• Pomenirea Sfintei Cuvioasei Muceniţe Evdochia
Această cuvioasă muceniţă Evdochia a
trăit în cetatea feniciană Heliopolis în timpul domniei împăratului
Traian. Evdochia mai înainte de aceasta a fost o desfrânată vestită. Dar
apoi ea a plâns cu amar pentru păcatele ei, s-a retras în pustie, în
asceza cea mai aspră şi mai la urmă a luat cununa muceniciei. În timpul
vieţii ei desfrânate ea adunase averi uriaşe. Schimbarea vieţii ei a
survenit pe neaşteptate, prin cea Dumnezeiască purtare de grijă a
Făcătorului nostru, şi printr-un monah, Avva Gherman. Venind cu o
ascultare în cetate, el a găzduit în casa unui creştin al cărei zid era
lipit de al părţii de casă în care se afla iatacul Evdochiei. Serile,
potrivit obiceiului călugăresc, monahul citea din Psaltire şi câte un
capitol din Sfintele Evanghelii, despre Înfricoşata Judecată. Evdochia
auzea aceste citiri şi a început să asculte cu atenţie, de la început
până la sfârşit. Curând a fost cuprinsă de frică şi spaimă, rămânând
trează până în zori. Când s-a luminat, ea şi-a trimis sluga să-l caute
pe acel monah şi să-l roage să vină la ea. Avva Gherman s-a înfăţişat şi
a stat de vorbă cu ea îndelung, despre credinţă şi mântuirea
sufletului. Ca urmare a acestei convorbiri, Evdochia s-a dus la episcop
şi i-a cerut să o boteze. După botezul ei, Evdochia a lăsat întreaga
uriaşa ei avere Bisericii, spre a fi împărţită sărmanilor. Ea şi-a
eliberat toţi robii şi roabele şi s-a retras cu totul într-o mănăstire,
unde s-a dăruit celei mai aspre vieţuiri, în desăvârşita ascultare, în
posturi, privegheri şi rugăciuni. După treisprezece luni, obştea
mănăstirii a cerut-o stareţă. Evdochia a trăit timp de patruzeci şi şase
de ani în mănăstire şi a fost aflată vrednică înaintea lui
Dumnezeu. Dumnezeu, văzând râvna ei arzătoare şi cinstită, şi lacrimile
ei nesecate, a învrednicit-o şi cu darul învierii morţilor. Când s-a
declanşat persecuţia împotriva creştinilor sub Cezarul Vincenţiu, Sfânta
Evdochia a fost decapitată. Sfânta
Evdochia este un exemplu glorios a cum vasul cel de stricăciune se
poate curăţi, sfinţi şi umple cu Harul Sfântului Duh, cu buna mireasmă a
cerului.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Agapie
Acest sfânt a fost frate începător aflat
sub îndrumarea duhovnicească a unui sfinţit părinte din Mănăstirea
Vatopedu din Sfântul Munte Athos. Prins de piraţi, Agapie a fost vândut
ca sclav în Magnezia. După doisprezece ani, el a scăpat prin minune
dumnezeiască din sclavie, prin intervenţia Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, şi dus înapoi în Mănăstirea Vatopedu. În sclavia lui el
reuşise să-l aducă pe stăpânul lui la Sfântul Botez, căruia i s-a făcut
şi îndrumător duhovnicesc. Sfântul Agapie şi-a petrecut cealaltă vreme a
vieţii lui în nevoinţele cele călugăreşti la Mănăstirea Vatopedu, după
care a adormit cu pace în Domnul.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Antonina
Sfânta Antonina s-a născut la Niceea. Din
cauza credinţei ei în Hristos, ea a fost arestată şi torturată cu
sălbăticie. La sfârşit a fost legată într-un sac şi înecată într-un lac,
la anul 302 după Hristos. Dar Dumnezeu a mântuit sufletul ei şi a
preaslăvit-o cu îngerii în ceruri şi cu oamenii cei credincioşi pe
pământ, până în ziua de astăzi.
Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian (+439).
Sfantul
Ioan Cassian s-a nascut in Dobrogea, prin anul 360. Inca din frageda
tinerete s-a facut monah intr-o manastire din Betleem si, avand
deosebita istetime a mintii si multa osardie spre intelepciune si spre
dumnezeiestile carti, a strabatut, mai intai, toata elineasca filosofie
si a cunoscut desavarsit, pe cat se poate, si tainele dumnezeiestii
credinte. Totodata si-a infrumusetat si viata sa cu fecioria, curatia,
bunul obicei si toata fapta buna, agonisindu-si astfel o minunata
filosofie a vietii.
Deci, auzind el de viata inalta a pustnicilor, care traiau
in pustietatile Egiptului, a avut o mare dorinta sa-i vada si, primind
ingaduinta, a plecat pe la anul 385, impreuna cu un bun prieten al sau,
Gherman, si a vizitat patria anahoretilor, Egiptul. Acolo, a intrat
indata intr-o manastire din pustia Schitiei si s-a dat pe sine la
ascultare si la toata monahiceasca osteneala, indeletnicindu-se cu viata
cea aspra a nevointelor si a postirilor pustnicesti. Si, la dreapta
socoteala venind, s-a departat la loc pustiu, la liniste; si a petrecut
asa, nu putina vreme, deprinzandu-se intru cunoasterea ispitelor si
luptandu-se cu toate nevoile.
Voind apoi sa traga si mai mult folos de la sfintii parinti
ai pustiei, a iesit din acea liniste si a strabatut, in doua randuri,
impreuna cu fratele Gherman, locurile si oamenii cei mai de seama din
pustietatile Egiptului: Schitul, Tebaida, Nitria s.a. Calatoriile lor
tineau pana aproape de sapte ani fiecare. Au putut intreba si aduna
astfel cuvinte, marturisiri, descoperiri fara pereche, din viata celor
mai mari oameni induhoviciti, din vremea aceea, avand tot timpul de
trebuinta.
Prin anul 400, s-au dus amandoi la Constantinopol, unde au
ascultat cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur si unde Sfantul Cassian a
fost sfintit ca diacon, de insusi dumnezeiescul patriarh, si a fost
folosit, o vreme, pentru slujirea Bisericii din Constantinopol. Pe la
405, cei doi prieteni se aflau la Roma, intru apararea Sfantului Ioan
Gura de Aur, patriarhul Constantinopolului, care, in anul 404, fusese
surghiunit, a doua oara, la Comane, unde a si murit.
Pe la anul 415, il gasim pe Sfantul Cassian preot,
statornici la Marsilia, unde a intemeiat doua manastiri, una pentru
barbati si alta pentru femei. Tot aici, la cererea unor episcopi din
Galia, Sfantul Cassian a scris doua carti. Cea dintai carte a lui
Cassian: Asezamintele vietii de obste a calugarilor, priveste mai mult
viata cea dinafara a calugarilor si curatirea lor de patimi, iar, a doua
carte, Convorbiri cu parintii pustiei, priveste cu deosebire viata
launtrica a monahilor: gandul neincetat la Dumnezeu si lupta oamenilor
pentru indumnezeirea lor, scopul vietii crestinesti.
Si asa, acest minunat barbat, ani multi vietuind si lasand
monahilor mult folos cu scrierile sale, s-a dus la vesnicele locasuri,
punte facandu-se intre Rasaritul si Apusul crestinatatii. Dumnezeului
nostru, slava!
Pe vremea lui Traian împăratul (98-117), în cetatea ce se numeşte
Iliopolis, care este în Siria cea dinăuntru, în stăpânirea Feniciei din
Liban, care se mărgineşte cu ţara evreiască, trăia o fecioară anume
Evdochia, cu neamul şi cu credinţa samarineancă, slujitoare a
diavolului, locaş şi unealtă preacumplită. Şi era atât de frumoasă şi cu
chip minunat, încât nu putea nici un zugrav să-i înfăţişeze frumuseţea
ei deplin. Astfel Evdochia, înşelând pe mulţi ca şi cu un laţ, îi vâna
şi la pierzare, prin frumuseţe, îi atrăgea, aducând bogăţiile ţărilor
lor în ale sale vistierii nedrepte prin sârguitoare necurăţie trupească.
Străbătând despre dânsa vestea pretutindeni, mulţime de tineri de
bun neam şi stăpânitori de prin alte ţări şi de prin cetăţi se adunau la
Iliopolis, ca şi cum ar avea alte treburi; dar de fapt, să vadă pe
Evdochia şi să se îndulcească de frumuseţile ei.
Ea adunase multă bogăţie prin faptele cele pline de păcate, încât
puţin de nu se asemăna cu vistieriile cele împărăteşti. Apoi prin
îndelungată vreme şi prin adunarea lucrurilor celor de mult preţ se
afundase în necurata viaţă cu sufletul. Prin învârtoşarea inimii atât de
mult se împietrise, încât nici o altă putere, fără numai cea
dumnezeiască, nu a putut tămădui durerea sufletească a păcătoasei celei
deznădăjduite.
După aceea a venit vremea în care avea să sosească la dânsa mâna
Păstorului cel bun, Care caută oile cele rătăcite. Şi a cunoscut
Făcătorul a Sa zidire stricată prin răutatea diavolului şi a voit a o
înnoi. Stăpânul cel adevărat al casei S-a îngrijit de roadele viei ce se
aflau de faţă spre rănirea vrăjmaşului. Cel ce stăpâneşte vistieriile
cele cereşti, S-a sârguit a duce în veşnica comoară drahma care era pe
pământ în tină şi se pierdea.
Păstorul bunătăţilor, spre Care nădăjduiesc drepţii, a chemat pe
acea deznădăjduită samarineancă spre a Sa nădejde, iar pe diavolul l-a
lăsat deşert, şi pe cea care se tăvălea oarecând ca un dobitoc în noroi,
a făcut-o mieluşea fără întinăciune. Aceea care mai înainte a fost vas
al necurăţiei s-a umplut de curăţenie. Groapa cea de noroi s-a făcut
izvor limpede şi veşnic. Râul cel tulbure s-a prefăcut în iezer
binemirositor. Necurăţia puţului cel greu mirositor s-a făcut ca un
alabastru prin mirul cel de mult preţ. Şi aceea care era ca o moarte
sufletească a multora din oameni, multora le-a fost pricinuitoare de
mântuire. Iar începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost într-acest
fel:
Un monah oarecare binecredincios cu numele Gherman, venind din
străinătate la al său locaş prin Iliopolis, a intrat în cetate, fiind
seară, şi a rămas la un cunoscut creştin care-şi avea casa aproape de
poarta cetăţii, chiar lângă peretele casei fetei aceleia pentru care ne
este cuvântul.
Acolo monahul acela, odihnindu-se puţin după obiceiul său, s-a
sculat noaptea la cântărea de psalmi. Şi după săvârşirea rugăciunii sale
a şezut şi, luându-şi cărticica ce o purta la sine, a citit multă
vreme. În cărticică era scris despre înfricoşata judecată a lui
Dumnezeu, când drepţii se vor lumina ca soarele întru Împărăţia cerului
iar păcătoşii vor merge în focul cel nestins, unde în veci vor fi
munciţi cumplit fără de sfârşit. După rânduiala şi purtarea de grijă a
lui Dumnezeu, Evdochia în acea noapte se odihnea singură în căsuţa sa de
odihnă, care era lângă peretele casei în care monahul acela înnoptase
şi se îndeletnicea la rugăciune şi la citire.
Când a început monahul cântarea sa de psalmi, ea s-a deşteptat şi a
ascultat toată citirea până în sfârşit, şezând în tăcere pe pat; pentru
că auzea Evdochia toată citirea de vreme ce numai un perete îi
despărţea pe dânşii, iar monahul citea cu glas tare.
Ascultând păcătoasa cele ce se citeau, foarte mult s-a umilit şi a
petrecut fără de somn până la ziuă, înspăimântându-se cu inima; şi se
gândea la mulţimea păcatelor sale, la înfricoşata judecată a lui
Dumnezeu şi la munca cea nesuferită a păcătoşilor.
Făcându-se ziuă şi darul lui Dumnezeu deşteptând-o spre pocăinţă, a
trimis să cheme la sine pe monahul acela, care a citit noaptea din
carte. Venind monahul, Evdochia l-a întrebat, zicând: "Cine eşti tu,
omule, şi de unde ai venit? Ce fel de viaţă ai şi de ce credinţă eşti?
Spune-mi te rog tot adevărul, căci, auzind ceea ce s-a citit de tine în
noaptea aceasta, foarte mult mă înspăimânt cu duhul şi mă tulbur cu
gândul, de vreme ce am auzit lucruri înfricoşate şi de mirare care până
acum au fost neauzite de mine. Şi de este adevărat că cei ce păcătuiesc
se vor arunca în foc, apoi cine se va putea mântui?"
Iar fericitul Gherman a zis către dânsa: "De ce credinţă eşti tu,
femeie, de vreme ce spui despre tine că niciodată n-ai auzit de
înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, nici puterea cuvintelor celor ce
s-au citit n-ai priceput-o vreodată?"
Evdochia a zis: "Şi cu patria şi cu credinţa sunt samarineancă, iar
cu bogăţia cea peste măsură sunt îndestulată. Dar aceasta mai mult mă
tulbură şi mă înfricoşează, că am auzit cartea cea citită de tine
strigând: "Vai celor bogaţi!", îngrozindu-i cu focul cel nestins şi
veşnic. Dar eu cuvinte de acest fel niciodată n-am auzit în cărţile
credinţei noastre. De aceea mult m-am înspăimântat de frică, auzind
lucruri noi şi neaşteptate".
Fericitul Gherman a întrebat-o, zicând: "Ai bărbat, femeie? Şi de
unde îţi vine acea îndestulată bogăţie, precum zici?" Ea a răspuns: "Eu
nu am bărbat după lege; ci de la mulţi bărbaţi am adunat bogăţiile pe
care le am. Şi dacă bogaţii după moarte vor fi osândiţi la o muncă atât
de grea şi veşnică, apoi ce folos îmi este de bogăţiile cele adunate
fără de măsură?" A zis către dânsa Gherman: "Spune-mi adevărul, fără
minciună, căci şi Hristos al meu, Căruia Îi slujesc, este nemincinos:
voieşti să te mântuieşti fără de bogăţii şi să trăieşti în veselie şi
bucurie în veacul cel nesfârşit? Ori împreună cu bogăţia ta vrei să arzi
cumplit în focul cel veşnic?"
Evdochia a zis: "Mult mai de folos îmi este să-mi câştig fără de
bogăţie viaţa veşnică, decât să pier odată cu bogăţia în foc şi pe veci;
însă mă minunez pentru ce va fi muncit astfel bogatul după moarte? Au
doar Dumnezeul vostru se aprinde cu vreo mânie aspră şi nemilostivă
asupra bogaţilor?"
Gherman a zis: "Nu este aşa, Dumnezeu nu se întoarce dinspre cei
bogaţi, nici nu-i opreşte a fi bogaţi. Dar dobândirea cea nedreaptă a
bogăţiilor şi cheltuirea lor în desfătări şi poftele păcatelor le
urăşte. Iar dacă cineva îşi câştigă bogăţii cu dreptate şi cele
câştigate le cheltuieşte prin faceri de bine, acela va fi fără de păcat
şi drept înaintea lui Dumnezeu. Pe când acela care adună bogăţia din
răpire şi din nedreptate sau din orice fel de faptă a păcatului şi o
ascunde, nefiindu-i milă de săraci, nici dând celor ce cer, nici
îmbrăcând pe cei goi, nici saturând pe cei flămânzi, aceluia fără de
milă îi va da munca cea cumplită a iadului".
Evdochia zise: "Au doar nedrepte ţi se par a fi bogăţiile mele?"
Iar Gherman i-a răspuns: "Cu adevărat sunt prea nedrepte şi prea urâte
lui Dumnezeu, mai mult decât tot păcatul". Iar ea a zis: "Pentru ce aşa?
Căci eu pe mulţi goi i-am îmbrăcat, multor flămânzi am dat hrană de
saţ, iar pe alţii şi cu aur i-am mângâiat puţin. Deci, cum zici că este
rea bogăţia?"
Gherman a răspuns: "Ascultă-mă pe mine, cu luare aminte. Nimeni nu
intră în baie să se spele şi nu voieşte să-şi întineze trupul său, acolo
unde vede o apă necurată şi tulbure, ci intră şi se spală acolo unde
vede o apă curată. Dar tu cum poţi a te curăţi cu fapte de milostenie
din necurăţia păcatului cea urâtă, tăvălindu-te de voia ta într-însa,
iar apa cea curată a milostivirii lui Dumnezeu ai trecut-o cu vederea?
Iată, cu adevărat, pe ţine acea întinăciune a faptelor tale necurate, ca
apa potopului te va duce cu multă putere în prăpastia cea cu pucioasă
şi cu smoală care arde cu veşnica flacără a mâniei lui Dumnezeu. Pentru
că bogăţiile cu care eşti îndestulată îi sunt urâte marelui Stăpân şi
veşnicului Judecător ca cele ce sunt osândite mai înainte de judecată,
de vreme ce sunt adunate prin înşelăciune şi desfrânare. Dar nu te
foloseşte pe tine aceea că o părticică mică, din cele multe bogăţii
necurate, o dai uneori la puţini săraci. Pentru că mica plată a faptei
celei bune o pierde mulţimea fără de măsură a faptelor rele, precum
puţina mirosire bună, o biruieşte duhoarea cea rea; şi nici nu poţi
cândva să câştigi vreun dar, până ce încă de bunăvoie petreci în
necurăţie.
Nu te vei învrednici de milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu vei
lepăda mai întâi necurăţia cea fără de măsură a desfrânării ce este în
tine şi nu o vei spăla decât prin pocăinţă şi de nu te vei curăţi şi nu
te vei împodobi cu lucruri drepte. Pentru că celui ce umblă prin spini
cu picioarele desculţe i se rănesc picioarele de mulţi ghimpi ascuţiţi.
Chiar de ar scoate unii ghimpişori, însă cei mai mulţi rămân în trup
şi-l chinuiesc cu durere. Astfel şi pe ţine prea puţin te foloseşte a
face cândva puţină milostenie unui sărac, ca şi cum ai pierde un păcat
mic, când cei mai mulţi spini ai păcatului rămân înăuntrul conştiinţei
tale, spre muncirea ta cea mai cumplită. Pentru că Dumnezeu cel mâniat
de tine, înfricoşatul şi dreptul Izbânditor, te înfricoşează cu muncile
veşnice şi nesuferite, care sunt pregătite celor nepocăiţi. Iar tu de
vrei să mă asculţi, te vei putea mântui de muncile ce te aşteaptă şi vei
câştiga bucuria cea veşnică".
Evdochia a zis: "Robule al lui Dumnezeu Cel viu, rogu-te, şezi
puţin cu mine şi arată-mi cu de-amănuntul îndreptarea acelor lucrări
prin care este cu putinţă cuiva a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Ca
şi eu, urmând acelora, să-mi pot câştiga mântuire prin chivernisirea
cea dreaptă a bogăţiilor, pentru că ai zis că Dumnezeu iubeşte
împărţirea cea dreaptă şi făcătoare de bine a bogăţiilor. Căci pe mine
nimic nu mă opreşte a mă răscumpăra de acele munci pe care în ziua
Judecăţii, precum grăieşti, le vor lua cei ce sunt urâţi de Dumnezeu.
Iată, cinstite părinte, am un mare număr de robi; pe aceia îi voi
elibera încărcaţi cu aur, cu argint şi cu lucruri de mult preţ. Iar tu
mergi înainte la Dumnezeul tău, poate prin a ta mijlocire va binevoi să
primească acea aducere a mea şi să-mi dea pentru aceea mântuire".
A zis către dânsa Gherman: "Să nu socoteşti că Dumnezeu este după
obiceiul omenesc şi are trebuinţă de acele lucruri pământeşti, care la
oameni sunt de mult preţ. Pentru că El, fiind neasemănat şi bogat mai
mult decât toţi împăraţii pământeşti, a sărăcit de voie pentru a noastră
mântuire, ca prin acea sărăcie să ne cumpere nouă mântuire veşnică.
Deci, acele bogăţii ce le ai, o, fiică, să le împarţi neputincioşilor şi
săracilor, pentru că aceia sunt iubiţi de Dumnezeu; iar pe cele ce le
dă lor cineva, pe acelea Dumnezeu le socoteşte a fi date Lui. Pentru
aceea, puţină avere vremelnică împărţită săracilor, o răsplăteşte cu
cereşti vistierii care niciodată nu se împuţinează.
Astfel să faci tu, fiică; apropie-te de sfânta şi mântuitoarea baie
a Botezului prin care spălându-te de tina tuturor păcatelor tale, vei
fi de aici înainte curată şi fără prihană, născută a doua oară prin
darul Sfântului Duh. Astfel vei câştiga fericită moştenire în care te
vei desfăta în lumină nestricăcioasă şi veşnică care nu are întuneric,
nici noapte şi nici un fel de mâhniri şi dureri şi nici fapte rele. Şi
fii mieluşea sfântă în pajiştile cele cereşti, păscându-te de Iisus
Hristos, Mântuitorul nostru. În scurt zic, dacă voieşti să te
mântuieşti, fiică, fă cele ce te sfătuiesc eu şi fericită vei fi în
veci".
Răspuns-a Evdochia: "De nu s-ar fi adâncit în mintea mea cuvintele
cele ce s-au citit de tine şi pe care le-am auzit bine în noaptea
trecută, nu te-aş fi chemat aici. Deci, ia aur de la mine cât voieşti şi
stai aici câteva zile, învăţându-mă creştineasca voastră credinţă şi
povăţuindu-mă la fapta bună; ca împărţindu-mi bogăţiile şi averile mele
şi rânduindu-le toate precum se cuvine, să merg în urma ta, oriunde vei
merge". A zis fericitul Gherman:
"Nu-mi trebuie aur. Destul îmi este nădejdea mântuirii tale, pentru
că pricina aceasta îmi este binecuvântată mie ca să mai zăbovesc aici
câteva zile, nădăjduind a afla oaia cea pierdută şi a o aduce în ograda
lui Hristos. Deci, cu toate că mă grăbeam să merg spre locuinţa mea,
însă voi mai sta aici puţin, pentru a te întoarce către Dumnezeu, dar tu
să faci toate cele ce-ţi zic. Cheamă pe unul din presbiterii creştini
care este într-aceasta cetate ca, învăţându-te după rânduiala
bisericească, să te boteze, pentru că aceea este cap şi temelie a
mântuirii. Iar după aceea vor merge cu a lor rânduiala şi celelalte
fapte cuviincioase ale plăcerii de Dumnezeu".
Auzind aceasta Evdochia de la fericitul bătrân, a chemat pe una din
slugile cele mai de cinste ale casei sale şi i-a poruncit să meargă
îndată la biserica creştină şi să cheme de acolo pe preot, rugându-l să
nu pregete a veni. Însă i-a poruncit să nu-i spună numele aceleia ce-l
caută şi pentru ce. Deci, sârguindu-se trimisul degrabă, a venit
preotul, pe care văzându-l Evdochia, i s-a închinat până la pământ şi a
sărutat cinstitele lui picioare. După aceasta i-a grăit: "Rogu-te pe
tine, stăpâne, şezi puţin şi spune-mi toate despre credinţa voastră;
căci voiesc şi eu să fiu creştină".
Preotul, mirându-se de acel grai, a întrebat-o: "De care credinţă
ţii şi pentru ce doreşti a trece la creştineasca credinţă?" Răspuns-a
ea: "Sunt samarineancă atât cu neamul, cât şi cu credinţa, şi la toată
lumea am fost soţie. Pentru ce să nu-ţi spun eu ţie tot adevărul? Sunt
părtaşă a multor răutăţi. Iar când am auzit că păcătoşii, de nu se vor
pocăi şi nu se vor face creştini, după moarte vor fi munciţi în focul
cel veşnic, am zis în mintea mea ca îndată să mă fac creştină".
Răspuns-a preotul: "Dacă ai fost ca o mare a păcatelor, fă-te de
aici înainte liman al mântuirii; dacă ai fost tulburată de multe
vânturi, intră de acum dar întru alinare; şi dacă ai fost supusă
valurilor celor cumplite, caută de acum roua cea de dimineaţă ce se
pogoară din cer; şi, dacă prin furtună cea îndelungată eşti întunecată,
de acum caută pe Ocârmuitorul cel bun, care fără de primejdie te va
povăţui în a Sa alinare, acolo unde sunt vistieriile a toată dreptatea,
şi te sârguieşte să fii moştenitoare a bunătăţilor celor ce sunt acolo.
Iar bogăţiile cele pământeşti pe care le ai să le împarţi la cei ce au
trebuinţă şi să te scapi de amărăciunea păcatului, cum şi din
întunecarea şi focul cel nestins ce te aşteaptă pe tine, de nu te vei
pocăi".
Evdochia, auzind aceasta, a lăcrimat şi, lovindu-se în pieptul său a
zis: "Cu adevărat, oare nu este la Dumnezeul vostru milă pentru cei
păcătoşi?" Răspuns-a preotul: "Celor păcătoşi, care se pocăiesc după
primirea semnului credinţei, adică a Sfântului Botez, le iartă Domnul
toate păcatele vieţii celei din necredinţa de mai înainte. Iar celor ce
petrec în păcate şi la pocăinţă nu gândesc, nu le dă iertare, şi unii ca
aceia vor fi munciţi fără milostivire".
Zis-a Evdochia: "Spune-mi, părinte, oare socoteşti că sunt în cer
mai mari bucurii şi mai scumpe decât acestea care sunt pe pământ? La noi
cu adevărat sunt multe vistierii de aur, de argint şi de pietre scumpe,
cum şi toată veselia şi desfătarea. Pe lângă acestea, avem şi
îndestulare de peşti, de păsări şi de tot felul de băuturi. Oare mai
mult decât acestea se află acolo în cer?" A zis către dânsa preotul: "De
nu-ţi vei depărta mintea de la înşelăciunea lumii acesteia şi de nu vei
trece cu vederea desfătările cele vremelnice, nu vei putea privi spre
viaţa cea veşnică şi nu vei şti desfătările cele negrăite ce sunt întru
dânsa şi bogăţiile cele nespuse. Iar de voieşti să le câştigi pe acelea,
uită mândria şi veselia lumii acesteia".
Răspuns-a Evdochia: "Să nu fie aceea, stăpânul meu, ca să iubesc
vreun lucru vremelnic şi degrabă pieritor mai mult decât viaţa cea fără
de moarte şi fericită; ci aceasta este pe care o caut, părinte. Oare
dacă voi primi credinţa creştină, voi putea să am nădejde tare şi fără
de îndoială cum că voi merge la viaţa cea fără de moarte, precum zici?
Şi ce semn îmi dai prin care să mă încredinţez eu cum că acelea ce
grăieşti aşa sunt? Prin ce voi cunoaşte iertarea multelor mele păcate de
la Dumnezeul vostru? Pentru că de voi da la săraci bogăţiile ce le am,
întru care pot să mă încredinţez încă mulţi ani ai vieţii mele cu
desfătare şi veselie, şi de-mi voi risipi toate averile mele precum mă
sfătuieşti, iar după aceea nu voi câştiga cele spuse de tine, atunci
cine va fi mai ticăloasă şi mai nevoiaşă decât mine, când nu-mi va
rămâne nici o scăpare în cea mai de pe urmă nevoie a mea? Pentru că
oamenii pe care cu răutatea mea i-am mâhnit, dacă voi începe a cere
ajutor de la dânşii întru sărăcia mea, aceia, scârbindu-se, se vor
lepăda de mine.
De aceea sunt mâhnită şi mă tulbur cu gândul, fiindcă nu sunt
încredinţată pentru cele viitoare. Deci îmi trebuie o mare încredinţare
şi întărire întru acelea pe care mi le făgăduieşti cu mărime de suflet,
spunându-mi de milostivirea Dumnezeului vostru, Care iartă cu înlesnire
păcatele celor ce se pocăiesc. Cu adevărat, de mă voi încredinţa despre
aceea desăvârşit, voi începe cu îndrăzneală a-mi risipi toate ale mele,
şi mă voi duce unde mă vei chema, şi voi sluji acelui Dumnezeu în toate
zilele vieţii mele. Şi, precum am fost altora pildă de fărădelegi,
aceloraşi le voi fi chip ales de pocăinţă. Dar să nu te minunezi,
părinte, de această îndoire a mea, pentru că sunt de aşteptat cele ce
aud, iar în cărţile noastre şi în credinţa samarineană, în care sunt
crescută, niciodată nu le-am auzit şi nici urmă n-am aflat cândva de
nişte asemenea învăţături".
Preotul a zis către dânsa: "Să nu te tulburi deloc, învăluindu-te
cu cuget nestatornic, o, Evdochia, şi nu-ţi lăsa mintea să fie risipită.
Căci ceea ce te tulbură este înşelăciune a începătorului răutăţii, a
diavolului, urâtorul mântuirii tale. Pentru că acel duh făcător de
răutate, după ce te-a văzut deşteptându-te spre slujba lui Hristos, ca
să-ţi risipească mântuitorul sfat, îndată a pus în inima ta gânduri de
îndoire şi de înfricoşare deşartă. În acest fel diavolul nădăjduieşte să
te întoarcă de la calea cea dreaptă şi să te întărească iarăşi în viaţa
păcătoasă cea mai dinainte. Astfel cu ticăloşie fiind robită, vrea să
te tragă în pierzare şi la moarte prin iubirea de lume deşartă şi
pătimaşă; că acela este lucrul lui cel viclean. Aceasta este sârguinţa
lui cea mare, să întoarcă pe oameni de la calea cea bună, să-i aducă la
îndărătnicie şi să-i facă prieteni şi părtaşi cu el în munca cea veşnică
şi în focul cel nestins. Iar de doreşti să afli cu dinadinsul despre
bunătatea, negrăita milă şi iubirea de oameni a Dumnezeului nostru de
Care ai auzit, să ştii că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc,
întâmpinându-i de departe cu întinse braţe părinteşti şi, iertându-le
păcatele, le va dărui viaţa veşnică.
Încredinţează cu acestea, ridicându-ţi mintea de pe pământ sus la
cer şi, lăsând grijile cele vremelnice, gândeşte-te la viaţa veşnică.
Încă este trebuinţă pentru aceasta şi de rugăciune cu trezvie şi cu
smerenie; căci Dumnezeu numai astfel se împacă cu sufletul şi răsare
lumina dumnezeiască într-însul, arătându-i tot adevărul. Atunci cunoaşte
omul ce este deşertăciunea lumii acesteia atât de vremelnică şi ce este
veacul ce va să fie; apoi cât sunt de vătămătoare desfătările vieţii
acesteia, cât de bun este Dumnezeu şi cât de nemăsurată este
milostivirea Lui.
Aşadar, de voieşti să mă asculţi pe mine şi să te mântuieşti,
leapădă hainele tale de mare preţ şi te îmbracă în altele proaste. Apoi,
închizându-te într-o cămară deosebită a casei tale, să petreci acolo
şapte zile şi, aducându-ţi aminte de toate păcatele, şi să le
mărturiseşti cu lacrimi lui Dumnezeu, Ziditorul tău. Încă posteşte şi te
roagă, ca să binevoiască Domnul nostru Iisus Hristos să te lumineze şi
să te povăţuiască ce să faci ca să-I fii bine plăcută Lui.
Dar să mă crezi că nu în zadar vei face ceea ce te sfătuiesc, că
este milostiv şi îndurat fără de măsură Stăpânul nostru şi are bunătatea
de a întâmpina de departe cu darul Său pe cei ce se sârguiesc a se
întoarce către El; căci totdeauna se bucură de pocăinţa păcătosului".
Preotul, zicând unele ca acestea şi văzând pe Evdochia că se
învoieşte cu sfatul lui, s-a sculat să plece, grăindu-i prooroceşte la
sfârşit acest mântuitor cuvânt: "Hristos Dumnezeu, Cel ce a îndreptat pe
vameş şi a miluit pe păcătoasa care a plâns la picioarele Lui, Acela să
te îndrepteze şi pe tine, să te miluiască şi să facă numele tău slăvit
peste tot pământul. Amin!"
Deci ieşind preotul, fericită Evdochia, nezăbovind întoarcerea sa
către Dumnezeu, îndată a chemat pe una din slujnice şi a zis către
dânsa: "Dacă va veni cineva aici din cei ce voiesc să mă vadă, dorind să
intre la mine, să nu spui să sunt acasă şi nimeni să nu ştie nimic de
mine. Ci să-i spui că m-am dus la un sat depărtat, unde voi zăbovi acolo
nu puţină vreme, pentru oarecare trebuinţă. Dar să porunceşti şi
portarului să nu lase aici pe nimeni, ca astfel să înceteze toate
lucrurile voastre în casa mea. Iar cei ce fac bucate în toate zilele la
masa mea să nu le mai aducă aici, ci să închideţi porţile cele mari ale
casei până ce voi porunci eu a se deschide şi toate să le faceţi aşa ca
să semene ca şi cum n-aş fi acasă".
În acest chip poruncind slujnicii, s-a întors la fericitul Gherman
şi i-a grăit: "Rogu-mă ţie, părinte, spune-mi ceea ce te voi întreba:
Pentru ce voi, monahii, vieţuiţi în locuri pustii, lăsând atâta dulceaţă
a vieţii din cetate împreună cu oamenii? Oare mai multă plăcere găsiţi
în pustietăţi?"
Fericitul Gherman a răspuns: "Nu, fiică, nimic nu aflăm în
pustietăţi dintre unele ca acelea pe care le socoteşti a fi plăcere. Dar
lăsăm cetăţile şi plăcerea lumească şi fugim în pustie, pentru ca să
scăpăm de deşarta trufie şi să omorâm patimile trupeşti cu foamea, cu
setea, cu ostenelile, cu haine rupte şi cu neajungerea tuturor celor
trebuincioase. Astfel ne îndepărtăm de locurile cele lesnicioase de
păcătuire, căci cu înlesnire cade în păcat cel ce vieţuieşte în cetate.
Pe de o parte se biruieşte de neputinţa firească, iar pe de alta se
înşeală de diavol, de vederea feţelor frumoase şi de auzul cuvintelor
celor desfrânate. Pentru că în cetate se nasc gândurile cele necurate şi
se întinează sufletul. Iar sufletul, fiind întinat, îşi are închisă
intrarea în Împărăţia cerului până ce se curăţeşte prin pocăinţă; pentru
că în cer este scaunul luminii celei veşnice, al veseliei adevărate şi
al dulceţilor celor nemincinoase, neavând nici un pic de necazuri şi
amărăciune, nici de fapte rele.
Iată ai auzit pentru ce ne ducem în pustie: ca să ne păzim de păcat
în zilele vieţii noastre, iar păcatele făcute să le curăţim prin
asprimea petrecerii din pustie. În acest chip să ne facem intrare liberă
spre fericirea cea cerească. De aceea toată sârguinţa şi îngrijirea
noastră este ca trupurile noastre să le păzim neîntinate de lucrurile
necurate, iar mintea noastră s-o păzim nevătămată de gândurile rele,
străină de toată răutatea, vicleşugul, făţărnicia, cârtirea, clevetirea,
zavistia, iuţimea şi mânia.
Aşa vom fi împreună cu îngerii, precum ne-a vestit Hristos în
Evanghelie, cu Sfânta Sa gură. Iar bogăţiile nu ajută la nimic, pentru
primirea Împărăţiei cerului iubitorului care le adună cu nesaţ, ci sunt
ca un mort ce zace în groapă. Deci, dacă voim să câştigăm iertare de
păcatele noastre, să ne sârguim în cealaltă vreme a vieţii să călătorim
pe calea poruncilor Domnului, umblând pe cărarea dreptăţii şi a
adevărului şi ca pe o haină să rupem inimile noastre cu jale pentru
păcate.
Apoi neîncetat să strigăm către Dumnezeu, pentru că numai aşa vom
şterge necurăţia păcatului de care grăieşte David: Învechitu-s-au şi au
putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele. Apoi, ce anume cuvinte
ni se cade a le cânta de-a pururea în rugăciunea Domnului, acelaşi
David ni le aduce aminte, zicând: Cât sunt de dulci cuvintele Tale
gâtlejului meu, mai mult decât mierea, gurii mele. Şi atât sunt de dulci
cuvintele Domnului, încât covârşesc toată dulceaţa tuturor mâncărilor
celor dulci şi a băuturilor celor preascumpe şi întăresc sufletul mai
mult decât mâncarea pe trup. Drept aceea grăieşte despre dânsele
dumnezeiasca Scriptură: Vinul veseleşte, iar pâinea întăreşte inima
omului. Vinul acela şi pâinea însemnează poruncile Domnului nostru Iisus
Hristos, care ca nişte pâine şi vin sunt pentru sufletul omenesc; căci,
întru tăria şi veselia inimii, scot pe cel păcătos din toate lucrurile
necurate, şi îndreptează pe cel ce se întoarce către Domnul, dacă omul
se desprinde de dânsele cu osârdie şi neîncetat.
Deci, lepădând de pe tine haina cea frumoasă şi îmbrăcându-te în
cea smerită, apropie-te cu tot cugetul spre pocăinţă prin fapte bune şi
seamănă lacrimi pe pământ, ca să seceri în ceruri bucurie şi veselie
veşnică. Cu plângere stinge cuptorul greşelilor tale, ca astfel să te
învredniceşti mângâierii Domnului şi să intri în bucuria drepţilor.
Plângi pentru fărădelegile tale pe care diavolul le-a îndulcit în
inima ta, ca, pentru lacrimile tale, să se apropie de tine îngerul,
mijlocitorul mântuirii. Usucă-ţi necurata tină a stricăciunilor în care
te-ai tăvălit multă vreme, fiind aruncată şi ţinută acolo de lucrătorul
tuturor răutăţilor, ca de aici înainte să fii părtaşă desfătării
raiului. Dă-i vrăjmaşului diavol necaz şi greutate ca răsplătire, căci
el, înşelându-te cu plăcerile, te-a îngreuiat cu păcatele. Slujeşte cu
osârdie lui Dumnezeu, ca să te faci moştenitoare a luminii celei
neînserate, şi fii ca o albină binelucrătoare, adunându-ţi dreptate din
multe lucruri sfinte, sârguindu-te de-a pururea a plăcea lui Dumnezeu".
Aceste cuvinte ale lui Gherman s-au adâncit foarte mult în inima
Evdochiei, cea pregătită de mai înainte cu aducerea aminte a celor zise
de dânsul. Deci ea, bolind pentru păcate, în căldura duhului, s-a
aruncat înaintea picioarelor lui, zicând: "Mă rog ţie, omule al lui
Dumnezeu, lucrul pe care l-ai început pentru mine, săvârşeşte-l cu
dreaptă credinţă şi pune-mă înaintea Dumnezeului tău, ca să nu fiu de
batjocură celor ce voiesc să mă înşele. Ci, săvârşind lucrul început, să
mă învrednicesc de fericirea veşnică prin învăţăturile tale cele
mântuitoare. Nu-ţi lua zugrăvitoarea mână de pe tăbliţa cea pregătită,
până ce desăvârşit vei închipui pe Hristos în mine".
Gherman i-a răspuns: "Petreci, fiică, întru frica Domnului şi,
închizându-te în cămăruţa ta, roagă-te către El neîncetat cu lacrimi,
până ce-ţi va risipi şi-ţi va curăţi toate păcatele şi te va face să nu
te îndoieşti de mila Lui. Căci Domnul nostru Iisus Hristos este bun şi
milostiv şi degrabă îţi va arăta mila Sa şi cu darul Său nu va zăbovi a
te mângâia".
Acestea zicând, fericitul Gherman s-a rugat pentru dânsa lui
Dumnezeu, şi, însemnând-o cu semnul Crucii, a închis-o în cămăruţa ei,
făgăduindu-i că va zăbovi pentru dânsa în Iliopolis şapte zile. Evdochia
intrând în cămăruţa sa, după ce a petrecut şapte zile în rugăciune şi
în post, a venit Fericitul Gherman şi, deschizând uşa, i-a poruncit ei
să iasă. El a văzut-o cu faţa îngălbenită, cu trupul scăzut, mai smerită
cu căutătura, mult deosebindu-se cu chipul de asemănarea ei cea dintâi.
Luând-o de mână, i-a poruncit să şadă. Apoi însuşi, rugându-se lui
Dumnezeu, a şezut cu dânsa, şi o întrebă, zicând: "Spune-mi, fiică, ce
ai gândit într-acele şapte zile? Ce ai cunoscut, ce ai văzut şi ce ţi
s-a arătat?"
Iar ea a zis: "Îţi voi spune, sfinte părinte. Rugându-mă şapte
zile, aşa precum m-ai învăţat, iar în noaptea trecută, când de asemenea
mă rugam, zăcând cu faţa la pământ în chipul Crucii şi plângând pentru
păcatele mele, a strălucit o lumină mare, mai mult decât razele
soarelui. Iar eu, socotind că a răsărit soarele, m-am sculat de la
pământ şi am văzut un tânăr prealuminat şi înfricoşat, ale cărui haine
erau mai albe decât zăpada.
Acela, luându-mă de mâna dreaptă, m-a răpit în văzduh şi, luându-mă
pe nor, m-a dus spre cer. Acolo era o lumină mare şi preaminunată şi am
văzut mulţime nenumărată de cei cu haine albe, bucurându-se şi zâmbind
unul către altul şi veselindu-se negrăit. Aceia, văzându-mă venind către
ei, mă întâmpinau cu cetele şi cu bucurie mă sărutau ca pe o soră a
lor. Apoi, fiind înconjurată şi petrecută de aceia, am vrut să intru,
fiind dusă în lumina aceea care cu neasemănare covârşea razele soarelui.
Atunci deodată s-a arătat în văzduh cineva, înfricoşat la chip,
înnegrit ca un întuneric, ca şi funinginea, ca şi cărbunii, ca smoala şi
ca o grozăvie ce covârşeşte toată negreala şi întunericul. Acela, cu o
căutătură prea groaznică şi prea mânioasa privind la mine, cu dinţii
scrâşnind şi năvălind fără de ruşine, voia să mă răpească din mâinile
acelora ce mă duceau. Şi a răcnit foarte tare, încât tot văzduhul se
umpluse de glasul lui; şi zicea, răcnind:
"Au doară şi pe aceasta voieşti s-o duci în Împărăţia cerului? Apoi
pentru ce şed eu pe pământ la vânătoare şi îmi pierd în deşert
osteneala? Pentru că prin aceasta am întinat eu tot pământul cu
desfrânarea şi pe toţi oamenii i-am vătămat cu urâciunea împreunării
sale. Căci eu cât meşteşug am şi câtă putere, toată într-însa am
sfârşit-o. Mijlocit-am pentru ea la iubitori de bun neam şi preabogaţi,
foarte mulţi, din ale căror bogăţii ce s-au cheltuit pentru dragostea
ei, atâta mulţime de aur şi de argint a adunat, încât abia se află în
împărăteştile vistierii.
Pe aceasta mă lăudam a o avea eu în mâini ca pe un semn purtător de
biruinţă şi ca pe o armă nebiruită prin care mă lăudam la oamenii care
cad de la Dumnezeu şi vin în cursele mele. Iar acum atât de mult voieşti
a te iuţi asupra mea, o, arhanghele al dumnezeieştilor puteri!, încât
sub picioarele aceleia spre călcare să mă arunci pe mine? Au nu sunt
destule mâniei tale asupra mea, izbândirile acelea pe care în toate
zilele mi le îndoieşti prea cumplit? Ci chiar voieşti s-o scoţi de la
mine pe această roabă, cu atât de scump preţ cumpărată?
Acum nimic nu mai este al meu pe pământ. Şi chiar mă tem, că nu
cumva pe toţi câţi până acum vieţuiesc păcătoşi, smulgându-i din mâinile
mele, să-i aduci lui Dumnezeu ca pe nişte vrednici şi întru moştenirea
Împărăţiei cerului să-i scrii. O, vai de grija mea cea deşartă! O, vai
de osteneala mea cea zadarnică! Pentru ce sari aşa de cumplit asupra
mea?
Lasă iuţimea şi slăbeşte-mi puţin legăturile cu care sunt legat;
căci vei vedea cum în clipeala ochiului voi pierde de pe pământ neamul
omenesc şi nici moştenire nu-i voi lăsa. Eu sunt aruncat din cer pentru o
mică nesupunere, iar tu pe păcătoşii cei cumpliţi, care au îndrăznit
a-şi bate joc de Dumnezeu şi mulţi ani L-au mâniat mult, îi duci în
Împărăţia cerească.
Dacă aşa îţi place ţie, apoi adună într-un ceas, din toate
marginile pământului, pe toţi oamenii cei vrednici de pierzare care nu
au viaţă omenească, ci dobitocească şi de fiară, şi pe toţi adu-ţi la
Dumnezeu; iar eu mă voi ascunde întru întuneric şi întru adânc, în
veşnicele munci ce-mi sunt pregătite mie, mă voi afunda!"
Acestea şi mai multe a zis acela cu mânie şi cu mare iuţime; cel ce
mă ducea pe mine căuta groaznic asupra lui, iar spre mine căutând,
zâmbea cu dragoste. Şi a venit glas din lumină aceea, zicând: "Aşa este
cu plăcere lui Dumnezeu, Celui ce se milostiveşte pentru fii omeneşti,
că păcătoşii care sunt între dânşii, de vor primi pocăinţa, să fie
primiţi în sânul lui Avraam!" Şi iarăşi se auzi glas către cel ce mă
ducea pe mine: "Ţie îţi grăiesc, Mihaile, păzitorule al legii Mele, du
pe aceasta acolo de unde ai luat-o, ca să-şi săvârşească nevoinţa,
pentru că Eu cu dânsa voi fi întru toate zilele ei".
Atunci el îndată m-a adus în cămăruţa mea şi mi-a zis: "Pace ţie,
roaba lui Dumnezeu Evdochia! Îmbărbătează-te şi te întăreşte, căci darul
lui Dumnezeu este acum cu tine şi totdeauna va fi, în tot locul". Eu,
din cuvintele lui luând îndrăzneală, am zis: "Doamne al meu, cine eşti
Tu, spune-mi, ca să înţeleg cum voi crede în Dumnezeul cel adevărat şi
cum voi putea câştiga viaţa veşnică?" Iar el a răspuns: "Eu sunt
începătorul îngerilor lui Dumnezeu şi mie îmi este încredinţată grija
pentru păcătoşii care se pocăiesc, ca să-i primesc pe dânşii şi să-i duc
în viaţa cea fericită şi fără de sfârşit. Şi multă bucurie se face
cetelor îngereşti în cer de câte ori vine din întunericul păcatului
vreun păcătos întru lumina cea curată a pocăinţei. Pentru că nu voieşte
Dumnezeu, Care este Tatăl tuturor, ca să piară sufletul omenesc pe care
l-a zidit din început, cu preacuratele Sale mâini, după asemănarea
chipului Său. De aceea se bucură împreună toţi îngerii, când văd vreun
suflet omenesc, înfrumuseţat cu dreptatea, închinându-se Tatălui Celui
veşnic; şi toţi îl sărută, ca pe un frate al lor, de vreme ce, lepădând
întunericul păcatului, se întoarce la Dumnezeul Cel viu, Care le este
Tată de obşte al tuturor fiilor luminii, şi strâns se lipeşte de El".
Acestea zicând, m-a însemnat cu semnul Crucii, iar eu m-am închinat lui
până la pământ şi, când m-am închinat, acela s-a dus la cer".
Atunci fericitul Gherman a grăit către dânsa: "De acum
încredinţează-te, o, fiică, şi nu te mai îndoi, că Dumnezeul cel
adevărat stă gata în cer a primi pe cei ce se pocăiesc de păcatele lor
şi a-i duce pe dânşii întru lumina Sa cea veşnică unde împărăţeşte,
înconjurat fiind de sfinţii îngeri, slujitorii împărăţiei Sale, pe care
i-ai văzut întru acea cerească lumină. Iată, ai fost privitoare a
împărăteştei slave celei fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos
şi ai cunoscut cât de grabnic este spre milosârdie şi spre iertarea
păcatelor; şi cât de degrabă îşi arată darul Său celor ce doresc a se
împăca cu El. Ai priceput dumnezeiasca Lui slavă şi ai văzut curtea cea
cerească întru care petrece, plină de frumuseţi negrăite. Ai cunoscut
cât este de mică şi neputincioasă lumina lumii aceştia, împotriva
strălucirii aceleia. Deci ce socoteşti de aceea, şi ce gândeşti,
spune-mi?" Iar fericită Evdochia, avându-şi mintea neschimbată spre a
sluji din toată inima sa lui Dumnezeu, Împăratul slavei, a zis: "Am
crezut şi cred că nu este alt Dumnezeu: Care mântuieşte pe oamenii cei
păcătoşi, afară de Acela, ale Cărui porţi cereşti le-am văzut strălucite
cu negrăită lumină".
Gherman a grăit: "Pregăteşte-te fiică, spre slujba cea cu osârdie a
lui Dumnezeu, îngrijindu-te ca rodul pocăinţei tale cel pus în cumpănă
să tragă mai mult decât păcatele vieţii tale celei dinainte; şi să te
aduci singură pe tine dar bineprimit lui Dumnezeu, Celui fără de moarte
şi veşnic. Plângi şi te tânguieşte, până ce vei spăla toate necurăţiile
tale desăvârşit cu lacrimile; şi aşa te vei învrednici a fi mireasă
curată a lui Hristos.
Apoi uită mândriile tale cele mai dinainte, cum şi tinereţile cele
vătămătoare care se sălbăticesc cu poftele; ca astfel, ca răsplătire,
Hristos Domnul să-ţi ierte păcatele. Scoate-ţi grumazul tău de sub jugul
cel greu al robiei celei de ruşine pe care ţi l-a pus diavolul prin
păcate, şi vino la jugul cel bun şi uşor al pocăinţei celei de viaţă
făcătoare; ca apoi, fiind liberă de păcate, te vei cunoaşte pe toţi
drepţii şi pe sfinţii îngeri.
Treci către adevărata credinţă şi către întreaga înţelepciune şi,
având bună ştiinţă, spune-i în faţă diavolului cu îndrăzneală: "Nimic
din acelea nu-mi este mie parte cu tine, nici ţie cu mine, pentru că am
aflat pe al meu Stăpân şi Lui m-am dat pe mine însămi, întru veşnică
stăpânire. Desăvârşit am lăsat şi am lepădat necurata şi întunecata
iubire trupească a vechiului meu vrăjmaş şi m-am îmbrăcat în haina cea
nouă, nestricăcioasă şi luminoasă a dreptăţii; în care, umblând, voi
afla darul lui Dumnezeu care mă mântuieşte în veci. Nu mai am nici o
dorinţă de bogăţii şi nici o iubire a dulceţilor celor lumeşti, despre
care m-am înştiinţat că sunt de nimic şi rămân fără preţ. Doresc din
toată inima şi mă sârguiesc să aflu cele cereşti. Deci, o, diavole,
du-te departe de la mine, străinule, înşelătorule, furătorule şi robule
al veşnicului întuneric!""
Cu aceste cuvinte şi mai mult întărindu-se, Evdochia a zis către
monah: "Cinstite părinte, ce-mi porunceşti acum să fac?" Iar el a
răspuns: "Voiesc mai înainte de toate să primeşti semnul credinţei,
adică Sfântul Botez, care te va păzi nevătămată în toate zilele tale.
Iar eu acum, Dumnezeu ajutându-mi, mă voi duce la mănăstirea mea. Însă
mă voi întoarce iarăşi, de va voi Domnul". Iar ea cu lacrimi îl ruga,
zicând: "Nu mă lăsa, domnul meu, nu mă lăsa, mai înainte până ce voi
putea desăvârşit a mă întoarce către Dumnezeu şi voi câştiga darul Lui
cel aşteptat de mine; că nu cumva vechiul înşelător, văzându-mă părăsită
şi fără de ajutor, să mă atragă unde va voi şi să mă întoarcă la
stricăciunea vieţii celei desfrânate". A zis către dânsa fericitul
Gherman: "Această hotărâre spre viaţa cea mai bună, pe care Dumnezeu o
lucrează întru tine, şi nădejdea ta cea bună te vor păzi de cursele
vrăjmaşului de care te temi. Însă petreci încă puţină vreme în smerită
rugăciune către Dumnezeu şi în mărturisirea păcatelor tale şi te
îngrijeşte de primirea Sfântului Botez. Iar eu degrabă mă voi întoarce
la tine, căutând cele de folos vieţii tale, şi ţi se va da ţie ajutorul
Sfântului Duh". Fericitul Gherman, zicând acestea către dânsa şi
încredin-ţînd-o lui Dumnezeu, s-a dus în calea sa.
După ducerea lui Gherman, fericită Evdochia a petrecut încă câteva
zile în post, nimic altceva neavând la masă decât numai pâine, untdelemn
şi apă; iar ziua şi noaptea se ruga şi plângea. După aceea, ducându-se
la episcopul acelei cetăţi, care se numea Teodot, s-a botezat de dânsul
în numele Sfintei Treimi Celei de o fiinţă.
După câtva timp de la luminarea sa, a scris carte de rugăciune la
acelaşi episcop în care îi făcea cunoscut despre bogăţia sa, numărând-o
cu de-amănuntul şi rugând pe episcop s-o ia pentru Hristos. Iar
episcopul, citind cartea trimisă către dânsul, a chemat pe fericită
Evdochia la dânsul şi i-a zis: "Tu, fiică, ai scris scrisoarea aceasta
către mine, păcătosul?" Iar ea i-a răspuns: "Eu am scris-o, şi acum
iarăşi mă rog sfinţiei tale să porunceşti iconomului bisericii ca să ia
bogăţia cea dată de mine şi s-o împartă la săraci şi la lipsiţi, la
sărmani şi la văduve, precum singur ştii; pentru că am aflat că acele
bogăţii ale mele sunt pe nedrept şi prin fărădelegi adunate".
Episcopul, văzând scopul ei cel bun, credinţa şi dragostea ce avea
către Dumnezeu, căutând spre dânsa şi cu duhul mai înainte văzând viaţa
ei ce avea să fie, i-a zis: "Roagă-te pentru mine, soro întru Domnul, ca
una ce te-ai învrednicit a te numi mireasă a lui Hristos. Căci urând
necurata iubire trupească, ai iubit curăţia; viaţa cea desfrânată
lepădând-o, ai urmat fecioreştii şi întregii înţelepciuni; ai vândut
lumea cea deşartă că să-ţi câştigi mărgăritarul cel ceresc. Puţină vreme
cheltuindu-ţi în înşelăciunea păcatului, prin pocăinţă ţi-ai mijlocit
veacul cel nesfârşit în viaţa cea de sus; având moartea înaintea
ochilor, nemurirea ai dobândit.
Tu, care pe mulţi la pierzare i-ai atras, acum întru Hristos pe
mulţi îi vei învia îmbrăcându-te din întuneric în lumina credinţei.
Vrednică eşti a te numi mieluşeaua lui Hristos. După numele tău,
Evdochia, care înseamnă bunăvoire, bine a voit Domnul pentru tine. Tu,
care ai trecut cu vederea pe oamenii cei iubitori de patimi şi ai iubit
cetele îngereşti, roagă-te pentru mine. Iarăşi mă rog ţie, roaba şi
prietena lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de mine în cereasca Împărăţie".
Acestea şi multe altele vorbind episcopul cu lacrimi, a zis
diaconului său: "Cheamă la mine degrabă pe rânduitorul casei de oaspeţi
bisericeşti". Acela venind, i-a zis episcopul: "Te ştiu pe tine om
drept, credincios şi de Dumnezeu temător, îngrijindu-te de sufletele
multora. De aceea îţi încredinţez ţie şi pe această roabă a lui Dumnezeu
care doreşte să sporească spre mai bine, ca şi de a ei mântuire să te
îngrijeşti şi pe toate ale sale să le dai lui Dumnezeu prin mâinile
săracilor".
Şi era acel bărbat preot cu rânduiala, petrecând în feciorie din
tinereţile sale, care toată averea ce îi rămăsese de la părinţi o
dăruise Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi pe sine singur se dăduse spre
slujba Domnului. Acela, luând cu dânsul pe Evdochia, a mers în casa ei
şi, după ce a intrat într-însa, a chemat Evdochia pe iconomii casei sale
şi le-a zis lor: "Aduceţi-mi fiecare din voi toate cele ce vă sunt
încredinţate vouă".
Aceia îndată au adus toate. Şi acesta era numărul lucrurilor celor
aduse: două greutăţi mari de aur, adică douăzeci de mii de bucăţi;
podoabe alese şi de multe feluri, fără de număr; pietre de mult preţ şi
mărgăritare împărăteşti fără de număr; lăzi cu haine de mătase, două
sute şaptezeci şi cinci; patru sute zece lăzi cu haine albe de în; o
sută şaizeci lăzi de haine ţesute cu aur; o sută douăzeci şi trei lăzi
mari cu haine de tot felul; o sută cincizeci şi două lăzi cu alte haine
cu pietre scumpe şi împodobite cu cusătură de aur; aur mult douăzeci şi
cinci de greutăţi diferite, adică două sute cincizeci de mii de galbeni;
douăzeci de lăzi cu lucruri de aromate binemirositoare, treizeci şi
trei de lăzi de mir curat de India; argint în diferite feluri de vase,
că opt mii de litre; perdele de mătase cusute cu fir, ca la o sută
treizeci şi două litre; perdele de mătase ca la şaptezeci de litre; iar
alte haine şi lucruri mai de mic preţ erau adunate o mulţime fără de
număr.
Afară de aceste mişcătoare bogăţii avea şi averi nemişcătoare, ca:
pământuri, sate, ţinuturi din care, în tot anul, se adunau roduri de
preţ, ca la opt sute două mii. Toate aceste bogăţii aducându-le înaintea
picioarelor sfântului preot, care era econom al casei bisericeşti de
oaspeţi, fericită Evdochia a chemat pe toţi servitorii şi servitoarele
sale şi, luând din ladă două mii de galbeni, i-a împărţit lor; încă şi
vase, cearşafuri, paturi de mult preţ, scaune aurite şi toate cele
frumoase ale casei câte erau afară din lăzi, le-a dăruit lor.
După aceea le-a dat cea mai de pe urmă sărutare, zicându-le aşa:
"Eu vă eliberez din robia aceasta de puţină vreme, iar voi, de voiţi,
sârguiţi-vă a vă elibera din robia diavolească. Şi vă veţi elibera, dacă
mă veţi asculta pe mine şi vă veţi apropia de Hristos, adevăratul
Dumnezeu. Acela vă va dărui vouă veşnica libertate, pe care o au fiii
lui Dumnezeu, şi vă va scrie pe voi printre ai Săi ostaşi". Apoi
întorcându-se către preot, i-a zis: "Iată, de acum, domnul meu, ţie ţi
se cuvine să te îngrijeşti de toate acestea ce-ţi sunt puse înainte şi
să le rânduieşti precum voieşti; pentru că eu voi căuta pe Stăpânul, Cel
ce mă caută pe mine".
Preotul, minunându-se de o schimbare şi o pocăinţă ca aceasta a ei,
fără de veste şi neaşteptată şi de o atât de mare căldură ce avea către
Dumnezeu, a zis către dânsa: "Fericită eşti, Evdochia, căci printr-un
lucru ca acesta te-ai făcut vrednică a fi scrisă în numărul fecioarelor
lui Hristos. Ai ştiut ceasul venirii Mirelui şi ai înţeles pe ce cale ţi
se cuvine a intra în casa de nuntă. Cu adevărat, prin trezire te-ai
sârguit ca să nu rămâi afară din cămară. Candelă cu untdelemn ţi-ai
umplut şi nu te va cuprinde pe tine întunericul. Sporeşte în acea putere
făcătoare de bine şi Dumnezeu îţi va ajuta ţie; şi te roagă pentru mine
păcătosul, ca una ce eşti vrednică de ceata sfinţilor!"
Pe când vorbea cu fericită Evdochia, iată a venit cinstitul
Gherman, fiind luminat de darul Sfântului Duh. Şi văzând-o pe ea că-şi
dăduse averea sa lui Dumnezeu şi pe slugile sale le eliberase, acum
fiind săracă cu duhul şi cu lucrul pentru Hristos, a luat-o şi a dus-o
în mănăstirea de fecioare pe care o avea în stăpânirea sa în pustie, nu
departe de mănăstirea sa cea de bărbaţi. Şi a făcut-o pe ea monahie, şi
acolo petrecea în ostenelile şi nevoinţele vieţii monahiceşti, ziua şi
noaptea slujind lui Dumnezeu.
Deci, avea fericitul Gherman în a sa viaţă de obşte şaptezeci de
fraţi monahi, iar în mănăstirea de fecioare care era la zece stadii
depărtare de a monahilor, treizeci de călugăriţe. Acolo a rămas şi
Sfânta Evdochia, care se nevoia mai mult decât celelalte. Şi purta haina
de la Botez, pe care i-o dăduse episcopul când a botezat-o, şi pe care
n-a dezbrăcat-o niciodată.
După treisprezece luni a murit egumena acelei mănăstiri, cu numele
Haritina, care vieţuise cu sfinţenie, sub a cărei începătorie Evdochia
bine a sporit şi a învăţat Psaltirea pe de rost şi toată Sfânta
Scriptură citind-o odată cu luare aminte, o înţelegea bine, luminând-o
Duhul Sfânt. Întrecând pe toate surorile cu ostenelile cele pustniceşti,
a fost aleasă egumenă de toate cu un glas în locul celei ce murise. Şi
Dumnezeu n-a zăbovit a mărturisi vrednicia ei şi a întări alegerea aceea
prin minune, precum se va spune îndată.
Era un tânăr oarecare, unul din iubiţii ei de mai înainte, anume
Filostrat, foarte bogat. Acela aducându-şi aminte de dragostea sa de mai
înainte cu Evdochia şi aprinzându-se foarte mult după ea, diavolul
înteţindu-l spre aceea, gândea cum ar întoarce-o la viaţa ei de mai
înainte şi către fapta sa de ruşine. Cugetând mult la aceea şi din zi în
zi învăpăindu-se cu mai multă dragoste spre dânsa, a găsit un meşteşug
ca acesta: S-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, a luat aur cât
putea să ducă, l-a ascuns în haine şi a plecat pe jos la mănăstirea
Evdochiei, nădăjduind fără de îndoială, că-şi va împlini scopul.
Ajungând acolo şi bătând în poartă, portăriţa s-a uitat printr-o
ferestruică mică şi l-a întrebat: "Ce cauţi aici, omule?" El a răspuns:
"Sunt păcătos. Am venit să vă rugaţi pentru mine şi să mă învrednicesc
de binecuvântarea voastră". Portăriţa i-a zis: "Frate, locul acesta este
neîngăduit pentru bărbaţi. Dar mergi puţin mai departe de aici şi vei
afla mănăstirea lui Gherman. Acolo te vei învrednici de rugăciune şi de
binecuvântare. Iar aici nu sta, nici nu supăra bătând, că nu vei putea
intra". Zicând acestea, fecioara aceea, a închis ferestruică.
Filostrat, umplându-se de ruşine şi de jale, arzând şi cu iubirea
spre Evdochia, s-a dus la mănăstirea lui Gherman. Nimerind vreme cu
înlesnire, căci a găsit pe fericitul Gherman şezând lângă poarta
mănăstirii şi citind pe o carte, i s-a închinat cu smerenie până la
pământ. Apoi, după obiceiul monahicesc, după rugăciunea făcută de
sfântul stareţ şi după ce Filostrat a luat binecuvântare de la dânsul,
i-a zis lui Cuviosul Gherman: "Şezi, frate, şi-mi spune, din ce parte
eşti şi de la care mănăstire?"
El a răspuns: "Părinte, am fost singurul fiu născut la părinţii
mei, care nu de mult au murit; n-am voit să iau femeie, ci am ales să
slujesc lui Dumnezeu în rânduiala monahicească, voind după aceea să-mi
caut loc şi un povăţuitor de la care să învăţ viaţa monahicească. Auzind
de sfinţia ta, cinstite părinte, am venit cale multă către acest loc,
dorind să cad înaintea sfintelor tale picioare şi să mă rog ţie ca să mă
primeşti în mănăstirea ta pe mine, cel ce doresc să mă pocăiesc de
păcatele mele de mai înainte".
Grăind el acestea, fericitul Gherman se uita cu dinadinsul la el
şi, cunoscând pătimaşul lui nărav după faţa şi ochii lui, i-a grăit:
"Fiule, de mare osteneală voieşti a te apropia, dar nu ştiu de va fi
după măsura puterii tale. Noi, bătrânii, abia putem sta împotriva
ispitelor celor grele ale diavolului, care ne îndeamnă spre necurăţie;
iar tu ce vei face aici în floarea tinereţilor tale şi în anii cei
învăpăiaţi ai aprinderii pătimaşe?"
Filostrat răspunse: "Părinte, nu sunt oare pilde ale vieţii celei
îmbunătăţite la tinerii asemenea cu mine care au biruit poftele? Oare
Evdochia aceea a voastră, de care am auzit multe, străbătând
pretutindeni slava despre viaţa ei cea îmbunătăţită, n-a fost tânăra şi
trăită în desfătări, iar acum a alergat la povăţuirea voastră şi petrece
în călugărie statornică, biruindu-şi trupul? Iată, nu voi tăcea,
părinte, despre aceasta, că prin chipul ei mai vârtos sunt deşteptat şi
voiesc să-i urmez. Căci gândesc la floarea tinereţilor ei, cât de
frumoasă şi de bogată, în ce fel de desfătări şi-a petrecut anii ei de
mai înainte. Apoi, după toate acestea, într-un ceas schimbându-se
deodată, s-a dus să slujească lui Hristos, pe calea cea strâmtă şi cu
scârbe. Şi dacă ea a putut să treacă cu vederea toate şi să-şi omoare
poftele pentru dragostea lui Hristos, apoi de ce, părinte,
deznădăjduieşti de mine, care sunt parte bărbătească, mai tare decât
dânsa? Căci de aş putea s-o văd vreodată, nădăjduiesc să iau atâta tărie
spre osârdia cea caldă şi spre nevoinţă, încât să poată a-mi fi pildă
pentru învingerea şi izgonirea tuturor ispitelor diavoleşti, în toate
zilele vieţii mele".
Auzind asemenea cuvinte, robul lui Dumnezeu Gherman i-a crezut
minciuna ca un adevăr, pentru că îl socotea că voieşte cu adevărat să
slujească lui Dumnezeu; şi a grăit către dânsul: "Nu te vom opri, fiule,
ca să vezi pe Evdochia şi să auzi de la dânsa cuvânt de folos, deoarece
prin chipul ei voieşti a merge la fapta bună". Deci, chemând egumenul
Gherman pe un cinstit monah bătrân, care ducea tămâie în mănăstirea de
fecioare şi pentru alte trebuinţe de nevoie era trimis acolo adeseori,
i-a zis: "Când vei merge în mănăstirea de fecioare, să iei cu tine pe
acest frate, să vadă pe roaba lui Dumnezeu Evdochia, că voieşte să se
folosească de la dânsa şi să urmeze vieţii ei cea plăcută lui Dumnezeu".
După puţină vreme monahul acela, având trebuinţă a se duce la
mănăstirea de fecioare, a luat cu el şi pe acel frate tânăr, precum i se
poruncise de egumen. Filostrat, acoperit cu chipul monahicesc ca un lup
în piele de oaie, intrând în mănăstirea de fecioare şi văzând pe sfânta
Evdochia, mireasa lui Hristos, s-a mirat de chipul ei cel smerit, de
sărăcia ei şi de chinuirea trupului. Căci vedea faţa ei galbenă, ochii
plecaţi în jos, gura tăcută, hainele proaste, patul aşternut cu rogojină
şi o învelitoare aspră pe el. Deci, găsind el vreme de vorbă (alte
monahii stând departe) a început a povesti către dânsa cu glas lin,
grăind astfel: "Ce este aceasta ce văd, o, Evdochia, cine te-a amăgit pe
tine care vieţuiai în palate asemenea cu cele împărăteşti şi te
îndestulai de multe bogăţii şi cu toate plăcerile, fiind în toate zilele
în veselie şi în bucurie, şi te-a depărtat în acest loc pustiu? Cine
te-a lipsit de poporul cetăţii, în care adeseori plimblându-te în haine
luminoase, toţi te cinsteau, se minunau de frumuseţea ta şi cu glasuri
de laudă te fericeau pe tine? Care înşelător te-a adus dintr-atîtea
bunătăţi, în atâta sărăcie şi în această viaţă urâtă? Iată, acum toată
cetatea Iliopolis te caută. Ochii tuturor doresc să te vadă. Însăşi
zidurile preafrumoaselor tale palate se tânguiesc. Eu sunt trimis la
tine, să spun despre dorirea poporului şi, în numele tuturor, să te rog
ca să te întorci în cetate şi să mângâi cu a ta venire mâhnirea
poporului pentru tine.
Ascultă-mă, doamnă şi urmează-mi. Ieşi din locuinţa aceasta
proastă, din sărăcie, din hainele cele zdrenţuite, din patul cel tare şi
intră în palatul tău cel dintâi, în mângâierile şi în desfătările de
mai înainte, cu care nu de mult erai îndestulată. Şi chiar de ţi-ai
pierdut bogăţia, dând-o străinilor în zadar, însă sunt gata toţi ca
iarăşi îndată să te îmbogăţească.
Pentru ce zăboveşti şi te îndoieşti? Pentru ce, când toţi îţi sunt
prieteni şi-ţi doresc binele, tu te faci însăţi vrăjmaşă şi muncitoare?
Au nu-ţi este pagubă a ascunde atâta frumuseţe a feţei într-acest
întuneric al vieţuirii monahiceşti? Au nu-ţi este pagubă, ca ochii tăi,
cei asemenea cu razele soarelui, să-i strici cu netrebnicia plânsului?
Ce folos îţi este ca să-ţi omori tinerescul trup, cel atât de frumos, cu
foamea, cu setea şi alte cumplite asprimi? Unde îţi sunt bunele
mirosiri ale parfumurilor tale, cu care, umblând prin cetate, umpleai
văzduhul de bună mireasmă şi toţi te cinsteau ca pe o zeiţă? Iată, după
acele plăceri, singură, de voia ta, ţi-ai ales partea vieţii celei
sărăcăcioase şi lepădate.
Cui urmezi în atâta rătăcire? Care nădejde deşartă te-a scos din
stăpânirea bunătăţilor atât de multe şi din care mai multe era să ai?
Cine din oamenii bogaţi îşi leapădă înşişi bogăţia şi o dau altora în
zadar, precum ai făcut tu? Dar ştim unde sunt bogăţiile cele lepădate de
tine; putem cu înlesnire a le lua şi a le întoarce în a ta stăpânire;
numai întoarce-te în cetate la noi, doamna noastră, Evdochia. Iată şi
aur destul ţi-am adus pentru cale, iar pe celelalte risipite de tine,
după ce vei veni în Iliopolis, le vom căuta îndată".
Acestea bârfindu-le el, Sfânta Evdochia căuta la el cu mânie. După
aceea, nesuferind mai mult să asculte viclenele şi înşelătoarele lui
cuvinte, i-a zis cu mânie: "Dumnezeul izbândirilor să te certe; Domnul
nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, a Cărui roabă nevrednică sunt,
pe tine cel ce ai venit aici cu gând rău, să nu te lase a te întoarce la
ale tale, de vreme ce eşti fiu al diavolului".
Aceasta zicând, a suflat în faţa lui şi îndată acel mincinos monah,
ticălosul înşelător, a căzut mort la pământ înaintea ei. Iar surorile
fecioare, privind la vorba lor, stăteau departe, încât nu puteau
înţelege cuvintele grăite de dânşii; apoi, văzând pe acel om căzând, din
suflarea Evdochiei, mort la picioarele ei, foarte s-au înspăimântat.
Deci, mai întâi se minunau de un lucru ca acesta ce covârşea
puterea firească şi au cunoscut darul lui Dumnezeu într-însa. După aceea
au început a se teme că nu cumva să afle mireni şi judecătorii şi,
făcând cercetare ca pentru ucidere, le vor arde mănăstirea. Căci elinii,
fiind închinători de idoli, urau pe creştini şi mănăstirile lor. Deci
se sfătuiau între ele, ce să facă, pentru că nu îndrăzneau să întrebe pe
Evdochia de lucrul ce se făcuse.
Una dintre dânsele a zis: "Să tăcem acum, de vreme ce este seară şi
noaptea se începe; însă să ne rugăm Domnului la noapte, doar ne va
descoperi pricina morţii monahului aceluia şi ne va povăţui ce să
facem". Venind miezul nopţii, când avea îndată să se înceapă obişnuita
cântare de miezul nopţii, Domnul S-a arătat Evdochiei în vis, zicând:
"Scoală, Evdochia, de preamăreşte pe Dumnezeul tău, şi nu departe de
trupul mort al ispititorului tău, trimis de diavol asupra ta,
plecându-ţi genunchii, roagă-te către Mine şi îndată îi voi porunci să
se scoale viu. Căci el se va scula cu puterea Mea şi va cunoaşte cine
sunt Eu, Cel în care crezi tu; iar darul Meu în tine mai mult se va
înmulţi".
Sfânta Evdochia, deşteptându-se din somn, a făcut multă rugăciune
către Stăpânul ei, şi a înviat pe cel mort. Deci Filostrat, sculându-se
din moarte ca din somn, şi cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, de a Cărui
milostivire s-a învrednicit, s-a aruncat la picioarele fericitei,
zicând: "Rogu-mă ţie, fericită Evdochia, adevărată roabă a adevăratului
Dumnezeu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi iartă-mă că te-am
mâhnit cu cuvintele mele viclene şi necurate căci am cunoscut cât de bun
şi de puternic Stăpân ai".
Fericită Evdochia i-a zis: "Mergi într-ale tale cu pace şi să nu
uiţi facerile de bine ale lui Dumnezeu cele arătate spre tine, nici să
te depărtezi din calea cea dreaptă a sfintei credinţe ce ai cunoscut-o
şi pe care o făgăduieşti Dumnezeului meu".
Stăpânea atunci în ţara aceea împăratul Aurelian; nu acela care
după acei ani a fost cezar al Romei, ci altul cu numele aceluia, care se
supunea cezarului Romei. Către acela Evdochia a fost clevetită, pentru
că adunându-se unii din cei mai mari, care fuseseră mai înainte în lume
iubiţii ei slăviţi şi de mare neam, şi făcând sfat, au scris împăratului
o scrisoare, clevetind că Evdochia a dus cu sine într-un loc pustiu
mult aur care se cădea vistieriilor împărăteşti. Şi-l rugau ca să li se
dea o ceată de oaste care să meargă să afle pe cea fugită şi s-o
întoarcă în cetate; iar aurul să-l ia spre paza poporului, de vreme ce
ea s-a lipit de credinţa galileienească ce mărturiseşte pe un oarecare
Hristos, şi aşa a necinstit pe zei cărora şi împăraţii li se închină.
Aurelian, auzind despre aurul cel mult, s-a învoit cu lesnire la
fapta lor. Şi îndată, chemând pe un sutaş, i-a poruncit ca, luând
ostaşi, să meargă să ia pe Evdochia împreună cu aurul, şi s-o aducă
înaintea lui. Iar comitele, luând trei sute de ostaşi, s-a dus spre
pustia aceea unde era Evdochia şi mănăstirea de fecioare. Fiind ei pe
cale, Domnul S-a arătat Evdochiei în vedere de noapte, zicându-i: "Mânia
împărătească s-a ridicat asupra ta, însă nu te teme, că Eu totdeauna
sunt cu tine". Iar după ce sutaşul s-a apropiat cu ceata sa de acea
mănăstire feciorească, văzând zidurile, se opri aşteptând noaptea, căci
era la asfinţit; şi orânduia oastea ca să năvălească noaptea deodată
asupra mănăstirii din toate părţile. Dar când erau să pornească spre
zidurile mănăstirii îndată i-a împiedicat puterea cea mare şi nevăzută a
lui Dumnezeu, încât ei n-au putut să păşească câtuşi de puţin spre
mănăstire, în toată noaptea aceea.
Făcându-se ziuă, vedeau zidurile mănăstirii, dar nu puteau să vină
la dânsele; astfel trei zile şi trei nopţi ispitindu-se, nimic n-au
sporit. Şi neştiind ei ce să mai facă, iată a năvălit asupra lor deodată
un balaur mare, înfricoşat; iar ei, lepădându-şi armele, au fugit de
frică. Şi măcar că au scăpat de dinţii balaurului, însă de veninul
aceluia n-au scăpat. Căci fiind foarte vătămaţi de duhul cel purtător de
moarte al balaurului, unii dintre dânşii au căzut deodată şi au murit,
iar alţii, tăvălindu-se abia vii pe cale, erau aproape de moarte. Numai
singur comitele cu trei ostaşi s-a întors la împăratul.
Împăratul, umplându-se de mânie, a zis către boieri: "Ce vom face
fermecătoarei aceleia, care a ucis cu farmecele sale atât de mulţi
ostaşi de-ai noştri? Căci nu se cuvine ca o faptă aşa rea să fie lăsată
fără de pedeapsă".
Făcând sfat, s-a sculat fiul împăratului, zicând: "Eu voi merge cu
mai multă putere de oaste şi, dărâmând locaşul desfrânatei, voi aduce pe
Evdochia aici". Învoindu-se împăratul cu toţi, a doua zi s-a dus fiul
împăratului cu ostaşii, ca să strice locaşul acela pustnicesc şi să
prindă pe Evdochia. Dar apropiindu-se el pe cale de un sat al tatălui
său şi inserând, a voit să rămână acolo, căci era frumos locul de
odihnă. Şi, după obiceiul tinerilor, sărind de pe cal, s-a lovit cu
piciorul de o piatră şi şi-a rănit piciorul foarte încât pe mâinile
ostaşilor a fost dus pe pat. Iar la miezul nopţii, nesuferind durerea ce
se înmulţise, a murit; şi s-a întors oastea la împăratul, ducând mort
la dânsul pe fiul său.
Împăratul, văzându-şi deodată mort pe fiul său, a căzut de jale,
apoi s-a strâns toată cetatea şi s-a făcut ţipăt, jelindu-se poporul de
moartea fiului împăratului, şi însuşi împăratul murea de jale. Şi era
acolo în popor şi Filostrat. Acela, apropiindu-se către cei ce erau
aproape de împărat, le-a spus despre Evdochia, cum că este roabă a lui
Dumnezeu şi nimeni nu poate s-o vatăme, de vreme ce o păzeşte pe dânsa
puterea cerească. Iar de voieşte împăratul să-şi vadă fiul viu, să
trimită cu cinste la dânsa rugăminte, ca să roage pe Dumnezeul ei să-l
învieze pe mort. "Căci eu - zicea Filostrat -, am cercat asupra mea
puterea rugăciunii ei şi a lui Dumnezeu grabnică milostivire". Auzind
acea vorbă şi puţin venindu-şi în putere împăratul şi ascultând de la
Filostrat cele ce i s-au întâmplat, a crezut celor povestite. Apoi
îndată a trimis la fericită Evdochia pe tribunul său, cu numele Vavila,
cu cinstită şi smerită scrisoare de rugăminte. Iar acela ajungând la
locaş, Sfânta Evdochia, cu smerenie luând împărăteasca scrisoare şi,
închinându-se până la pământ, a zis: "Pentru ce împăratul scrie cartea
sa către mine, care sunt săracă şi păcătoasă?"
Iar tribunul, până ce sfânta avea să citească împărăteasca
scrisoare, s-a depărtat la oarecare loc deosebit al mănăstirii şi a
aflat acolo o carte deschisă. Apoi, privind într-însa, a văzut scris
această: Fericiţi sunt cei ce cearcă mărturiile Tale, Doamne. Şi, citind
până la sfârşit psalmul acela, a adormit cu capul plecat pe carte. Şi a
văzut în vis pe un tânăr luminat care, lovindu-l în coastă cu toiagul
ce-l purta, i-a zis: "Scoală Vavilo, mortul te aşteaptă pe tine".
Vavila, deşteptându-se, s-a spăimântat de îngereasca arătare şi,
alergând, a spus aceea fericitei Evdochia; şi o rugă ca degrabă să-l
elibereze pe el. Iar ea, chemând pe toate surorile, a zis către dânsele:
"Surorile şi maicile mele, ce mă sfătuiţi să fac faţă de cele ce scrie
împăratul către a mea smerenie?" Iar ele, ca şi cu o gură, au zis:
"Darul Duhului Sfânt te va povăţui pe tine. Scrie la împăratul ceea ce
place lui Dumnezeu".
Fericită, rugându-se din destul, a şezut şi a scris la împăratul
astfel: "Eu, o femeie proastă, nu ştiu pentru ce împărăţia ta ai voit a
trimite la mine scrisoarea ta? Pentru că sunt ticăloasă şi plină de
păcate. Şi mustrată fiind în conştiinţa mea de atât de multe fărădelegi
ale mele, nu am îndrăzneală către Hristos, Dumnezeul meu a-L ruga să se
milostivească spre tine şi să-ţi dea pe fiul tău viu. Însă nădăjduiesc
la adevărata bunătate şi putere a Domnului meu, că, dacă tu cu toată
inima vei crede întru adevăratul Dumnezeu, Cel ce înviază morţii şi vei
crede în El cu neîndoire, va arăta spre tine şi spre fiul tău mila Sa
cea mare. Pentru că nu se cuvine omului să cheme sfântul şi înfricoşatul
Lui nume şi să se roage pentru orice, dacă mai întâi nu va crede în El
cu suflet curat.
Deci, dacă din tot sufletul vei crede, vei vedea puterea cea mare a
lui Dumnezeu Celui fără de moarte, de milostivirea Lui te vei
învrednici şi te vei îndulci de facerile de bine ale Lui". Acestea
scriindu-le şi pecetluind scrisoarea cu trei semne de cruce, a dat-o
trimisului şi l-a eliberat.
Iar tribunul, întorcându-se la împărat, nu i-a dat scrisoarea
Sfintei Evdochia, ci mai întâi a pus-o pe pieptul mortului, chemând cu
mare glas numele lui Hristos. Şi îndată mortul a luat putere de viaţă, a
deschis ochii şi a grăit; apoi s-a sculat ca din somn, viu şi sănătos,
toţi mirându-se şi spăimântându-se de acea preaslăvită minune. Atunci
împăratul cu mare glas a strigat, grăind: "Mare este Dumnezeul creştinei
Evdochia, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinesc! Cu dreptate la
Tine scapă mulţi şi prin dreapta credinţă fac minuni cei ce cred întru
Tine, Hristoase, Doamne! Primeşte-mă şi pe mine, cel ce vin la Tine,
căci cred în numele Tău cel sfânt şi mărturisesc că Tu eşti Unul,
Adevăratul Dumnezeu sfânt şi binecuvântat în veci".
Astfel, crezând împăratul în Hristos Dumnezeu, s-a botezat de către
episcopul cetăţii, împreună cu femeia sa, cu fiul cel înviat din morţi
şi cu o fiică a lor anume Ghelasia, şi a făcut milostenii multe la
săraci. Apoi fericitei Evdochia i-a trimis aur din destul pentru zidirea
unei sfinte biserici şi a poruncit să se zidească cetate în locurile
acelea unde vieţuia Sfânta Evdochia, şi adeseori scria către dânsa,
trebuindu-i sfintele ei rugăciuni. Sporind împăratul întru sfânta
credinţă şi în fapte bune, nu după multă vreme s-a odihnit întru Domnul,
asemenea şi femeia lui. Iar fiul după aceea a fost făcut diacon, apoi,
murind episcopul cetăţii aceleia, s-a făcut episcop în locul lui. Dar
încă şi sora lui, Ghelasia, trecând cu vederea deşertăciunea lumii şi
fugind de nuntă, dându-se Domnului spre slujbă, s-a dus în taină,
împreună cu doi eunuci ai săi, în mănăstirea Sfintei Evdochia şi a
vieţuit acolo până la sfârşitul său, slujind şi bineplăcînd lui
Dumnezeu.
Apoi, întărindu-se legea elinească cea fărădelege a închinării la
idoli, mulţi care slujeau în taină adevăratului Dumnezeu, fiind vădiţi
de vrăjmaşii Lui erau siliţi spre aceeaşi pierzare.
Într-acel timp în cetatea Iliopolis era un ighemon anume Dioghen,
râvnitor al necuraţilor zei şi slujitor înfocat al acelora, prigonind
mult pe cei ce se lepădau de închinarea idolilor. Acela voise să-şi ia
femeie pe Ghelasia cea mai sus pomenită, fiică a împăratului. Iar tatăl
ei, împăratul Aurelian, nu-l oprea, câtă vreme era în necredinţă. Iar
după ce s-a luminat cu Sfântul Botez, atunci n-a voit să-şi dea pe fiica
sa unui bărbat necredincios, fără numai dacă ar primi şi el credinţa în
Hristos. Apoi, nu după multă vreme, Aurelian murind în dreaptă
credinţă, iar Ghelasia temându-se că nu cumva să fie răpită cu sila spre
nuntă de Dioghen, a fugit, precum s-a zis, în mănăstirea Cuvioasei
Evdochia. Şi nimeni nu putea să ştie unde se ascunsese Ghelasia, fără
numai se vorbea cum că la Evdochia se ascunde.
Deci, Dioghen ighemonul a trimis cincizeci de ostaşi ca să prindă
prin ispitire pe Evdochia, ca pe o creştină. Dar mergând ei pe drum,
Evdochiei i s-a arătat Domnul, noaptea, zicându-i: "Fiică Evdochio,
trezeşte-te şi stai în credinţă bărbăteşte, că a venit vremea ca să
mărturiseşti numele Meu şi să preamăreşti slava Mea; iată ţi s-a gătit
nevoinţa prin care să alergi. Vor năvăli asupra ta îndată nişte oameni
înfricoşaţi ca nişte fiare, iar tu nu te tulbură şi nici nu te
înspăimântă, că Eu voi fi cu ţine împreună călător şi ajutător, întru
toate nevoinţele şi ostenelile tale".
Sfârşindu-se vedenia aceea, ostaşii au sărit noaptea peste zidul
mănăstirii; care lucru simţindu-l cuvioasa, a ieşit la dânşii
întrebându-i: "Ce vă trebuie de aici şi pe cine căutaţi?" Iar ostaşii au
prins-o şi o întrebau despre Evdochia. Iar ea le-a făgăduit că îndată
le va da în mâini pe Evdochia, numai să-i dea drumul puţin.
Deci, alergând în biserică şi intrând în Sfântul Altar, a
descoperit chivotul cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale
lui Hristos şi, luând o parte din ele, a ascuns-o în sânul său. Apoi,
ieşind la ostaşi, a zis: "Eu sunt Evdochia! Pe mine să mă prindeţi şi să
mă duceţi la cel ce v-a trimis pe voi!" Aceia prinzind-o, au dus-o pe
ea la drum.
Noaptea era fără lună şi foarte întunecoasă, iar înaintea sfintei
mergea un tânăr preafrumos şi luminat, ducând lumină înainte şi luminând
calea ei. Acela era îngerul Domnului, pe care ostaşii nu-l vedeau şi
nici lumina nu o vedeau, ci numai pe singură Evdochia o priveau. Însă
ostaşii voiau să pună pe Evdochia pe cal, dar ea nu a voit, ci le-a
răspuns: "Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar eu nădăjduind spre
Hristos, Dumnezeul meu, pe jos, cu bucurie, voi merge". Ajungând ei în
cetate, a poruncit ighemonul să închidă pe Evdochia în temniţă, până a
doua zi.
A treia zi, chemând pe străjerul temniţei, l-a întrebat, zicând:
"N-a dat cineva bucate sau apă fermecătoarei aceleia?" Străjerul a
răspuns: "Mă jur pe mila ta, stăpâne al meu, că nici mâncare, nici
băutură nu i-a dat ei cineva. Însă am văzut-o, de câte ori am privit-o,
că era întinsă cu faţa pe pământ, închinându-se, precum gândesc,
Dumnezeului său". Zis-a ighemonul: "Mâine de dimineaţă voi face
cercetare şi judecată despre dânsa, că acum mă îndeletnicesc cu alte
treburi".
Sosind a patra zi, Dioghen ighemonul a şezut la judecată şi a
poruncit să-i aducă înainte pe Evdochia. Şi, văzând-o pe ea cu chipul
smerit, în haine proaste şi uitându-se în jos, a poruncit slugilor să-i
descopere faţa ei. Şi îndată s-a luminat faţa cea descoperită a
Cuvioasei ca fulgerul. Iar Dioghen, înspăimântându-se de negrăita ei
frumuseţe şi de cinstea feţii ei cea strălucită cu dumnezeiescul dar şi
privind mult spre o frumuseţe ca aceea, slăbea tot cu gândul. După
aceea, întorcându-se către ai săi, a zis: "Mă jur pe zeul meu, Soarele,
că nu se cade să dăm la moarte o frumuseţe ca aceasta cu raze de soare.
Dar ce vom face, nu ştim".
Deci a zis către dânsul unul din cei ce şedeau cu el, îndreptător
de lege: "Oare se pare măriei tale că frumuseţea ei este firească?
Nicidecum, ci sunt fermecătoreşti năluciri. Oare nu ştii cât de mult pot
fermecătorii? Cred că dacă fermecătoria se va izgoni, îndată
nefrumuseţea firească se va arăta". Iar ighemonul a zis către fericită:
"Spune-ne nouă mai întâi numele tău, neamul şi viaţa ta".
Sfânta, îngrădindu-se pe sine cu semnul Crucii, a zis: "Mă numesc
Evdochia, iar de neamul meu şi de ce fel de viţă sunt, nu este trebuinţă
a afla. Una este de trebuinţă a şti despre mine, cum că sunt creştină.
Iar Ziditorul tuturor, cu negrăita Sa milă, de atâta dar al Său mă
învredniceşte pe mine nevrednica, încât nu mă opreşte a mă numi roabă a
Lui. De aceea mă rog ţie, o, ighemoane, nu-ţi pierde în zadar vremea cu
cuvinte deşarte, ci degrabă fă cu mine ceea ce v-aţi obişnuit a face cu
ceilalţi creştini. Judecă, munceşte-mă precum îţi place ţie şi mă dă la
moarte; căci nădăjduiesc spre Hristos, Adevăratul Dumnezeul meu, că nu
mă va trece cu vederea şi nici nu mă va lăsa".
Iar ighemonul i-a zis: "La a noastră întrebare, cu atât de multe
cuvinte ai răspuns; dar când vom începe a te chinui cu multe răni, cât
de multe vei grăi? Însă spune-ne nouă îndată, pentru ce ai lăsat cetatea
şi pe zei fără de cinste trecându-i cu vederea, te-ai depărtat în
locuri pustii şi ai dus împreună cu tine şi averea poporului, cu
înşelăciune deşertând vistieriile cetăţii?"
Sfântă a răspuns: "Pentru ce am lăsat cetatea cu un cuvânt voi
răspunde: liberă am fost şi, ce am voit, aceea am făcut. Căci care lege
opreşte pe omul liber să meargă oriunde va voi? Iar pentru aur cine mă
întreabă? Voiesc ca să-mi stea de faţă clevetitorul, căci îndată se va
arăta că este deşartă clevetirea, şi minciuna înaintea adevărului se va
stinge. Au doară avere străină am luat eu?" Şi făcându-se lungă dispută
de amândouă părţile, iar sfânta aflându-se nebiruită în cuvânt şi cu
credinţa neschimbată, ighemonul a poruncit să o dezbrace până la mijloc
şi patru bărbaţi să-i strivească coastele ei, până i se vor vedea
măruntaiele.
Deci, aşa a muncit pe sfânta două ceasuri, dându-i crude dureri
prin acele cumplite munci. Atunci iarăşi a zis către dânsa stăpânitorul:
"O, femeie, fie-ţi milă de frumuseţea ta şi jertfeşte zeilor, ca să nu
piară chipul cel bun şi frumuseţea ta". Zis-a sfânta către dânsul: "Dacă
ai fi fost un om cunoscător, ca să judeci drept, ai fi cunoscut şi tu
folosul tău, ca să crezi în adevăratul Dumnezeu, şi ţi-ar fi iertat
fărădelegile tale ca un milostiv; dar fiindcă conştiinţa ta te osândeşte
la moarte, de aceea te aşteaptă munca focului celui veşnic".
Atunci, mâniindu-se şi mai mult, ighemonul a poruncit s-o dezbrace
de tot, s-o spânzure de un lemn şi s-o bată şi mai tare. Deci,
dezbrăcând-o ostaşii, au găsit cutiuţa cu partea preacuratului şi de
viaţă făcătorului Trup al lui Hristos pe care ea o luase, ieşind din
mănăstire. Apoi luând-o slugile, neştiind ce este, au dat-o ighemonului;
iar el deschizând-o, îndată acea parte a preacuratului Trup al
Stăpânului Hristos s-a prefăcut în foc şi în văpaie mare, care,
înconjurând pe slugile tiranului, i-a ars, vătămând chiar şi umărul
stâng al ighemonului. Iar el, căzând la pământ, striga de durere către
soare, că pe acela îl avea el în loc de Dumnezeu, şi zicea: "Stăpâne
soare, vindecă-mă, că îndată voi da focului pe fermecătoarea aceasta,
căci ştiu că pentru dânsa mă pedepseşti, deoarece n-am pierdut-o până
acum!"
Zicând acestea, îndată a căzut peste el foc ca un fulger şi,
arzându-i trupul ca un tăciune, l-a lăsat mort, încât cuprinse pe toţi
frică şi spaimă. Iar unul din ostaşi a văzut pe îngerul lui Dumnezeu
luminos stând lângă dânsa, ca şi cum îi vorbea la ureche şi o mângâia.
Apoi i-a acoperit umerii dezgoliţi şi pieptul cu o pânză mai albă decât
zăpada. Ostaşul văzând aceasta, s-a apropiat de sfânta şi a zis: "Cred
şi eu în Dumnezeul tău! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, roaba
Dumnezeului Cel viu!"
Fericită răspunse: "Să fie peste tine, fiule, darul întoarcerii
celei bune, că, precum te văd, acum începi a vieţui ca un nou născut, şi
de voieşti să te mântuieşti, fugi departe de necredinţa cea de mai
înainte". Grăit-a ostaşul: "Mă rog ţie, roaba Domnului, milostiveşte-te
puţin şi spre ighemon şi-i cere de la Dumnezeul tău întoarcere în viaţă,
ca prin tine să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să creadă
într-Însul".
Zicând acestea, s-a apropiat de lemn şi a dezlegat-o. Iar sfânta
muceniţă, plecându-şi genunchii, s-a rugat mult; după aceea s-a sculat
şi a strigat cu mare glas: "Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ştii
tainele oamenilor, Cel ce ai întărit cerul cu cuvântul şi toate le-ai
făcut cu înţelepciune, porunceşte ca, prin voia Ta cea tare şi
puternică, să învieze toţi cei arşi de focul cel trimis de la Tine; ca
mulţi din cei ce sunt credincioşi să se întărească la sfânta credinţă
iar necredincioşii să se întoarcă la Tine, Dumnezeul cel veşnic, pentru a
se preamări preasfânt numele Tău în vecii vecilor".
După aceea, s-a apropiat de cei morţi şi fiecăruia, luându-l de
mână, îi zicea: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a
înviat din morţi, scoală-te şi fii sănătos ca şi mai înainte". Şi aşa,
unul câte unul deşteptându-i şi sculându-i ca din somn, pe toţi i-a
făcut vii cu puterea lui Hristos.
Făcându-se aceste preaslăvite minuni şi toţi privind la ele cu
negrăită mirare şi spaimă, deodată s-a făcut ţipăt şi plângere lângă
locul cel de judecată, pentru că la comitele Diodor, cel ce stătea acolo
cu oastea, venise vestea despre moartea năprasnică a Firminei, femeia
lui, care, înăbuşindu-se în baie, s-a lipsit de viaţă. Diodor,
rupându-şi hlamida la vestea neaşteptată, fiind cuprins de mare jale şi
tânguindu-se, alerga acolo unde i se spusese că îi este femeia moartă şi
au alergat după dânsul mulţi din popor.
Apoi s-a dus acolo şi Diogen ighemonul, cel sculat din morţi, ca
din somn, şi văzând cu adevărat femeia cea moartă a comitelui, s-a
întors la Sfânta Evdochia şi a zis către dânsa: "Cred cu adevărat că
Dumnezeul tău este cu neasemănare mai mare şi mai puternic decât zeii
noştri. Deci, dacă voieşti să înmulţeşti şi să întăreşti în mine această
credinţă, care s-a început şi este încă slabă, mă rog ţie, vino cu mine
la Firmina cea moartă, pe care dacă o vei scula din morţi, atunci
nelepădându-mă, nici îndoindu-mă, voi crede desăvârşit în Dumnezeul
tău". A grăit lui Sfânta Evdochia: "Nu numai pentru tine va face
Dumnezeu voia Sa, din nemăsurată milostivire, dar şi pentru toţi cei ce
doresc să intre în Împărăţia Lui! Deci, să mergem unde zici şi Dumnezeu
să ne ajute!"
Mergând ei împreună cu poporul, i-au întâmpinat cei ce duceau patul
cu trupul cel mort, şi sfânta a poruncit să stea patul. Apoi,
lăcrimând, s-a rugat destul şi a luat de mâna pe cea moartă şi a zis cu
mare glas: "Dumnezeule Cel mare şi veşnic, Doamne, Iisuse Hristoase, Cel
ce eşti Cuvântul Tatălui, prin Care se scoală morţii, binevoieşte,
rogu-mă, să faci această mare minune, spre încredinţarea celor ce stau
înainte; porunceşte Firminei să învieze şi dă-i duh de pocăinţă, ca să
se întoarcă la Tine, Dumnezeul Cel pururea viu şi veşnic!"
Aşa rugându-se sfânta, îndată Firmina s-a sculat de pe pat şi tot
poporul a strigat cu glas ca şi cu o gură, grăind: "Mare este Dumnezeul
Evdochiei, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinilor; te rugăm pe
tine, roaba Dumnezeului Celui viu, mântuieşte-ne şi pe noi, căci credem
în Dumnezeul tău!"
Diodor, văzându-şi femeia să vie, s-a umplut de negrăită bucurie
şi, aruncându-se la picioarele cuvioasei, a zis: "Mă rog ţie, roaba lui
Hristos, fă-mă şi pe mine creştin; căci acum am cunoscut cu adevărat
cine şi cât de mare este Dumnezeul Căruia Îi slujeşti". Şi a fost
botezat Diodor, femeia lui şi toată casa, în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh, cum şi mulţi din popor. Asemenea s-a botezat şi
Dioghen cu toată casa sa, care a petrecut neschimbat în sfânta credinţă
până la sfârşitul său.
După acestea Cuvioasa Evdochia petrecea în casa lui Diodor după
dorinţa lui, şi învăţa cuvântul lui Dumnezeu pe creştinii cei din nou
luminaţi. S-a mai întâmplat că, într-o grădină din apropiere, un tânăr
anume Zinon, care dormea la amiază, a murit, fiind vătămat de veninul
unui balaur purtător de moarte. Iar maica acelui tânăr, fiind văduvă, se
tânguia nemângâiata pentru dânsul, că era singurul născut al ei.
Înştiinţându-se despre aceea mieluşeaua lui Hristos, Evdochia, a zis lui
Diodor: "Să mergem să mângâiem pe văduva aceea care plânge; şi vei
vedea minunata milostivire a Dumnezeului nostru". Deci mergând, a găsit
pe tânăr umflat foarte tare, şi învineţit de veninul balaurului.
Apoi zis sfânta către Diodor: "Acum este vremea să se arate
credinţa ta ce o ai spre Dumnezeu. Roagă-te, ridicându-ţi ochii inimii
sus, şi să înviezi pe mort". Diodor a răspuns: "Doamna mea, roaba lui
Hristos, sunt nou în credinţă şi ochii inimii mele nu pot a-i întări în
Dumnezeu, neclintit cu gândire la El". Sfânta i-a zis: "Eu cred
Dumnezeului meu cu neîndoire, că pe păcătoşii ce se pocăiesc îi ascultă
şi le dă degrabă răspuns cererilor lor. Deci, cheamă cu tot sufletul pe
Domnul Cel Atotputernic şi va face cu noi milă Sa".
Atunci Diodor, plecându-şi grumazul şi bătându-şi pieptul, a
început cu lacrimi a grăi cu mare glas înaintea tuturor: "Doamne
Dumnezeule, Care pe mine nevrednicul, păcătosul şi necredinciosul ai
binevoit a mă chema la sfânta credinţă în Tine şi pe această cinstită a
Ta roabă ai trimis-o la noi spre mântuirea sufletelor noastre, auzi şi a
mea păcătoasă şi nevrednică rugăciune, ştiind credinţa mea cea
neschimbată şi neîndoită către Tine, şi porunceşte tânărului cel omorât
de balaur să învie, întru slava Ta, ca şi de el şi de tot duhul să se
preamărească sfântul Tău nume în veci". Astfel rugându-se Diodor, a zis
către cel mort: "În numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit în zilele
lui Pilat din Pont, scoală-te, Zinone!" Mortul îndată s-a sculat, a
pierit vineţeala trupului său şi s-a făcut trupul lui sănătos ca mai
înainte. Şi toţi slăveau pe Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al
pământului, şi au crezut în El.
Vrând să se ducă poporul, a zis către dânşii fericită mieluşea a
lui Hristos, Evdochia: "Îngăduiţi puţin, fraţilor, căci încă mai are a
se preamări Hristos, Mântuitorul nostru!" Ascultând-o poporul, sfânta
s-a rugat către Dumnezeu, iar balaurul acela care-l vătămase pe tânăr,
fiind izgonit de un foc minunat, fugea şuierând înfricoşat, aruncându-se
şi înfuriindu-se înaintea tuturor, dar s-a sfărâmat şi a pierit.
Atunci, toţi cei ce priveau la aceea, mergând cu femeile şi cu
copiii la episcopul Iliopolei, au primit Sfântul Botez. Iar Cuvioasa
Evdochia s-a întors la mănăstirea sa şi vieţuia în obişnuitele sale
osteneli monahiceşti. Însă venea uneori şi în cetate, întărind pe
credincioşi, iar pe necredincioşi încredinţându-i şi aducându-i la
Hristos Dumnezeu.
Şi a trăit, după botezul ei, cam cincizeci şi şase de ani şi s-a
sfârşit prin chinuire astfel: Murind în creştineasca credinţă Dioghen
ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mânios
şi vrăjmaş creştinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a
trimis ostaşi de i-au tăiat cinstitul ei cap. Şi astfel, Prea Cuvioasa
Muceniţă Evdochia s-a sfârşit prin tăiere de sabie, în luna lui martie,
în ziua dintii, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine
slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
Sfânta muceniţă Antonina a suferit în Niceea, în
timpul unei persecuţii sub împăratul Maximian (284-305). După ce a fost
groaznic torturată, sfânta a fost aruncată în închisoare dar Maximian nu
a putut-o convinge să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli.
În timpul torturilor
îngerii Domnului au apărat-o pe martiră şi i-au înfricoşat pe călăi.
Chiar şi când au întins-o pe un pat înroşit de foc, aceasta a rămas
nevătămată prin puterea Domnului. În cele din urmă, după o mulţime de
torturi au cusut-o într-un sac şi au înecat-o pe Sf. Antonina într-un
lac.
Sinaxar 1 Martie
În această lună, în ziua întâi, pomenirea preacuvioasei muceniţe Evdochia samarineanca.
Sfânta
Evdochia samarineanca era de fel din cetatea Iliopolei, care se găsea
în provincia Libanului, în Frigia. A trăit pe vremea împărăţiei lui
Traian. Mai întâi a dus o viaţă de desfrâu, atrăgând la sine pe mulţi
care o îndrăgeau din pricina chipului ei frumos. Cu aceasta ea a adunat
multă avere. După aceea însă a venit la Hristos, iar prilejul i l-a
dat un oarecare monah Ghermano, pe care ea l-a auzit odată vorbind
despre credinţa cea adevărată şi despre pocăinţă. Deci, fiind
îmboldită de nevoia de a-şi schimba felul de viaţă, datorită şi unor
descoperiri dumnezeieşti ce i s-au făcut, a fost botezată de către
episcopul Teodot. Într-una din descoperirile ce i s-au făcut, s-a
simţit răpită cu mintea şi s-a văzut pe sine luată de mână de un înger
şi ridicată la cer, unde îngerii se bucurau cu toţii de întoarcerea ei
în timp ce ceva negru şi înfiorător la vedere scrâşnea din dinţi şi
striga, ca şi cum i s-ar fi făcut vreo nedreptate, dacă i s-ar fi smuls
de sub puterea lui Evdochia. După ce şi-a împărţit toată averea şi a
dat-o săracilor, s-a dus într-o mănăstire şi în timp ce-şi petrecea
viaţa în nevoinţe duhovniceşti, fiind găsită de cei ce o îndrăgiseră
mai înainte, a fost luată de acolo şi dusă înaintea împăratului, care
urmase la împărăţie după Traian; dar înviind în chip minunat pe
copilul acestuia a fost lăsată în pace. La mulţi ani după aceasta a
fost supusă la cercetări de către Diogen, stăpânitorul Iliopolei, dar
făcând iarăşi minuni, a fost lăsată în pace. Numai sub Vincenţiu, care a
urmat lui Diogen, i s-a tăiat capul cu sabia pentru credinţa în
Hristos. Şi aşa a luat de la Domnul cununa cea nestricăcioasă a
muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Domnina, cea din Cir.
Sfânta Domnina se trăgea din părinţi
binecredincioşi şi bogaţi. Încă din pruncie afierosindu-se lui
Dumnezeu, s-a dedat nevoinţelor pustniceşti şi înfrânării tuturor
pornirilor trupului. Căci făcându-şi o colibă lângă grădina maicii
sale, a petrecut zi şi noapte în ea, udându-şi cu lacrimi neîncetat nu
numai obrajii ci şi veşmintele ei cele din păr, căci de o astfel de
îmbrăcăminte se slujea. Către cântările cocoşilor, intrând în biserică,
laolaltă cu toată mulţimea credincioşilor, aducea lui Dumnezeu cântare
de laudă. Hrana ei era lintea înmuiată în apă; şi a suferit toată
osteneala aceasta a postului, cu toate că avea trup firav şi era încă
de vie aproape moartă. Îşi acoperea faţa cu multă grijă cu o pânză,
încât nici ea nu putea vedea faţa cuiva şi nici cineva pe a ei.
Îmbrăcămintea ei de păr o acoperea până la genunchi şi grăia uşor şi
gingaş cu toţi cei ce veneau la ea. Deci, petrecând în felul acesta
ziua şi noaptea, în cele din urmă s-a ridicat împreună cu faptele ei
cele plăcute lui Dumnezeu, la Mirele ei cel iubit, Hristos.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Antonina.
Sfânta muceniţă Antonina a suferit în Niceea, în
timpul unei persecuţii sub împăratul Maximian (284-305). După ce a fost
groaznic torturată, sfânta a fost aruncată în închisoare dar Maximian
nu a putut-o convinge să se lepede de Hristos şi să se închine la
idoli.
În timpul torturilor
îngerii Domnului au apărat-o pe martiră şi i-au înfricoşat pe călăi.
Chiar şi când au întins-o pe un pat înroşit de foc, aceasta a rămas
nevătămată prin puterea Domnului. În cele din urmă, după o mulţime de
torturi au cusut-o într-un sac şi au înecat-o pe Sf. Antonina într-un
lac.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Marcel şi Anton, care prin foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Silvestru şi Sofronie, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Nestorian şi Tribimiu, care de sabie s-au săvârşit.
Sfinţii Mucenici
Nestorian şi Tribimiu erau din regiunea Pamfilia, Asia Mica. Ei îl
propovăduiau cu mare râvnă pe Hristos în timpul unei persecuţii din
timpul împărăţiei păgânului Decius (249-251).
Când sfinţii au fost aduşi în faţa curţii,
guvernatorul a ordonat să se aducă în faţa lor tot felul de instrumente
de tortură ca să-i sperie pe aceştia şi să se lepede de credinţa lor.
Dar sfinţii le-au răspuns că nimic nu-i poate despărţi de Hristos.
Atunci judecătorul mânios a dat ordin să fie torturaţi. Sfinţii au fost
biciuiţi cu vine uscate de bou, au fost suspendaţi de un copac şi
jupuiţi, dar cei doi nu au încetat să slăvească pe Dumnezeu. Când li
s-a tăiat capul, sfinţii au primit cununile cereşti.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Harisie, Nichifor şi Agapie.
Tot în această zi pomenirea
cuviosului părintelui nostru Agapie, cel ce a sihăstrit în hotarele
Mănăstirii Vatopedului din Sfântul Munte.
Sfântul Agapie de la Sfântul Munte Athos
era un ucenic aflat în ascultare la un Părinte care trăia în tăcere în
lăcaşul Sf. Treime din Kolitsa, în interiorul Vatopedului din Muntele
Athos. Când turcii au ajuns pe ţărmurile Athos-ului, aceştia l-au
prins pe Agapie şi l-au dus în Magnesia unde a fost pus să muncească în
lanţuri timp de 12 ani. În aceşti ani sfântul nu şi-a pierdut speranţa
că se va elibera şi se ruga tot timpul Maicii Domnului să-l scape de
robia amară.
Împărăteasa Cerurilor a ascultat rugăminţile
robului ei şi i-a apărut în vis poruncindu-i "să se întoarcă la
părintele lui fără frică". Deşteptându-se din somn, Agapie a văzut
lanţurile căzute şi uşile deschise. Fără să mai stea pe gânduri a
plecat spre Muntele Athos. Părintele văzându-l, s-a umplut de durere
gândindu-se că a fugit de la stăpânul său: "Ai înşelat pe Hagarene" îi
spuse, "dar pe Dumnezeu nu-L poate înşela nimeni. Dacă vrei să te
mântuieşti, întoarce-te la stăpânul tău şi-i slujeşte lui". Sf. Agapie
s-a întors fără să cârtească. Musulmanul s-a mirat tare când l-a văzut
pe Agapie că se întoarce şi, la auzul poveştii sale, acesta a rămas
impresionat de virtutea părintelui lui Agapie şi de nobleţea credinţei
creştine. Atunci stăpânul şi-a luat cu el pe cei doi fii ai săi şi au
mers împreună cu Agapie la Sf. Munte. Acolo ei s-au botezat şi s-au
călugărit, petrecându-şi viaţa în sfinţenie pana la sfârşitul vieţii.
Sf. Agapie a trăit în secolul al XIII-lea.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan, ce s-a numit Versanufie (sec. V).
Cuviosul
Ioan era de neam din Palestina si, cand s-a botezat, avea optsprezece
ani si a luat chipul monahicesc si in pustniceasca viata s-a deprins,
apoi, pentru multele lui fapte bune a fost pus arhiepiscop in Damasc. Si
petrecand catava vreme in arhiereasca treapta si socotind ca si-a
pierdut folosul vietii monahicesti, Cuviosul a lasat episcopia si,
tainuindu-se de toti, a iesit de acolo si a mers in Alexandria,
numindu-se pe sine Versanufie, ca sa nu fie stiut de nimeni. Iar din
Alexandria, s-a dus la muntele Nitriei, ca un biet sarman si s-a
inchinat egumenului, rugandu-se sa-l primeasca pe el la slujirea
batranilor. Iar acesta, primindu-l, i-a dat lui imbracaminte
monahiceasca si slujea el fratilor, in toate zilele, iar noaptea, fara
de somn, o petrecea la rugaciune. Iar dupa Utrenie, luand de la toate
chiliile cofele si urcioarele, se ducea la rau si, luand apa, le aducea
si punea vasele langa chilia fiecarui batran.
Si era acolo un monah, neintreg la minte, care multe
suparari facea Sfantului, cu porecliri de ocara, numindu-l pe el si cu
laturi udandu-l. Ba, din indemnarea diavolului, i-a spart peretele
chiliei si slobozea tot felul de necuratii pe rogojina lui, incat
totdeauna era acolo murdarie. De aceasta instiintandu-se, egumenul a
chemat pe acel frate si voia sa-l pedepseasca pe el. Si, cazand
Varsanufie la picioarele egumenului, cu lacrimi le uda, luand pricina
asupra sa si zicand "Eu ma impotrivesc fratelui si-l pornesc pe el spre
manie, deci, iarta-l pe el, pentru Domnul". Si asa l-a izbavit pe
fratele de pedeapsa.
Dupa aceasta, a fost cunoscut de Cuviosul Teodor al Nitriei
si, lasand muntele a fugit in Egipt si acolo a luat darul
inaintevederii, cat si gandurile omenesti le stia si a slobozit Biserica
de eretici. Si multe carti de suflet folositoare scriind, a adormit cu
pace, intru Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu tatal si cu
Sfantul Duh se cuvine cinste si slava in veci. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Grigorie Dialogul, despre slujirea cuvantului.
Zis-a
Sfantul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decat rugaciunea este
propovaduirea cuvantului, adica a ajuta pe cuvantul invataturii, ca, a
intoarce pe pacatosi la pocainta, mai mult este, decat a invia un mort.
Ca intru inviere se scoala trupul si iarasi moare, iar intru pocainta se
scoala sufletul, care vietuieste in veci. Dar, inca si din Evanghelie
poti cunoaste cu adevarat grairea aceasta. Ca, iata, a inviata Dumnezeu
pe Lazar trupeste, dar Scriptura nu ne spune ce a facut trupul inviat al
lui Lazar. Insa, a inviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; si cate n-a
facut sufletul lui Pavel! A facut puteri multe cu invataturile sale."
Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian, despre dreapta socoteala si despre marturisire.
Calatorind
pe la sfintii parinti cei din Schit, am mers si la ava Moise, barbat
inalt la fapta buna si la cele dumnezeiesti intelept. Si, apropiindu-ne,
dupa oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am intrebat pe dansul:
"Cum se cuvine a face marturisirea gandurilor. Ca, de multe ori pricina
de rusine este si acoperamant de vatamatoare evlavie obisnuieste a ne
naste noua lucrul acesta, ca, adica, unii din parinti, auzind ganduri de
la frati, nu numai ca nu-i tamaduieste, ci ii si defaima si in
deznadajduire ii aduc, precum si noi insine am cunoscut, ca s-a
intamplat aceasa in partile Siriei. Ca un frate si-a spus gandurile
sale, unuia din batranii de acolo, cu toata cinstea si adevarul, fara
de rusine dezgolindu-si ascunzisurile inimii sale. Iar acesta, indata
ce a auzit, a inceput a se mania si a se porni asupra fratelui,
ocarandu-l pentru acest fel de ganduri rele, incit din aceasta pricina,
multora, le-a fost rusine a-si mai descoperi gandurile lor batranilor."
Si Ava Moise a zis: "Bine este a nu ascunde gandurile tale
fata de parinti, dar, nu orcui s-ar intampla a le spune, ci batranilor
celor duhovnicesti, si care au dreapta socoteala, se cade a le
descoperi, iar nu celor albiti numai de vreme. Ca multi la varsta
privind si gandurile lor vestindu-le, in loc de vindecare, in
deznadajduire au cazut, din pricina neiscusintii celor ce-i ascultau.
Ca, iata era un oarecare din frati, foarte sarguitor, care tare fiind
suparat de duhul desfranarii, a venit la un batran si i-a spus
gandurile sale. Iar acela, auzind si neiscusit fiind, maniindu-se,
zicea ca este ticalos fratele si nevrednic de cinul calugaresc, fiindca
a primit astfel de ganduri. Acestea auzind fratele, deznadajduindu-se,
si lasand locul, s-a intors in lume. Dar, din iconomia lui Dumnezeu,
l-a intalnit Ava Apolos, cel mai iscusit din batrani, care, vazandu-l
tulburat si foarte posomorat, l-a intrebat pe el, zicand : Fiule,
care-i pricina acestei mahniri atat de mari? lar el, la inceput, din
multa lui intristare, n-a raspuns nimic. Dar, mai pe urma, mult fiind
rugat de batranul, a spus cele despre sine, zicand: De multe ori pe mine
ma supara gandurile si, mergand, le-am spus cutarui batran si, dupa
cuvantul lui, nu-mi mai am nadejde de mantuire. Deci, deznadajduindu-ma,
ma duc in lume. Acestea auzind, Ava Apolos mult il mangaia si il
sfatuia pe fratele, zicand : Nu te mira fiule, nici nu te deznadajdui.
Ca eu, la aceasta varsta a batranetii fiind, foarte suparat sunt de
aceste ganduri. Drept aceea, nu te scarbi pentru acest fel de infocare,
care nu atat prin silinta omeneasca se tamaduieste, cat prin iubirea de
oameni a lui Dumnezeu. Ci, numai ziua de astazi daruieste-mi-o mie si
intoarce-te la chilia ta. Si a facut fratele asa. Iar Ava Apolos a mers
la chilia batranului celui ce deznadajduise pe fratele si, stand afara,
s-a rugat lui Dumnezeu eu lacrimi, zicand: Doamne, Cela ce aduci
ispite spre folos, intoarce razboiul fratelui asupra acestui batran, ca,
prin incercare, sa invete la batranetele lui cele ce in lunga vreme
n-a invatat, ca sa patimeasca si el cu cei ce sunt ispititi. Si, dupa ce
a sfarsit rugaciunea, a vazut un arap, stand aproape de chilie si
slobozind asupra batranului sageti, de care ranindu-se, indata se
invartea ca intr-o betie, incoace si incolo, neputand suferi si iesind
din chilie se ducea in lume, pe aceeasi cale ca si tanarul. Iar Ava
Apolos, intelegand cele ce se facusera, l-a intampinat, zicand : "Unde
te duci? Si care este pricina tulburarii acesteia, ce te-a cuprins? Iar
el, simtind ca Sfantul cunoaste cele despre dansul, de rusine, nimic nu
graia. Si i-a zis Ava Apolos: Intoarce-te la chilia ta si, de aici
inainte, cunoaste-ti neputinta ta si da-ti seama ca sau nu ai fost stiut
de diavol sau ca nu ai fost luat in seama de el si de aceea nu te-ai
invednicit de lupta cea eu el. Si, ce zic cu, lupta, ca, o lovitura a
lui, de o zi, n-ai putut sa o suferi. Aceasta, insa, ti s-a intamplat,
pentru ca, pe un tanar, care se lupta cu vrajmasul nostru, primindu-l
pe el, in loc sa-l imbarbatezi la lupta, in deznadajduire l-ai aruncat,
nesocotind porunca cea inteleapta, care zice: "Izbaveste pe cei dusi la
la moarte si de a rascumpara pe, cei ucisi, nu cruta." (pilde 24, 11).
Precum si pilda Mantuitorului nostru, Care zice: "Trestia strivita nu o
frange si inul ce fumega nu-l va stinge" (Matei, 12, 20). Ca nimeni
n-ar putea suferi bantuielile, vrajmasului si nici fierberea cea
infocata a firii a o stinge, daca darul lui Dumnezeu n-ar strajui,
neputinta omencasca. Deci, dupa ce s-a implinit aceasta iconomie
mantuitoare pentru noi, cu rugaciuni de obste sa ne rugam lui Dumnezeu,
ca si biciul cel lasat asupra ta, sa-l dea inlaturi. Ca, El face sa
doara si iar tamaduieste, raneste si mainile Lui vindeca, smereste si
inalta, omoara si inviaza, pogoara in iad si ridica. Acestea zicand si
rugandu-se, indata l-a izbavit pe el de razboiul cel adus asupra lui
si-l sfatuia, ca sa ceara de la Dumnezeu, sa-i dea limba de invatatura,
ca sa stie, la vreme, cand se cade sa spuna cuvant.
Deci, din toate cele zise, cunoastem ca nu se va gasi alta
cale mai temeinica de mantuire, ca aceasta, adica a descoperi gandurile
sale parintilor celor mai cu dreapta socoteala si, de la dansii, a se
indruma spre fapta buna, iar nu a urma gandului si judecatii sale. Si
nici nu trebuie, de ar da cineva din intamplare, peste vreun batran
neiscusit pentru aceasta, sa fuga si sa nu-si marturiseasca gandurile
sale parintilor celor mai iscusiti sau sa defaime invatatura
stramosilor. Ca si ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu si de la
Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind miscati, au dat urmasilor
randuiala de a intreba pe cei ce mai inainte au calatorit pe acest drum.
Si din multe alte locuri, care sunt in Scriptura cea de Dumnezeu
insuflata, este cu putinta a ne invata, dar, mai ales, din istoria
Sfantului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa si
invrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii si
gandurilor sale, ci, o data si de doua ori fiind chemat de Dumnezeu, a
alergat la batranul Eli si prin invatatura lui a fost asezat in
randuiala si indrumat, cum trebuie sa raspunda lui Dumnezeu. Si asa, pe
Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a
voit sa fie invatat prin punerea in randuiala si prin porunca
batranului, fiindca, prin aceasta, avea sa fie povatuit spre smerenie.
Inca si pe Pavel, pe care Hristos lisus l-a chemat si Care putea indata
sa-i deschida ochii si a-i face cunoscuta si calea desavarsirii,
Domnul l-a trimis, totusi, la Anania si i-a poruncit ca, de la dansul,
sa afle calea adevarului, zicand: "Scoala-te si intra in cetate si
acolo ti se va spune tie ce trebuie sa faci", (Fapte, 9, 6). Prin
aceasta, ne invata sa urmam povatuirea celor buni, ce mai inainte de
noi au calatorit pe acest drum. Fiindca fiecare ar fi vrut, asemenea cu
Pavel, sa fie povatuit spre adevar de Dumnezeu, iar nu prin parinti,
lar Apostolul cu insusi fapta sa, a aratat, ca acestea, asa sunt,
zicand: "Ca m-am suit la Ierusalim ca sa vad pe Petru si pc lacov si
le-am aratat lor Evanghelia pe care o propovaduiesc, ca nu cumva in
desert sa alerg sau sa fi alergat". (Gal. 1, 18), macar ca umbla
impreuna cu el darul Duhului Sfant, prin puterea semnelor ce facea.
Deci, cine este asa de mandru si de trufas, incat cu
socoteala si judecata sa sa umble, cand insusi vasul alegerii
marturiseste ca are trebuinta de sfatuirea Apostolilor, celor de mai
inainte decat dansul? Prea aratat, dar, si prin aceasta, s-a dovedit ca
la nimeni Domnul nu descopera calea, desavarsirii, fara numai celor ce
sunt povatuiti, spre aceasta, prin parintii duhovnicesti, precum zice
si Proorocul: "Intreaba pe Tatal tau si-ti va grai tie, pe cei batrani
ai tai, si-ti vor spune tie" (Deut. 32, 7). Asadar, cu toata puterea si
cu toata sarguinta, suntem datori sa agonisim intru noi darul cel bun
al dreptei socotiri, care va putea sa ne pazeasca nevatamati de de
trecerea peste masura in amandoua partile. Ca, precum zic parintii,
iesirile peste masura in amandoua partile, la fel sunt de vatamatoare,
si trecerea, peste masura, a postirii si saturarea imbuibarii
pantecelui, si nemasura privegherii si satiul somnului si celelalte
treceri peste masura, toate vatama. Ca am cunoscut pe unii, care de
imbuibarea pantecelui s-au biruit, dar pe postirea, cea peste masura
s-au surpat si intr-o aceeasi patima a imbuibarii pantecelui au
alunecat, din pricina slabiciunii ce s-a facut, din postirea cea fara
masura. Inca, si eu tin minte ca am patimit odata ceva in acest fel si,
pana intru atata m-am infranat, incat am uitat pofta de hrana si doua,
trei zile am ramas nemancat si nicidecum n-am dorit hrana, de nu m-ar fi
indemnat altii spre aceasta. Si, iarasi, din bantuiala diavolului, asa
s-a departat somnul de la ochii mei, incat, multe nopti, fara somn
petrecand, ma rugam Domnului, ca sa iau putin somn. Dar, mai greu m-am
primejduit pentru nemancarea si privegherea cea fara masura, decat
pentru imbuibarea pantecelui si saturarea somnului."
Cu acest fel si atat de mari invataturi ne-a veselit pe noi
Sfantul Moisi, incat, folosindu-ne, am proslavit pe Domnul, Care da
atata intelepciune celor ce se tem de Dansul. Caruia se cuvine cinstea
si stapanirea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ascultare.
Un
mare batran avea un ucenic, care, la el, facea multa ascultare. Deci,
intr-una din zile, l-a trimis pe el batranul la o slujire, dandu-i lui
si putine paini, ca merinde. Iar el, ducandu-se si implinind porunca,
s-a intors, aducand si painile. Si, vazand painile, batranul i-a zis:
"Pentru ce fiule, nu ai mancat painile?" Iar el, facand metanie a zis
batranului: "Iarta-ma, ava, dar nu mi-ai zis sa le mananc si, pentru
aceasta, nu le-am mancat." Si, batranul, minunandu-se de socotinta cea
dreapta a fratelui, l-a binecuvantat pe dansul.
Acestui frate, dupa adormirea batranului sau, postind el
patruzeci de zile, i-a venit un glas din cer, zicandu-i: "Peste orice
fel de boala vei pune mainile tale, se va tamadui." Si, dimineata
facandu-se, dupa iconomia lui Dumnezeu, iata, un om cu femeia lui, care
avea o boala foarte grea. Si-l ruga pe dansul sa o tamaduiasca. Deci,
dupa multa rugaminte, de-abia plecandu-se, si-a pus mana sa si,
insemnandu-i rana cu semnul crucii, numaidecat s-a tamaduit. Si de
atunci multe semne a facut Dumnezeu printr-insul, nu numai in viata, ci
si dupa moartea lui. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in
vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfânta Evdochia
Cea care femeie a păcatului mai înainte a fost,
Mai apoi cu pocăinţa s-a îmbrăcat,
Şi înaintea lui Dumnezeu
În genunghi pururea a stat,
La rugăciune cu lacrimi.
Satan de furie a urlat
Şi către ceruri necuratul glas şi-a ridicat:
„O, Mihaile, cerescule arhanghel,
Tu care grăieşti dreptatea,
Nedrept către mine eşti
Căci staulul meu cu desăvârşire
Tu mi-l goleşti!
Şi încă şi pe ultima oaie mi-o răpeşti!
Ce-ţi trebuie această preadesfrânată?!
Eu în Hades am fost aruncat
Şi pentru o mică nesupunere, acolo, în chinuri veşnice mă perpelesc!
Dar ale acesteia păcate sunt adânci ca marea
Care înghite tot ce se apropie de ea.”
Astfel grăieşte răutatea veche
Când omul de bunătate vrea să se ţină,
Ea pe tot omul care se căieşte îl învăluie în ispită.
Dar Mihail, păzitorul penitenței,
Cu îngerii lui de Evdochia se apropie
Şi sub a sa pază o acoperă.
Cu răsuflarea lui, Mihail pe demoni departe îi alungă.
O cântare cerească atunci din ceruri se aude:
„Aşa binevoit-a harul lui Dumnezeu,
Ca fiecare om ce de al său trecut se pocăieşte
Să fie primit în braţele Tatălui,
Şi iertare să primească.
Pocăinţa întregii omeniri îi este adusă,
Precum şi mântuirea.
Acestea două voinţa Domnului sunt,
Milostivirea şi voia Lui.
A Lui bună voire sfântă
Pe a lui Satan rea-voire
Cu desăvârşire o calcă”.
Cugetare
Tot creştinul trebuie să-şi împodobească viaţa cu credinţa şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu.
Aşa cum se vede din viaţa Sfântului Agapie, Dumnezeu îi proslăveşte pe cei credincioşi şi ascultători.
Tânăr frate de mănăstire fiind, Sfântul
Agapie a căzut totuşi în mâinile piraţilor, dus în Asia şi vândut unui
arab. Timp de doisprezece ani Agapie a rămas cu răbdare şi linişte în
acea sclavie şi timp de doisprezece ani s-a rugat cu osârdie Maicii
Domnului să-l scape din ea şi să-l ducă înapoi la mănăstirea lui. Într-o
noapte Fecioara de Dumnezeu Născătoare i s-a înfăţişat şi i-a spus:
„Ridică-te şi ieşi fără teamă la Muntele Athos, la bătrânul tău”. Agapie
s-a sculat şi a venit la bătrânul său în Athos, Muntele cel Sfânt. Când
Avva l-a văzut pe Agapie, s-a întristat, crezând că a fugit de la
stăpânul lui. El i-a spus:
„Fiule Agapie, ţi-ai înşelat stăpânul,
dar pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. În ziua Înfricoşatei Judecăţi tu va
trebui să dai socoteală de acei bani pe care stăpânul tău i-a plătit ca
să-i slujeşti lui. Trebuie aşadar să te întorci şi cu credinţă să-ţi
slujeşti stăpânul mai departe.”
Agapie, fiul cel ascultător, cu grăbire
s-a întors în Asia, s-a înfăţişat stăpânului lui şi i-a povestit totul.
Arabul aflând acestea a rămas uluit, învins cu totul de înălţimea
comportării creştine. El a dorit să-l vadă pe Avva, povăţuitorul şi
părintele fratelui Agapie. Arabul a sosit la Sfântul Munte însoţit de
cei doi fii ai săi. Aici, el şi fii lui au luat Sfântul Botez. Toţi trei
au primit tainicul cin al călugăriei. Ei au rămas în Sfântul Munte până
la moartea lor, ducând o viaţă foarte strictă, de post, rugăciune şi
ascultare, mai întâi sub povăţuirea bătrânului Avvă, iar după plecarea
acestuia la cele de sus, sub povăţuirea lui Agapie. Astfel,
cei care mai întâi fuseseră sălbatici proprietari de sclavi s-au făcut
cu dragoste ascultători deplini ai foştilor lor sclavi, credincioşi voii
lui Dumnezeu şi cu totul supuşi Sfântului Agapie.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpânul Hristos la Cina cea de Taină:
- La cum a spălat El picioarele ucenicilor, învăţându-ne astfel pe noi smerenia şi dragostea unul faţă de celălalt;
- La cum Petru, cel mai credincios, s-a ruşinat şi nu a vrut să-L lase pe Stăpânul să-i spele picioarele;
- La cum Iuda, necredinciosul şi trădătorul, nu s-a ruşinat şi nu a refuzat ca Stăpânul să-i spele picioarele;
- La cum chiar şi astăzi, credincioşii
primesc nenumăratele daruri de la Dumnezeu cu sfială şi ruşine, iar
necredincioşii, care şi ei primesc aceleaşi nenumărate daruri de la
Dumnezeu, o fac fără sfială şi fără ruşine, ba chiar dau şi glas
nemulţumirii lor faţă de Dumnezeu.
Predică
Despre ştiinţă şi lucrarea cu fapta a celor ştiute – „Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13: 17).
Cel mai important aspect al acestor cuvinte, fraţilor, este că:
Domnul nu răsplăteşte ştiinţa, ci facerea cu lucrul a celor ştiute.
Căci El nu le spune apostolilor: „Fericiţi sunteţi că ştiţi toate acestea”.
Unii învăţători păgâni care concep mântuirea numai în termeni de
ştiinţă şi cunoaştere au grăit într-adevăr astfel, crezând şi
propovăduind că deţinerea ştiinţei este adevărata fericire. Dar Stăpânul nostru zice altfel: Fericiţi sunteţi dacă le veţi face. Ştiinţa
mântuirii ne-a fost dăruită de însuşi Stăpânul Hristos, şi nimeni nu
poate ajunge la ea prin propriile lui eforturi. Unii dintre vechii
filosofi greci au spus că omenirea nu poate ajunge la cunoaşterea
adevărului şi nici nu poate fi mântuită, dacă Dumnezeu însuşi nu vine să
coboare pe pământ. Domnul nostru a venit şi a coborât pe pământ printre
oameni şi le-a arătat lor această cunoaştere a adevărului.
Oricine primeşte această cunoaştere primeşte de asemenea şi obligaţia de a o împlini cu fapta.
O, cât de mult mai uşor le va fi la
Înfricoşata Judecată celor care nu au primit această cunoaştere şi deci
nu au avut cum să o împlinească, decât celor care au primit-o dar au
fost neglijenţi şi nu au împlinit-o cu fapta!
O, mult mai uşor le va fi la Judecata de Apoi pagânilor celor neînvăţaţi decât creştinilor celor cunoscători!
Stăpânul nostru S-a arătat pe El însuşi a
fi nu doar Cel Care cunoaşte ci de asemenea Cel care împlineşte cu
fapta. Cunoaşterea Lui desăvârşită este îngemănată cu a Sa desăvârşită
împlinire cu fapta, înaintea ochilor ucenicilor Săi. El personal Şi-a împlinit toate poruncile Sale. Porunca
iubirii şi smereniei a dat-o când a spălat însuşi picioarele ucenicilor
Săi. El după aceea a poruncit ca astfel să-şi spele şi ei picioarele
unii altora. Stăpânul nostru Hristos nu a locuit între oameni spre a-i
murdări pe ei, ci spre a-i curăţi şi spăla. El nu a murdărit niciodată
pe nimeni, ci i-a curăţit pe toţi cei care au dorit curăţirea.
Oare cu ce ruşine nu ar trebui să ne
acoperim văzând cum ne străduim atât de mult să ne curăţim pe noi
înşine, dar de două ori pe atâta ne străduim să-i murdărim pe alţii?
O fraţilor, noi îi murdărim chiar pe fraţii noştri de sânge. Chiar
Hristos plânge când ne vede cum noi murdărim cu noroiul ponegririi şi
bârfei pe cei pe care El i-a spălat cu scump Sângele Său.
O, Doamne, iartă-ne! Căci zilnic
păcătuim împotriva fraţilor noştri. Să-i faci pe aceştia, Stăpâne, pe
care noi îi murdărim, mult mai strălucitori decât noi când vei veni
întru Împărăţia Ta, căci Drept eşti Tu şi vezi toate! Căci Ţie se cuvine
toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
Sfânta
Eutalia a trăit în Sicilia şi avea mamã pe o femeie greacă după neam,
care era bolnavă de curgere de sânge şi care îşi găsise în cele din
urmã vindecarea în urma rugăciunilor sfinţilor mucenici Alfiu, Filadelf
şi Ciprin. Pentru aceasta, crezând în Hristos, s-a botezat împreună
cu Eutalia, fiica ei. Un alt fiu al ei, cu numele Sermilian, auzind
aceasta, a prins-o şi a voit să o strângă de gât, dar scoasă fiind din
mâinile lui de către o slujitoare a ei, a fugit. Sora lui, Eutalia,
defăimând cu cuvinte aspre fapta cea cu totul urâtă pe care o încercase
asupra mamei lor, acesta a întrebat-o: nu cumva şi tu eşti creştină?
Da, i-a răspuns sfânta. Iar nelegiuitul acela, dezbrăcând-o, a
biciuit-o cumplit şi a dat-o unuia dintre servitori, ca să o
batjocorească. Rugându-se însă sfânta, servitorul a orbit. Văzând
aceasta Sermilian i-a tăiat capul cu sabia.
Tot în această zi pomenirea sfântului părintelui nostru Nicolae, preotul din Plana (Grecia).
