Luna iunie în ziua întâi : Pomenirea Sfântului Mucenic Iustin Filozoful (167)

Sfântul Iustin era din Flavia Mineapolis, vechiul Sihem, din Samaria. Era de neam, născut în inima Palestinei şi a trăit pe vremea împăratului filozof Marcu- Aureliu(161-180). Încă de tânăr a simţit chemare pentru filozofie, dorind a cunoaşte adevărul asupra vieţii şi asupra lui Dumnezeu. Aceasta avea să-l ducă până la Hristos. Viaţa lui a fost o lungă căutare a Adevărului. În căutarea lui, Sfântul Iustin s-a făcut, rând pe rând, ucenicul unui dascăl stoic, mai apoi, ucenic al unuia aristotelic, pe urmă, al unuia pitagorean, pe care l-a părăsit repede, pentru unul platonician. Nădăjduia, de la toţi să-l poată afla pe Dumnezeu, Adevărul. Odată, retras în linişte şi plimbându-se pe malul mării, a întâlnit un bătrân necunoscut, care l-a scos din înşelare. A rămas uimit când bătrânul l-a îndemnat să cerceteze cărţile Prorocilor şi să se roage, ca să i se deschidă porţile vieţii. Pe drumul arătat de bătrân, pe care nu l-a mai văzut niciodată, Sfântul Iustin s-a încredinţat că numai filozofia creştină este singura filozofie de folos şi s-a făcut creştin. Ca urmare, după botez, n-a mai lepădat, toată viaţa lui, haina de filozof; dimpotrivă, a deschis la Roma o şcoală de ucenici, făcându-se apostol al noii filozofii. A călătorit şi la Efes, în Asia, în slujba aceluiaşi apostolat, având loc, acolo, convorbirea lui cu iudeul Trifon, de unde s-a întors la Roma. De aici, Sfântul Iustin a trimis împăratului-filozof Marcu-Aureliu, prima lui apărare a creştinilor. Scrierile Sfântului Iustin sunt numeroase; multe s-au pierdut. Nu ne-au mai rămas decât cele două apărări (Apologii) ale creştinilor, dovedind împăratului şi senatului roman nevinovţia creştinilor, precum şi Dialogul cu Trifon iudeul, adeverind că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia. Sfântul Iustin a arătat că filozofii păgâni au cunoscut, şi ei, pe Dumnezeul cel adevărat, pe de-o parte, prin Scriptura lui Moise, pe de altă parte, prin lucrarea în lume a Logosului. Sfântul Iustin a fost prins, pârât fiind de un filozof, anume Crescent cinicul. Actele judecăţii lui nu s-au păstrat. Adus în faţa lui Rusticus, dregătorul din Roma, Sfântul Iustin a înţeles că, de acum , nu mai era vorba să lămurescă pe cineva, ci de a mărturisi. La judecată a fost întrebat: “ Cu ce ştiinţă te îndeletniceşti tu ?” Răspunsul lui a fost: “ Am studiat toate ştiinţele. Am sfârşit prin a mă lipi de învăţătura cea dreaptă a creştinilor.” A fost osândit să fie biciuit şi să i se taie capul. Sfântul Iustin n-a murit singur; era înconjurat de şase din ucenicii săi.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru, Efrem Sirul, despre fapta bună

Zis-a un oarecare dintre Sfinţi: „ Cugetă cele bune, ca să nu cugeţi cele rele, fiindcă mintea nu suferă să fie fără de lucru. Să dăm, deci, minţii noastre, cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu, în rugăciuni şi la înţelegerea celor bune. Că deşarta cugetare, odrăsleşte lucruri ale deşertăciunii, iar cugetarea bună, dă rod bun. Să avem în minte şi aceasta: mulţi tirani au stăpânit ţări şi cetăţi şi lauda lor s-a stins şi s-a făcut ca şi cum n-ar mai fi fost. Câţi împăraţi, împărăţind peste neamuri, nu şi-au ridicat statui şi stâlpi, gândind că prin aceastea vor fi pomeniţi după ieşirea lor din viaţă. Şi, după dânşii, au venit alţii şi au spart statuile lor, au sfărâmat semnele lor şi, ştergând vechile imagini, chipul lor l-au zugrăvit. Dar şi lucrurile lor, de alţii au fost stricate. Iar alţii morminte strălucite şi-au pregătit, părându-li-se că prin aceasta îşi întăresc nume veşnic, zugrăvindu-şi deasupra mormântului chipul lor. A venit însă, alt neam, s-a dat ocârmuirea sub stăpânirea altora, şi aceştia, voind a curăţa mormintele după cuviinţă, au mutat oasele lor, ca pe nişte pietricele. Şi la ce le-a folosit lor sicriul cel de mult preţ, cel în chipul piramidelor ? Deci, toate lucrurile deşertăciunii, întru nimic s-au prefăcut. Iar cu cei ce se îmbogăţesc în Dumnezeu şi s-au slăvit întru Dânsul, nu se întâmplă aşa, pentru că viaţa veşnică şi-au pregătit şi slavă neîncetată. Că toate vor trece când va voi Ziditorul, iar slava Sfinţilor nu va avea sfârşit. Deci, să ne sârguim a ne face roade de pocăinţă, ca nerămânând afară de bucuria aceea, să nu fim trimişi în pământ întunecat, în pământul întunericului celui veşnic. Intră dacă vrei, în cămara ta şi închide uşile, astupă încă şi ferestrele şi stai înăuntru şi vei vedea ce fel de chinuire are întunericul, măcar că nu suferi nici o durere, şi măcar că este în puterea ta să deschizi, când vei voi, şi să ieşi. Deci, cu cât mai nesuferită va fi durerea în întunericul cel mai dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor ? Uită-te înlăuntrul hornului tău, celui plin de funingine şi ridică-ţi ochii tăi la răsăritul soarelui şi vezi deosebirea şi fugi de lucrurile întunericului. Răutatea este întuneric, iar fapta bună lumină. Răutatea săvârşită, înnegreşte pe lucrătorul ei, iar fapta bună, făptuindu-se, străluciţi îi face pe cei ce o săvârşesc. Nu socoti, iubite, că numai tu singur te necăjeşti, mai mult decât toţi, pentru că tot capul în durere se află şi toată inima în necaz. Că, precum nu este cu putinţă să scape cineva de aer, pe pământ fiind, aşa, cu neputinţă este omului să nu fie ispitit de dureri şi necazuri, în viaţă fiind. Cei care, în jurul celor pământeşti îşi duc viaţa şi se zbuciumă, aceştia în această lume se vor şi necăji, precum şi cei ce aleargă după cele duhovniceşti se ostenesc, aceştia fericiţi vor fi, că mult este rodul lor în Domnul. Ai răbdare desăvârşită în tot lucrul la care ai fost chemat. Întăreşte-ţi ancorele şi funiile, ca nu, câte puţin corăbioara ta să fie împinsă în noian, la dânc, că atunci, păţania ta te va învăţa de câtă pace te împărtăşeai, când erai la liman. Lumea se aseamănă cu adâncul mării, iar limanul cu viaţa pustnicească. Nu iubi a umbla. Şi, ca să zic şi aceasta, după ce înconjurăm toată lumea, la urmă, oare nu chilia ne aşteaptă pe noi, de vom voi a ne mântui ? Şi dacă în viaţa de obşte nu ne împăcăm, iar cu pustnicia nu ne liniştim, apoi unde va fi locaşul nostru ? Deci, să nu fim nepurtători de grijă, urând osteneala. Dacă robi suntem Mântuitorului nostru Dumnezeu, să nu ne ruşinăm de lanţul necazurilor, ci cu bucurie să-l răbdăm, aşteptând venirea Lui cea din ceruri, ca pe noi să ne numere împreună cu ceata Sfinţilor. Că cei ce s-au împărtăşit de patimile Lui, părtaşi vor fi şi mângâierii. Deci, să ne câştigăm durerea de bună voie şi răbdare aleasă, de noi înşine, pentru frica lui Dumnezeu. Şi să nu fugim de răbdare, de smerita cugetare, de înfrânare, de împreună pătimire. Şi zic împreună pătimire, nu ca să ajuţi aproapelui spre răutate, ci, ca să ajuţi aproapelui la cele duhovniceşti, să ai adică umilinţă şi lacrimi. Şi chiar de nu este de faţă lacrima cea văzută, să petreci în sfărâmarea inimii, fiindcă şi în lacrimi este deosebire. Fericit este cel ce vede, ca într-o oglindă, pe Domnul în sufletul său şi îşi varsă inima sa cu plângere, înaintea bunătăţii Lui, că rugăciunea Lui se va auzi. Îţi încredinţez ţie o altă arvună, în Domnul, ca unui om al lui Dumnezeu, care vrei să te mântuieşti: când te ridici de la masa cinei, nu înconjura chiliile, ci linşteşte-te în chilia ta, că pe mulţi a amăgit diavolul, cu vinul. Drept aceea ridicându-te de la mângâiere, dacă te vei duce în altă chilie, este semn că nu ai frică de Dumnezeu şi te răzvrăteşti. Că din acest fel de şederi împreună, se pricinuiesc căderile sufletelor, mai ales, când se linişteşte toiagul proistosului. Că cei ce nu voiesc să-şi înfrâneze mintea lor din dumnezeiasca frică, au trebuinţă de frica omenească, ca prin aceasta să se depărteze de cele nefolositoare, precum robul se înţelepţeşte, prin asprimea stăpânului. Deci, ia aminte la tine însuţi şi nu defăima; că, filozofând în vin, nici altuia nu vei fi folositor, nici ţie însuţi. De ai învăţat, pe de rost, toată dumnezeiasca Scriptură, caută ca nu cumva, să se înalţe gândul în tine, pentru aceasta, că toată Scriptura, cea de Dumnezeu insuflată, învaţă smerita cugetare. Iar cel ce cugetă sau făptuieşte cele potrivnice celor ce a învăţat, acela s-a făcut pe sine călcător de lege. Dacă duhul mândriei, sau al iubirii de stăpânire, sau al bogăţiei te-ar supăra pe tine, să nu te laşi furat de ele, ci, şi mai mult, să stai vitejeşte împotriva războiului viclean al duhului înşelător. Gândeşte-te la zidirile cele de demult şi la chipurile cele învechite , la stâlpii cei cu totul mâncaţi de rugină şi să-ţi aduci aminte, în gând, şi să te întrebi, unde sunt cei ce le-au zidit, şi meşterii care le-au lucrat pe acestea, şi sârguieşte-te a plăcea lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti de Cereasca Împărăţie. Pentru „că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui, ca floarea ierbii.”(I Petru 1, 24). Ce lucru mai mare şi mai slăvit este decât Împărăţia? Pe aceasta cei ce au dorit-o, au aflat-o, mărind pe împăratul Cerurilor şi Domnul pământului întreg Căruia Se cuvine lauda, slava şi împărăţia în vecii vecilor ! Amin.

După ce părintii săi au rămas someri în urma unei restructurări la fabrica la care lucrau, un elev de liceu a căzut în patima betiei. Suferea foarte mult din cauza sărăciei în care ajunseseră. Colegilor săi, care duceau o viată de desfrâu, nu le-a fost greu să îl învete să bea. Profesorul lui de religie, care îl aprecia foarte mult, a fost foarte întristat de căderea elevului său. După ce s-a sfătuit că duhovnicul lui, s-a apucat să rostească în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului pentru ridicarea elevului său din păcat. Si se ruga: "Maica Domnului, de vrea, de nu vrea, întoarce-i pasii pe drumul cel bun". Nu după multă vreme, tânărul a făcut hepatită, si ficatul său era foarte slăbit. Doctorii i-au spus că dacă nu renuntă la băutură va avea de suferit vreme îndelungată. Si, de frica bolii, tânărul a renuntat la băutură. Mai mult încă, pentru că la paraclis profesorul se ruga pentru îndreptarea tuturor elevilor săi care trăiesc în păcate, o fată care era cunoscută pentru desfrânarea ei a venit să îl întrebe pe profesor unde ar putea găsit un duhovnic iscusit la care să se spovedească.

A fost odată ispitit Avraam, ucenicul lui avva Sisoe, de un drac. Si a văzut bătrânul că a căzut. Dar, sculându-se, si-a întins mâinile la cer, zicând: "Dumnezeule, voiesti, nu voiesti, nu Te voi lăsa de nu-l vei tămădui". Si îndată s-a tămăduit ucenicul.

File de pateric

.

A spus avva Gherontie cel din Petra: mulţi fiind ispitiţi de plăcerile trupeşti, neapropiindu-se de trup, au curvit cu mintea; şi păstrându-şi trupurile feciorelnice, curvesc cu sufletul. E bine deci, dragii mei, să facem cele scrise, şi să ne păzim fiecare inima cu toată băgarea de seamă.

.

Spuneau despre avva Daniel, că atunci când au venit barbarii la Sketis, au fugit părinţii. Iar bătrânul a spus: dacă nu poartă Dumnezeu grijă de mine, de ce să mai trăiesc? Şi a plecat prin mijlocul barbarilor, şi nu l-au văzut. Şi atunci şi-a spus: iată că s-a îngrijit Dumnezeu de tine, şi n-ai murit. Poartă-te şi tu omeneşte şi fugi ca părinţii.

.
Un frate l-a întrebat pe avva Daniel:

– Dă-mi o poruncă şi o s-o păzesc.

– Nu întinde niciodată mâna în acelaşi blid cu o femeie şi nu mânca cu ea; şi aşa vei scăpa puţin de dracul curviei.

.A spus avva Daniel, că fiica unuia suspus din Babilon avea demon. Iar tatăl ei era prieten cu un călugăr, care i-a spus: nimeni nu-ţi poate vindeca fiica, decât nişte sihaştri pe care-i cunosc eu, şi dacă-i rogi, nu vor voi să facă asta din smerenie. Dar vom face aşa: când vin în piaţă, faceţi-vă că vreţi să cumpăraţi ceva, şi când vor veni să ia preţul, le spunem să facă o rugăciune, şi cred că se va vindeca.

Şi au ieşit ei în piaţă, găsind un ucenic al bătrânilor aşezat să-şi vândă lucruri, şi l-au luat cu coşurile lui, chipurile să-i dea banii pe ele. Şi când a intrat călugărul în locuinţă, a venit îndrăcita şi i-a dat o palmă. El întoarse şi celălalt obraz, după porunca Domnului. Iar demonul fiind chinuit, strigă: O, silnicie! Porunca lui Iisus mă izgoneşte. Şi îndată se curăţi femeia. Şi când veniră bătrânii, le povestiră întâmplarea. Şi ei proslăviră pe Dumnezeu, zicând: trufia diavolului are obiceiul să cadă prin smerenia poruncii lui Hristos.

.
A mai spus avva Daniel: pe cât înfloreşte trupul, pe atâta se veştejeşte sufletul, şi pe cât se ofileşte trupul, pe atâta înfloreşte sufletul.

.
Călătorea odată avva Daniel cu avva Ammóes. Iar avva Ammóes spuse:

– Când ne vom aşeza şi noi în chilie, părinte?

– Cine ni-l ia nouă pe Dumnezeu acuma? Dumnezeu este în chilie şi în afara ei.

.Povestea avva Daniel că atunci când era în Sketis avva Arsenie, era acolo un monah care fura lucrurile bătrânilor. Iar avva Arsenie l-a luat în chilia lui, vrând să-l îndrepte şi să le aducă şi bătrânilor tihna înapoi. Şi-i spuse: dacă vrei ceva, îţi rostuiesc eu, numai să nu furi.

Şi-i da aur şi bani şi veşminte şi tot ce-i trebuia. Dar el pleca şi fura iar. Dar bătrânii, văzând că nu înceta, l-au gonit zicând: dacă se găseşte un frate având o neputinţă venită din slăbiciune, trebuie răbdat; dacă fură, izgoniţi-l căci îşi vatămă şi sufletul şi-i tulbură pe toţi din acel loc.

.
Povestea avva Daniel faranitul: spunea părintele nostru avva Arsenie despre unul de la Sketis, că era mare nevoitor, dar prost cu credinţa şi greşea din prostimea lui – spunea că pâinea pe care o luăm nu e cu adevărat chipul lui Hristos, ci întruchipare. Au auzit doi bătrâni cuvântul acesta şi, ştiindu-l că duce un trai deosebit, s-au gândit că din neştiinţă zice aşa. Au venit deci la el de i-au spus:

– Avvo, am auzit cuvânt de necrezut despre cineva, că spune că pâinea pe care o primim nu este într-adevăr trupul lui Hristos, ci întruchipare.

– Eu am spus.

– Nu ţine la părerea asta, avvo, ci cum ne-a învăţat Biserica întregii lumi. Noi credem că pâinea este trupul lui Hristos şi potirul este sângele lui Hristos, în adevăr, şi nu ca întruchipare. Ci aşa cum la început luând ţărână de pe pământ a plăsmuit omul după chipul lui, şi nimeni nu poate spune că nu este chipul lui Dumnezeu, deşi este de neînţeles chipul, tot aşa şi pâinea despre care a spus: „Acesta este trupul Meu“ tot aşa credem că într-adevăr este trupul lui Hristos.

– Dacă nu mă voi încredinţa din lucru, nu voi putea să mă înduplec.

– Să ne rugăm lui Dumnezeu săptămâna asta pentru această taină şi suntem încredinţaţi că Dumnezeu ne va descoperi.

Bătrânul a primit cu bucurie şi s-a rugat lui Dumnezeu aşa: Doamne, tu ştii că nu din răutate nu cred. Ci ca să nu rătăcesc în neştiinţă, descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase. Iar bătrânii plecând la chiliile lor, s-au rugat lui Dumnezeu şi ei zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta, ca să fie încredinţat, şi să nu-şi piardă ostenelile sale.

Şi i-a ascultat Dumnezeu şi pe unii şi pe alţii. După ce s-a împlinit săptămâna au mers duminică la biserică şi au stat numai cei trei pe o cergă, cu bătrânul la mijloc. Şi li s-au deschis ochii: şi când s-a pus pâinea pe sfânta masă, li s-a arătat doar celor trei ca un copilaş. Când a întins preotul mâna să frângă pâinea, iată îngerul Domnului s-a pogorât din cer având un junghier şi l-a jertfit pe copil şi i-a vărsat sângele în potir. Iar când a dumicat preotul pâinea în bucăţi mici, şi îngerul tăia pruncul în bucăţi mici. Şi când au venit să ia din cele sfinte, i s-a dat numai bătrânului carne însângerată. El văzând se înspăimântă şi strigă: cred, Doamne că pâinea e trupul Tău şi potirul sângele Tău. Şi îndată se făcu în mâna lui carnea pâine, în chip tainic; şi a luat mulţumind lui Dumnezeu. Iar bătrânii îi spuseră: a văzut Dumnezeu firea cea omenească, fiindcă nu poate să mânce carne crudă, şi pentru aceea a preschimbat trupul în pâine şi sângele lui în vin pentru cei care primesc cu credinţă. Şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru bătrân, că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui, şi au plecat cei trei cu bucurie la chiliile lor.

.Tot avva Daniel povestea despre un alt bătrân mare, sălăşluit în părţile de jos ale Egiptului, că spunea din prostime că Melhisedec e fiul lui Dumnezeu. Şi i s-a dat de veste fericitului Chiril, vlădica Alexandriei, despre el. Şi a trimis după el. Văzând că este văzător de vedenii bătrânul şi ce-i cere lui Dumnezeu, îi descoperă, şi din neştiinţă spusese cuvântul, s-a purtat înţelept şi i-a zis: avvo, te rog, fiindcă gândul îmi spune că Melhisedec este fiul lui Dumnezeu, iar alt gând îmi spune că nu, ci om şi arhiereu al lui Dumnezeu. De vreme ce nu mă dumiresc despre acestea, am trimis la tine, să te rogi lui Dumnezeu, ca să ţi se descopere. Iar bătrânul încrezându-se în felul lui de trai, zise ca unui apropiat: dă-mi trei zile şi-l întreb pe Dumnezeu despre asta şi o să te înştiinţez cine este.

Plecând se rugă lui Dumnezeu despre asta, iar după trei zile îi spuse fericitului Chiril că Melhisedec e doar om. Iar vlădica îi spuse: cum ai aflat, avvo?

– Dumnezeu mi-a descoperit pe toţi patriarhii, trecând fiecare pe dinaintea mea, de la Adam la Melhisedec. Fii încredinţat că aşa este. Şi plecând, de la sine vestea că om este Melhisedec. Iar fericitul Chiril s-a bucurat mult.

.

Sursa: www.pateric.ro

Minuni savarsite de Sf. Cuvioasa Parascheva

De cind eram copil s-a intimplat ca mama mea sa sufere de durere groaznica de cap. Medicii i-au prescris tot felul de medicamente dar durerea era din ce in ce mai puternica.Intr-o noapte, tata a visat o femeie imbracata in vesminte cernite care i-a spus sa mearga in podul casei ca va gasi o carte cu Acatistul si Paraclisul Sf. Parascheva. Sa- citeasca. Asa a facut. Cartea era prafuita. Era obtinuta pt merite deosebite la invatatura La Scoala de Dascali Bisericesti absolvita la Husi in Romania. Deci a adus cartea, a aprins o luminare si a inceput sa citeasca Acatistul, apoi Paraclisul Sf. Parascheva. Eu, (copil de 3 ani), mama si tata, in genunchi, ne rugam. In timp ce ne rugam, mama a strigat ...,,Vasile nu ma mai doare capul"  pe tata il chema VASILE. AM RAMAS MULT TIMP UIMITI SI MEREU MULTUMIM SF PARASCHIVA  pt ajutorul ce ni-l da chiar dak sintem plini de pacate. Din momentul acela mama mea nu a mai avut direri de cap. Sunt foarte emotionata cind va povestesc minunea. Am continuat sa mergem la Sf Biserica, sa tinem regulile credintei, pe cit posibil. Am mai avut multe minuni savirsite de Sf Parascheva, rugindu-ne cu multa insistenta, cu post si milostenie.

Sinaxar 31 Mai

În această lună, în ziua a treizeci şi una, pomenirea sfântului mucenic Ermie.

Sfântul si slavitul mucenic Ermie (Herma) era un soldat în armata romana, mare la stat fiind şi cărunt de bătrâneţe, care a petrecut ani buni de viaţă ostăşească la Comana, în Pont.
Iar în zilele împăratului Antonin cel Pios (138-161), încetând el din ostasie, a refuzat orice solda cuvenita si a marturisit credinta sa în Hristos Domnul. Şi fiind prins pentru mărturisirea credinţei în Hristos şi adus înaintea guvernatorului Sebastian, a fost supus la multe şi grele chinuri pentru ca nu a vrut sa aduca jertfe zeilor si împaratului, din care rămânând nevătămat, a atras la credinţa în Hristos si pe vrajitorul cel pus să-l ucidă cu otrăvuri. Acestuia pentru că a mărturisit pe Hristos Dumnezeu, i s-a tăiat capul; iar sfântul a fost şi mai rău chinuit, iar la sfârşit tăindu-i capul, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea vrăjitorului, care a dat otravă sfântului Ermie.

Acesta a dat otrava sfantului Ermie, iar mai pe urma, crezând în Mântuitorul Hristos, s-a invrednicit de cununa muceniciei şi de botezul sângelui, taindu-i-se capul pentru Hristos Dumnezeul nostru.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor cinci mucenici cei din Asralon, care s-au săvârşit fiind târât pe pământ.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Eusebie şi Haralambie, care de foc s-au săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte...

Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

"Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta". "Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata".

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vede, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, şi i-a spus: "Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!" Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece întru ale sale. "Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata".  "Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…"

Ce "meserie" frumoasă, să construieşti "poduri"! Iar dacă nu ne pricepem să construim "poduri", măcar să nu le stricăm pe celelalte construite cu migală de ALŢII...

Sfinții Părinți / Lupta, Ispitele, Ascultarea, Rabdarea

Deși aceste sfaturi sunt adresate unui călugăr, cred cu fermitate că pot fi folositoare și unui creștin preocupat în primul rând de dobândirea Harului și mântuirea sufletului. Părintele Gheron Iosif ne sensibilizează cu privire la luptele duhovnicești:
Către un călugăr care a intrat pe câmpul de luptă!
Bucură-te în Domnul, iubite fiu pe care harul lui Iisus te-a luminat și te-ai lepădat de lume. Te-a aruncat în Pustie și te-a trimis în obște. Și acum slăvești din suflet pe Dumnezeu și-I mulțumești.
Harul dumnezeiesc, fiul meu, este ca ceva care pătrunde în suflet și-l atrage pe om fără să-l silească spre cele înalte.
El cunoaște modul în care să încânte pe peștii cei înțelegători și să-i scoată din marea acestei lumi. Ce se întâmplă, însă, după aceasta?
După ce Dumnezeu scoate din lume pe cel care vrea să trăiască în pustnicie și îl aduce în pustie, nu îi arată la început nici patimile sale și nici ispitele, până când nu devine călugăr și îl leagă Hristos cu frica Sa. După aceea vine încercarea, strădania, lupta.
Și dacă, de la început, cel încercat se străduiește și apucă să aprindă, prin multe nevoințe, făclia ascezei, aceasta nu se va stinge atunci când, retrăgându-se harul, vin ispitele. Astfel, când harul pleacă, acesta va servi la starea lui de dinainte.
Și, în funcție de patimile pe care le-a avut în lume, ispitele se vor trezi și vor pune în mișcare obiceiurile rele care îl înrobeau.
Mai întăi să știi, fiule, că om de om este mult diferit. La fel și călugăr de călugăr. Sunt suflete moi, care se lasă convinse cu multă ușurință. Sunt însă și suflete tari, care nu se supun ușor. Pot fi atât de diferite, cum este bumbacul de fier.
Bumbacul are nevoie numai de atingerea cuvântului, în timp ce fierul are nevoie de focul și de cuptorul ispitelor ca să poată fi prelucrat. Acesta din urmă trebuie să aibă multă răbdare, în ispite pentru a primi curățirea. Dacă nu are răbdare, este ca opaițul fără untdelemn. Se stinge repede și se pierde.
Așadar, dacă cineva care are o astfel de fire tare ca fierul vine să se facă monah, de cum vine se și ridică împotriva ascultării, se leapădă de făgăduințe și părăsește lupta.
Și vezi? Numai ce se retrage un pic harul pentru a se pune la încercarea voința și răbdarea sa, acesta aruncă armele și începe să-i pară rău că a venit să se facă monah. Și își petrece zilele în neascultare și amărăciune, plin de contradicții și de revoltă.
Prin rugăciunile părintelui său harul poate să alunge pentru puțin norii ispitelor, pentru ca acesta să-și poată reveni un pic, dar după puțin timp iarăși va birui voia proprie și neascultarea și iarăși va veni tulburarea și confuzia.
Îmi scrii despre fratele pe care dacă îl vezi te minunezi cum arată cum că atâta osteneală depune în ascultarea lui și totuși egoismul îl stăpânește dinlăuntru.
Crezi că ușor este să biruiască omul patima?
Faptele bune și milosteniile și orice lucru bun din afară nu reușesc să stingă semeția inimii, ci exercițiul minții, suferința pocăinței, inima întrântă și smerită, acestea smeresc cugetul cel nesupus. Și cere osteneală multă și greu de dus pentru omul cel nesupus, neascultător. Numai cu nețărmuită răbdare poate acesta să reușească. Numai cu răbdarea fără margine a duhovnicilor, cu îngăduința și cu dragostea fraților este posibil să ajungă la simțire cei tari la suflet.
Dar să vezi cum sunt adeseori atât de folositori și aceștia, ca și mâna dreaptă. Aproape totdeauna acei care au un dar oarecare, pe care ceilalți nu-l au, este greu să se smerească. Cred că ei sunt ceva, iar ceilalți nu.
Este, prin urmare, nevoie de multă osteneală și de multă răbdare și îngăduință până când se va dărâma temelia cea veche a mândriei și se va pune o altă temelie, cea a smereniei și a ascultării lui Hristos.
Văzând Domnul și ostenelile și dorința, și a celor împricinați dar și a celorlalți, le îngăduie altă ispită care se împotrivește patimii lor și, cu mila Lui, îi izbăvește și pe aceștia „Cel ce vrea ca toți să se mântuiască”. Tu vezi numai cui vrei să te asemeni.
Cel mai bine ar fi fost ca toți să fi avut fire bună,smeriți și ascultători. Dar dacă se întâmplă ca cineva să fie cu firea tare ca de fier, să nu deznădăjduiască.
Cere multă luptă, dar, cu harul lui Dumnezeu, poate să biruiască. Iar Dumnezeu, să știi, nu este nedrept să ceară altceva decât ceea ce a dat. În măsură în care a dat darurile, în aceeași măsură cere și lucrarea lor. Va urma.....
Mărturii din viața monahală – Gheron Iosif – Editura Bizantină București - 1995

Sf. Ignatie Briancianinov / Cum sa-L facem pe Dumnezeu sa ne auda?

Sunt mulți oameni care se roagă lui Dumnezeu în diverse situații. Unii se roagă frecvent și au o pravilă de rugăciune, alții sporadic deoarece nu au reușit să-și pună o rânduială în viața lor, alții se roagă doar când au probleme sau au nevoie de ceva anume și-și amintesc că Dumnezeu este Vistierul Bunătăților și este darnic sau are puterea de a împlini rugăciunea. Și unii și alții însă trebuie să știe să se pună în fața lui Dumnezeu, să conștientizeze că în timpul rugăciunii Dumnezeu este prezent, este de față real și viu, chiar „palpabil”. Avem nevoie înainte de toate să conștientizăm cu sinceritate „CINE SUNTEM?”, „CE SUNTEM?”, în relația cu EL. Sfinții Părinți spun că „cea mai bună faptă bună” pe care o putem face este să devenim împlinitori ai poruncilor, să devenim bine plăcuți lui Dumnezeu și apoi toate ni se vor împlini - dacă sunt după voia Lui. Adesea facem niște cereri aidoma cerșetorilor năimiți, fără smerenie, fără umilință, chiar fără respect. Am putea să ne întrebăm întâi de toate cum se roagă Dumnezeu de noi să ne schimbăm viața și nu-L auzim cu nici-un chip iar când noi o facem, ne dorim să fim auziți imediat. Avem nevoie să înțelegem cine este surdul noi sau Dumnezeu. Sfântul Ignatie Briancianinov în lucrarea Fărâmiturile Ospățului ne învață cum să ne așezăm la ceasul rugăciunii și să înțelegem taina din timpul rugăciunii:
PREGĂTIREA PENTRU RUGĂCIUNE!
Pentru a ne pregăti, trebuie să începem cu înlăturarea oricărei judecăţi asupra semenului nostru şi a oricărei supărări. Această pregătire ne-a poruncit-o Domnul însuşi: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11, 25 - 26).
Urmarea pregătirii constă, datorită credinţei noastre, în supunerea şi încredinţarea totală voii sfinte a lui Dumnezeu, în înlăturarea îngrijorărilor.
Trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie, atitudine care naşte pocăinţa şi smerenia duhului. Singurul sacrificiu pe care Dumnezeu îl primeşte de la firea omenească căzută este pocăinţa în duh. “Că de ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat”, zice Proorocul lui Dumnezeu, în numele tuturor oamenilor căzuţi şi care rămân în starea de cădere; nu numai că o oarecare jertfa parţială, a trupului sau a sufletului, nu te face plăcut lui Dumnezeu, ci chiar “arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17-l8).
Sfântul Isaac Sirul ne relatează următoarea maximă spusă de un alt Sfânt Părinte: “Dacă cineva nu se recunoaşte de păcătos, rugăciunea lui nu este primită de Dumnezeu”.
Stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu celui nevăzut ca şi cum l-ai vedea, şi cu siguranţă că El te va vedea şi te va privi atent.
Stai în faţa lui Dumnezeu celui nevăzut cum stă un criminal în faţa unui judecător sever şi imparţial, convins de nenumăratele lui greşeli şi condamnat la moarte. Este bine aşa: tu stai în faţa Stăpânului tău suveran şi în faţa Judecătorului tău; stai în faţa Judecătorului în ochii căruia “nimeni din cei vii nu-i drept” (Ps. 142,2), care biruieşte întotdeauna când judecă (ps. 50, 5), dar care nu condamnă pe nimeni până când, în nespusa Lui iubire de oameni, îl iartă pe om de păcate şi “nu intră la judecată cu robul Său” (Ps. 142, 2). încercând frica lui Dumnezeu şi percepând, sub efectul acestei frici, prezenţa Sa în timpul rugăciunii, vei vedea fără să vezi, duhovniceşte, pe Cel nevăzut, şi vei înţelege că rugăciunea este starea în faţa nemitarnicului tribunal al lui Dumnezeu.
Stai în timpul rugăciunii cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, drept pe picioarele tale şi neclintit.
Susţine-ţi rugăciunea prin strângerea inimii, prin suspine izvorâte din profunzimea sufletului şi prin belşug de lacrimi, în timp ce te rogi o atitudine exterioară cuviincioasă este esenţială, şi-i ajută îndeosebi pe cei ce sunt angajaţi în nevoinţa rugăciunii, mai ales pe începătorii a căror dispoziţie sufletească se confruntă în mare măsură cu atitudinea trupului.
† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † — SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

Sinaxar 30 Mai

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea preacuviosului nostru Isaachie Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii Dalmaţilor, la Constantinopol.

Acest preacuvios a trait in veacul al IV-lea si era din părţile Răsăritului, unde s-a facut calugar si a pustnicit cu mari osteneli in desert.
Si venind în Constantinopol în zilele lui Valens Arianul (364-378), care se ridicase cu război împotriva goţilor, l-a întâmpinat acest fericit sfătuindu-l şi rugându-l să deschidă biserica ortodocşilor; dar împăratul neascultându-l, el iarăşi i-a ieşit înainte şi l-a dojenit asemenea, zicându-i să deschidă şi să dea bisericile ortodocşilor, dacă vrea să nu piară fugind din faţa vrăjmaşilor la război. Şi scârbindu-se împăratul de îndrăznirea sfântului, a poruncit să-l bată şi să fie aruncat în mărăcini. Iar sfântul ieşindu-i înainte a treia oară, i-a apucat calul de frâu arătându-i aevea pieirea, de nu va întoarce bisericile creştinilor. Împăratul mâniindu-se, l-a dat pe seama lui Satornin şi a lui Victor, poruncindu-le să-l pună sub pază până ce se va întoarce cu pace. Atunci i-a zise sfântul: "De te vei întoarce cu pace, înseamnă că mie nu mi-a grăit Dumnezeu; dar tu vei da dosul şi vei fugi dinaintea vrăjmaşilor tăi şi vei fi prins şi-ţi va fi sfârşitul vieţii tale prin foc". A făcut împăratul război, dar fiind biruit, a scăpat într-o şură de paie, împreună cu prepozitul, care fiind părtaş al acestui eres, întărâta pururea pe împăratul împotriva ortodocşilor; şi în acea şură au fost arşi de goţi. Iar sfântul a fost mărit pentru proorocia sa şi pentru mărturisirea Ortodoxiei, şi petrecându-şi restul vieţii în Constantinopol s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Natalie, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Varlaam, care eu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Romano şi Teletie, rare de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evplu, care s-a săvârşit fiind înfăşurat în piele de bou şi pus în arsura soarelui.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna mai in 29 de zile: pomenirea Sfintei Teodosia, fecioara cea din Tir.

    Aceasta Sfanta Mucenita Teodosia era din orasul Tir, din Fenicia. In anul 308, fiind ea in Cezareea Palestinei, s-a apropiat de temnita, in care erau inlantuiti crestinii, inaintea palatului guvernatorului Urban, asteptand sa fie scosi la intrebare. Dar, iata, ce scrie un martor, Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, care a vazut mucenicia Sfintei Teodosia: "Prelungindu-se pana la cinci ani prigonirea crestinilor de catre paganii inchinatori la idoli, in ziua a doua a lunii aprilie, chiar la praznicul Invierii Domnului, in cetatea noastra, adica in Cezareea Palestinei, o fecioara credincioasa, de neam din Tir, care nu avea inca optsprezece ani, s-a apropiat de cei legati pentru Hristos, care erau in temnita si le graia lor, cu indrazneala, despre Imparatia lui Dumnezeu. Apoi, le-a urat de bine, rugandu-i sa o pomeneasca si pe ea inaintea Domnului, cand vor sta in fata lui Dumnezeu, dupa sfarsitul nevointei lor mucenicesti.
    Deci, ostasii care pazeau, vazand pe fecioara graind cu asemenea cuvinte, celor legati pentru Hristos, au prins-o pe ea, ca si cum un mare rau ar fi facut, si au dus-o la dregatorul Urban, spre cercetare. Acesta, cu o manie cumplita si o salbaticie de fiara, a poruncit sa o intinda pe roata si sa-i sfasie coastele si sanii, cu unghii de fier, pana la oase. Sfanta a suferit aceste chinuri, fara sa scoata vreo tanguire, dimpotriva, pe fata ei se vedea o veselie, pe cere nimic nu o va putea schimba. Cruzimea ta, zicea ea judecatorului, ma face fericita si grozav m-ar durea daca n-as simti-o. Ma bucur ca sunt chemata la cununa muceniciei si multumesc lui Dumnezeu, din toata inima, ca m-a invrednicit de un asemenea har.
    Deci, vazand-o inca sufland si cu fata luminoasa, dregatorul a poruncit ca, aruncand-o in mare, sa o inece. Si, astfel, s-a mutat la Domnul."




Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.     Un frate nevoitor isi facea pravila sa, impreuna cu un alt frate al sau. Si, fiindca era biruit de lacrimi, lasa cate un stih din psalmi. Iar, odata, l-a rugat pe el fratele, ca sa-i spuna lui ce gand are in vremea pravilei, de plange asa cu amar? Iar el i-a spus lui: "Iarta-ma frate, ca eu totdeauna la pravila mea il vad pe Judecatorul si pe mine ma vad stand, ca un vinovat, si sunt intrebat de Judecatorul: Pentru ce ai gresit? Iar eu, nestiind inca ce voi raspunde, mi se inchide gura mea si pentru aceea las cate un stih din psalmi. Ci, ma iarta, rogu-ma, ca te tulbur pe tine. Deci, de vei voi, sa ne facem fiecare din noi, deosebi, pravila sa." Zis-a lui fratele: "Ba nu, frate, ca, desi eu nu plang, te vad pe tine plangand si ma vad pe mine ticalos." Deci, vazandu-i smerenia lui, Dumnezeu i-a daruit si lui plangerea fratelui sau.
    Iarasi, s-a mai zis: De vei afla ca se muta la Domnul vreun frate, sa mergi si sa petreci langa dansul, in ziua aceea, ca sa vezi cum sufletul se desparte de trup. De-ti va zice tie vreun om, sa te rogi pentru el, sa-i zici: "Dumnezeu, frate, pentru rugaciunile Sfintilor Lui, si pe mine si pe tine, sa ne miluiasca, precum si voia Lui este."
    Sa nu petreci la locul in care ai gresit lui Dumnezeu. Sa nu-ti defaimezi slujba ta si sa nu stai nelucrand, ca sa nu cazi in mainile vrajmasilor tai. Sa te silesti pe tine la cugetarea psalmilor, ca aceasta te va pazi pe tine de robia vrajmasului. Sa iubesti toata patimirea cea rea si ti se vor smeri patimile tale. Sa ai grija, sa nu te socotesti pe tine a fi ceva si neincetat sa-ti plangi pacatele tale. Pazeste-te pe tine de minciuna, ca ea goneste frica de Dumnezeu, de la tine. Sa-ti descoperi gandurile tale parintelui tau, ca si ajutorul lui Dumnezeu sa te acopere pe tine. Sileste-te pe tine la lucrul mainilor tale si frica de Dumnezeu se va salasui intru tine.
    Adu-ti aminte de aceasta cale adevarata si nu va fi stricaciune in sufletul tau. Cela ce-si impodobeste hainele si isi satura pantecele sau, paste ganduri spurcate si cu buna curatie nu se insoteste. Sa-ti mananci, cu masura, painea ta, si sa-ti bei, cu masura, apa ta si desfranarea se va departa de la tine. Calugarul intelept fara de patimi este, iar cel fara de minte isi aduna rautatile.

Luna mai in 28 de zile: pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Nichita Marturisitorul, episcopul Calcedonului (sec. IX).

    Cuviosul Parintele nostru Nichita, iubind, din tinerete, pe Hristos, a ales viata monahiceasca si, placand lui Dumnezeu, prin fapte bune, a fost ridicat la scaunul arhieresc din Calcedon, de unde lumina lumea, ca faclia pusa in sfesnic, impodobind Biserica lui Hristos. Ca, s-a dovedit, in zilele sale, implinitor, in totul, al dumnezeiestilor porunci si pazitor, cu sfintenie, al pravilelor randuite de Apostoli si de Sfintii Parinti, bun pastor si plin de osardie in sporirea dreptei credinte. Si era, cu deosebire, milostiv si miluia pe cei saraci, din agonisita muncii sale; pe cei flamanzi ii hranea, imbraca pe cei goi si primea pe straini, asemenea se arata aparator vaduvelor, tata orfanilor si celor nenorociti mangaietor si prin cuvantul si prin fapta.
    In vremea lui, s-a ivit in Biserica lupta impotriva Sfintelor icoane si se facuse dezbinare intre crestini. Unii pazeau credinta cea adevarata si aratau folosul icoanelor, ca unele ce ajuta invatatura credintei, luminand, cu chipurile zugravite pe icoane, viata Domnului si a Sfintilor. Altii, ziceau ca nu se cuvine a cinsti niste lemne cioplite si zugravite, ca aceasta seamana cu inchinarea paganilor la idoli. In zadar aratau crestinii intelepti ca dreptcredinciosul nu se inchina lemnului, ci Sfantului din Cer, al carui chip se afla zugravit pe icoana, precum un chip zugravit ne aduce aminte de un prieten. Ratacitii de la credinta socoteau Sfintele icoane afara din biserici, le sfaramau si le ardeau. Si insusi imparatul, din vremea aceea, Leon Armeanul, cazuse in ratacire si prigonea pe cinstitorii Sfintelor icoane.
    In anii acestei prigoane, Cuviosul Nichita s-a dovedit aprig aparator al credintei statornicite de Sfintii Parinti, marturisind, pretutindeni, ca icoanele sunt vrednice de cinstirea crestinilor si ca alungarea lor din Biserica este o grea ratacire de la dreapta credinta. A fost scos din scaun, pentru ravna lui, si osardit la batjocura si la un indepartat surghiun, iar, dupa multe suferinte, izgoniri si chinuri, s-a mutat, cu bucurie, la Domnul, statornic in marturisirea lui pana la capat.




Intru aceasta zi, cuvant din Intelepciunea lui Solomon, pentru stapanitori (Cap. 6, 1-8).     Ascultati stapanitorilor si intelegeti cei ce aveti dregatorii si toti cei preamariti in neamurile oamenilor ca, de la Dumnezeu, s-a dat voua stapanirea si puterea, de la Cel Preainalt, si ca niste slugi ale lui Dumnezeu sunteti. Pentru ce nu paziti legea, si nici nu voiti sa umblati dupa sfatul Celui Preainalt? Cum de nu judecati cu dreptate si, pentru aur, pierdeti adevarul?
    Ca tot dregatorul, cel cu dreptate, are ingereasca si sfintita randuiala. Iar cel ce asupreste, cu nedreptate, se face pe sine sluga a satanei, ca puterea diavolului este in madularele lui. Pentru aceasta, infricosata si fara de veste pierzare va veni asupra lui si manie cumplita, de la Dumnezeu, va navali peste dansul, ca cel tare, cu strasnicie, va fi intrebat la Judecata.

Despre egalitatea Tatalui si a Fiului - Sfantul Ioan Gura de Aur

OMILIA  81
“Aratat-am numele Tau oamenilor pe Care Mi i-ai dat din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvintul Tau au pazit” (Cap. 17 Vers.6 - Vers. 13).
1.Noile cuvinte de ingaduinta care nu dovedesc nimic, decit numai unirea Tatalui cu Fiul. Alt text care arata egalitatea Tatalui si a Fiului.
2.Iisus Hristos, acomodandu-se cu slabiciunea ucenicilor sai, ii recomanda Tatalui Sau ca si cum n-ar putea sa-i apere El Insusi.
3.A nu fi fiu in intelepciune; sa urmam indemnul apostolului, nu numai pentru a dobindi intelepciunea, ci si pentru a-si orindui bine viata sa. Nu sint ascultate cuvintele ceresti; cei mai multi oameni alearga ca niste copii dupa lucruri pamintesti, si se poarta ca si copiii. Care sint adevaratele bogatii. Indemn la milostenie; milostenia este un medicament tare ce se poate aplica la orice fel de rana. Lauda si roadele milosteniei.
1.Fiul lui Dumnezeu este numit “inger de Mare Sfat” (Is. 9,6): si din cauza invataturii pe care a invatat-o, si mai ales pentru ca El L-a facut pe Tatal cunoscut oamenilor; aceasta o spune acum: “Aratat-am numele Tau oamenilor” (6). Zicind ca a savirsit lucrul arata ca el este acest lucru. Aceasta nu fiindca numele lui Dumnezeu n-ar fi fost cunoscut; Iisus zice: “Te-ai jurat pe numele adevaratului Dumnezeu” (Is. 25,16).
Dar cum am spus eu o mai repet inca, numele lui Dumnezeu le era cunoscut evreilor, si nu la toate popoarele. Ori, Mintuitorul vorbeste acum despre neamuri, si arata ca ele nu-l cunosc numai ca Dumnczeu, ci si ca Tatal: stiind ca El este creatorul, si stiind ca El are un Fiu, acesta nu este acelasi lucru.
Iisus Hristos a facut cunoscut numele Tatalui Sau, si prin cuvintele sale si prin faptele sale.
“Pe care Mi i-ai dat din lume”. Cum Mintuitorul a zis mai inainte: “Nimeni nu poate veni la Mine, daca nu i s-a dat, si daca nu-l va atrage Tatal Meu” la fel zice aici: “Pe care Mi i-ai dat”.
Ori El a zis ca El este calea, de unde aparea clar ca prin aceste cuvinte, vrea sa arate doua lucruri: unul ca El nu este contrar Tatalui Sau, celalalt ca este vointa Tatalui ca ei sa creada in Fiul Lui.
“Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat”. Prin aceia Iisus Hristos vrea sa ne invete ca El este iubit mult de Tatal Sau: caci cum ca El n-avea nevoie sa-i dea Tatal Sau, aceia este vizibil, si fiindca El i-a creat, si fiindca El este cel ce are grija de ei in continuare prin providenta divina.
Cum i-au fost ei dati Lui? Dar, cum am mai spus, aceia arata unitatea sa cu Tatal Sau.
Caci daca acest dar pe care i l-a facut Tatal Fiului Sau, voim sa-l luam in sens literar si intr-un fel omenesc, se va afla ca ceia ce a dat Tatal Lui nu-i mai apartine. Caci daca, atunci cind Tatal ii avea, Fiul nu-i avea, este evident ca dandu-i Fiului Sau, el s-a lipsit de proprietatea sa si urmeaza un lucru si mai absurd: este ca, atunci cind ii aparatineau ei Tatalui, ei erau nedesavirsiti, si ca atunci cind au cazut ei in miinile Fiului au devenit desavirsiti. Dar voi simtiti ce ridicola este aceasta vorbire.
Ce vrea sa zica deci Iisus Hristos prin aceste cuvinte? El vrea sa arate ca este vointa Tatalui ca ei sa creada in Fiul.
“Si cuvintul Tau au pazit. Acum au cunoscut ca toate cite Mi-ai dat sunt de la Tine” (7). Cum au pazit ei cuvintul Tau? Crezind in Mine, si nu evreilor. “Cel care primeste marturia Lui a intarit ca Dumnezeu adevarat este” (Ioan 3,33). Unii intorc si explica asa acest pasaj: eu stiu acum ca tot ce mi-ai dat vine de la tine; dar aceasta explicatie este contrara adevarului. Cum ar fi putut sa nu stie Fiul ceia ce venea de la Tatal Sau? Aceste cuvinte ii privesc pe ucenici. Imediat ce am zis Eu aceste cuvinte, zice Mintuitorul, ucenicii mei au invatat ca tot ce mi-ai dat Tu vine de la Tine.
Eu n-am nimic care sa fie in acelasi timp si al tau, eu n-am nimic propriu si particular. Caci a zice cum ca are ceva lucru propriu si particular, aceia arata o posesiune deosebita.
Ucenicii mei au invatat ca invatatura mea si indemnurile mele vin de la tine. Si unde au invatat ei? Din cuvintele mele: iata cum i-am invatat eu, si nu numai ca i-am invatat aceia, ci si ca eu am iesit de la tine. In sfirsit, de aceia s-a atasat mai mult Mintuitorul in Evanghelia sa.
“Eu pentru acestia Ma rog” (9). Ce spui tu, Doamne? Tu-l inveti pe Tatal tau ca si cum el n-ar sti ceva lucru? Tu-i vorbesti ca si unui om care nu stie nimic ?
Ce inseamna aceasta deosebire pe care o pui acolo?
Nu vedeti fratilor, ca Mantuitorul nu se roaga decit pentru a le arata ucenicilor Sai iubirea pe care o are pentru ei?
Caci cela ce nu numai ca face ce poate, ci care-l chiama si pe altul sa faca la fel, da in aceia o marturie de o iubire mai mare.
Ce inseamna deci acest cuvant: ,,Pentru acestia Ma rog”?
Eu Ma rog, zice El, nu pentru toata lumea, ci pentru cei pe care mi i-ai dat.
Iisus Hristos se foloseste adesea de acesti termeni: “Pe care Mi i-ai dat”, pentru a-i invata pe ucenicii sai ca aceia este vointa Tatalui.
Apoi cum a zis adesea: “Ai Tai si Mie Mi i-ai dat”: pentru a inlatura impresia rea pe care ar fi  putut-o face aceia asupra sufletului lor, si sa-i impiedice sa creada ca Imparatia sa peste ei este cu totul noua, si ca ei veneau numai din aceia ca i-au fost dati, sa ascultam ce zice el: “Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei” (10).
In aceste cuvinte nu vedeti fratii mei, egalitatea care este intre Tatal si Fiul?
Caci, de teama ca auzind aceste cuvinte “Mi i-ai dat”, voi sa nu credeti ca cei ce au fost dati erau despartiti de Tatal si nu mai erau sub stapinirea lui; sau ca mai inainte ei nu erau sub stapinirea Fiului si nu-i apartineau lui de loc, el a inlaturat aceste doua banuieli deodata prin ceia ce a zis, ca si cum el ar fi vorbit asa: Cind ma auziti zicind Tatalui meu: “Pe care Mi i-ai dat” sa nu credeti pentru aceia ca pe cei pe care mi i-a dat ar fi despartiti de Tatal meu si nu ar fi mai fi dependenti de el; ceia ce este al meu este al lui; si la fel cind ma auziti spunind: “Ai Tai erau” sa nu credeti ca ei ar fi fost separati de mine si ale Tale sint ale Mele”.
Deci aceste cuvinte: “Pe care Mi i-ai dat” nu sint spuse in acest fel decit din ingaduinja, pentru ca tot Ceia ce este al Tatalui este si al Fiului, si tot ceia ce este al Fiului este si al Tatalui. Dar aceia nu se poate zice despre Fiul pe atita ca om, ci numai despre Fiul ca o existenta mai mare ” despre Fiul lui Dumnezeu”; caci nimeni nu ignora ca ceia ce este mai putin mare apartine la ceia ce este mai usor; dar invers nu este adevarat.
Ori, aici este o rasturnare: “Ceia ce este al Tatalui este si al Fiului, ceia ce este al Fiului este si al Tatalui”, si chiar aceasta rasturnare arata egalitatea “Tatalui cu Fiul”. Iisus Hristos, vorbind despre cunoasterea Tatalui si a Fiului, ne-a aratat inca altadata acest adevar prin aceste cuvinte: “Toate cite are Tatal ale Mele sint” (Ioan 16,15).
In sfirsit aceste cuvinte: “Pe care Mi i-ai dat”, si celelalte asemanatoare arata ca Iisus n-a primit ceia ce i-a dat Tatal sau ca un lucru strain, ci ca un bun care-i era lui propriu” si care-i apartinea in mod egal”.
El arata apoi motivul si dovedeste, zicind: “Si M-am preaslavit intru ei”, adica, eu am putere asupra lor, si ei ma vor slavi atunci cind vor crede in mine si in tine, si ne vor slavi la fel.
Caci daca Fiul nu este slavit in mod egal in ei, ceia ce este al Tatalui nu mai este al Fiului. Nimeni nu este slavit in cei asupra carora n-are putere.
2. Dar cum este slavit in mod egal? El este, fiindca toti mor pentru el, precuni si pentru Tatal, si toti il predica la fel cu Tatal, si fiindca zicind ca totul se face in numele Tatalui, ei zic la fel ca totul se face si in numele Fiului. “Si Eu nu mai sint in lume, iar ei sint in lume si Eu vin la Tine?” (11). Adica, cu toate ca nu ma mai vad in trupul meu, ei totusi ma vor preaslavi eu voi fi preaslavit in ei. Pentru ce repeta el adesea: Eu nu mai sint in lume, eu ti-i incredintez; si cind eram in lume eu ii pazeam? Daca se iau aceste cuvinte dupa litera, vor urma multe absurditati. Cum nu mai este el in lume, si atunci cind iese din ea, ii incredinteaza altuia? Acestea sint acolo cuvintele unui simplu om care se va desparti de ai sai pentru totdeauna.
Nu vedeti ca Mintuitorul vorbeste intr-un fel omenesc, si pentru a se acomoda la intelesul si la puterea celor care credeau ca prezenta Lui, lor le era necesara, pcntru a fi apoi in siguranta?
Iata pentru ce zice el: “Cind eram cu ei in lume, Eu ii pazeam”. Si cu toate acestea el adauga: “Si Eu vin la Tine” (Ioan 14,28): “Eu sint cu voi pina la sfirsitul veacurilor” (Mt. 28,20).
Cum vorbeste El deci ca si cum ar trebui sa plece? Asa cum am spus-o, Mantuitorul vorbeste asa pentru a se potrivi gindului ucenicilor lui, si ca ei sa se usureze si sa aiba curaj in el auzind spunindu-se aceste lucruri, si incredintindu-i Tatalui sau.
Ei nu s-au supus la toate cuvintele acestea de mingiiere pe care le-au auzit, Mantuitorul ii recomanda in sfirsit Tatalui sau, si arata asa iubirea pe care o are pentru ei; este ca si cum ar zice: Parintele Meu, pentru ca tu ma chemi la tine, pune-i in siguranta pe acestia, caci eu ma intorc la tine.
Ce spui tu, Doamne? Nu mai poti sa-i pazesti tu? Eu pot. Pentru ce vorbesti atunci asa? Ca sa fie deplina bucuria Mea in ei, aceasta ca fiind inca destul de slabi si de nedesavirsiti, ei sa nu se mai tulbure cu toate acestea.
Mantuitorul face sa se vada prin aceste cuvinte ca El n-a vorbit decit pentru a-i mingiia, a-i pune in, odihna si pentru a-i bucura: altfel, el va parea ca se contrazice.
“Eu nu mai sint in lume, iar ei sint in lume” (11). Acela era gandul lor si dumnezeiescul Mantuitor are bunatatea sa se acomodoze la slabiciunea lor.
Daca ar fi zis: Eu ii pazesc eu insumi, ei nu l-ar fi crezut; pentru aceasta zice el: “Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau” (11) adica, prin grija ta. “Cind eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau” (12).
Iisus Hristos vorbeste inca precum un om si ca un profet. Si la fel el nu parea ca face ceva lucru in numele lui Dumnezeu. El zice: “Pe cei pe care Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decit fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura” (12).
Si altadata: “Dintre cei pe care Mi i-ai dat n-am pierdut pe niciunul” (Ioan 18,9). Dar totodata, nu numai fiul pierzarii s-a pierdut ci si multi altii dupa aceia; cum zice deci: “N-am pierdut pe nici unul?” Pe atita pe cit puteam, eu nu-i voi lasa sa se piarda; si aceasta o zice el mult mai clar in alta parte: “Nu-l voi scoate afara” (Ioan 6,38). Nu se va pierde din gresala mea, nu se va pierde pentru ca a fost respins si parasit. Caci daca ei se retrag in mod voit, eu nu-i voi atrage cu forta.
“Iar acum vin la Tine” (13). Nu vedeti ca Iisus Hristos tempereaza vorbirea sa intr-un fel omenesc? Pentru aceasta, daca vrea sa se foloseasca de cuvinte pentru a micsora maretia Fiului, se va micsora la fel cea a Tatalui.
Caci voi trebuie sa vedeti de la inceput ca Mintuitorul a vorbit pe atita pentru a invata si a institui, pe atita ca sa dea un sfat; el invata, instruieste prin aceste cuvinte: “Nu pentru lume Ma rog”; el sfatuieste prin acestea: “Si i-am pazit si n-a pierit nici unul din ei”; si: “Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat” si iarasi: “Cind eram cu ei in lume Eu ii pazeam”.
Dar se rezolva toate dificultatile acestea spunindu-se ca Mintuitorul vorbeste asa, pentru a se potrivi cu slabiciunea ascultatorilor sai.
Dupa aceia, cind zice, “Si n-a pierit nici unul dintre ei, decit fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura”.
Care Scriptura? Aceia care a prezis multe lucruri despre el. Dar cu toate acestea Iuda, nu s-a pierdut ca sa se implineasca Scriptura. Noi am explicat aceia cu mult mai sus: Noi am spus ca este un obicei al Scripturii de a vorbi asa, ca sa se foloseasca de expresii care se par ca arata cauza, atunci cind ele arata numai o parere.
Ori, pentru a injelege bine Scriptura, trebuie sa fim atcnti la totul, sa cercetam cu cxactitate toate lucrurilc, si caracterul persoanei care vorbeste, si subiectul, planul si felul de a vorbi al Scripturii, fara de care se cade in mari greseli”. “Fratilor nu fiti copii in ceia ce priveste intelepciunea” (I Cor. 14,20).
3.Trebuie sa-l urmam acest sfat al apostolului, nu pentru a dobindi intelegerea Scripturilor, ci pentru a ne rindui bine viata.
Copiii mici nu sint curiosi pentru lucrurile mari, ci ei admira ceia ce nu este de nici un pret. Ei privesc cu un ochi , avid si plin de bucurie un car, caii, un cos din pamint, de argila. Dar daca vine sa treaca imparatui intr-un car de aur, la care sint cai albi, si pompos impodobiti, ei nici macar nu-l privesc. Ei imbraca si pregatesc frumos papusile; dar daca vine in fata lor o persoana frumoasa, ei nu stiu s-o admire; si fac la fel cu privire la multe alte lucruri.
Multi oameni nu sint mai intelepti decit acesti copii: vorbiti-le despre lucrurile ceresti, ei nu va vor asculta; prezentati-le obiecte din pamint si din tina, ei le privesc curios si cu pofta, ca si copiii; ei admira bogatiile pamintesti si se leaga de ele; ei fac mare caz de slava si de placerile acestei vieti.
Dar acestea sint adevarate jucarii, adevarate copilarii: pe cind lucrurile ceresti ne procura adevarata viata, slava si odihna. Si inca, precum pling copiii, atunci cind li se iau papusile si jucariile, caci ei nu sint in stare sa doreasca bunurile adevarate si reale; asa se poarta si multi dintre cei ce se cred oameni. Iata pentru ce zice apostolul: “Nu fiti copii cu intelepciunea”.
Voi iubiti bogatiile imi veti zice mie, dar nu le iubiti pe cele adevarate si care ramin, ci pe niste jucarii de ale copiilor?
Astfel, daca vedeti pe cineva ca ia o moneda de plumb, si se straduieste sa o cistige va ginditi ca este un om foarte sarac? Si voi care adunaji lucruri mai rele chiar, va puneti in randul bogatilor. Aceia oare nu razvrateste mintea?
Adevaratul bogat, este omul care dispretuieste toate lucrurile prezente.
Nimeni in sfirsit, nimeni nu se va indemna sa rida si sa-si bata joe de aceste lucruri rele si invechite, de aur, si de tot ce n-are decit un pret mic si zadarnic, daca el nu este cuprins de iubirea pentru ceia ce este mai mare si mai inalt; precum nu se va dispretui moneda de plumb, daca nu ai moneda de aur.
Voi deci, atunci cind vedeti un om trecand, fara sa-l priviti, inaintea tuturor acestor lucruri de aici de jos, credeti ca aceasta dispretuire ii vine din aceia ca are ochii ridicati la cer la lumea superioara.
La fel, daca muncitorul jertfeste putin din graul lui, aceasta n-o face decit in nadejdea unui seceris mai bogat si mai abundent. Daca jertfim la fel ceia ce avem, chiar atunci cand nadejdea rodului este nesigura, trebuie cu atit mai mult sa facem la fel, atunci cind cistigul este sigur.
Pentru aceasta va rog si va indemn, fratii mei, sa nu ne facem rau noua insine, si sa nu ne lipsim, pentru putin pamint si putina tarina, de comorile cerului, aducind la liman un vas incarcat cu paie si cu uscaturi.
Hula si dispret pentru care ne vor numi: nebuni, nestapiniti, noi totusi nu vom inceta pentru aceia sa va facem atenti, si de a va predica chiar aceleasi adevaruri, nici de a va repeta la toti acest cuvint al proorocului: “Rascumparati pacatele voastre prin milostenii, si nedreptatile voastre prin fapte de mila spre cei saraci, si le legati la gatul vostru” (Dan. 4,24).
Nu faceti azi milostenie ca apoi maine sa nu mai faceti: trupul are nevoie in toate zilele de hrana, si sufletul la fel; sau mai sigur are nevoie sufletul de mai multa, si daca nu face fapte de milostenie, daca nu da, el devine si mai neputincios si mai urat.
Si nu-l neglijam in necazurile si in relelc lui: in toate zilele lacomia, mania, parerea de sine, calomniile, razbunarea, invidia, ii fac mari rani sufletului; trebuie deci sa-i aplicam vindecari; si milostenia este un medicament mare care se poate aplica la toate felurile de rani.
“Dati milostenie, zice Iisus Hristos, si toate lucrurile va vor fi curate”.
Dati milostenie din bunurile voastre, si nu din rapirile voastre: ceea ce vine din rapire nu ramane, nu sta chiar atunci cand se da saracilor.
Adevarata milostenie este aceia care nu este intinata cu nici o nedreptate: aceasta milostenie curata totul; este oare un lucru mai minunat ca a posti si de a se culca pe jos: cu toate ca aceia este foarte greu si prea ostenitor, totusi milostenia este de un pret mai mare si de un cistig mai mare.
Ea straluceste, ea hraneste si infrumuseteaza sufletul.
Uleiul nu-i intareste atita pe atleti, ca aceasta care da forta si vigoare celor ce se exerseaza in faptele de evlavie si de milostenie.
Sa ne ungem deci miinile noastre cu acest ulei, ca sa le putem ridica cu curaj impotriva dusmanilor nostri.
Cel ce ia hotarirea sigura sa-l ajute pe sarac, va alunga de la sine lacomia; cel se staruieste in ajutorul celui in nevoie, va alunga sigur minia, si nu se va mai umfla niciodata de mindrie.
Precum medicul obisnuit sa trateze bolnavii, se supune usor la un regim, invatat prin vederea neputintelor altora la care este supusa natura omeneasca; noi, la fel, daca ne dedicam in a ajutora pe cei saraci, ne vom exersa cu atit mai mult in lucrarea filozofiei, nu vom mai privi bogatiile cu ochi de admiratie, nu vom cinsti lucrurile prezente ca ceva mare.
Dar, dispretuind tot ceia ce este pamintesc, si ridicandu-ne la cer vom obtine usor bunurile vesnice, prin hatul si bunatatea Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia i se cuvine slava, Tatalui si Duhului Sfant, in vecii vecilor. Amin.
din “Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Duminica a VII-a dupa Pasti - Sfantul Teofilact al Bulgariei

1-3. “Acestea a grait Iisus. Si Si-a ridicat Ochii la cer, si a zis: Parinte a venit ceasul, proslaveste pre Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca pre Tine. Precum i-ai dat Lui stapanire peste tot trupul, ca tot ce ai dat Lui, sa le dea lor viata vesnica. Si aceasta este viata cea vesnica, ca sa Te cunoasca pre Tine Unul adevaratul Dumnezeu, si pre Carele ai trimis pre Iisus Hristos”.
Dupa ce a zis ucenicilor, ca necaz veti avea, si i-a sfatuit pe ei sa îndrazneasca, iarasi îi ridica pe ei prin rugaciune,învatându-ne pe noi, ca în ispite toate lasându-le, la Domnul sa alergam.
Si în alt chip, nici rugaciune este lucrul acesta, ci vorba catre Tatal.
Iar daca în alt loc se roaga, (Luca 22, 41), si genunchile îsi pleaca, sa nu te minunezi, ca a venit Hristos nu numai ca pe Sinesi sa Se arate, ci si toata fapta buna sa învete.Iar celui ce învata, nu numai prin cuvinte, ci si prin lucruri i se cuvine sa învete.
Si vrând sa arate, ca nu fara de voie, ci dupa buna voie vine la patima,zice:Parinte,a venit ceasul. Ca iata ca pe o dorita o pofteste pe aceasta, si slava numeste lucrul acesta, nu a Sa numai, ci si a Tatalui, care s-a si facut: Ca nu numai Fiul, ci si Tatal S-au proslavit.Ca mai nainte de Cruce, nici Iudeii nu L-au stiut pe El. “Ca Israil pe Mine nu M-a cunoscut”, zice. (Isaia 1, 3). Iar dupa Cruce, toata lumea a alergat la El.
Si arata care este slava Lui si a Tatalui: A crede, zice, tot trupul, si a primi facere de bine, aceasta este slava lui Dumnezeu. Ca nu numai la Iudei se va întinde darul, ci în toata lumea se va întinde. Iar aceasta o a zis fiindca vrea sa-i trimita pe ei la pagâni. Deci ca sa nu socoteasca ei ca aceasta este izvodire noua, si fara de voia Tatalui, arata ca de la Tatal s-a dat Lui stapânire peste tot trupul.Ca mai nainte le zicea lor: “în calea pagânilor sa nu mergeti” (Matei 10, 5).
Si ce este aceea: “A tot trupul?” Ca nu toti cu adevarat au crezut. Insa Hristos cât despre partea Sa, se silea pe toti sa-i aduca la credinta, iar daca aceia n-au ascultat, nu a Celui ce învata este vina, ci a celor ce n-au primit.
Iar când auzi aceasta: “Ai dat” si “Am luat” si ca acestea sa întelegi ca s-au zis dupa pogorâre, precum de multe ori am zis (mai jos Ioan 17, 8 si 10, 18 ). Caci pazind pururea aceasta, ca sa nu zica El ceva mare pentru Sinesi, Se pogoara neputintei ascultatorilor.
Si fiindca se sminteau ei, mari pentru Dânsul auzind, graieste de cele ce pot ei sa cuprinda. Precum si noi cu copiii vorbind, si pâinea asa o numim precum ei, si apa, si în scurt toate celelalte. Iar când Evanghelistul pentru Domnul graieste, auzi ce zice:”Toate printr-Insul s-au facut” (Ioan 1,3) si: “Câti L-au primit pe El, le-a dat lor stapânire fii ai lui Dumnezeu sa se faca”.
Cel ce altora da, cum El pe aceasta nu o avea? Dar lua de la Tatal? Apoi si aici întru aceste graiuri ce se par smerite, amesteca oaresce si înalt. Ca zice: “Ca tot ce ai dat Lui” -aceasta cu pogorâre s-a zis; “Sa le dea lor viata vesnica” -aceasta arata stapânirea Celui Unuia nascut,si Dumnezeirea, ca a lui Dumnezeu este a da viata, si pe aceasta vesnica.
Iar Unul Adevaratul Dumnezeu a zis pe Tatal, spre osebirea dumnezeilor celor mincinosi ai elinilor, iar nu despartindu-se pe Sinesi de Tatal, - sa nu fie - ! Pentru ca si Insusi Fiul adevarat fiind, nu este Dumnezeu mincinos, ci adevarat. Precum însusi evanghelistul aceasta pentru Domnul întru trimiterea sa cea soborniceasca zice: “Acesta este adevaratul Dumnezeu si viata vesnica” (I Ioan 5, 20).
Iar de stau împotriva ereticii zicând: Ca Fiul este mincinos Dumnezeu, fiindca numai Tatal s-a zis adevarat Dumnezeu, învete-se, ca pentru Fiul zice acest evanghelist asa: “Ca era Lumina cea adevarata” (Ioan 1,9). Deci dupa a lor socoteala Tatal mincinoasa lumina este, dar sa nu fie! Pentru aceasta si când zice: “Dumnezeu adevarat pe Tatal, zice si osebindu-l pe El de cei mincinosi dumnezei ai elinilor, precum si aceea: “Pe slava cea de la Unul Dumnezeu n-o cautati” (Ioan 5, 44).
4-6.”Eu te-am proslavit pre Tine pre pamânt. Lucrul am savârsit carele Mi-ai dat Mie, ca sa-l fac. Si acum Ma proslaveste Tu Parinte la Tine singur cu slava care am avut-o la Tine mai nainte de ce s-a facut Lumea. Aratat-am Numele Tau oamenilor”.
Cunoaste de aici cum proslaveste Tatal pe Fiul. Ca cu adevarat, în acest chip, precum si Fiul pe Tatal.Eu, zice, pe Tine te-am proslavit pe pamânt. Cu cuviinta a adaus aceasta: “Pe pamânt”; ca în ceruri proslavit era, de îngeri fiind închinat.
Iar pamântul nu-L cunostea pe El. Deci fiindca Fiul L-a vestit pe El tuturor, Te-am proslavit pe Tine, zice, peste tot pamântul cunostinta de Dumnezeu semanând, si savârsind lucrul, carele ai dat Mie.
Ca acesta este lucrul întruparii Celui Unuia nascut,ca sa sfinteasca firea noastra,si pe stapânitorul lumii,care mai nainte se facea Dumnezeu, sa-l surpe, si cunostinta de Dumnezeu sa sadeasca în zidire.
Si cum l-a savârsit pe acesta, când înca nici nu l-a început? Cât despre Mine, zice, am savârsit. Sau si fiindca pe cea mai mare decât toate a facut, si pe radacina bunatatilor la noi o a sadit, biruind pe diavolul, si pe Sinesi la moarte fiara cea a tot mâncatoare aruncându-se.
Iar radacinii acesteia de nevoie era sa-i urmeze si roadele cunostintei de Dumnezeu, pentru aceasta zice:”Am savârsit lucrul”, am semanat zice, radacina am sadit, roadele se vor coace. Deci proslaveste-Ma si Tu Parinte la Tine cu slava, care am avut-o la Tine mai nainte de ce s-a întemeiat lumea.
Ca înca nu se proslavise firea trupului, nici nestricaciune dobândise,nici scaunului împaratesc se împartasise, si pentru aceasta zice: “Proslaveste-Ma”,adica,pe firea Mea cea omeneasca,pe aceasta ce acum este necinstita, pe aceasta ce va sa se rastigneasca, si o înalta pe ea la slava carea aveam la Tine Eu Cuvântul si Fiul Tau, mai nainte de a fi lumea.
Ca pe firea cea omeneasca o a pus de sade împreuna pe scaunul cel împaratesc,si este închinata acum,de toata faptura.
“Aratat-am numele Tau oamenilor”. Acum tâlcuieste aceea ce zice: “Eu Te-am proslavit pe Tine pe pamânt”, adica am aratat numele Tau.
Dar cum a aratat Fiul? Pentru ca si Isaia zice: “Jurati-va pe Dumnezeul cel adevarat” (Isaia 19, 18). Ci ceea ce de multe ori am zis, ca desi aratat era, dar numai iudeilor, si nici acelora tuturor. Iar acum pentru neamuri zice, ca aratat va fi lor numele lui Dumnezeu, fiindca Hristos a dat de acum semintele cunostintei de Dumnezeu, pentru ca a surpat pe diavolul povatuitorul slujirii de idoli.
Si în alt chip:desi cunosteau pe Dumnezeu, dar nu ca pe un Tata II cunosteau, ci numai ca pe un Facator, iar Fiul pe El Tata L-a aratat, si prin cuvinte, si prin lucruri cunoscut pe El facându-L. Pentru ca Fiu pe sinesi aratându-Se al lui Dumnezeu, luminat este cum ca împreuna a aratat si pe Acela ca Ii este Tata.
6-8.”Pre care Mi i-ai dat Mie din lume (Dar cum a zis:”Pe care Mi i-ai dat Mie din lume”? ca mai sus a zis catre dânsii:”Din lume nu sunteti” (Ioan 15,19). “Lume” acolo a numit pe cei rai, iar aici zice pe zidirea aceasta Zigadinos), ai Tai erau, si Mie Mi i-ai dat pre ei, si cuvântul Tau au pazit. Acum au cunoscut, ca toate câte Mi-ai dat Mie, de la Tine sunt. Pentru ca cuvintele care ai dat Mie, le-am dat lor, si ei au primit, si au cunoscut cu adevarat, ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis”.
Doua acestea va sa învete: Una adica, ca nu este potrivnic Tatalui, iar alta, ca voia Lui este sa creada ei Fiului. Pentru aceasta zice: “pe care ai dat Mie, ai Tai erau”. Ca amândoua acestea se arata prin aceasta ce zice: “Ai dat Mie”: ca nu i-am rapit pe ei, ci Tu ai binevoit ca sa se faca acestia ai Mei. Pentru aceasta nu împotrivire, ci unire, si dragoste ai catre Mine, o, Tata.
Si cuvântul Tau au pazit prin aceasta ca au crezut Mie, si N-au ascultat pe Iudei. Ca cel ce crede lui Hristos, cuvântul lui Dumnezeu pazeste, adica, Scriptura si Legea, pentru ca de Scriptura se vesteste Hristos.
Dar si în alt chip: Toate câte graia ucenicilor Domnul, ale Tatalui erau, ca Eu, zice, de la Mine nu graiesc (Ioan 14, 10). Deci a zis lor împreuna cu celelalte si acesta: “Ramâneti întru Mine”, si iata au pazit si aceasta porunca, ca au ramas, si asa cuvântul Tatalui au pazit.
Acum au cunoscut, ca toate câte ai dat Mie, de la Tine sunt.Unii fara de (în cea greceasca) citesc adica am cunoscut, si zic ei, cum ca Dumnezeu zice: “Acum am cunoscut Eu”, dar aceasta nu are întelegere, caci ca trebuie a se citi, adica acum au cunoscut ucenicii Mei, zice, ca nimic al Meu osebit nu am, nici sunt înstrainat de Tine, ci toate, câte ai dat Mie, nu ca unei fapturi harazindu-le Mi le-ai dat, ca nu sunt mie de aiurea agonisite acestea, ci de la Tine sunt, adica, fireste Mie Mi se cad, si Mi se cuvin Mie ca unui Fiu, si stapânitor al celor Parintesti.
Si de unde au cunoscut aceasta ucenicii Mei? Ca cuvintele care mi le-ai dat Mie, le-am dat lor, adica,din cuvintele Mele, si din învataturi.Ca pururea îi învatam pe ei, ca toate câte am, ale Tatalui sunt. Si nu numai aceasta, ci cum ca si de la Tine am iesit, si cum ca Tu M-ai trimis. Ca prin toata evanghelia aceasta voia sa ispraveasca, cum ca nu este potrivnic lui Dumnezeu,ci voia cea Parinteasca o împlineste.
9-10.”Eu pentru acestia Ma rog, nu pentru Lume Ma rog, ci pentru acestia pe care Mi i-ai dat Mie, ca ai Tai sunt. Si ale Mele toate ale Tale sunt, si ale Tale ale Mele, si M-am proslavit în ei”.
Aratând, ca pentru nimic alta nu zice acestea catre Tatal, ci pentru dânsii, ca sa cunoasca ei, ca îi iubeste pe dânsii, si poarta grija de ei, zice:Eu pentru acestia Ma rog, si poftesc, nu pentru lume. Ca arat cu adevarat din aceasta, ca îi iubesc pe ei, ca nu numai cele ce sunt ale Mele dau, ci si pe Tine Te rog sa-i pazesti pe ei.
Nu pentru cei fara de socoteala, si care cugeta cele lumesti Te rog pe Tine, ci pentru acestia care mi i-ai dat Mie, ca ai Tai sunt.
Dar ca nu auzind pe El adeseori zicând: “Ai dat Mie”, sa socotesti ca de curând I S-a dat Lui stapânire, si puterea aceasta, si când îi avea pe ei Tatal, El nu-i avea, sau iarasi acum când El îi are, Tatal S-a lipsit de stapânirea lor, pentru aceasta zice: “Si ale Mele toate, ale Tale sunt, si ale Tale ale Mele”.Ca nu acum am luat stapânirea, ci când erau ai Tai, erau si ai Mei. Pentru ca ale Tale toate, ale Mele sunt, dar si când Eu îi am acestia, si Tu îi ai, si nu esti lipsit de ei. Ca ale Mele toate, ale Tale sunt.
Si M-am proslavit în ei, adica stapânire peste ei având, ca un stapân în ei Ma proslavesc. Precum si fiul împaratului, pe cinstea cea întocmai cu tatal având,si pe împaratie, se proslaveste în aceasta caci are atâtea, câte si tatal.
Deci daca ar fi fost Fiul mai mic decât Tatal, cum ar fi îndraznit a zice: “Ale Tale toate, ale Mele sunt”, ca stapânul are pe toate cele ale slugii, dar nu pe toate cele ale stapânului are sluga. Iar aici împotriva se întoarce, si cele ale Tatalui, ale Fiului sunt, precum si cele ale Fiului, ale Tatalui. Deci se proslaveste Fiul în cele ce sunt ale Tatalui, ca atâta stapânire are, câta si Tatal.
11-12.”Si nu mai sunt în lume, ci acestia în lume sunt. si Eu la Tine vin. Parinte sfinte pazeste-i pre ei în numele Tau, pre care Mi i-ai dat Mie, ca sa fie una precum si noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi pazeam pre ei în numele Tau”.
Pentru care pricina adeseori zice aceasta: “Nu mai sunt în lume” si “Când eram cu ei în lume”? Ca se vad nepotrivite, de le va lua cineva pe acestea fara de cercetare.Ca în alt loc S-a fagaduit lor, cum ca voi fi cu voi (Matei 28,20), si cum ca Ma veti vedea pe Mine (Matei 28, 10), iar acum altele se vede ca zice.
Deci se poate grai adevarul, ca dupa mintea lor zice acestea. Ca de vreme ce cu urmare era sa se întristeze ei, fiindca ramâneau lipsiti de ajutor, le arata lor, ca Tatalui îi încredinteaza pe dânsii, si pe Dânsul pazitorii lasa lor, si cu Tatal vorbeste: Ca de vreme ce Tu la Sineti Ma chemi pe Mine, Pazeste-i pe ei însuti în numele Tau, adica, prin ajutorul Tau si puterea,pe care Mi-ai dat-o Mie.
Si care este pazirea? Ca sa fie una. Ca de vor avea dragoste între dânsii,si nu se vor împarechea, nebiruiti vor fi, si nici un rau nu-i va stapâni pe ei. Si nu asa simplu, ca sa fie una, ci precum sunt Eu si Tu, una cugetând ei, una voind, ca aceasta este lor pazitoare, unirea la un cuget.
Deci ca sa-i mângâie pe ei, pe Tatal roaga ca sa-i pazeasca pe ei. Ca de ar fi zis: Ca Eu va voi pazi pe voi, nu asa ar fi crezut. Iar acum din aceasta ca pe Tatal roaga pentru ei, întru bune nadejdi îi aduce pe ei.
Iar aceea ce zice: “Eu îi pazeam pe ei în numele Tau”, o zice, nu ca cum El nu putea în alt chip, de nu prin numele Tatalui, ci, precum de multe ori am zis, pentru ca erau neputinciosi ascultatorii, si ceva mare pentru Dânsul înca nimic nu socoteau, pentru aceasta zice ca în ajutorul Tau îi pazeam pe ei.
Si înca si bune nadejdi le da lor: Ca precum si când eram de fata împreuna cu voi, ati fost paziti în numele si ajutorul Tatalui Meu, asa si acum sa credeti ca de Dânsul veti fi paziti, ca obisnuieste El a va pazi pe voi.( Psalm 108).
12-13.”Pre care Mi i-ai dat Mie i-am pazit, si nici unul din ei n-a pierit, fara numai fiul pierzarii, ca sa se plineasca Scriptura. Iar acum la Tine viu, si acestea graiesc în lume, ca sa aiba bucuria Mea deplin în ei”.
Multa se vede smerenia cuvintelor, de nu le va întelege pe ele cineva dupa cum se cuvine. Ca vezi ce se vede aici: “Pe car Mi i-ai dat Mie i-am pazit”. Ca se pare ca porunceste Tatalui, ca sa-i pazeasca si Tatal pre ei. Precum de ar da cineva cuiva bani spre pazire, si ar zice: Cauta, eu nimic n-am pierdut, nici tu sa nu pierzi.
Ci acestea toate le zice pentru mângâierea ucenicilor. Ca acestea, zice, le graiesc în lume pentru odihna ucenicilor: si mângâierea, si bucuria, ca sa aiba ei odihna si sa ramâna fara de grija, fiindca îi iei tu pe dânsii întregi, si vai sa-i pazesti pe dânsii, precum si Eu i-am pazit pe ei, si nici pe unul n-am pierdut.
Cum dar,o, Doamne, nici pe unul n-ai pierdut?
Pentru ca Iuda a pierit, si altii multi s-au întors înapoi? Cât despre partea Mea, zice, nici pe unul n-am pierdut, caci cât despre Mine nimica n-am lasat din cele ce sunt spre pazirea lor, ci i-am pazit pe ei, adica în tot chipul M-am silit spre strajuirea lor. Iar daca singuri de sine s-au tras înapoi, nimic pricina nu sunt Eu la aceasta.
Iar ceea ce zice: “Ca sa se plineasca Scriptura”, aceasta este, adica toata Scriptura, ceea ce mai nainte a grait pentru fiul pierzarii. Pentru ca si în multi din Psalmi pentru dânsul s-au zis, si în celelalte Carti ale Proocorilor.
Iar pentru aceasta particica de cuvânt: “Ca” de multe ori am zis, ca obisnuieste Scriptura, pe cele dupa întâmplare a le povesti ca cu chip aratator de pricina.
din “Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Sfantul Teofilact al Bulgariei

Duminica Sfintilor Parinti - Sfantul Teofan Zavoratul

[Fapte 20,16-18,28-36; In. 17,1-13]. Arie tagaduia dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu si deofiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal.
Impotriva lui s-a ridicat întreaga Biserica; toti credinciosii, din toate colturile lumii, au marturisit într-un glas ca Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Nascut, Dumnezeu din Dumnezeu, Nascut, nu facut, deofiinta cu Tatal.
Cineva s-ar putea gândi ca aceasta unire de cuget va fi fost roada unei însufletiri întâmplatoare, dar aceasta credinta a trecut mai apoi prin încercari cumplite, atunci când de partea arienilor au trecut puterea si marimile.
Nici focul, nici sabia, nici prigoanele nu au putut s-o nimiceasca, si ea a fost marturisita pretutindeni de catre toti, îndata ce a luat sfârsit strâmtorarea din partea puterii lumesti.
Asta înseamna ca ea alcatuieste inima Bisericii si esenta marturisirii ei.
Slava Domnului, Care pastreaza în noi aceasta credinta!
Fiindca atâta vreme cât ea dainuie, înca suntem crestini, cu toate ca traim rau; daca ea ar pieri, aceasta ar însemna sfârsitul crestinismului.
din “Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an”

Gingasia lui Hristos - Sfantul Nicolae Velimirovici

Duminica a VII-a dupa Pasti
A Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic
Evanghelia despre Rugaciunea Domnului si Mântuitorului nostru pentru noi
Închipuiti-va ca îi vedeti pe ucenicii unui învatator despre care nu ati auzit nimic. Îi vedeti smeriti, cumpatati, întelepti, râvnitori, ascultatori si îndestulati cu toate faptele cele bune care se afla sub soare. Ce vei crede despre învatatorul lor? Fara îndoiala ca vei avea despre el cea mai buna parere cu putinta.
Închipuiti-va ca îi vedeti pe soldatii unei capetenii de osti, despre care nu ati prea auzit. Îi vedeti ca sunt harnici, curajosi, disciplinati, îndestulati de iubire frateasca si bucuria de a se jertfi. Cum îl veti socoti pe mai marele lor? Cu siguranta îl veti socoti vrednic de toata lauda.
Închipuiti-va ca se afla înaintea voastra un fruct oarecare, pe care nu l-ati vazut niciodata nici nu l-ati gustat în viata voastra; un fruct aratos ochilor, cu gust minunat si miros placut. Va veti întreba ce fel de pom rodeste astfel de fructe si, daca voi nu ati cunoscut înainte pomul acela, îl veti socoti cel mai bun pom din lume, si îl veti lauda pâna la cer.
Atunci, iata, vazând ucenici buni, veti socoti ca învatatorul este bun. Vazând soldati buni veti socoti ca, mai marele lor este bun. Si vazând fructe bune, veti socoti ca pomul este bun.
“Fiecare pom se cunoaste dupa roadele lui” (Luca 6:44). Pomul bun nu face fructe rele, si nici pomul cel rau nu face fructe bune. “Dupa roadele lor îi veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini?” (Matei 7:16).
Nu: spinii nu se culeg din vita de vie, nici scaietii din smochini. Pomul bun da roada buna, iar pomul rau da roada rea. Acest lucru este atât de lamurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de nici un fel de dovada.
Domnul Iisus a folosit exemple atât de lamurite din natura, pentru a-i învata pe oameni adevaruri duhovnicesti si morale limpezi, fiindca natura slujeste în general ca cel mai desavârsit chip al vietii omului duhovnicesc.
Închipuiti-va doar o clipa ca nu stiti nimic despre Domnul Iisus Hristos; ca nu ati auzit de El niciodata; ca nu ai citit niciodata Evanghelia Lui. Si închipuiti-va în acelasi timp ca va aflati într-o tara ai carei singuri locuitori sunt Apostolii Lui, sfintii si mucenicii, barbati si femei bine placuti lui Dumnezeu; toti cei care L-au urmat pe Hristos si au vietuit dupa Legea si exemplul Lui.
Atunci, v-ati afla printre ucenicii unui învatator necunoscut voua; printre soldatii unei capetenii necunoscute voua; si veti vedea roadele unui pom necunoscut voua. Nestiind nimic despre Hristos, ati ajunge sa-L cunoasteti prin oamenii Sai.
Prin ucenicii Sai, ati ajunge sa-L cunoasteti pe cel mai bun Învatator care se afla sub soare; prin soldatii si urmatorii Sai, ati ajunge sa-L cunoasteti pe cel mai puternic si mai biruitor Cârmuitor care a pasit vreodata pe pamânt; prin roadele Lui, ati ajunge sa cunoasteti pomul cel mai dulce si mai roditor, Pomul Vietii, a carui dulceata întrece dulceata tuturor celorlalti pomi din lumea zidita.
Astazi Biserica sarbatoreste pomenirea unei cete mici de ucenici si urmatori ai Sai.
Astazi Biserica aduce înaintea voastra numai trei sute optsprezece dintre roadele Sale dulci, înmiresmate si nestricacioase. O ceata mica dar aleasa.
Acestia sunt cei treisute si optsprezece Sfinti Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a tinut la Niceea în anul 325, în timpul împaratului Constantin cel Mare, pentru apararea, lamurirea si întarirea Credintei Ortodoxe.
La vremea aceea, se aratasera “lupi îngrozitori” (Fapte 20:29) sub chipul înselator al pastorilor Bisericii, care din pricina vietilor lor desfrânate, nu au putut afla un loc pentru adevarul lui Hristos în launtrul lor, ci au lasat credinta deoparte, învatându-i pe oameni desfrânarea pe care o traiau ei.
De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe acesti sfinti ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât, adevaratii învatatori ai lui Hristos sa fie vazuti, ca împotrivitori ai minciunii; si pentru ca sa se vada taria celor care lupta pentru Hristos asupra celor care lupta împotriva Lui; pentru ca sa se vada roada adevarata, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, împotrivindu-se roadelor putregaite si amare ale pomului celui rau.
Precum stelele care licaresc pe cer îsi primesc lumina de la soare, tot asa Sfintii Parinti au stralucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos si Duhul Sfânt. Acestia erau barbati purtatori de Hristos, caci Hristos traia si stralucea în fiecare dintre ei. Acestia erau mai mult salasluitori ai cerului decât ai pamântului, mai mult ca îngerii decât oameni. Acestia erau, întru adevar, Biserica a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis ca: “Voi locui în ei si voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16).
Nu este destul sa pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoasteti cel mai bine, ca sa va faceti o idee despre felul cum erau ceilalti trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Parinte Nicolae, Sfântul Spiridon si Sfântul Atanasie cel Mare?
Multi dintre ei au venit înaintea Sinodului, purtând pe trupurile lor ranile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie îsi pierduse un ochi la locurile de suferinta.
Toti straluceau cu o lumina launtrica, care venea de la Dumnezeu, si în care adevarul era vazut si stiut. Ca urmatori ai lui Hristos care a fost rastignit, ei priveau suferintele lor ca pe nimic, care le-au adus o neînfricare nemarginita si de negrait prin cuvânt, în apararea adevarului.
Prin cunoasterea adevarului cea data lor de la Dumnezeu si prin neînfricarea lor în apararea adevarului, acesti Sfinti Parinti au dovedit netemeinicia si au dat o lovitura ereziei lui Arie celui rau, si au alcatuit Crezul pe care îl tinem si îl marturisim astazi ca pe adevarul mântuirii lui Dumnezeu.
Evanghelia de astazi nu vorbeste despre acest Sinod, ci despre ultima rugaciune a Domnului nostru Iisus Hristos catre Tatal Sau cel Ceresc.
De ce citim aceasta rugaciune în Evanghelia de astazi?
Pentru ca aceasta rugaciune si-a aratat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. Prin puterea acestei rugaciuni, Dumnezeu a facut pe Sfintii Parinti de la acest Sinod aparatori credinciosi si neînfricati ai adevarului, si biruitori asupra iscodirii si rautatii oamenilor si dracilor. Aceasta este rugaciunea cea mare:
Atunci, Iisus, ridicând ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca. Tot ceea ce i-a învatat Domnul pe oameni sa faca, a facut El Însusi. El i-a învatat pe oameni sa se roage asa: “Tatal nostru, Care esti în ceruri” (Matei 6:9). Si El a ridicat ochii Sai la cer, unde se salasluieste Tatal si a zis: “Tata!” El nu spune “Tatal nostru”, cum spunem noi, ci pur si simplu “Tata!”
Numai El singur putea spune “Tatal Meu”; El si nimeni altcineva, nici în cer nici pe pamânt, fiindca El este Fiul Cel Unul Nascut al Tatalui ceresc, cel Unul deopotriva cu Tatal în fiinta si în esenta - Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tata - pe când noi suntem numai fii adoptati prin mila si harul lui Dumnezeu.
Ridicând ochii Sai - nu numai ochii Sai cei trupesti ci si ochii Sai cei duhovnicesti - si mai întâi acestia din urma. Vamesul nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer (Luca 18:13), fiindca acesta îsi simtea starea de pacatosenie.
Cu toate astea, Domnul de bunavoie Si-a ridicat ochii Sai la cer, caci El era fara de pacat. A venit ceasul Lui - ceasul celei mai mari suferinte. Numai El singur a vazut lamurit acest ceas, cel mai cumplit ceas de la începuturi pâna la sfârsitul veacurilor. Numai El singur a vazut aceasta deslusit chiar dintru începuturi, si dintru început El a spus aceasta mai dinainte, si a vorbit despre aceasta ucenicilor Sai. Dar ucenicii Sai nu întelegeau, nici inimile lor nu au simtit durerea cât mai era înca vreme de zile, ci numai când vremea era aproape.
“Proslaveste pe Fiul Tau!” Proslaveste-L în ceasul acesta cumplit asa cum Tu L-ai proslavit pâna acum.
Proslaveste-L în moarte asa cum L-au proslavit în viata.
Proslaveste-L în umilire si chinuire, asa cum L-ai proslavit întru taria cuvintelor si a faptelor.
Proslaveste-L între oameni, tot asa cum Tu L-ai proslavit întru îngeri dintru începuturi. Proslaveste-L pe Fiul Tau, “ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca”.
Daca din prima parte a propozitiei pare ca Fiul este mai mic decât Tatal, din cea de a doua parte vedem deslusit ca Ei sunt deopotriva si lucrarea Lor este dimpreuna întru taria puterii Lor, care este asemenea. Tatal Îl proslaveste pe Fiul, si Fiul Îl proslaveste pe Tatal, cu tarie nedespartita si cu iubire nedespartita. Asa cum a vazut si a grait Preavazatorul: “Oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal; cine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal” (I Ioan 2:23). Tatal L-a trimis pe Fiul în lume; Fiul L-a descoperit pe Tatal lumii.
Nimic nu va fi cunoscut de catre Fiul fara de Tatal, nici de catre Tatal fara de Fiul, asa cum nu s-ar cunoaste lumina daca nu ar veni de la soare; nici soarele fara lumina care sa-l descopere. Si Apostolul foloseste aceasta asemanare, numindu-L pe Hristos “stralucirea slavei Lui” (Tatalui) (Evrei 1:3). Dar Domnul nu cauta aceasta proslavire a Lui, de la Tatal, pentru El, ci pentru oameni, asa cum vedem din urmatoarele cuvinte:
“Precum I-ai dat stapânire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” Vedeti în ce chip priveste Domnul slava Sa, din iubirea Sa de oameni! El spune aici lamurit, ca prin aceasta sa dea oamenilor viata vesnica. Aceasta cere El de la Tatal Sau. Aceasta este proslavirea pe care o cauta El de la Tatal Sau.
În vreme ce oamenii Îi pregatesc paharul amar al suferintei, sudorii si sângelui, El Se roaga ca Tatal Sau sa le dea oamenilor viata vesnica.
Raspunsul Lui la piatra cea mai grea este pâinea cea mai dulce. El a spus de multe ori ca Tatal I-a dat Lui “putere asupra trupului”; El a zis: “Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu” (Matei 11:27) si “toate câte are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16:15).
Iar dupa Învierea Sa, El S-a descoperit ucenicilor Sai: “Datu-Mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt” (Matei 28:18).
Iata deci ca Lui I s-a dat puterea asupra întregii zidiri vii, si Domnul doreste de la Tatal putere asupra vietii vesnice, tot cu privire la acele suflete care I-au fost date Lui: adica, sa le dea viata vesnica.
Fiindca un lucru este, sa existe putere asupra lumii celei muritoare, si alt lucru sa aiba viata vesnica în dar. La începuturi, când Dumnezeu a dorit sa zideasca omul cel viu si fara de moarte, Sfânta Treime, în întregul Ei, a luat parte la aceasta zidire, caci se spune: “Sa facem om dupa chipul nostru” (Facerea 1:26).
Si acum, când Înnoitorul si Mântuitorul lumii doreste sa dea viata vesnica oamenilor celor muritori, El se sfatuieste în rugaciune cu Tatal Sau, întelegându-se, desigur, aflarea de fata a Duhului Sfânt.
În cazul acesta, ca si la facere, viata vesnica este privita numai ca dar al Duhului Sfânt. Într-un caz si în altul, se spune ca viata vesnica este cel mai mare bun pe care îl are Dumnezeu în darurile Sale. Aceasta clipa a restaurarii omului la viata vesnica, este la fel de maret si de fara de asemanare ca si acela al facerii omului din tarâna, caci pentru a face dintr-un om muritor unul nemuritor este o lucrare la fel de mareata si Dumnezeiasca ca si facerea lui din tarâna.
“Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.”
Cunoasterea lui Dumnezeu în viata aceasta pamânteasca aduce începutul si pregustarea vietii celei vesnice.
Cunoasterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificatia vietii vesnice cât mai suntem înca pe pamânt. Dar viata vesnica ce va sa vina este asa cum, “cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit ” (I Corinteni 2:9).
“Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Sau” în aceasta lume numai celor care sunt cei mai placuti lui Dumnezeu. Dar cea mai mare bucurie a vietii vesnice, în Împaratia cea cereasca, va sta în cunoasterea cea mai mare a lui Dumnezeu - în vederea fetei lui Dumnezeu - caci, vorbind despre copii, Domnul Însusi spune: ” Ca îngerii lor, în ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:10).
Vederea vesnica a lui Dumnezeu, si vietuind neîncetat înaintea fetei lui Dumnezeu, întru uimire si bucurie de negrait prin cuvând, întru lauda si bunatate neîncetata - nu este aceasta viata îngerilor si a dreptilor din lumea cealalta? Nu este viata aceasta întru cunoasterea lui Dumnezeu?
Câta vreme ne aflam aici, pe acest pamânt, asa cum spune Apostolul, “caci vedem acum ca prin oglinda, în ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Corinteni 13:12).
Acum Îl cunoastem pe Dumnezeu numai în parte, dar apoi Îl vom cunoaste întru totul. Iata ca nu ar trebui sa socotim ca omul ajunge la credinta ca Dumnezeu exista undeva si într-un anumit fel, judecând toate dupa mintea sa.
Omul acela Îl cunoaste pe Dumnezeu, care simte respiratia vie a lui Dumnezeu în sine si în tot ceea ce se afla împrejurul sau; acela care, cu inima si cu mintea si cu sufletul, simte prezenta mareata si înfricosatoare a “singurului Dumnezeu adevarat”, în firea si în viata sa personala.
De ce întareste Domnul cuvintele: “singurul Dumnezeu adevarat?”
Pentru ca El vrea sa tina pe ucenicii Sai la adapost de panteism si de închinarea la idoli, si sa adevereasca înca odata cuvintele pe care le-a rostit El prin Moise: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, … sa nu ai alti dumnezei afara de Mine” (Iesire 20:2,3).
Si de ce întareste El faptul ca viata vesnica este cunoasterea Lui Însusi - Iisus Hristos? Pentru ca Dumnezeu este descoperit prin El în chip atât de întreg, cât poate fi El descoperit oamenilor celor muritori, si pentru ca numai prin El oamenii pot ajunge la cunoasterea cea mai deplina a lui Dumnezeu, la care se poate ajunge în lumea aceasta. Asa cum a spus Domnul Însusi iudeilor: “Daca M-ati sti pe Mine, ati sti si pe Tatal Meu” (Ioan 8:19), de unde este clar ca Tatal poate fi cunoscut numai prin Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos.
“Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamânt; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savârsit.” Ce înseamna cuvintele “pe pamânt”? Acestea înseamna: în trup, printre oameni. Lucrarea pe care a savârsit-o Domnul pe când Se afla în trup printre oameni este lucrarea de mântuire a oamenilor.
Pâna la moartea Sa pe Cruce, lucrarea a stat în cuvinte datatoare de viata, din cele care nu mai fusesera auzite niciodata mai înainte pe pamânt, si în minuni fara de numar, din cele care nu se mai vazusera niciodata. Dar Domnul a dat asigurare atât pentru cuvintele Sale cât si pentru minunile Sale, Tatalui ceresc, învatând pe oameni smerenia dimpreuna cu ascultarea.
“Si acum, proslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Însuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.”
Cum pot întelege aceste cuvinte cei care spun ca Hristos era un om obisnuit si o zidire a lui Dumnezeu ca si celelalte zidiri ale lui Dumnezeu? Iata, Domnul vorbeste de slava pe care a avut-o El la Tatal mai înainte de facerea lumii! Domnul a spus despre Sine: “Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8:58). El este mai înainte de Avraam: atât a socotit El sa spuna iudeilor strâmtorati la minte, dar faptul ca El exista si Se afla întru slava mai înainte de facerea lumii, El nu a avut de gând sa le descopere lor.
Prin aceasta rugaciune, Domnul descopere acum aceasta lumii întregi. De ce doar acum? Pentru ca El stie de mai înainte ca aceasta rugaciune va ajunge la urechile oamenilor numai dupa Învierea Sa întru slava mare, dupa care va fi mai usor pentru oameni sa creada întru slava Sa de dinaintea vesniciei.
Slava Lui este deopotriva cu aceea a Tatalui, întrucât este slava “Unuia-Nascut din Tatal” (Ioan 1:14). Nu a marturisit chiar Domnul: “Toate câte are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16:15)?
Asadar slava Tatalui este slava Fiului. Atât întru slava, cât si întru tarie, Fiul este deopotriva cu Tatal.
Atunci, de ce Se roaga El ca Tatal sa-L proslaveasca pe El?
Fiul nu Se roaga pentru proslavirea firii Sale Dumnezeiesti, ci a umanitatii Sale. Firea Sa omeneasca este lucrul cel nou pentru lumea zidita, iar nu Dumnezeirea Sa. Firea Sa omeneasca trebuie proslavitata si adusa întru slava Dumnezeiasca, pentru ca si noi oamenii sa-I aducem aceasta slava. Aceasta este încununarea a toate câte a facut Mântuitorul lumii.
Aceasta este marea taina a pacii oamenilor cu Dumnezeu si a primirii binecuvântate a lor ca fii, prin slava Omului-Dumnezeu.
Mai socotiti si împrejurarea de foarte mare însemnatate, în care Domnul Se roaga Tatalui sa-L proslaveasca pe El pentru ca, spune El, El a savârsit lucrarea care I-a fost încredintata Lui sa o faca. Aceasta învatatura ne arata noua deslusit ca numai atunci când împlinim Voia lui Dumnezeu putem astepta rasplata de la Dumnezeu.
Amintiti-va proorocia lui Hristos ca, la sfârsitul veacurilor, când “Fiul Omului va sa vina întru slava Tatalui Sau, atunci El va rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Matei 16:27). Fericiti vor fi dreptii în ziua aceea, caci vor fi rasplatiti însutit pentru faptele lor cele bune, si vor straluci ca soarele cu lumina slavei lui Hristos înaintea tronului Celui Preaînalt.
“Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvântul Tau l-au pazit.”
Care este acest nume al lui Dumnezeu pe care Domnul Iisus l-a aratat oamenilor? Numele “Tata”. Acest nume este deopotriva de necunoscut atât pagânilor cât si iudeilor. Aceasta este o descoperire cu totul noua pentru oameni. Proorocii si dreptii Vechiului Testament Îl cunosteau pe Dumnezeu sub numele de “Dumnezeu”, “Ziditor”, “Domnul”, “Împaratul” si “Judecatorul”, dar niciodata de “Tatal“.
De-a lungul vremii, acest nume al lui Dumnezeu a fost necunoscut oamenilor. Nici un om muritor n-ar fi putut descoperi acest nume tainic al lui Dumnezeu caci, sub jugul întunericului plin de pacate si înfricosare, nici un om muritor nu putea simti paternitatea Ziditorului sau. Si ceea ce nu se poate simti chiar daca se întâmpla sa se rosteasca cu buzele, nu are un înteles mare. Numai Cel Unul Nascut din Dumnezeu Îl poate numi pe Dumnezeu “Tata”; numai “Fiul cel Unul-Nascut, Care este în sânul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut ” (Ioan 1:18).
Cui a descoperit Domnul acest nume preadulce al “Tatalui”? “Oamenilor”, spune El, “pe care Mi i-ai dat Mie din lume”. Unii socotesc ca El a spus precis: “oamenilor … din lume” asa încât nu pot fi îngerii, “barbatii cei ceresti”, la care Se gândeste El, ci oameni obisnuiti, de pe pamânt.
Dar, fara îndoiala ca este mai cu dreptate sa socotim ca Domnul Se gândea aici la ucenicii Sai, atât în sens restrâns cât si în sens mai larg. Aceasta se face lamurit din cuvintele care urmeaza în aceasta rugaciune, când Domnul spune: “Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).
Cei care sustin predestinarea, care vad în aceste cuvinte predeterminarea lui Dumnezeu pentru mântuirea unora si osândirea altora, este cu totul neîntemeiata.
“Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat.” Aceasta înseamna: ei erau ai Tai ca zidiri si robi, cunoscându-Te numai ca Ziditor si Judecator, dar acum ei au învatat de la Mine numele Tau mai dulce si mai drag, si sunt adoptati prin Mine ca fii.
Tu Mi i-ai dat pe ei ca robi, ca Eu sa Ti-i aduc Tie ca fii. Acestia s-au aratat vrednici de cinstea aceasta, caci ei “cuvântul Tau l-au pazit”. Din iubirea Sa de oameni, Domnul îi lauda aici foarte pe ucenicii Sai Tatalui Sau Celui ceresc. Si El continua laudarea lor:
“Acum au cunoscut ca toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” Iudeii cei rai nu voiau sa înteleaga aceasta, ci Îl cleveteau pe Domnul, spunând ca El avea o putere minunata de la Belzebul, împaratul diavolilor. Trebuie sa amintim ca era tulburare si împotriviri despre Hristos printre batrânii iudei: era de la Dumnezeu sau nu? De aceea putem întelege de ce Domnul îi lauda aici pe ucenicii Sai pentru a întelege ca El este Dumnezeu. “Toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;” adica: toate cuvintele si toate faptele.
“Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis.” Prin “cuvinte” trebuie sa întelegem toata întelepciunea si puterea pe care le-a dat Domnul ucenicilor Sai, si nu numai cuvintele. Lucrarea acestei întelepciuni si puteri a fost deja încercata de ucenici în timpul vietii pe pamânt a Mântuitorului, si acestia s-au lamurit ca este cu adevarat întelepciune Dumnezeiasca si putere Dumnezeiasca.
“Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi-ai dat, ca ai Tai sunt.”
Înseamna aceasta ca Domnul nu Se roaga pentru toata lumea, ci numai pentru ucenici?
Ucenicii sunt pamântul cel bun în care Samanatorul Cel ceresc a semanat samânta Lui mântuitoare. Atunci, pentru acest câmp, în care a lucrat si semanat Semanatorul Însusi, El Se roaga în primul rând.
Domnul face aceasta pentru a ne învata sa ne rugam Lui cu modestie, si sa cerem numai ceea ce este cel mai de pret.
În mijlocul pamânturilor pustii, necultivate, ale lumii acesteia, El a împrejmuit un câmp mic, în care El a semanat samânta de mare pret. De cum samânta aceasta creste si aduce roada, câmpul se va largi si se va semana samânta mai bogata. Atunci, nu este firesc pentru Lucratorul, ca sa Se roage numai pentru câmpul împrejmuit, lucrat si semanat, iar nu pentru toate pamânturile pustii, necultivate?
Laudându-se cu propria lor maretie - multi reformatori din întreaga istorie au încercat prin teoriile lor, sa aduca fericire omenirii dintr-odata, chemând de îndata întreaga omenire. Dar încercarile lor au fost  grabnic nimicite întru totul, lasând lumea înselata, într-o nefericire si mai mare.
Lucrarile Domnului Iisus au un început nevazut si adânc, ca o samânta de mustar care se afla în pamânt, care creste încet dar, atunci când s-a dezvoltat si a ajuns pom, nici un vânt nu-l poate zdruncina.
Când vine cutremurul, acesta distruge turnurile înalte care au fost zidite de mâinile oamenilor, dar nu distruge pomul. În orice caz, Domnul nu S-a rugat Tatalui Sau numai pentru ucenici, ci - asa cum vom vedea mai târziu - “si pentru cei care cred în Mine prin cuvântul lor”. Totusi, nu pentru toate pamânturile pustii si necultivate ale lumii, ci numai pentru câmpul acela largit pe care ucenicii vor semana semintele de mare pret ale Evangheliei.
“Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit întru ei.” În afara de însusirile Sale personale, Fiul este cu totul deopotriva cu Tatal si cu Duhul Sfânt; deopotriva întru vesnicie si nemurire; deopotriva întru putere si tarie; deopotriva întru întelepciune si dreptate.
Cu toate acestea, privitor la însusirile lor personale, Tatal este nenascut, Fiul este nascut iar Duhul purcede de la Tatal.
Legatura Tatalui cu Fiul este aceea de Parinte, si cu Duhul Sfânt este aceea de Izvor. Stapânirea si taria asupra tuturor zidirilor, lumii celei vazute si a celei nevazute, apartin deopotriva si nedespartit Tatalui, Fiului si Duhului Sfânt.
Esenta si fiinta acestor Trei este o unitate nedespartita, si prin ipostaze formeaza Treimea cea neamestecata. De aici toate cele ce sunt ale Tatalui, sunt si ale Fiului si ale Duhului Sfânt - “si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele.”
Acestea sunt adevarate si pentru urmatorii lui Hristos. Ei sunt ai Tatalui tot asa cum sunt si ai Fiului si ai Duhului Sfânt. De ce spune Domnul putin mai devreme: “Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat,” iar acum: “si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele”?
Pentru ca, fiind Trimisul Tatalui, El le-a primit pe ele de la Tatal ca materie prima, si le-a înnobilat si le-a rascumparat din pacat, si acum, din iubire, El le da din nou, înnobilate si rascumparate, ca sa fie ale Tatalui.
Iata deci ca ceea ce este a Tatalui, este si a Lui; si ceea ce este a Lui este si a Tatalui. Caci este greu sa împarti iubirea a doi oameni care se iubesc unul pe celalalt, asa cum este la fel de greu sa împarti ceea ce este a unuia si ceea ce este a celuilalt. Domnul mai spune: “si M-am preaslavit întru ei”.
Ca Dumnezeu, El este preaslavit înaintea oamenilor; si ca om El este preaslavit înaintea Sfintei Treimi si a îngerilor. Prin ce este preaslavit pomul daca nu prin roadele lui? Domnul nu cauta slava desarta, ci cauta slava întru roadele Sale - în ucenicii Sai - cei care L-au urmat cu credinta si cu fapte bune, cu iubire si cu râvna. Cauta parintii slava mai mare decât aceea pe care le-o dau copiii lor?
Si cea mai mare bucurie a Domnului este aceea de a fi slavit întru copiii Sai, urmatorii Sai credinciosi.
“Si Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i în numele Tau, în care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi.”
De ce spune Domnul ca El nu mai este în lume? Pentru ca lucrarea Lui este savârsita si El mai asteapta numai sa treaca prin ultimele si cele mai mari suferinte, si sa pecetluiasca lucrarea savârsita cu sângele Sau nevinovat.
Vedeti cu câta gingasie Se roaga El pentru ucenicii Sai!
Nici macar mama nu s-ar ruga astfel pentru copiii ei. “Parinte Sfinte, pazeste-i!” Domnul îi lasa pe ei ca pe miei în mijlocul lupilor. Daca nu ar veghea asupra lor ochiul parintesc cel din cer, ar fi cu totii sfârtecati de lupi.
“Pazeste-i în numele Tau” - ca Parinte, ca Tata. Fii tata lor, asa cum esti Tu pentru Mine si, în iubirea Ta parinteasca, pazeste-i si apara-i de lupii cei rai, si îndruma-i sa “fie unul, asa cum Noi suntem Unul”.
În aceasta unitate desavârsita se va vedea nu numai puterea atotbiruitoare a credinciosilor, ci si slava lui Dumnezeu; da, si chiar fiinta lui Dumnezeu. Asa cum Tatal este în esenta asemenea cu Fiul, fiind deofiinta, fiind deosebiti numai în Persoana, tot la fel sa fie si între credinciosi: multi si deosebiti în persoana, dar în esenta sa fie unul în iubire, vointa si minte.
Domnul continua: “Când eram cu ei în lume, Eu îi pazeam în numele Tau;” Eu îi pazeam pe ei ca pe copii în numele Tatalui; “pe cei ce Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzarii, ca sa se împlineasca Scriptura.” Nici unul dintre alesii Domnului nu va pieri decât numai Iuda, vânzatorul, dupa cum este scris în Sfânta Scriptura.
Cu toate astea, Iuda nu este pierdut pentru ca asa este scris, ci pentru ca el este necredincios lui Dumnezeu si închinator argintilor. Se prooroceste în Scripturi despre Iuda: “Chiar omul care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea calcâiul” (Psalm 40:9; Ioan 13:18).
Si se mai scrie: “Si dregatoria lui sa o ia altul” (Psalm 108:7; cf. Fapte 1:20). Amândoua proorocirile s-au împlinit în Iuda. El a mâncat pâine împreuna cu Domnul Iisus, si a ridicat calcâiul asupra Lui. Dupa vinderea Domnului, Iuda s-a spânzurat, si în locul lui, Matia se numara împreuna cu Apostolii, primind putere Apostolica.
“Si acum, vin la Tine,” încheie Domnul, “si aceasta le graiesc în lume, ca sa fie deplina bucuria Mea în ei.”
Înainte de a se desparti de ucenicii Sai si de lumea aceasta, Domnul face aceasta rugaciune catre Tatal Sau Cel ceresc. Domnul stie ca Îl asteapta moartea si mormântul, dar nu vorbeste despre aceasta Tatalui fara de moarte, caci moartea si mormântul sunt de nimic în ochii lui Dumnezeu.
El vorbeste despre întoarcerea la Tatal Sau - “si acum vin la Tine”, la slava cea vesnica “pe care am avut-o la Tine mai înainte de întemeierea lumii”. Apoi El Se roaga pentru ca ucenicii Sai sa aiba bucuria Lui în ei.
Ce fel de bucurie este aceasta?
Aceasta este bucuria pe care o are fiul cel ascultator atunci când împlineste voia tatalui sau.
Aceasta este bucuria facatorului de pace, a carui pace launtrica, Dumnezeiasca, nu poate fi tulburata de nebuniile acestei lumi.
Este bucuria gospodarului care a curatit câmpul, l-a arat si l-a semanat, si care se uita cum creste recolta si se coace si se bucura.
Este bucuria biruitorului care si-a doborât toti vrajmasii si a dat putere biruitoare prietenilor sai, ca sa fie biruitori pâna la sfârsitul veacurilor.
În cele din urma, este bucuria inimii curate si cu frica de Dumnezeu - bucuria aceasta este viata, iubire si tarie.
În plinatatea ei, asemenea bucurie a dorit Domnul pentru ucenicii Sai înainte de a pleca din lume.
Aceasta rugaciune pe care a rostit-o Domnul Iisus înaintea mortii Sale, a fost ascultata de Tatal cu toata purtarea de grija, si roadele s-au vazut îndata. La vremea muceniciei Sale, întâiul mucenic pentru credinta Crestina, Sfântul Arhidiacon Stefan, a vazut “slava lui Dumnezeu si pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu”  (Fapte 7:55).
Si înteleptul Apostol Pavel scrie ca Dumnezeu “L-a asezat pe El (pe Hristos) de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toata începatoria si stapânia si puterea si domnia si decât tot numele ce se numeste, nu numai în veacul acesta, ci si în cel viitor. Si toate le-a supus sub picioarele Lui” (Efeseni 1:20-22).
Aceasta este despre slavirea Domnului Iisus. Cu privire la unitatea duhovniceasca a urmatorilor Sai, aceasta s-a întâmplat chiar atunci când El se rugase Tatalui Sau. În Fapte se spune despre Apostoli ca “toti acestia, într-un cuget, staruiau (1:14), iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una ” (4:32).
Dupa cum am mai spus, rugaciunea lui Iisus nu este numai pentru Apostoli - desi în primul rând pentru ei este - ci este si pentru toti cei care au venit si vor veni la credinta în Hristos “prin cuvântul lor”.
Deci, aceasta rugaciune mai era si pentru Sfintii Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, pe care îl sarbatorim astazi. “Pazeste-i!” - S-a rugat Domnul Tatalui Sau. Si Tatal i-a pazit pe ei de ereziile lui Arie, si i-a insuflat, luminat si întarit prin Duhul Sfânt ca sa apere si sa întareasca credinta Ortodoxa.
Aceasta rugaciune este pentru noi toti care suntem botezati în Biserica apostoleasca si care, de la Apostoli si urmasii lor, am ajuns sa cunoastem numele mântuitor al Mântuitorului Hristos.
O, fratii mei, gânditi-va cum Domnul Iisus, chiar înainte de moartea Sa, cu doua mii de ani în urma, S-a gândit la voi, si S-a rugat lui Dumnezeu pentru voi!
O, aceasta rugaciune atotputernica sa va pazeasca si sa va curateasca de toate pacatele, sa va umple de bucurie si sa va uneasca inimile si sufletele!
Sa fim cu totii una în slavirea Tatalui, si Fiului si Duhului Sfânt - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea, si-n vecii vecilor. Amin.