• Prăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
În anul al treilea al predicării Sale,
Stăpînul Hristos a vorbit adesea ucenicilor Lui despre Patima Lui cea
apropiată, şi de asemenea despre slava Lui care avea să urmeze chinului
şi morţii Lui de pe Cruce. El le-a grăit acesea astfel încît Patima Lui
cea de neocolit să nu îi înspăîmînte pe ucenici, să nu le slăbească
credinţa, şi să nu îi lase să cadă în înşelarea că totul nu a fost decît
un vis. El, Cel Atotînţelept, a voit să le dăruiască ucenicilor vederea
a unei părţi măcar a slavei Lui, şi aceasta înainte de Patimă şi de
Înviere. Astfel voind, El i-a luat pe Petru, pe lacov şi pe loan şi au
urcat noaptea pe vîrful Muntelui Thabor, unde S-a schimbat la faţă
înaintea lor: și S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Moise şi Ilie, proroci mari ai Vechiului Testament, au stat atunci de o
parte şi de cealaltă a Lui, şi au grăit cu El. Văzînd aceasta, ucenicii
au căzut în uimire, iar Petru a zis: „Doamne, bine este ca să fim noi
aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una
şi lui Ilie una” (Matei 17: 4). Pe cînd Petru încă vorbea, Moise şi Ilie
s-au depărtat, iar locul s-a acoperit cu un nor luminos care i-a
acoperit pe ei, iar din nor s-a auzit un glas zicînd: „Acesta este Fiul
Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L. ” Auzind
glasul, ucenicii s-au spăimîntat foarte şi au căzut cu feţele la pămînt
ca şi cînd ar fi fost morţi. Ei au rămas aşa, tremurînd de spaimă, pînă
cînd Domnul a venit la ei şi S-a atins de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă şi
nu vă temeţi” (Matei 17: 7). Dar oare de ce a luat Mîntuitorul doar pe trei dintre ucenicii Săi cu El? De ce nu i-a luat pe toţi?
Aceasta a fost pentru că Iuda nu putea fi vrednic să vadă slava cea dumnezeiască a învăţătorului, el, cel care se pregătea să îl vîndă. De aceea, luîndu-i pe toţi ucenicii cu El, ar fi însemnat ca numai Iuda să fie lăsat afară, la poalele muntelui, ceea ce nu ar fi fost drept: din pricina acestei excluderi, trădătorul şi-ar fi îndreptăţit cu atît mai mult trădarea lui.
Dar de ce S-a schimbat Domnul nostru la Faţă pe înălţimea unui munte şi nu într-o vale?
El a făcut astfel ca să ne înveţe pe noi două virtuţi de căpetenie: dragostea de nevoinţe şi obişnuirea cu gîndurile dumnezeieşti; căci urcarea la înălţimi cere nevoinţă, iar înălţimile însele reprezintă gîndurile noastre cele înălţate la cugetarea lucrurilor dumnezeieşti.
Dar de ce S-a schimbat Domnul nostru la Faţă noaptea?
El S-a schimbat la Faţă noaptea deoarece timpul nopţii este mult mai potrivit pentru rugăciune şi cugetări dumnezeieşti decît timpul zilei; şi pentru că întunericul nopţii ascunde ochiului toate frumuseţile cele de jos, de pe pămînt, şi dă la iveală frumuseţile cele de sus, ale bolţii celei înstelate a raiului.
Dar de ce au venit de faţă şi Moise şi Ilie?
Ei au stat atunci acolo de faţă şi au grăit cu Domnul în scopul de a face de nimic minciuna jidovească cum că Hristos a fost unul dintre proroci, adică, Ilie, Ieremia sau vreun altul.
De aceea S-a înfăţişat El înaintea
ucenicilor ca un împărat, care este deasupra prorocilor, şi de aceea
Moise şi Ilie au apărut ca nişte slujitori ai Lui. Domnul îşi arătase
puterea Lui dumnezeiască înaintea ucenicilor şi poporului de multe ori
şi pînă atunci, dar pe Muntele Thaborului El le-a arătat chiar şi Fiinţa
Lui Dumnezeiască. Vederea Dumnezeirii Lui, şi auzirea mărturisirii
dumnezeieştii Lui firi de Fiu al lui Dumenezu de către însuşi Tatăl –
această faptă trebuie să îi fi ajutat şi mîntuit pe ucenici de lepădare
în zilele cumplite ale prinderii, schingiuirii şi Răstignirii Lui pe
Cruce. Această faptă le-a întărit lor credinţa în El şi în Biruinţa Lui
finală.
Cântare de laudă la Schimbarea la Faţă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
Acolo unde Israil l-au biruit pre Sisera,
Acolo voit-a să urce al Cerurilor împărat,
Acolo voit-a întru privegheri de noapte să Se roage,
Şi Slava Schimbării Lui la Faţă
Să o arate înaintea ucenicilor celor aleşi.
Acolo a voit Domnul Credinţa ucenicilor Lui să o pecetluiască,
Acolo şi veşnica Lui Biruinţă, de Biruitor.
Acolo a Lui Faţă a strălucit ca soarele
Cu dumnezeiasca lumină,
Lumină ce întunericul nopţii l-a risipit
Şi a luminat Taborul.
Lumina cea îndelung ascunsă întru Sine,
Cea care din timp în timp lumii s-a arătat în străfulgere de-o clipă,
Ea acum a stălucitputernic şi îmbelşugat
Ca un soare,
În valuri de bucurie şi dulceaţă.
Ea cerului a arătat stălucirea Omenităţii Lui,
Iar pămîntului şi oamenilor adevărul Dumnezeirii Lui.
Vadă cerurile pre Vestitorul luminii lor!
Şi recunoască pămîntul pre Domnul Dumnezeu, Mîntuitorul!
Cugetare
De ce nu Şi-a arătat Domnul slava Sa de pe Muntele Thabor înaintea tuturor ucenicilor, ci doar înaintea a trei pe care i-a ales dintre ei?
Mai întîi, pentru că El însuşi dăduse
Legea prin gura lui Moise: „orice pricină să se dovedească prin spusa a
doi sau trei martori” (Deuteronomul 19: 15). Prin urmare, un răspuns
este: trei martori erau suficienţi.
Aceşti trei martori închipuie cele trei virtuţi teologice, de căpetenie: Petru este credinţa, căci el a mărturisit primul credinţa ucenicilor în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu; Iacov este Nădejdea, căci el, avînd credinţă că făgăduinţa Lui este adevărată, a fost primul dintre ucenici care şi-a dat viaţa pentru Domnul, fiind ucis de către iudei; Ioan este Iubirea, căci el este ucenicul ce îşi pleca capul la pieptul Domnului, şi care a stat la piciorul Crucii Domnului, pînă la sfîrşit.
Dumnezeu este numit nu Dumnezeu al celor mulţi, ci Dumnezeu al celor aleşi. „Eu sînt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui lacov” (Ieşirea 3:6).
Căci Dumnezeu totdeauna a preţuit mai mult un om credincios decît un popor întreg.
Astfel, de multe ori a voit El să dea
pieirii tot poporul evreu, dar din pricina dreptului Său Moise El a
iertat poporul şi l-a lăsat să trăiască. Dumnezeu l-a ascultat mai mult
pe marele Proroc Ilie decît pe tot poporul din împărăţia cea
necredincioasă a lui Ahav. Şi pe seama rugăciunilor unui singur om
credincios şi plăcut Lui, Dumnezeu a mîntuit în ziua urgiei cetăţi
întregi cu poporul lor. Astfel, depravata cetate a Ustiugului ar fi fost
arsă cu foc şi pucioasă dacă nu ar fi fost rugăciunile unui singur
bărbat drept ce se afla în ea, anume Sfîntul Procopie Cel Nebun pentru
Hristos (cu pomenire în ziua de 8 iulie).
Sinaxar 6 August
În aceasta lună, în ziua a şasea, Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
La
şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii din cei ce stau
aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui
Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă
pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i
deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca
să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la
suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai
importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare
prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi
mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care
a murit pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa
slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia
Cuvântului întrupat.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale
care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care
deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt
esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea
noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia
(liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată
către noi slava lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se
schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră
strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ
înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta
astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El
însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea
ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în
pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura
trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului
asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu
era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a
îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu
splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o
slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34,
29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină,
izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se
răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi
pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan
Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi
ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i
văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 -
PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o
privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina
dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi
schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi
cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu
Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este
Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea
autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina
cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1,
9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil
superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai
suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara
timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea
Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută
atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a
aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în
toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această
lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua
Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului
celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf.
Matei 13:43).
"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină"
(Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor
în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a
lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un
subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa
"vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului :
"întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară -
alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul
Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl
mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit
înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un
loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumina,
despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică
Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia
să fie dată oamenilor.
Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea
luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi
"neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să
rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine,
unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la
aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria
pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un
lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor
luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu
auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este
Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest
nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în
Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei
entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea
omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi
Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară
viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi
în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră
atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii
17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei
Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire
(Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată
Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).
Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea
taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se
înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe
Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi
linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui
de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă
aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării
trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de
fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile
Sale, Mântuitorul arată atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai
să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din
acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe
călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei
Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre
natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea
că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima
Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E
vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare
simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia
Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui
Hristos întru slavă.
A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin.
Luare aminte
Să luăm aminte la purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, care a răsplătit virtutea femeii Rut Moabiteanca, şi a lui
Booz (Cartea Rut):
- La cum Rut, rămînînd văduvă, a rămas pe mai departe în casa soacrei ei celei vîrstnice, Noemina, fiindu-i credincioasă ei, şi hrănind-o şi pe ea şi pe sine din lucrul mîinilor ei;
- La cum Booz, bogat fiind, a fost şi milostiv, şi le-a stat întru ajutor acestor două femei sărace;
- La cum Booz a luat-o cu înţelepciune de soţie pe Rut, iar din ei s-a născut Obed, tatăl lui lesei, tatăl Regelui şi Prorocului David.
Deci, sfarsindu-se vorbirea lui Hristos cu Moise si Ilie, si plecarea lor cunoscandu-se prin Duh, de Apostoli, i-a parut rau lui Petru ca Proorocii vor sa se duca de la vederea lor. Ei doreau neincetat acea dulce Slava a lui Hristos, ca sa se indulceasca de vederea cinstitilor Prooroci, si a luat indrazneala si a zis: "Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si una lui Ilie" (Luca 9,33). Pe cand graia Petru acestea, un nor luminos a umbrit pe Apostoli, inconjurand varful muntelui aceluia. Atunci Apostolii mai mult s-au temut, ca apropiindu-se de Hristos, au intrat si ei in nor si, intr-acel ceas, s-a auzit glas din nor, zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, in Care am binevoit; pe acesta ascultati-L" (Matei 17,5). Datorita acestui glas, venind de sus, le-a pierit Apostolilor toata puterea de spaima aceea mare, si, temandu-se mult, au cazut cu fetele la pamant. Deci, cazand ei, Slava Domnului s-a luat de la vederea lor. Iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zaceau la pamant, zicandu-le: "Sculati-va si nu va temeti" (Matei 17,7). Ucenicii, ridicandu-si ochii, n-au vazut pe nimeni, decat numai pe Iisus Hristos, singur. Apoi, pogorandu-se ei din munte, Domnul le-a poruncit lor sa nu spuna nimanui despre intamplarea aceea, pana ce, dupa primirea patimilor si a mortii, El va invia, a treia zi, din mormant. Deci, ei au tacut si, in acele zile, n-au spus nimanui nimic, din cele ce vazusera.
Pe scurt, la intrebarea, cu ce scop a savarsit Domnul Schimbarea Lui la Fata de pe Tabor, raspunsul Bisericii este acesta: Mantuitorul, stiindu-se pe drumul spre Ierusalim, drumul spre patima, cruce si moarte si cunoscand omeneasca slabiciune a Apostolilor Sai, n-a vrut sa-Si lase ucenicii doborati sub lovitura. Cu schimbarea Lui la Fata, Domnul a ridicat si a imbarbatat inima lor, fata de sminteala crucii, ce urma sa fie. Umilirile oricat de adanci, ale patimilor si mortii Mantuitorului, nu vor mai fi in stare sa clatine, cu totul, credinta unor oameni, care au cunoscut dumnezeirea ascunsa a Invatatorului lor. Patimile si moartea Mantuitorului nu mai sunt un sfarsit, ci dovezi ca El s-a dat mortii, de buna voie, pentru mantuirea lumii. In cantarile ei Biserica isi marturiseste, fara ocol, aceasta intelegere, zicand: "In munte Te-ai schimbat la Fata si, pe cat au cuprins ucenicii Tai, Slava Ta, Hristoase Dumnezeule, au inteles, ca, daca Te vor vedea rastignit, sa cunoasca patima Ta cea de buna voie si lumii sa propovaduiasca ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui" (Condacul la 6 august).
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Clement, la Schimbarea la Fata a Domnului.
Acestea auzindu-le, fratilor, sa ne sculam ca din somn, din groapa lenevirii si sa ne sarguim a pazi poruncile lui Dumnezeu si a-I placea Lui, prin fapte bune, adica prin pocainta si prin rugaciuni, cu lacrimi, cu milostenii, cu dragoste si smerenie. Pentru ca, prin milostenie si prin credinta se curatesc pacatele, iar dragostea si smerenia, mai intai, pururea ne ridica pe noi si ne apropie de Dumnezeu, iar, in al doilea rand, ne intaresc si ne desavarsesc. Sa ne iubim unul pe altul, precum si Hristos ne-a iubit pe noi si S-a dat pe Sine pentru noi si pentru a noastra mantuire. Gol pe Cruce pironit a fost, pentru ca, pe noi, sa ne imbrace in haina nestricaciunii. Si a flamanzit si a insetat, pentru ca, pe noi, sa ne sature hrana cea vesnica si sa ne adape cu apa nemuririi. Asa si noi sa facem, pe cei flamanzi sa-i hranim, pe cei insetati sa-i adapam, pe cei goi sa-i imbracam. Pentru ca, zice, daca ati facut unora din acestia, Mie Mi-ati facut. Deci, fiindca vremea este scurta, sa ne sarguim sa aflam gata, mai inainte de ziua mortii, pentru ca, nu fara de veste venind El, sa ne afle pe noi in rautate, fara de pocainta, caci, atunci, va rapi, ca un leu, sufletele noastre. Iar, in iad, zice, nu este pocainta, nici marturisire, nu este cu putinta nici a face milostenie, fiindca acestea nu se mai pot face, acolo, si candelele noastre se vor stinge, caci sunt fara de undelemn. Paziti-va, pentru ca sa nu se ingreuieze inimile voastre. Si, iarasi, privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua, nici ceasul. Si stiti cine este credincioasa si inteleapta sluga si, iarasi, fericit este slujitorul, pe care venind Domnul, il va afla facand asa.
Pentru aceasta, sa ne sarguim mai inainte de ziua mortii, ca sa ne aflam gata si sa castigam locurile celor milostivi si mantuiti, ca si catre noi sa zica Domnul: "Bine, sluga buna si credincioasa, peste putin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intru intru bucuria Domnului tau." A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cuvant la Schimbarea la Fata a Domnului nostru Iisus Hristos, al Preacuviosului si de Dumnezeu purtatorului, Parintelui nostru Efrem Sirul.
Si, deci, vedeau Proorocii pe Apostoli si Apostolii pe Prooroci. S-au vazut acolo unii pe altii, incepatorii Legii vechi pe incepatorii Legii celei noi. A vazut Moise cel Sfant pe Simon cel sfintit. A vazut iconomul Tatalui, Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, Petru. A vazut feciorelnicul Legii vechi, pe feciorelnicul celei noi; Ilie pe Ioan, cel ce s-a suit in car de foc, pe cela ce a cazut pe pieptul cel de vapaie. Si s-a facut muntele, ca o biserica. Si a unit, intru Sine, Iisus amandoua Testamentele, pe care le-a primit Biserica. Ne-a facut pe noi sa cunoastem ca El este Datatorul amandurora. Un Testament a primit Tainele Lui, iar celalalt a aratat slava lucrurilor Lui.
Si, in acest fel, a fost cuvantul vorbirii cu Moise si cu Ilie. Ca vorbirea aceasta cu Iisus, cu adevarat, asa a fost. Ii multumeau, adica, ca profetia lor s-a implinit, ca si profetia tuturor Profetilor, prin venirea Lui. Inchinaciune Ii aduceau Lui, pentru mantuirea pe care a facut-o El in lume neamului omenesc. Ca taina pe care ei au zugravit-o, El cu fapta a implinit-o. Si, a pricinuit bucurie Proorocilor si Apostolilor, prin suirea Lui pe munte. S-au bucurat Proorocii, vazand inomenirea Cuvantului, s-au bucurat Apostolii, vazand dumnezeierea lui Iisus si, mai ales, Slava dumnezeirii Lui.
Ca zice Hristos catre Petru: O, Simone, de ce spui, sa ramanem aici? Dar, atunci, cuvintele Proorocilor, cine le va implini? Graiurile propovaduitorilor, cine le va pecetlui? Tainele dreptilor, cine le va savarsi? Daca aici vom ramane atunci proorocirea: "Strapuns-au mainile Mele si picioarele Mele", cu cine se va implini? Apoi, "impartit-au hainele Mele intre ei si pentru camasa Mea au aruncat sortii", cui se vor potrivi? Si, iarasi: "Dat-au spre mancarea Mea, fiere si, spre setea Mea M-au adapat cu otet", cui se vor intampla? Apoi, "Intru cei morti, slobod" cine il va adeveri? Deci, de vom ramane aici, inscrisul lui Adam, cine-l va rupe? Datoria lui, cine o va plati? Imbracamintea slavei, cine i-o va da lui inapoi?
Daca vom ramane aici, atunci toate cele ce am zis, cum se vor face? Biserica cum se va zidi? Cheile Imparatiei Cerurilor, cum le vei lua de la Mine? Pe cine vei lega? Pe cine vei deslega? Daca aicea vom ramane, toate cuvintele graite de Prooroci vor fi desarte. Ai zis, iarasi: sa facem trei colibe. Simon a fost trimis sa zideasca Biserica in lume, dar el sa stea sa faca trei colibe in munte? Ca, inca omeneste, lua aminte la Hristos si, ca si pe Moise si pe Ilie, asa il socotea, pe El, Petru. Si, indata, i-a aratat ca nu are trebuinta de coliba lui. Ca Domnul este Acela care a facut parintilor lui cort si nor in pustie. Ca, inca graind El, iara, un nor luminos i-a umbrit pe dansii. Vezi, acum, Simone, colibe fara de osteneala, care opresc arsita si nu au intuneric, cort care straluceste si lumineaza. Si ucenicii, minunandu-se, iata, glas s-a auzit din nor, de la Tatal Insusi, zicand: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Care bine am voit, pe Acesta sa-L ascultati!" Impreuna cu glasul Tatalui, Moise s-a intors la locul sau, Ilie s-a dus in tara lui si Apostolii cu fata la pamant au cazut si Iisus a ramas singur. Ca glasul acela, numai in El singur s-a implinit. Au fugit Proorocii si pe ucenici i-a invatat Tatal ca s-a implinit iconomia lui Moise, ca, de aici incolo, pe Fiul sa-L asculte. Acela, ca un rob, a grait cele ce i s-au poruncit. Acesta, ca un Stapan si Datator de Lege, a poruncit cele ce a voit.
Ca si pe ucenici, pentru aceasta i-a suit pe munte, ca sa auda, de la Tatal, cine este El si al Cui Fiu este. De vreme ce, cand i-a intrebat pe ei: "Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului," i-au raspuns Lui: "Unii zic, Ilie, altii, Ieremia sau unul din Prooroci." Pentru aceasta i-a suit pe ei pe munte si le-a aratat lor, ca nu este Ilie, cin Dumnezeul lui Ilie; nici Ieremia, ci Cel ce a sfintit pe Ieremia, din pantecele maicii sale; nici unul din Prooroci, ci Domnul Proorocilor, pentru ca ceea ce a descoperit Tatal, lui Petru, credinta aceasta s-o marturiseasca si ceilalti, si cu fapta si cu graiurile. Deci, i-a suit pe ei pe munte si le-a aratat lor Slava Lui, mai inainte de necinstirea Lui, si Puterea Lui, mai inainte de Patima Lui, ca, dupa ce va fi prins si va fi rastignit de iudei, sa afle ca, nu pentru neputinta, a fost rastignit, ci ca El, pe Sine Insusi, S-a dat, de bunavoie, pentru mantuirea lumii. I-a suit pe ei pe munte si Le-a aratat lor Slava dumnezeirii Sale, mai inainte de Invierea Sa. Pentru ca, dupa ce, din morti, va invia, in Slava firii dumnezeirii Sale, sa cunoasca ca nu asemenea unei rapiri, a luat Slava dumnezeiasca, ci era slava Lui, de mai inainte de veci, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, precum a zis, cand mergea spre patima cea de bunavoie: "Parinte, proslaveste-Ma cu Slava pe care o aveam la Tine, mai inainte de a fi lumea." Deci, pe Slava aceasta, a dumnezeirii Sale, care era nearatata si ascunsa prin intruparea Sa, pe aceasta a aratat-o Apostolilor pe munte, iar pe Tatal Il avea impreuna, glasuind si zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit."
Predică
Despre înălţarea şi întărirea Bisericii lui Dumnezeu
– „Fiv-a în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va
fi întărit peste vîrfurile munţilor şi se va ridica pe deasupra
dealurilor. Şi toate popoarele vor curge într-acolo” (Isaia 2:2).
Această prorocie grăieşte depsre Biserica lui Hristos. Deşi
această prorocie trebuie să le fi părut foarte ciudată evreilor în
perioada de dinaintea întrupării Domnului, ea ne este astăzi nouă cu
totul limpede.
Căci muntele, sau înălţimile, sau Casa Domnului, cu adevărat s-a întărit peste vîrfurile munţilor -adică în înălţimile cerurilor – deoarece Biserica lui Hristos nu se sprijină în primul rînd pe pămînt, ci mai curînd pe ceruri; iar o parte dintre membrii Bisericii (şi pînă în clipa de faţă, cea mai mare parte a lor) se află în ceruri, cită vreme cealaltă parte a ei, adică noi, credincioşii, ne aflăm încă pe pămînt.
Mai departe, Biserica lui Hristos s-a ridicat pe deasupra dealurilor, adică pe deasupra oricărei măreţii pămînteşti şi umane.
Filosofia omenească şi arta, şi tot ceea ce îndeobşte numim marea cultură a omenirii, precum şi toate valorile pămînteşti, nu reprezintă decît nişte dealuri joase pe lîngă munţii cei înalţi ai Bisericii lui Hristos.
Căci Bisericii nu i-a fost greu să creeze
toate acele dealuri; pe cînd dintre acele dealuri, nici măcar unul, şi
nici măcar toate adunate la un loc de-a lungul a mai multe mii de ani,
nu au putut crea vreodată Biserica lui Hristos. În sfîrşit, prorocul
zice: Şi toate popoarele vor curge într-acolo. Cu adevărat, oare pînă
acum, încotro au curs toate popoarele pămîntului, dacă nu în Biserica
lui Hristos? În Templul de la Ierusalim nu putea intra nimeni din alte
popoare [care nu era evreu], căci lucrul se pedepsea cu moartea. Or, nu
aşa stau lucrurile cu Biserica lui Hristos: dimpotrivă, Ea a chemat
toate neamurile pămîntului să vină la Ea încă de la început, şi să
asculte cuvîntul Domnului, Care a zis: „Mergînd, învăţaţi toate
neamurile” (Matei 28: 19). Aceasta este prorocia lui Isaia, fiul lui
Amos, prorocie veche, minunată şi plină de adevăr.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase,
Cela Ce minunat vestit ai fost prin Prorocii Tăi, Ţie pururea îţi
mulţumim că ne-a învrednicit pre noi a ne numi fii ai Sfintei Tale
Biserici celei Adevărate, carele s-a înălţat şi s-a întărit pe deasupra
tuturor înălţimilor celor lumeşti. Ţie se cuvine toată slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
