ar fi auzit glasul fără să se spulbere ? Dar de aceea a luat Domnul trup de om, ca să fie omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe seama credinţei lor.
Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a înrăutăţit: Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi. Acum se vede bine că, la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea spune că era ca şi moartă.
Nu mai supară pe învăţătorul. Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare de către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun este Domnul! Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o înainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: Nu te teme. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă copila, totuna este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai singurul lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi sa-l faci: Crede numai. Ai vazut doar, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate sa faca Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şi trupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.
Si venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan si peIacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci martori ajung. Si la curţile pământeşti ajung doi martori. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Fată de pe Tabor si a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde si purta taina puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul.
Mai târziu, la învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi de fată. Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila lor moartă avea să fie de faţă la învierea sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească ajutor duhovnicesc prin fiică ?
Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că toţi plângeau si se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Si râdeau de El, ştiind că a murit. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare si plângeau şi se tulburau mult (Marcu 5, 38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. In afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni si vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de timpuriu.
De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie mai bine ca oricine că fata a murit ? Mai întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe acest pământ, si-a pierdut boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nu este nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; si un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte.
Pentru omul legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă despărţirea radicală de viaţă. Când o maşină ramane in pana pe drum, calatorii raman si ei in pana, neputand sa mearga mai departe singuri. Acesta e felul de a gândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se uită şi văd că, daca maşina se impotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă acolo în drum si merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut si maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe călători să-i aducă înapoi, ca sa meargă mai departe cu ea ?
La fel e şi cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoarce la el. Iar că pe bună dreptale a asemănat Domnul moartea cu somnul, neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o moarte violentă şi după şederea de trei zile în mormânt, precum si prin învierea multora în ceasul morţii Sale pe Cruce, şi mai târziu, în toată istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile sfinţilor si plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la învierea fiicei lui Iair.
Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii potriviţi ? Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te ! Cei ce umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu minunea si vor vedea cu ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a întări credinţa acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei întâi-stătători ai apostolilor Săi.
Felul de a lucra în toate minunile Sale, era aducerea omului la descoperire si uimire prin înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt. Scotându-i pe toţi afară din odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să rămână  în ea aceştia şapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă.
Nu se ascunde — sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului ? Când într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cu cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor. Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti” ai zilelor noastre: umbre fizice fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri — ochi, urechi şi celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme, trupurile afară din mormânt, unde sufletul le zace demult.
Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi-l ridică iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcu citează înseşi cuvintele, în aramaica rostite de Domnul când a atins copila cu mâina Sa: „Talita kumi!”, care înseamnă acelaşi lucru: Copilă, scoală-te !
Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? Şi duhul ei s-a întors si a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Iată că moartea e doar un vis! Şi duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese acolo unde merg duhurile, celor morţi. Cu atingerea si cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşii două minuni: mai întâi a restaurat trupul si apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în trupul teafăr.
Dacă nu i-ar fi tămădui l trupul, de ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav ? Ar fi însemnat să se întoarcă la boală si apoi iar la moarte. O astfel de înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe amândouă.
Aşa si aici: a întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce: ca să se vadă bine că fata e nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a sculat copila şi umbla (Marcu 5,42), ca să vadă toată lumea că s-a însănătoşit si cu trupul. Trebuia să se încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat, a umblat, a mâncat.
Ştia Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să le aducă, odată cu minunea, si dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se vadă, mai întâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi necredincios !
Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic. Prin această poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna afară şi să strige în gura nare minunea care s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie înaintea Dumnezeului celui viu revărsandu-şi cu căldură recunoştinţa. Vestea se va duce de la sine, nici o grijă ! Nu trebuie, în aceste clipe înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria voastră către Dumnezeu.
Astfel, vindecand pe femeie de scurgerea sângelui si inviind copila moarta Domnul Si-a dus mai departe lucrarea de vindecare a sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea este rea, pentru că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea mărunţişurilor trecătoare si a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este mai mult decât rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a sufletului. Multe păcate trupeşti si sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa floare de mac are întrînsa otravă, aşa si curiozitatea poartă întrînsa un venin tare care distruge si sufletul şi trupul.
Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-i mântuiască. Spune înţeleptul rege: Ochiul nu se satură de câte vede si urechea nu se umple de câte aude (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia de curgerea sângelui pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă. În van cer curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu îi sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc morţilor minunile lui Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul merge să-i caute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt mulţumiţi cu starea lor şi nu-i cer ajutorul ?
Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea si puterea ? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair, de cum anume va zbura vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se va duce vestea învierii sufletului si trupului tău. Dumnezeu are telefoanele si telegrafurile Sale mai repezi decât îşi deschide omul gura sa ca să-i spună altuia noutăţi.
El ştie cel mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie ! El stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care umplu spaţiul si timpul. Tu amin-teşte-ţi numai ce datorie ai către Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, si grăbeşte-te să-i aduci mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie. Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.
Din „Predici ”, Sfantul Nicolae Velimirovici

Predică la Cuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou ( 27 octombrie )

Sufletele drepţilor sînt în mîna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dînsele munca (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1) Iubiţi credincioşi, Cuviosul părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, a cărui prăznuire o avem astăzi, era de la sudul Dunării, născut într-un sat neînsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinţii săi şi neavînd cu ce se hrăni, multă vreme în tinereţile sale a păscut vitele acelui sat, ducînd o viaţă singuratică de rugăciune şi înfrînare.
Mai tîrziu, văzînd că toate cele omeneşti sînt deşertăciuni, a părăsit grija cea lumească şi s-a retras într-o peşteră, nu prea departe, unde era o mică mînăstire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahală, acolo a început a trăi în cele mai aspre nevoinţe pustniceşti, acolo a ajuns în scurtă vreme la o viaţă desăvîrşită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru şi metanii, prin rugăciuni neîncetate şi lacrimi, prin multă sărăcie şi adînc de smerenie. Dar cine va putea şti şi povesti toate nevoinţele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie?
Simţindu-şi dinainte sfîrşitul, Cuviosul s-a ascuns, neştiut de nimeni, între două pietre mari, pe marginea unui rîu ce se chema Lomul şi acolo şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Multă vreme trupul său nu a putut fi aflat. Dar odată, venind apa rîului mare, a rupt malurile sale şi s-au risipit şi cele două pietre cu moaştele Cuviosului în apă, unde au stat neştiute, ascunse în prundiş, pînă au fost aflate printr-o minune ca aceasta: era în partea locului un om care avea o copilă bolnavă de duh necurat. Deci, într-o noapte s-a arătat Cuviosul Dimitrie în vis copilei şi i-a zis: "De mă vor scoate părinţii tăi din apă - arătîndu-i şi locul - eu te voi tămădui pe tine!" Şi îndată copila a spus tatălui ei, care, adunînd mai mulţi preoţi, a plecat la locul arătat şi a aflat comoara cea ascunsă şi nepreţuită, adică sfintele moaşte întregi şi neputrezite ale Sfîntului Dimitrie. Deci, luîndu-le, le-a dus în satul Basarabov şi multe minuni de vindecare se făceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credinţă.
Auzind despre aceasta domnul Valahiei, a dorit să le aducă cu mare cinste în Ţara Românească, ca să le aibă spre ajutor şi mîngîiere. Deci, trimiţînd cîţiva boieri şi preoţi la Basarabov, aceştia au încercat să aducă moaştele Cuviosului peste Dunăre, dar nu au putut, căci sfîntul nu a voit să părăsească satul său. Auzind de aceasta, domnul a poruncit să se facă, cu a sa cheltuială, o frumoasă biserică în Basarabov deasupra moaştelor Sfîntului Dimitrie.
Între anii 1769-1774, fiind război între ruşi şi turci, un general, anume Petru Salticov, din partea armatelor ruseşti, a trecut Dunărea şi a ocupat o mare parte din părţile Bulgariei, printre care şi Basarabovul. Apoi auzind de moaştele Cuviosului, a poruncit să le trimită în ţara sa. Dar un oarecare locuitor român cu numele Hagi Dimitrie, fiind foarte credincios, s-a rugat de acel general să le dea Ţării Româneşti, ca despăgubire pentru mulţimea pagubelor de război. Şi aşa, sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie, au ajuns în pămîntul ţării noastre şi au fost aşezate în biserica Mitropoliei din Bucureşti, în anul 1773, fiind primite cu mare evlavie de mitropolitul Grigorie şi de mulţimea credincioşilor. Apoi, îndată a încetat războiul şi boala ciumei care era în ţară.
Iubiţi credincioşi, Pentru mulţimea darurilor sale, Biserica Ortodoxă Română la Catedrala Patriarhală din Bucureşti a avut grijă întotdeauna să cinstească pe Cuviosul părintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, privegheri, acatiste şi cîntări de laudă. Şi aceasta mai ales în ziua de astăzi, 27 octombrie, cînd se face prăznuirea cea de peste an a Sfîntului Dimitrie la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi cînd vin mii de credincioşi din toate colţurile ţării, la cinstitele lui moaşte, ca să se închine şi să le sărute.
Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că nu te-a trecut cu vederea Bunul nostru Dumnezeu, în primejdii şi ispite, şi te-a îngrădit cu ajutorul cel nepreţuit al rugăciunilor multor sfinţi, cuvioşi şi mucenici.
Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că te-a binecuvîntat Dumnezeu cu cîmpii roditoare, cu munţi împodobiţi, cu păduri şi izvoare, cu fii binecredincioşi şi milostivi, cu biserici aşa de frumoase şi cu sfinte moaşte de mare preţ.
Bucură-te astăzi, Ţară Românească, şi te îmbracă în haină de aleasă sărbătoare, căci astăzi a sosit prăznuirea cea de peste an a preacuviosului părintelui nostru Dimitrie, ocrotitorul poporului nostru binecredincios.
Sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie strălucesc ca un luceafăr şi ca un mărgăritar de mare preţ în sînul Bisericii noastre. Privind spre ele, ne simţim mai întăriţi în credinţă, ne simţim deşteptaţi la o viaţă mai curată, ne simţim îndemnaţi la rugăciune, la smerenie, la post şi singurătate. Dar într-un chip de taină, parcă ne simţim îndemnaţi spre o viaţă de smerenie în Iisus Hristos, de umilinţă şi înfrînare pe pămînt. Că cine a fost mai sărac decît Cuviosul Dimitrie? Cine a purtat haine mai rupte decît el? Cine a dus o viaţă mai lipsită decît el? Cu trudă se ostenea să pască vitele satului, lovindu-şi picioarele de pietre, răbdînd frigul, ploaia şi zăduful soarelui, pentru a-şi dobîndi pîinea vieţii. Apoi adăugînd la aceasta şi celelalte osteneli duhovniceşti, ca rugăciunea, viaţa curată şi smerenia, aşa a păşit pe calea desăvîrşirii creştine. Şi acest fel de nevoinţă l-a continuat Cuviosul Dimitrie cu prisosinţă şi în viaţa pustnicească, ajungînd să petreacă ca un înger pămîntesc.
După Sfinţii Părinţi sînt două feluri de sărăcii: prima este sărăcia cea materială, lipsa celor de prisos, negrija vieţii, neagoniseala etc., iar a doua este sărăcia cea duhovnicească, adică smerenia inimii, prin care creştinul se socoteşte că nu are nici o faptă bună şi este mai păcătos decît toţi.
Amîndouă sărăcii sînt de nevoie şi obligatorii pentru mîntuirea noastră. Prima, adică lipsa celor pămînteşti, face începutul desăvîrşirii, iar a doua, adică smerenia, face sfîrşitul ei. Pe aceasta o fericeşte însuşi Domnul, zicînd: Fericiţi sînt cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3). Dar, întrucît nimeni nu poate ajunge la sărăcia cea desăvîrşită a duhului, fără sărăcia cea din afară a materiei, Domnul ne porunceşte şi pentru aceasta, zicînd: Nu vă grijiţi, zicînd: ce vom mînca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca? Că acestea toate neamurile le caută... Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 31-34). Iar David zice: Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10).
Mare dar este neagoniseala şi de multe primejdii şi păcate scapă pe creştin în viaţă! Dar cine din noi o mai iubeşte? O, fericită sărăcie şi negrijă, cine te mai preţuieşte astăzi? Care din creştini mai întreabă de tine acum? Cine mai cunoaşte astăzi preţul tău? Cine mai rîvneşte la folosul tău? Cu adevărat, cel ce iubeşte sărăcia lui Hristos, aşa cum au iubit-o sfinţii şi caută să şi-o agonisească în viaţa sa, acela este un adevărat creştin, acela este un filosof al veacului de acum.
Sărăcia, viaţa cît mai modestă naşte în sufletul creştinului duhul smereniei lui Hristos, duhul rugăciunii, al dragostei, al cugetării la moarte, al pocăinţei. Lipsa de agoniseală şi fărădegrija îmbogăţesc sufletul cu multe virtuţi, izbăvesc pe om de multe căderi şi îl învaţă adevărata rugăciune. Însă această virtute nu mai poate încăpea între creştinii de astăzi. Acum toţi aleargă după bani cît mai mulţi, după haine cît mai scumpe, după un trai cît mai îndestulat. Agoniseala celor de prisos este idolul veacului de acum, este pricina atîtor certuri între oameni şi popoare. Grija vieţii este prăpastia cea adîncă în care se cufundă şi mor istoviţi mulţi fii ai pămîntului.
Fraţilor, să luăm aminte cum trăim. Adevărata bogăţie pentru noi este Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii. Iar adevărata fericire este a merge pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui. Să iubim deci, sărăcia Domnului ca să dobîndim viaţa cea veşnică. Să ne îndestulăm cu cît ne dă El. Să nu ne facem idoli din materie. Să nu ne ostenim numai pentru trup. Să nu ne facem robi ai plăcerilor, ai hainelor, şi banilor, căci toate trec sub soare. Să nu căutăm mai mult decît ne trebuie, căci altfel nu mai putem fi numiţi copiii Lui. Iar dacă sîntem fii ai Tatălui ceresc, apoi ştie El de ce avem nevoie.
Desigur, avem datoria sfîntă să îngrijim de casa şi copiii noştri, să cîştigăm cele de nevoie, să muncim cinstit şi să nu aducem în casele noastre ban şi pîine străină, că ne adunăm osîndă la Dumnezeu. Apoi să dăm din osteneala noastră şi la săraci şi la cei bolnavi ca să avem plată în cer. Să ne aducem aminte de nevoinţa Sfîntului Dimitrie, care a trăit îngereşte pe pămînt, în desăvîrşită sărăcie, în post, în rugăciune şi cugetare la cele veşnice. Să ne închinăm la moaştele Sfîntului Dimitrie ori de cîte ori avem prilejul şi să citim acatistul lui că este grabnic ajutător.
Aşadar, să privim mereu la sfîrşitul vieţii lui Iisus Hristos, şi la pilda sfinţilor Lui, care s-au nevoit în multe lipsuri. Să ne silim "a le urma credinţa" şi să avem mereu în minte cuvintele Domnului care zice: Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Amin. Pr.Cleopa

Luna octombrie in 28 de zile: Sfintii Terentie si Neonila, cu cei sapte fii ai lor (+303-305).

    Fericitii Terentie si Neolila erau soti crestini de pe vremea marilor prigoane si au avut sapte fii, pe care i-au crescut in dreapta credinta. Si, traind ei in aceeasi casa, se inchinau si slujeau lui Dumnezeu intr-ascuns. Parati insa si dusi la judecata, ei au marturisit pe Hristos Dumnezeu adevarat si au defaimat pe idoli. Drept aceea ostasii ii spanzurara pe lemn, strujindu-i fara mila, apoi, stropindu-le cu otet ranile lor, ii ardeau cu foc. Dar Sfintii se rugau lui Dumnezeu in tacere, indemnandu-se unul pe altul la mucenicie. Si n-a trecut Dumnezeu cu vederea rugaciunile lor, ca ingeri nevazuti, slobozindu-i pe ei din legaturi, le dadeau tamaduiri, iar paganii se mirau foarte de taria lor. I-au legat apoi pe o roata si-i bateau, incat se parea ca-i omoara cu adevarat, iar ei nu patimeau nici o durere. I-au dat, de asemenea, fiarelor spre mancare, dar, fiarele si-au schimbat cruzimea in blandete de oaie, la porunca lui Dumnezeu. Deci, vazand paganii ca nu se ating de ei chinurile, li s-au taiat tuturor capetele, primind astfel cununa muceniciei pentru Hristos.
 



 
 
 
Intru aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Stefan Savaitul (+794).

    Acest cuvios, din varsta tanara dorind, s-a facut monah in anul 790, venind la lavra marelui Sava. Si, fiind primit de sfintii parinti ce locuiau in lavra, a fost invatat de ei frica de Dumnezeu si toata fapta buna si lucrarea pustniceasca. Deci, fericitul acesta a ramas neimpartasit de dulcetile lumii, ca s-a facut monah foarte tanar. Iar dupa ce a sporit cu varsta, cea dupa Dumnezeu, si a stralucit cu ascultarea si cu linistea, atunci s-a invrednicit si de darul arhieriei. Si nu numai darul acesta, ci si preaslavitul dar al savarsirilor de minuni a luat de la Dumnezeu, dupa ce, mai intai, a omorat patimile sufletului si ale trupului cu infranarea, cu osteneala sihastriei si cu dumnezeiasca cugetare. Si a ajuns, dupa aceea, la varsta nepatimirii, cand a vindecat prin rugaciunea lui pe o fecioara indracita si a dat-o sanatoasa tatalui ei. Si, aflandu-se mereu in pustie, imblanzea fiarele cele salbatice. Si cerbilor, celor ce veneau la dansul, le da hrana cu mainile sale. Iar oarecand, insetat fiind ucenicul lui, lovind pamantul cu toiagul sau, a scos apa si l-a adapat, si alte semne si minuni a facut.
    Deci, era simplu din fire, dulce la vorba si cu cugetul curat. Si asa a stralucit acesta pretutindeni, ca un soare, cu nevointa si cu minunile si pilda facandu-se prin faptele sale bune uncenicilor sai, cu pace s-a mutat catre Domnul.
 



 
 
 
Intru aceasta zi, cuvant despre un negustor,
iubitor de Hristos, caruia diavolul i-a facut mare necaz,
nesuferind milostenia lui.

    Ne spunea noua unul din Parinti un lucru minunat si plin de folos, despre un negustor oarecare, binecredincios si milostiv, care impartea la saraci toate foloasele cate i le da Dumnezeu. Iar odata, dupa obicei, ducandu-se in negustorie, a gazduit la o casa de oaspeti, pentru odihna. Si un oarecare sarac il ruga pe el si cerea de la dansul milostenie. Iar iubitorul de Hristos negustor zicea saracului: "Iata, frate, precum ma vezi, sunt pe cale si insotitorii inaintea mea s-au dus si n-am ceva la mine sa-ti dau. Ci te roaga lui Dumnezeu pentru mine si, cand ma voi intoarce, iti voi da tie cele trebuincioase." Zisu-i-a saracul: "Dar cum voi putea eu sa stiu venirea ta?" Iar negustorul i-a aratat o scandura mica, ce se afla acolo si i-a zis: "In cutare zi sa ma astepti pe mine si, de nu ma vei afla atunci, sub aceasta scandurica, ce-mi va da mie Dumnezeu iti voi pune, iar tu sa iei ceea ce vei afla si te roaga lui Dumnezeu pentru mine."
Deci, zabovind negustorul, a venit saracul acela la vremea cea hotarata si, ridicand scandurica, a aflat o comoara de aur de mult pret ascunsa. Si a asteptat pana a venit noaptea si a luat-o toata si s-a imbogatit. Si si-a cumparat palate de mult pret si robi si roabe, sate si vii, boi si camile, cai si catari si toate cate sunt de nevoie la un bogat. Si si-a luat femeie din oameni mari si a inceput a vietui cu slava, avand multe slugi. Iar dupa multa vreme, a venit acel binecredincios negustor si, fiind la acel loc, si-a adus aminte de saracul acela si, luand aur in mana, a voit sa-l puna sub scandura aceea, precum fagaduise saracului, dar l-a lovit pe el un duh viclean si au cazut peste dansul niste rani rele, de la cap pana in picioare, ca si la fericitul Iov. Si, dintr-o boala ca aceasta, a petrecut vreme nu putina si, cautand tamaduire, si-a dat toata averea sa la doctori, incat nimic nu i-a mai ramas pentru el. Si, ca oricare din saraci, cerea milostenie. Deci, a venit si la casa bogatului celui ce fusese mai inainte sarac, la acela care, dupa sfatul negustorului, aflase, sub scandura, comoara si se imbogatise. Iar acela, primindu-l pe el ca pe un sarac, a poruncit sa-l hraneasca.
    Si, dupa aceasta, l-a intrebat: "Cum si de unde ti s-a intamplat tie durerea acelei boli cumplite?" Iar el, pe rand, i-a spus lui toate. Si a cunoscut bogatul ca pentru aceasta i-a dat Dumnezeu lui atata bogatie. Si i-a zis: "Tu esti, dar, cutare negustor?" A raspuns saracul: "Eu sunt." Si i-a zis bogatul: "Acestea toate care le vezi, pentru tine mi le-a daruit Dumnezeu, ca sub scandura aceea am aflat bogatia aceasta." Deci, si acesta cunoscandu-l, i-a zis: "Si mie, pentru tine, mi-a adus diavolul boala aceasta." Apoi, a zis bogatul: "Daca pentru mine ti s-a intamplat aceasta boala grea, vie este Domnul, ca nu vei iesi din casa mea si de la masa mea nu te vei desparti, ci te voi odihni pe tine, intru toate zilele vietii mele." Si l-a primit pe el in casa sa. Si nu putin se ingrijea de dansul. Si a inceput a-i aduce doctori, care aveau mestesugul tamaduirii. Insa, multa vreme, nu l-a putut tamadui de neputinta aceea.
    Apoi, mai pe urma decat toti, a venit un doctor care zicea: "Cu nimic nu se poate tamadui patima aceasta, fara numai daca cineva isi va junghia pe pruncul intai nascut al sau si cu sangele lui ii va unge trupul de la cap pana la picioare, si indata bolnavul va fi sanatos." Deci, bogatul, auzind aceasta, a pus la inima sa. Si, avand el un prunc intai nascut, a gandit sa-si junghie pruncul, pentru sanatatea bolnavului, ca se ingrijea de sanatatea lui. Si, pentru multa dragoste, de aproapele sau, cauta vreme priicioasa ca sa-si junghie, cu durere, pruncul. Deci, a aflat ceas, cand femeia lui s-a dus sa se spele. Si, vazandu-si pruncul sau pe pat, dormind acoperit, luandu-l pe el degraba, l-a junghiat si i-a scurs sangele lui intr-un lighean mic si iarasi a pus la loc pe prunc mort si l-a acoperit pe el. Si, luand pe omul cel bolnav la un loc ascuns si dezbracandu-l l-a lasat pe el gol. Si, luand sangele pruncului, i-a uns aceluia tot trupul, de la cap pana la picioare, si, indata, s-a facut sanatos omul, precum a fost mai intai. Insa aceasta minune a facut-o Dumnezeu pentru credinta omului aceluia si pentru dragostea lui cea spre saraci si spre Dumnezeu. Deci, venind maica pruncului a intrat la prunc ca sa-l alapteze. Si, cand a descoperit fata pruncului, a inceput pruncusorul, dupa obicei, a plange. Si auzind, tatal sau a alergat la prunc inspaimantat, si vazand viu pe pruncul sau, pe care-l junghiase, pentru tamaduirea bolnavului, a multumit cu lacrimi si a proslavit pe Dumnezeu, cel ce face niste minuni ca acestea, ca si pe cel bolnav l-a tamaduit si pe cel mort l-a inviat. Iar aceasta a facut-o Dumnezeu pentru credinta amandoura si pentru mila si dragostea Lui. Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 



 
 
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Efrem, despre aducerea aminte de moarte.

    Frate, asteapta in fiecare zi iesirea ta si te gateste catre calatoria aceea. Ca, in ceasul intru care nu te astepti, infricosatoarea porunca va veni si, vai aceluia ce se va afla nepregatit. Iar de esti tanar, de multe ori, vrajmasul iti pune in gand, zicand: "Esti inca tanar, indulceste-te de dulcetile vietii si la batranete te vei pocai. Ca stii pe multi indulcindu-se si de dulcetile acestea de aici si, la urma pocaindu-se, dobandesc si bunatatile ceresti. Si tu ce voiesti sa-ti chinuiesti trupul inca din tinerete? Vezi, nu cumva si in boala sa cazi." Dar tu, stand importiva, zi vrajmasului: "O, prigonitorule al sufletelor si luptatorule, inceteaza sa-mi pui in gand unele ca acestea. Dar daca ma va apuca moartea la tinerete si nu voi ajunge la batranete, ce voi raspunde inaintea judecatii lui Hristos? Ca vad pe multi tineri murind si batrani indelung traind, ca hotarul mortii, nu-i asezat la cunostinta oamenilor. Deci, daca voi fi luat, pot eu zice atunci Judecatorului: "Am fost luat fiind tanar, ci slobozeste-ma, ca sa ma pocaiesc?" Nicidecum. Ci, intr-alt chip, vad cum Domnul, slaveste pe cei ce Ii slujesc Lui din tinerete pana la batranete. Ca a zis catre Ieremia Proorocul: "Adusu-Mi-am aminte de mila tineretelor tale si de dragostea faptelor tale." Tu urmeaza calea lui Israil. Iar pe cel ce a urmat din tinerete pana la batranete gandul inselaciunii, Proorocul l-a mustrat, zicand: "Tanar si tu fiind, invechitule in zile rele, acum te-au ajuns pacatele tale, care le-ai facut mai inainte." Pentru aceasta si Duhul Sfant fericeste pe cel ce se ridica din tinerete jugul lui Hristos, zicand: "Bine este barbatului cand va ridica jugul din tineretele lui." Deci, departeaza-te, de la mine, iubitorule de faradelege si viclean sfatuitor. Domnul Dumnezeu sa strice maiestriile tale, iar pe mine, din vrajmasiile tale sa ma scoata, cu a Sa putere si dar.
    Deci, iubitorule, sa ai in minte pururea ziua sfarsitului tau, cand vei zacea pe rogojina ta, gata sa mori. Vai, vai, ce fel de frica si de cutremur cuprinde pe suflet intru acel ceas! Si, mai vartos, daca isi va cerceta cugetul de a facut, sau nu, vreun bine in viata aceasta. Adica, daca a rabdat vreun necaz si ocara pentru Domnul si cele placute inaintea Lui a facut. Atunci, cu bucurie multa se suie in ceruri, de Sfintii ingeri fiind povatuit. Ca precum cel ce se osteneste a lucra toata ziua, si asteapta ceasul al doisprezecelea ca, dupa osteneala, sa primeasca plata sa, si apoi, sa se odihneasca, asa si sufletele dreptilor asteapta ziua aceea. Iar sufletele pacatosilor se cuprind de multa frica si cutremur in acel ceas. Ca, precum un osandit, fiind prins de ostasi si dus la judecata, se teme si se clatina in toate partile, socotind chinurile pe care le va patimi, asa si sufletele osanditilor tremura cumplit, in ceasul acela, privind la nesfarsita munca a vesnicului foc si la celelalte chinuri nesfarsite si netrecute. Chiar de ar zice catre cei ce-l silesc sa mearga: "Lasati-ma putin sa ma pocaiesc", nu are cine sa-l auda, ci mai vartos ii raspunde lui: "Cand aveai vreme nu te-ai pocait, acum fagaduiesti a te pocai? Cand iti era cu putinta nu te-ai nevoit, acum vrei a te nevoi, dupa ce s-au inchis toate usile si a trecut vremea nevointei? Nu ai auzit pe Domnul zicand: Privegheati ca nu stiti ziua, nici ceasul?"
    Acestea si altele ca acestea stiind, iubitule, nevoieste-te, pana mai ai vreme, si faclia sufletului tau o pazeste nestinsa pururea, cu lucrarea faptelor bune. Ca, venind Mirele si gata aflandu-te, sa intri impreuna cu Dansul in camara cereasca, impreuna cu celelalte suflete ale fecioarelor celor ce cu vrednicie au vietuit pentru El. Caruia se cuvine slava in veci! Amin.
 

ACATISTUL PREACUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU DIMITRIE DIN BASARABI

Rugaciunile incepatoare :

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.
Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.
Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.


Condacele si Icoasele

Condacul 1 :

Aparatorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de multumiri aducem tie, noi, nevrednicii; si ca cel ce esti minunat si preamilostiv, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile ca sa cantam tie : bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Icosul 1 :

Ingerii cei din ceruri s-au mirat de tine, Parinte Dimitrie, ingerul cel pamantesc, vazandu-te cum in trup fiind ai biruit pe demonul cel fara de trup si de minunile tale spaimantandu-se au stat cantandu-ti unele ca acestea:

Bucura-te, cel ce esti om ceresc;
Bucura-te, cel ce ai fost inger pamantesc;
Bucura-te, ca nu te-ai amagit de lacomia stramoseasca;
Bucura-te, ca ai vietuit mai presus de fire si de om;
Bucura-te, ca prin smerenie cele inalte ai dobandit;
Bucura-te, ca pe vrajmas, lesne l-ai biruit;
Bucura-te, ca, la fel cu Abel, jertfe prin rugaciuni ai inaltat;
Bucura-te, cel ce trupul tau rob duhului l-ai facut;
Bucura-te, cel ce te-ai facut comoara duhovniceasca;
Bucura-te, cel ce te-ai suit la inaltimea cea cereasca;
Bucura-te, saditorule de vie duhovniceasca;
Bucura-te, cel ce castigi tuturor pocainta ca sa se mantuiasca;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!

Condacul 2 :

Fiind inaltat Sfantul Dimitrie in vazduhurile ceresti, priveste catre cei ce-l roaga pe dansul si, cu bunatate parinteasca, tinde milostiva izbavire din toate nevoile, tuturor celor ce canta lui Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 2 :

Intelegerea cea neinteleasa, cautand paganii s-o inteleaga, nu se pot dumiri de cinstitele tale moaste, cum adica, o materie nu se supune firii si trupul nu se da putreziciunii; iar noi cu crredinta cantam tie acestea:

Bucura-te, vas de Duuhul Sfant primitor;
Bucura-te, locas dumnezeiesc, de minuni izvorator;
Bucura-te, ca la fel cu cei fara de trup ai vietuit;
Bucura-te, ca pe duhul tau catre cele ceresti l-ai povatuit;
Bucura-te, ca intru tine putreziciunea ai facut-o neputreziciune;
Bucura-te, ca intru tine moartea ai facut-o neputincioasa;
Bucura-te, ca la fel cu Avraam ti-ai lasat patria si parintii;
Bucura-te, ca te-ai salasluit in pamantul fagaduintii;
Bucura-te, stejar cu umbra dumnezeiasca;
Bucura-te, ca te-ai facut tuturor masa duhovniceasca;
Bucura-te, ca ti-ai jertfit viata ca un alt Isaac;
Bucura-te, ca ai inaltat cugetul mintii tale catre Dumnezeu;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 3 :

Putere cereasca umbrind sfintele tale moaste, sfinte parinte, ca dintr-un soare slobozeste razele darurilor tuturor celor ce se ating de ele, si pe toti de boli tamaduind cantam lui Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 3 :

Avand noi racla cinstitelor tale moaste, cuvioase parinte, ca la un izvor de daruri toti cu credinta alergam, pentru care izbaveste-ne, sfinte, de cei ce ne tulbura pe not ca neincetat sa zicem :

Bucura-te, cel ce te-ai aratat stapanitor patimilor;
Bucura-te, cel ce ai biruit pe demonul intunerieului;
Bucura-te, ca ne-ai izbavit pe noi din robie precum Avraam pe Lot;
Bucura-te, ca pe fiii Agarei cu totul i-ai izgonit;
Bucura-te, ca pe noi ca pe alt Isaac ne faci mostenitori;
Bucura-te, ca pe Ismail cel necredincios, l-ai izgonit ca pe un impotrivitor;
Bucura-te, ca la fel ca Lot te-ai suit in muntii faptelor bune;
Bucura-te, ca te-ai aratat multora temei de impacare;
Bucura-te, ca nu te-ai lasat prins in Gomora patimilor;
Bucura-te, ca prin tine ne izbavim de vapaia ispitelor;
Bucura-te, ca nu te-ai uitat la cele de jos;
Bucura-te, ca prin buna veghe ai slujit lui Hristos;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 4 :

Vifor de multe ispite si furtuni de multe nevoi invaluindu-ne pe noi, sfinte, cu credinta alergam la tine, ca, prin rugaciunile tale, sa le prefaci pe toate in buna liniste si astfel, prin tine, sa cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 4 :

Auzit-am, sfinte parinte, de viata ta cea dumnezeiasca; vazut-am si minunile tale si, indulcindu-ne de facerile tale de bine ce ne arati in toata vremea, credem indraznirii tale catre Dumnezeu, pentru care graim tie, unele ca acestea:

Bucura-te, doctor iscusit al bolnavilor;
Bucura-te, izbavirea indracililor;
Bucura-te, intarirea batranilor;
Bucura-te, invatatorul tinerilor;
Bucura-te, imbracamintea celor fara de indrazneala;
Bucura-te, mangaierea celor intristati;
Bucura-te, grabnic ascultator al celor ce te roaga;
Bucura-te, totdeauna izbavitor al celor ce sunt in primejdii;
Bucura-te, temei intaritor al credintei noastre;
Bucura-te, noule invatator al vietii celei curate;
Bucura-te, ca ai slujit lui Dumnezeu cu bunavoire;
Bucura-te, ca te-ai asemanat Lui prin buna ta vietuire;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 5 :

Cale de Dumnezeu umblata, aratandu-ne noua cu suferintele vietii tale, sfinte, pe toti ne inveti, ca prin intelepciune si cu a Duhului curatie slujind lui Dumnezeu, sa cantam Lui : Aliluia !

Icosul 5 :

Vazand Sfinte Dimitrie, locuitorii din Basarabi lumina in apa Lomului au socotit ca este o comoara; dar, dupa ce au scos sfintele tale moaste, vazand ca faci minuni si izvorasti tamaduiri tuturor, spaimantandu-se toti, graiau catre tine unele ca acestea :

Bucura-te, comoara din Basarabi;
Bucura-te, cel ce ai sfintit apa Lomului;
Bucura-te, ca jugul cel usor al Domnului pe umeri l-ai luat;
Bucura-te, ca pe acesta usor tuturor l-ai aratat;
Bucura-te, odrasla frumoasa a pesterii celei sfinte;
Bucura-te, dreptule indrumator al celor cu buna minte;
Bucura-te, izbavitorul fetei celei indracite;
Bucura-te, veselia parintilor ei cea nepovestita;
Bucura-te, intarirea surorilor celor cu buna cucernicie;
Bucura-te, ca prin tine s-au invatat a cinsti cele de evlavie;
Bucura-te, indreptatorul lui Lavrentie cel fara socoteala;
Bucura-te, ca pe toti ii inveti a fi catre tine cu sfiala;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 6 :

Marturisitorii de Hristos, fiii tai duhovnicesti sunt martorii minuniior tale, sfinte parinte; pentru aceasta, daruri de multumire cu netacute glasuri lui Dumnezeu inalta, cantandu-I : Aliluia !

Icosul 6 :

Stralucind tu in pamantul nostru, ai gonit intunericul paganatatii, ca stapanirea lui, nerabdand venirea ta, a cazut; iar cei ce ne-am izbavit de acesta, graim catre tine unele ca acestea :

Bucura-te, surpatorul paganatatii;
Bucura-te, sprijinitorul crestinatatii;
Bucura-te, ca la fel cu Moise tii toiagul crucii;
Bucura-te, ca ne arati noua semnele biruintii;
Bucura-te, ca pe Faraon cel nevazut l-ai inecat in marea lacrimilor tale;
Bucura-te, ca pe cel vazut al ingropi in stralucirea ispravilor tale;
Bucura-te, stalp de foc al credintei;
Bucura-te, ca ne povatuiesti in pamantul fagaduintei;
Bucura-te, nor racoros si cu buna umbrire;
Bucura-te, ca traim in tara noastra sub buna ta ocrotire;
Bucura-te, ca ne hranesti in lipsa cu indestulare;
Bucura-te, ca in toata vremea ne dai ajutor cu imbelsugare;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 7 :

Voind Dumnezeu a ne mangaia pentru multe nevoi si necazuri te-a dat noua ocrotitor; dar noi te cunoastem pe tine si parinte si de minuni facator; pentru aceasta, multumind pentru bunatatea cea negraita, Ii cantam lui : Aliluia !

Icosul 7 :

Aratat-a faptura noua, trimitandu-te Facatorul pe tine la noi cei ce suntem facuti de Dansul; ca focul razboiului si al robiei s-a stins, pe vrajmasi cu rusine i-a intors si boala ciumii ca un fum a pierit; iar noi cei izbaviti de acestea, neincetat graim tie :

Bucura-te, ravnitor ca un alt Ilie;
Bucura-te, ca la fel cu acela ai locuit in pustie;
Bucura-te, ca ai biruit pe proorocul inselaciunii;
Bucura-te, ca s-au rusinat impletitorii minciunii;
Bucura-te, ca ai potolit flacara razboiului cea stricatoare;
Bucura-te, ca incetezi toata boala cea vatamatoare;
Bucura-te, ca prin tine castigam ploi la vreme potrivita;
Bucura-te, ca prin tine totdeauna dobandim cele trebuincioase;
Bucura-te, cel ce ti-ai lucrat comoara faptelor celor bune;
Bucura-te, ca prin ea te-ai suit la inaltime;
Bucura-te, ca nu imbracamintea ci trupul tau ne-ai lasat noua;
Bucura-te, ca prin el dobandim cele trebuitoare noua;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 8 :

Vazand viata straina, sa ne instrainam din lume, mutandu-ne mintea la cer, ca pentru aceasta sfantul lui Dumnezeu Dimitrie a vietuit cu instrainare ca sa ne invete el pe noi a urma vietii lui si tragandu-ne mintea la inaltime, sa cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 8 :

Cu totul fiind intru cele de jos, mintea ta nicidecum nu ai dezlipit-o de la cele de sus, ca, uitand de trupul tau si de lume, ai biruit pe demon. Si acuma, facandu-te partas cerestilor bunatati roaga pe Dumnezeu pentru cei ce graim catre tine acestea :

Bucura-te, minte cereasca si inainte-vazatoare;
Bucura-te, vointa de daruri duhovnicesti primitoare;
Bucura-te, Samuile preasfintite;
Bucura-te, preablandule Davide;
Bucura-te, ca te-ai facut sabie a Donmului cu doua ascutisuri;
Bucura-te, ca ai taiat cu ea pe Goliat cel cu multe impletituri;
Bucura-te, ca prin vointa mintii tale ai slujit lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca sufletul tau curat l-ai dat Ziditorului tau;
Bucura-te, risipitorule a multe feluri de boli;
Bucura-te, purtatorule de biruinta asupra patimilor;
Bucura-te, ca ne arati calea catre imparatia cea nesfarsita;
Bucura-te, ca prin tine castigam bunatatlie cele nadajduite;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 9 :

Toata adunarea crestineasea venind, sa cadem la bineplacutul lui Dumnezeu Sfantul Dimitrie : bogatii la cel sarac cu duhul, saracii la imbogatitorul, sanatosii la pazitorul, bolnavii la doctorul cel fara de plata, dreptii la indreptatorul si pacatosii la indrumatorul si dimpreuna toti sa cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 9 :

Ritorii cei mesteri la cuvint se arata fata de tine a fi ca niste muti, ca nu pricep sa spuna in ce chip cinstitele tale moaste, ramanand nestricate, izvorasc acum buna mireasma si tamaduiri de tot felul; iar noi privind o taina ca aceasta, graim catre tine :

Bucura-te, apostolul si propovaduitorui nostru;
Bucura-te, dascalui si indrumatorul nostru;
Bucura-te, ca prin fapte ai propovaduit tu pe Hristos;
Bucura-te, ca te-ai facut chip pocaintei de obste si de folos;
Bucura-te, luminatorule stralucit;
Bucura-te, mangaierea cea grabnica a celor in primejdie;
Bucura-te, ca trupul tau ne-ai lasat noua ca un adapost sfintit;
Bucura-te, ca, intampinand moastele tale, saltam cu duhul;
Bucura-te, ca, sarutandu-le, luam binecuvantare;
Bucura-te, ca atingandu-le, ne umplem de sfintenie;
Bucura-te, ca, apropiindu-ne de dansele, de boli ne tamaduim;
Bucura-te, ca, inchinandu-ne lor, din primejdii ne izbavim;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 10 :

Vrand Facatorul tuturor fapturilor sa ne mantuiasca de inselaciunea vrajmasului, te-a trimis ca pe un apostol la noi, ca prin tine sa invatam sa ne indepartam de toate inselaciunile lumii si prin viata curata, apropiindu-ne de Dumnezeu, sa-I cantam : Aliluia !

Icosul 10 :

Zid esti credinciosilor si turn neclintit tuturor celor ce se reazema de tine, caci Facatorul cerului si al pamantului te-a facut pe tine incapator de daruri duhovnicesti; pentru aceasta, ca la un reazem tare, alergam noi, si cu buna nadejde graim tie acestea :

Bucura-te, omul lui Dumnezeu;
Bucura-te, implinitorul porunciior Lui;
Bucura-te, intarirea credintei celei drepte;
Bucura-te, icoana insufletita a vetii celei curate;
Bucura-te, stalp de sprijinire in primejdii;
Bucura-te, reazem neclintit al nadejdii;
Bucura-te, ca ai dat inselaciunea la iveala;
Bucura-te, ca ne-ai scapat de primejdii cu multa andrazneala;
Bucura-te, ca in ceruri locuind vezi pe Dumnezeu;
Bucura-te, ca acolo vietuind te desfatezi intru bucuria Lui;
Bucura-te, ca imparatesti intru cele de sus;
Bucura-te, ca de acolo privesti la noi, spre cei de jos;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 11 :

Cantari si multumiri din tot sufletul, aducem prin tine lui Dumnezeu, sfinte parinte, pe care, primindu-le, roaga dimpreuna cu toata ceata cuviosilor pe blandul Iisus sa ne daruiasca iertare, dezlegare de pacate si mila in ziua judecatii, noua celor ce cantam Lui : Aliluia !

Icosul 11 :

Faclie purtatoare de lumina esti intre preacuviosi si impreuna-locuitor cu toti sfintii. Drept aceasta se bucura de tine, Sfinte Dimitrie, si Tatal ceresc dimpreuna cu Fiul si cu Duhul Sfant, iar noi cu credinta, privind acestea, graim catre tine :

Bucura-te, podoaba cea frumoasa a cuviosilor;
Bucura-te, nevointa cea cu osardie a pustnicilor;
Bucura-te, dimpreuna urmatorule cu marele Antonie;
Bucura-te, impreuna la obicei cu Onufrie;
Bucura-te, cel impreuna cu Pavel Tebeul la savarsirea nevointelor;
Bucura-te, Pavele, cu nevinovatia si cu facerea minunilor;
Bucura-te, cu Ammon, cu Ahila si cu Agatonie;
Bucura-te, cu Antim, cu Amonata si cu Amonie;
Bucura-te, impreuna cu Grigorie Decapolitul;
Bucura-te, cu parintele nostru Nicodim cel sfintit;
Bucura-te, parinte al nostru cel totdeauna folositor;
Bucura-te, izbavitorul nostru cel grabnic ajutator;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 12 :

Hristoase imparate, primeste pe mijlocitorul nostru si implinitorul poruncilor Tale, care se roaga Tie, ca sa dai Bisericii Tale unire, pace adanca la toata lumea si stingere dezbinarilor; sa nu ne dai vrajmasilor nostri, nici cu mana Ta sa ne pierzi pe noi, ca Tu esti Dumnezeul nostru si noi poporul Tau suntem, de la care auzi : Aliluia !

Icosul 12 :

Cantand dimpreuna cu ingerii, cu cuviosii si cu toti sfintii inaintea Sfintei Treimi, pomeneste-ne si pe noi cei ce alergam la tine, sfinte, ca, izbavindu-ne de toate ispitele si de Imparatia cereasca invrednicindu-ne, sa graim tie unele ca acestea:

Bucura-te, margaritar ceresc al lui Dumnezeu;
Bucura-te, diamant luminos al rabdarii;
Bucura-te, floarea cea nevestejita a raiului;
Bucura-te, tamaia cea cu bun miros a darului;
Bucura-te, smirna duhovniceasca cu lina imbalsamare;
Bucura-te, mir ceresc, care ne umpli pe noi de buna mireasma;
Bucura-te, vas plin de bunatate nemuritoare;
Bucura-te, baie de toata nevoia curatitoare;
Bucura-te, ocarmuitorul celor ce inoata in marea vietii acesteia;
Bucura-te, indrumatorul celor ce stapanesc cu buna dreptate;
Bucura-te, tamaduirea cea dorita a trupurilor noastre;
Bucura-te, izbavirea cea scumpa a sufletelor noastre;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !

Condacul 13 :

( acest condac se zice de trei ori )

O, preacuvioase parinte, purtatorule de Dumnezeu Sfinte Dimitrie, primind acest dar de rugaciune de la noi acum, izbaveste din toata nevoia si scapa din chinul ce va sa fie, pe toti cei ce canta lui Dumnezeu : Aliluia !

O, preacuvioase parinte, purtatorule de Dumnezeu Sfinte Dimitrie, primind acest dar de rugaciune de la noi acum, izbaveste din toata nevoia si scapa din chinul ce va sa fie, pe toti cei ce canta lui Dumnezeu : Aliluia !

O, preacuvioase parinte, purtatorule de Dumnezeu Sfinte Dimitrie, primind acest dar de rugaciune de la noi acum, izbaveste din toata nevoia si scapa din chinul ce va sa fie, pe toti cei ce canta lui Dumnezeu : Aliluia !

Apoi se zice iarasi Icosul intai

Ingerii cei din ceruri s-au mirat de tine, Parinte Dimitrie, ingerul cel pamantesc, vazandu-te cum in trup fiind ai biruit pe demonul cel fara de trup si de minunile tale spaimantandu-se au stat cantandu-ti unele ca acestea:

Bucura-te, cel ce esti om ceresc;
Bucura-te, cel ce ai fost inger pamantesc;
Bucura-te, ca nu te-ai amagit de lacomia stramoseasca;
Bucura-te, ca ai vietuit mai presus de fire si de om;
Bucura-te, ca prin smerenie cele inalte ai dobandit;
Bucura-te, ca pe vrajmas, lesne l-ai biruit;
Bucura-te, ca, la fel cu Abel, jertfe prin rugaciuni ai inaltat;
Bucura-te, cel ce trupul tau rob duhului l-ai facut;
Bucura-te, cel ce te-ai facut comoara duhovniceasca;
Bucura-te, cel ce te-ai suit la inaltimea cea cereasca;
Bucura-te, saditorule de vie duhovniceasca;
Bucura-te, cel ce castigi tuturor pocainta ca sa se mantuiasca;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!

si Condacul intai

Aparatorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de multumiri aducem tie, noi, nevrednicii; si ca cel ce esti minunat si preamilostiv, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile ca sa cantam tie : bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie !