1 martie – Sf. Cuv. Mc. Evdochia; Sf. Cuv. Agapie; Sf. Mc. Antonina

a Sfintei Cuvioasei Muceniţe Evdochia

Această cuvioasă muceniţă Evdochia a trăit în cetatea feniciană Heliopolis în timpul domniei împăratului Traian. Evdochia mai înainte de aceasta a fost o desfrânată vestită. Dar apoi ea a plâns cu amar pentru păcatele ei, s-a retras în pustie, în asceza cea mai aspră şi mai la urmă a luat cununa muceniciei. În timpul vieţii ei desfrânate ea adunase averi uriaşe. Schimbarea vieţii ei a survenit pe neaşteptate, prin cea Dumnezeiască purtare de grijă a Făcătorului nostru, şi printr-un monah, Avva Gherman. Venind cu o ascultare în cetate, el a găzduit în casa unui creştin al cărei zid era lipit de al părţii de casă în care se afla iatacul Evdochiei. Serile, potrivit obiceiului călugăresc, monahul citea din Psaltire şi câte un capitol din Sfintele Evanghelii, despre Înfricoşata Judecată. Evdochia auzea aceste citiri şi a început să asculte cu atenţie, de la început până la sfârşit. Curând a fost cuprinsă de frică şi spaimă, rămânând trează până în zori. Când s-a luminat, ea şi-a trimis sluga să-l caute pe acel monah şi să-l roage să vină la ea. Avva Gherman s-a înfăţişat şi a stat de vorbă cu ea îndelung, despre credinţă şi mântuirea sufletului. Ca urmare a acestei convorbiri, Evdochia s-a dus la episcop şi i-a cerut să o boteze. După botezul ei, Evdochia a lăsat întreaga uriaşa  ei avere Bisericii, spre a fi împărţită sărmanilor. Ea şi-a eliberat toţi robii şi roabele şi s-a retras cu totul într-o mănăstire, unde s-a dăruit celei mai aspre vieţuiri, în desăvârşita ascultare, în posturi, privegheri şi rugăciuni. După treisprezece luni, obştea mănăstirii a cerut-o stareţă. Evdochia a trăit timp de patruzeci şi şase de ani în mănăstire şi a fost aflată vrednică înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu, văzând râvna ei arzătoare şi cinstită, şi lacrimile ei nesecate, a învrednicit-o şi cu darul învierii morţilor. Când s-a declanşat persecuţia împotriva creştinilor sub Cezarul Vincenţiu, Sfânta Evdochia a fost decapitată. Sfânta Evdochia este un exemplu glorios a cum vasul cel de stricăciune se poate curăţi, sfinţi şi umple cu Harul Sfântului Duh, cu buna mireasmă a cerului.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Agapie

Acest sfânt a fost frate începător aflat sub îndrumarea duhovnicească a unui sfinţit părinte din Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos. Prins de piraţi, Agapie a fost vândut ca sclav în Magnezia. După doisprezece ani, el a scăpat prin minune dumnezeiască din sclavie, prin intervenţia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi dus înapoi în Mănăstirea Vatopedu. În sclavia lui el reuşise să-l aducă pe stăpânul lui la Sfântul Botez, căruia i s-a făcut şi îndrumător duhovnicesc. Sfântul Agapie şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii lui în nevoinţele cele călugăreşti la Mănăstirea Vatopedu, după care a adormit cu pace în Domnul.

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Antonina

Sfânta Antonina s-a născut la Niceea. Din cauza credinţei ei în Hristos, ea a fost arestată şi torturată cu sălbăticie. La sfârşit a fost legată într-un sac şi înecată într-un lac, la anul 302 după Hristos. Dar Dumnezeu a mântuit sufletul ei şi a preaslăvit-o cu îngerii în ceruri şi cu oamenii cei credincioşi pe pământ, până în ziua de astăzi.

Luna lui Martie in ziua dintai: pomenirea Preacuvioasei Mucenite Evdochia samarineanca.

Aceasta Sfanta era din cetatea Iliopolis, samarineanca din Libanul Feniciei si a trait prin veacul al III-lea, din nastere fiind necredincioasa si inchinatoare la idoli. Si, fiind ea peste masura de frumoasa si petrecandu-si viata in desfranare, pe multi ii atragea la sine cu farmecul ei si, prin aceasta, stransese multa avutie, incat, si in alte tari i se dusese vestea.

A crezut, insa, mai tarziu, in Hristos. Ca, trecand prin cetatea aceea un pustnic, anume Ghermano, si aceasta luandu-si salas aproape de locuinta Evdochiei, din randuiala lui Dumnezeu, se intampla ca ea auzea din casa ei, neincetatele cantari, citiri si rugaciuni, pe care le facea Sfantul, in odaia lui, cuvinte de suflet folositoare, de evlavie si intoarcere la Dumnezeu, cuvinte cum nu mai auzise ea niciodata. Si s-a cutremurat sufletul desfranatei, cu deosebire atunci cand a auzit cuvintele: "Vai voua, bogatilor!" Deci, luminandu-se la cuget si scarbita de viata pe care o ducea, Evdochia a mers la omul lui Dumnezeu, rugandu-l s-o invete calea mantuirii. Si asa, invatand dreapta credinta de la Sfantul Ghermano, iar Sfantul Botez primindu-l de la Sfantul Episcop Teodot, Evdochia si-a schimbat si viata. Ea a impartit toata averea ei, cea multa, saracilor, dand slobozenie la toti robii si s-a dus intr-o manastire, unde traia in smerenie si in pocainta.

Deci, ducandu-se vestea de venirea ei la credinta crestinilor si parata fiind la imparatul Aurelian (270-275), acesta a poruncit sa fie prinsa. Dar, atata putere si atatea semne minunate a savarsit Sfanta Evdochia, incat imparatul insusi s-a imblanzit fata de dansa. Murind insa Aurelian, Sfanta a fost prinsa din nou, pe vremea cand Diogen era dregator in Iliopolis, si, fiind pusa la chinuri, Sfanta a dovedit atata putere de rabdare, incat insusi dregatorul, zguduit, a pus-o in libertate. I s-a taiat capul, insa, sub dregatorul Vichentie, urmasul lui Diogen, dupa ce a indurat din nou cumplite si inspaimantatoare chinuri, pentru credinta.

Si astfel, Sfanta Evdochia, cea care in tinerete fusese o desfranata, s-a mutat la cer, dobandind cununa muceniciei, pentru Hristos, Dumnezeului nostru, slava!





  Intru aceasta zi, pomenirea Sfintei Domnina, cea din Cir.
Aceasta s-a nascut din parinti binecredinciosi si bogati. Si, daruindu-se pe sine lui Dumnezeu din tinerete, in pustnicie si in celelalte grele patimiri ale trupului petrecea. Ca, facandu-si o coliba langa gradina maicii sale, acolo vietuia, cu lacrimi necurmate, nu numai fata udandu-si, ci si imbracamintea ei, cea de par, fiindca niste haine ca acestea purta. Iar, la cantatul cocosilor, intra in sfanta biserica, impreuna cu toata multimea credinciosilor, si cantare de lauda aducea Stapanului tuturor. Iar, ca hrana, avea linte muiata in apa. Si toata osteneala aceasta o rabda, macar ca era slaba la trup. Si, invelindu-se, cu totul, cu broboada, n-a vazut nici ea fata cuiva, nici altul fata ei si vorbea, incet si fara mestesug, cu cei ce se intampla. Deci, acestea petrecand ea ziua si noaptea, la preaiubitul sau Mire Hristos s-a suit, prin faptele ei, cele lui Dumnezeu placute.





Intru aceasta zi, cuvant despre faptul cum Sfantul Epifanie a luat, cu mestesug, de la Ioan, episcopul Ierusalimului, argint si l-a impartit, ca milostenie, la saraci si la scapatati.
Oarecand a venit un diacon de la Ierusalim si a spus lui Epifanie, episcopul Ciprului, cele despre Ioan, episcopul Ierusalimului, ca, adica, este iubitor de argint si banii, adunandu-i, nu-i da celor ce sunt in nevoie. Si Ioan aceasta locuise in manastirea marelui Harion, cand Epifanie vietuise cu dansul. Deci, Epifanie a scris epistola lui Ioan sa miluiasca pe cei ce sunt la nevoie; dar Ioan nimic n-a facut din cele scrise in epistola.

Si, nu dupa multa vreme, a zis Epifanie catre mine: "Vino, dar, fiule, sa mergem la Ierusalim si, inchinandu-ne, ne vom intoarce." Si, plecand din Cipru, am plutit cu corabia in Cezareea lui Filip si, de acolo, ne-am suit in Ierusalim. Deci, venind si rugandu-ne, ne-am dus la Episcopie. Si a vazut Ioan pe Epifanie si s-a bucurat cu bucurie mare. Si a zis Epifanie lui Ioan: "Da-mi mie, frate, o casa, pentru a petrece aici cateva zile." Si ne-a dat noua prea buna locuinta. Deci, in fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masa, si bucate si bauturi scumpe si de multe feluri ne aducea noua la masa, si, nici din acestea, saracii nu aveau parte.

Deci, odata, a zis Epifanie catre Ioan: "Da-mi mie, o, parinte Ioan, argint cu imprumut, caci am sa hranesc pe niste barbati ciprioti. Sa ma falesc, zicea, inaintea acestora, cu argintul tau. Cele preabune din casa ta da-le, dar, robului tau spre slava ta si voi fi laudat pentru lucrurile tale. Numai tine minte tot ceea ce imi dai, ca sa ti le intorc pe urma". Si a adus Ioan, inaintea lui Epifanie, mult argint. Si a zis Epifanie catre Ioan: "Mai este la tine si alt argint spre pastrare, parinte?" Si a zis Ioan catre Epifanie: "Destul iti este tie acum acesta, pentru trebuinta ta, parinte." Si a zis Epifanie catre Ioan: "Adu-l si pe acela, parinte, ca sa fim de mirare la oaspeti." Iar el, aducand si pe celalalt, a zis Epifanie catre Ioan: "Da-mi mie tot ceea ce face faima, celor slobozi." Si a zis Ioan catre Epifanie: "Toate cele ce desfata pe oamenii tai, primeste-le si fa placere celor pe care ii ospatezi."

Si Epifanie, luand argintul, greu ca la o mie cinci sute de livre, am mers in casa cea data noua de catre Ioan, unde eram gazduiti. Si era un oarecare cumparator de argint, cu numele Asterie, care venise de la Roma la Ierusalim, pentru negutatorie. Pe acesta, chemandu-l si aratandu-i argintul si tocmindu-se si facand targ cu dansul Epifanie, i l-a vandut lui, luand pe la dansul aur. Si Epifanie, luand aurul, noaptea si ziua, il impartea celor ce erau in nevoie. Si trecand cateva zile, a zis Ioan catre Epifanie: "Da-mi mie argintul, pe care l-am dat tie imprumut." Si a zis Epifanie catre Ioan: "Ingaduie-ma putin, frate, ca am sa hranesc pe oaspeti si toate ti le voi da." Deci, trecand alte cateva zile, a zis Ioan catre Epifanie, pe cand stam noi in biserica, unde este Lemnul cel mantuitor: "Si acum, zic tie, da-mi mie argintul, pe care ti l-am imprumutat." Deci, Epifanie a zis lui Ioan cu liniste: "Ti-am spus tie, parinte, ca ti-l voi da." Deci, Ioan, de multa manie umplandu-se, l-a apucat si l-a tinut de rasa pe Epifanie si a zis catre dansul: "Nu vei iesi, nu vei sta, nu vei fi in pace, pana nu-mi vei da mie argintul, pe care l-ai luat de la mine, facatorule de nedreptate, Epifanie. Da Bisericii cele ale Bisericii."

Pentru toate acestea nu s-a tulburat Epifanie. Ci, era aceeasi liniste intr-insul. Si a petrecut Ioan vreme de doua ceasuri, tinand si ocarand pe Epifanie. Si toti cei care erau de fata nu mai puteau asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci, Epifanie, deloc mahnindu-se, a suflat in fata lui Ioan si, indata, acesta a orbit si frica a cazut peste toti cei ce stateau de fata. Deci, a cazut Ioan inaintea lui Epifanie, ca sa se roage lui Dumnezeu, ca iarasi sa vada. Iar acesta i-a zis: "Du-te si inchina-te cinstitei Cruci si iti va da tie ceea ce ceri." Dar el sta neclintit, rugandu-se lui Epifanie. Si, invatandu-l, Epifanie si-a pus pe dansul mana sa si s-a deschis atunci ochiul lui cel drept. Deci, il ruga Ioan si pentru ochiul sau cel stang. Ei a zis Epifanie catre Ioan: "Nu este al meu, fiule, lucrul acesta, ca, Dumnezeu l-a inchis, Dumnezeu l-a deschis. Si a facut aceasta dupa cum a voit, ca sa ne inteleptim."

Iar Ioan, dupa ce a fost pedepsit si certat pe Cel Drept, s-a facut cuvios intru toate, si milostiv pentru saraci si lipsiti. Dumnezeului nostru slava!





Intru aceasta zi, cuvant despre cum se cade sa fie invatatorul.
Mai intai voi povesti cele spuse de marele Ioan Gura de Aur, care, multora le-a fost de folos. Ca, zice, mare la suflet se cade a fi invatatorul, iar mandru, cu barbatie, iar nu aspru si salbatic, bland, dar nu in chipul robului, smerit cugetator, iar nu prefacut in smerit cugetator, slobod de patimi, iar nu patimas. Precum insusi Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "In tot chipul se cade sa fie invatatorul si pastorul. Ca nu este trebuinta si nici se cade numai cu un chip a face si a se purta cu cei ce sunt sub stapanirea lui. De vreme ce nici doctorii nu invata sa foloseasca numai o singura doctorie la toti cei bolnavi, nici carmaciul nu stie numai o singura cale in lupta cu vanturile. Deci, se cade sa fie invatatorul strain si instrainat de marirea desarta, departat de mandrie si sa nu primeasca mita si imbunari, nebiruindu-se de pantece, nici de manie, cuprinzandu-se. Ci se cade sa fie indelung rabdator si bland din toata puterea, smerit cugetator si milostiv, ales, daruitor si iubitor de suflete, cinstit si invatator, neinaltat, apropiat, stapanitor, tuturor folositor, neprimind plata, incercat si smerit, nerobit, vesel si lin, ca lesne sa lupte si sa biruiasca. Iar de lipsa de masura a tuturor rautatilor, sa se fereasca si liber sa fie. Nici intru asprime atatandu-se, nici in stare de rob cazand, ci spre cei buni smerit se cuvine a fi, iar spre cei salbatici, stapan, de vreme ce unii socotesc ca blandetile sunt o fapta buna, iar altii, barbatia cea aspra. Deci, spre aceia, de trebuinta este a se purta cu smerenie, iar, spre acestia cu barbatie, pentru ca aceasta stinge ingamfarea cea din slabaticie si foloseste tuturor, chemandu-i la smerita cugetare."

Acest lucru aratandu-l, marele Vasilie zice: "Fiindca inteleptul Solomon a zis, ca este vreme pentru tot lucrul, apoi, se cade a sti, ca, este vreme si de smerenie si de stapanire, si de mustrare si de mangaiere, si de crutare si de indraznire, si de bunatate si de asprime, adica, pentru tot lucrul. Ca uneori se cade a arata smerenie si a-i numi pe toti fii, intru smerenie, dupa glasul Domnului, iar alteori, cand ar cere trebuinta, a lua si a arata stapanirea, pe care ai dat-o Domnul, spre zidire, iar nu spre risipire. Si, in vremea mangaierii, se cade a arata bunatate, iar in vremea asprimii, a arata ravna spre fiecare. Asemenea, i se cade a lua hotarare dreapta dupa pravila."

Inca si de Dumnezeu purtatorul Isidor, ucenicul fericitului Ioan Gura de Aur, zice: "Se cade carmuitorului sa fie si bun, dar si infricosator, ca cei ce fac bine sa indrazneasca, iar cei ce gresesc sa nu se leneveasca. Pentru ca, una fara alta, mai curand lipsa de stapanire, decat stapanire este. Ca de ar fi fost toti supusi si iubitori de fapte bune, atunci numai de bunatate ar fi fost trebuinta. Sau de ar fi fost toti iubitori de pacate atunci, numai frica le-ar fi trebuit. Iar de vreme ca asa, era randuit, ca sa fie, intre cei pastoriti, si buni si rai, cu dreptate este, dar, ca pe amandoua acestea sa le obisnuiasca invatatorul si inainte-statatorul. Ca bunatatea sa intareasca pe cei buni si intregi la minte, iar frica sa taie, deodata, rautatea celor ce gresesc. Deci, dar, acestea si cele asemenea cu acestea, necunoscandu-le vrajmasii dumnezeiescului Ioan, dobitoceste si cu necunostinta il urau pe el, si-l socoteau ca pe un om manios. Deci, de pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste, insa i se cade lui sa fie si bun si aspru, ca invatatura cea de la Sfinti parinti sa nu se ocareasca, ci, mai mult, fara primejdie si laudata sa fie, Dumnezeului nostru slava, acum si pururea!

Sinaxar 1 Martie

În această lună, în ziua întâi, pomenirea preacuvioasei muceniţe Evdochia samarineanca.

Sfânta Evdochia samarineanca era de fel din cetatea Iliopolei, care se găsea în provincia Libanului, în Frigia. A trăit pe vremea împărăţiei lui Traian. Mai întâi a dus o viaţă de desfrâu, atrăgând la sine pe mulţi care o îndrăgeau din pricina chipului ei frumos. Cu aceasta ea a adunat multă avere. După aceea însă a venit la Hristos, iar prilejul i l-a dat un oarecare monah Ghermano, pe care ea l-a auzit odată vorbind despre credinţa cea adevărată şi despre pocăinţă. Deci, fiind îmboldită de nevoia de a-şi schimba felul de viaţă, datorită şi unor descoperiri dumnezeieşti ce i s-au făcut, a fost botezată de către episcopul Teodot. Într-una din descoperirile ce i s-au făcut, s-a simţit răpită cu mintea şi s-a văzut pe sine luată de mână de un înger şi ridicată la cer, unde îngerii se bucurau cu toţii de întoarcerea ei în timp ce ceva negru şi înfiorător la vedere scrâşnea din dinţi şi striga, ca şi cum i s-ar fi făcut vreo nedreptate, dacă i s-ar fi smuls de sub puterea lui Evdochia. După ce şi-a împărţit toată averea şi a dat-o săracilor, s-a dus într-o mănăstire şi în timp ce-şi petrecea viaţa în nevoinţe duhovniceşti, fiind găsită de cei ce o îndrăgiseră mai înainte, a fost luată de acolo şi dusă înaintea împăratului, care urmase la împărăţie după Traian; dar înviind în chip minunat pe copilul acestuia a fost lăsată în pace. La mulţi ani după aceasta a fost supusă la cercetări de către Diogen, stăpânitorul Iliopolei, dar făcând iarăşi minuni, a fost lăsată în pace. Numai sub Vincenţiu, care a urmat lui Diogen, i s-a tăiat capul cu sabia pentru credinţa în Hristos. Şi aşa a luat de la Domnul cununa cea nestricăcioasă a muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Domnina, cea din Cir.

Sfânta Domnina se trăgea din părinţi binecredincioşi şi bogaţi. Încă din pruncie afierosindu-se lui Dumnezeu, s-a dedat nevoinţelor pustniceşti şi înfrânării tuturor pornirilor trupului. Căci făcându-şi o colibă lângă grădina maicii sale, a petrecut zi şi noapte în ea, udându-şi cu lacrimi neîncetat nu numai obrajii ci şi veşmintele ei cele din păr, căci de o astfel de îmbrăcăminte se slujea. Către cântările cocoşilor, intrând în biserică, laolaltă cu toată mulţimea credincioşilor, aducea lui Dumnezeu cântare de laudă. Hrana ei era lintea înmuiată în apă; şi a suferit toată osteneala aceasta a postului, cu toate că avea trup firav şi era încă de vie aproape moartă. Îşi acoperea faţa cu multă grijă cu o pânză, încât nici ea nu putea vedea faţa cuiva şi nici cineva pe a ei. Îmbrăcămintea ei de păr o acoperea până la genunchi şi grăia uşor şi gingaş cu toţi cei ce veneau la ea. Deci, petrecând în felul acesta ziua şi noaptea, în cele din urmă s-a ridicat împreună cu faptele ei cele plăcute lui Dumnezeu, la Mirele ei cel iubit, Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Antonina.

Sfânta muceniţă Antonina a suferit în Niceea, în timpul unei persecuţii sub împăratul Maximian (284-305). După ce a fost groaznic torturată, sfânta a fost aruncată în închisoare dar Maximian nu a putut-o convinge să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli.
În timpul torturilor îngerii Domnului au apărat-o pe martiră şi i-au înfricoşat pe călăi. Chiar şi când au întins-o pe un pat înroşit de foc, aceasta a rămas nevătămată prin puterea Domnului. În cele din urmă, după o mulţime de torturi au cusut-o într-un sac şi au înecat-o pe Sf. Antonina într-un lac.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Marcel şi Anton, care prin foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Silvestru şi Sofronie, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Nestorian şi Tribimiu, care de sabie s-au săvârşit.

Sfinţii Mucenici Nestorian şi Tribimiu erau din regiunea Pamfilia, Asia Mica. Ei îl propovăduiau cu mare râvnă pe Hristos în timpul unei persecuţii din timpul împărăţiei păgânului Decius (249-251).
Când sfinţii au fost aduşi în faţa curţii, guvernatorul a ordonat să se aducă în faţa lor tot felul de instrumente de tortură ca să-i sperie pe aceştia şi să se lepede de credinţa lor. Dar sfinţii le-au răspuns că nimic nu-i poate despărţi de Hristos. Atunci judecătorul mânios a dat ordin să fie torturaţi. Sfinţii au fost biciuiţi cu vine uscate de bou, au fost suspendaţi de un copac şi jupuiţi, dar cei doi nu au încetat să slăvească pe Dumnezeu. Când li s-a tăiat capul, sfinţii au primit cununile cereşti.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Harisie, Nichifor şi Agapie.

Tot în această zi pomenirea cuviosului părintelui nostru Agapie, cel ce a sihăstrit în hotarele Mănăstirii Vatopedului din Sfântul Munte.

Sfântul Agapie de la Sfântul Munte Athos era un ucenic aflat în ascultare la un Părinte care trăia în tăcere în lăcaşul Sf. Treime din Kolitsa, în interiorul Vatopedului din Muntele Athos. Când turcii au ajuns pe ţărmurile Athos-ului, aceştia l-au prins pe Agapie şi l-au dus în Magnesia unde a fost pus să muncească în lanţuri timp de 12 ani. În aceşti ani sfântul nu şi-a pierdut speranţa că se va elibera şi se ruga tot timpul Maicii Domnului să-l scape de robia amară.
Împărăteasa Cerurilor a ascultat rugăminţile robului ei şi i-a apărut în vis poruncindu-i "să se întoarcă la părintele lui fără frică". Deşteptându-se din somn, Agapie a văzut lanţurile căzute şi uşile deschise. Fără să mai stea pe gânduri a plecat spre Muntele Athos. Părintele văzându-l, s-a umplut de durere gândindu-se că a fugit de la stăpânul său: "Ai înşelat pe Hagarene" îi spuse, "dar pe Dumnezeu nu-L poate înşela nimeni. Dacă vrei să te mântuieşti, întoarce-te la stăpânul tău şi-i slujeşte lui". Sf. Agapie s-a întors fără să cârtească. Musulmanul s-a mirat tare când l-a văzut pe Agapie că se întoarce şi, la auzul poveştii sale, acesta a rămas impresionat de virtutea părintelui lui Agapie şi de nobleţea credinţei creştine. Atunci stăpânul şi-a luat cu el pe cei doi fii ai săi şi au mers împreună cu Agapie la Sf. Munte.  Acolo ei s-au botezat şi s-au călugărit, petrecându-şi viaţa în sfinţenie pana la sfârşitul vieţii. Sf. Agapie a trăit în secolul al XIII-lea.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Sfânta Evdochia

Cea care femeie a păcatului mai înainte a fost,

Mai apoi cu pocăinţa s-a îmbrăcat,

Şi înaintea lui Dumnezeu

În genunghi pururea a stat,

La rugăciune cu lacrimi.

Satan de furie a urlat

Şi către ceruri necuratul glas şi-a ridicat:

„O, Mihaile, cerescule arhanghel,

Tu care grăieşti dreptatea,

Nedrept către mine eşti

Căci staulul meu cu desăvârşire

Tu mi-l goleşti!

Şi încă şi pe ultima oaie mi-o răpeşti!

Ce-ţi trebuie această preadesfrânată?!

Eu în Hades am fost aruncat

Şi pentru o mică nesupunere, acolo, în chinuri veşnice mă perpelesc!

Dar ale acesteia păcate sunt adânci ca marea

Care înghite tot ce se apropie de ea.”

Astfel grăieşte răutatea veche

Când omul de bunătate vrea să se ţină,

Ea pe tot omul care se căieşte îl învăluie în ispită.

Dar Mihail, păzitorul penitenței,

Cu îngerii lui de Evdochia se apropie

Şi sub a sa pază o acoperă.

Cu răsuflarea lui, Mihail pe demoni departe îi alungă.

O cântare cerească atunci din ceruri se aude:

„Aşa binevoit-a harul lui Dumnezeu,

Ca fiecare om ce de al său trecut se pocăieşte

Să fie primit în braţele Tatălui,

Şi iertare să primească.

Pocăinţa întregii omeniri îi este adusă,

Precum şi mântuirea.

Acestea două voinţa Domnului sunt,

Milostivirea şi voia Lui.

A Lui bună voire sfântă

Pe a lui Satan rea-voire

Cu desăvârşire o calcă”.

Cugetare

Tot creştinul trebuie să-şi împodobească viaţa cu credinţa şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu.

Aşa cum se vede din viaţa Sfântului Agapie, Dumnezeu îi proslăveşte pe cei credincioşi şi ascultători.

Tânăr frate de mănăstire fiind, Sfântul Agapie a căzut totuşi în mâinile piraţilor, dus în Asia şi vândut unui arab. Timp de doisprezece ani Agapie a rămas cu răbdare şi linişte în acea sclavie şi timp de doisprezece ani s-a rugat cu osârdie Maicii Domnului să-l scape din ea şi să-l ducă înapoi la mănăstirea lui. Într-o noapte Fecioara de Dumnezeu Născătoare i s-a înfăţişat şi i-a spus: „Ridică-te şi ieşi fără teamă la Muntele Athos, la bătrânul tău”. Agapie s-a sculat şi a venit la bătrânul său în Athos, Muntele cel Sfânt. Când Avva l-a văzut pe Agapie, s-a întristat, crezând că a fugit de la stăpânul lui. El i-a spus:

„Fiule Agapie, ţi-ai înşelat stăpânul, dar pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. În ziua Înfricoşatei Judecăţi tu va trebui să dai socoteală de acei bani pe care stăpânul tău i-a plătit ca să-i slujeşti lui. Trebuie aşadar să te întorci şi cu credinţă să-ţi slujeşti stăpânul mai departe.”

Agapie, fiul cel ascultător, cu grăbire s-a întors în Asia, s-a înfăţişat stăpânului lui şi i-a povestit totul. Arabul aflând acestea a rămas uluit, învins cu totul de înălţimea comportării creştine. El a dorit să-l vadă pe Avva, povăţuitorul şi părintele fratelui Agapie. Arabul a sosit la Sfântul Munte însoţit de cei doi fii ai săi. Aici, el şi fii lui au luat Sfântul Botez. Toţi trei au primit tainicul cin al călugăriei. Ei au rămas în Sfântul Munte până la moartea lor, ducând o viaţă foarte strictă, de post, rugăciune şi ascultare, mai întâi sub povăţuirea bătrânului Avvă, iar după plecarea acestuia la cele de sus, sub povăţuirea lui Agapie. Astfel, cei care mai întâi fuseseră sălbatici proprietari de sclavi s-au făcut cu dragoste ascultători deplini ai foştilor lor sclavi, credincioşi voii lui Dumnezeu şi cu totul supuşi Sfântului Agapie.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpânul Hristos la Cina cea de Taină:

• La cum a spălat El picioarele ucenicilor, învăţându-ne astfel pe noi smerenia şi dragostea unul faţă de celălalt;
• La cum Petru, cel mai credincios, s-a ruşinat şi nu a vrut să-L lase pe Stăpânul  să-i spele picioarele;
• La cum Iuda, necredinciosul şi trădătorul, nu s-a ruşinat şi nu a refuzat ca Stăpânul să-i spele picioarele;
• La cum chiar şi astăzi, credincioşii primesc nenumăratele daruri de la Dumnezeu cu sfială şi ruşine, iar necredincioşii, care şi ei primesc aceleaşi nenumărate daruri de la Dumnezeu, o fac fără sfială şi fără ruşine, ba chiar dau şi glas nemulţumirii lor faţă de Dumnezeu.

Predică

Despre ştiinţă şi lucrarea cu fapta a celor ştiute – „Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13: 17).

Cel mai important aspect al acestor cuvinte, fraţilor, este că:

Domnul nu răsplăteşte ştiinţa, ci facerea cu lucrul a celor ştiute.

Căci El nu le spune apostolilor: „Fericiţi sunteţi că ştiţi toate acestea”. Unii învăţători păgâni care concep mântuirea numai în termeni de ştiinţă şi cunoaştere au grăit într-adevăr astfel, crezând şi propovăduind că deţinerea ştiinţei este adevărata fericire. Dar Stăpânul nostru zice altfel: Fericiţi sunteţi dacă le veţi face. Ştiinţa mântuirii ne-a fost dăruită de însuşi Stăpânul Hristos, şi nimeni nu poate ajunge la ea prin propriile lui eforturi. Unii dintre vechii filosofi greci au spus că omenirea nu poate ajunge la cunoaşterea adevărului şi nici nu poate fi mântuită, dacă Dumnezeu însuşi nu vine să coboare pe pământ. Domnul nostru a venit şi a coborât pe pământ printre oameni şi le-a arătat lor această cunoaştere a adevărului.

Oricine primeşte această cunoaştere primeşte de asemenea şi obligaţia de a o împlini cu fapta.

O, cât de mult mai uşor le va fi la Înfricoşata Judecată celor care nu au primit această cunoaştere şi deci nu au avut cum să o împlinească, decât celor care au primit-o dar au fost neglijenţi şi nu au împlinit-o cu fapta!

O, mult mai uşor le va fi la Judecata de Apoi pagânilor celor neînvăţaţi decât creştinilor celor cunoscători!

Stăpânul nostru S-a arătat pe El însuşi a fi nu doar Cel Care cunoaşte ci de asemenea Cel care împlineşte cu fapta. Cunoaşterea Lui desăvârşită este îngemănată cu a Sa desăvârşită împlinire cu fapta, înaintea ochilor ucenicilor Săi. El personal Şi-a împlinit toate poruncile Sale. Porunca iubirii şi smereniei a dat-o când a spălat însuşi picioarele ucenicilor Săi. El după aceea a poruncit ca astfel să-şi spele şi ei picioarele unii altora. Stăpânul nostru Hristos nu a locuit între oameni spre a-i murdări pe ei, ci spre a-i curăţi şi spăla. El nu a murdărit niciodată pe nimeni, ci i-a curăţit pe toţi cei care au dorit curăţirea.

Oare cu ce ruşine nu ar trebui să ne acoperim văzând cum ne străduim atât de mult să ne curăţim pe noi înşine, dar de două ori pe atâta ne străduim să-i murdărim pe alţii?

O fraţilor, noi îi murdărim chiar pe fraţii noştri de sânge. Chiar Hristos plânge când ne vede cum noi murdărim cu noroiul ponegririi şi bârfei pe cei pe care El i-a spălat cu scump Sângele Său.

O, Doamne, iartă-ne! Căci zilnic păcătuim împotriva fraţilor noştri. Să-i faci pe aceştia, Stăpâne, pe care noi îi murdărim, mult mai strălucitori decât noi când vei veni întru Împărăţia Ta, căci Drept eşti Tu şi vezi toate! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Luna februarie in 29 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian (+439).

    Sfantul Ioan Cassian s-a nascut in Dobrogea, prin anul 360. Inca din frageda tinerete s-a facut monah intr-o manastire din Betleem si, avand deosebita istetime a mintii si multa osardie spre intelepciune si spre dumnezeiestile carti, a strabatut, mai intai, toata elineasca filosofie si a cunoscut desavarsit, pe cat se poate, si tainele dumnezeiestii credinte. Totodata si-a infrumusetat si viata sa cu fecioria, curatia, bunul obicei si toata fapta buna, agonisindu-si astfel o minunata filosofie a vietii.

    Deci, auzind el de viata inalta a pustnicilor, care traiau in pustietatile Egiptului, a avut o mare dorinta sa-i vada si, primind ingaduinta, a plecat pe la anul 385, impreuna cu un bun prieten al sau, Gherman, si a vizitat patria anahoretilor, Egiptul. Acolo, a intrat indata intr-o manastire din pustia Schitiei si s-a dat pe sine la ascultare si la toata monahiceasca osteneala, indeletnicindu-se cu viata cea aspra a nevointelor si a postirilor pustnicesti. Si, la dreapta socoteala venind, s-a departat la loc pustiu, la liniste; si a petrecut asa, nu putina vreme, deprinzandu-se intru cunoasterea ispitelor si luptandu-se cu toate nevoile.

    Voind apoi sa traga si mai mult folos de la sfintii parinti ai pustiei, a iesit din acea liniste si a strabatut, in doua randuri, impreuna cu fratele Gherman, locurile si oamenii cei mai de seama din pustietatile Egiptului: Schitul, Tebaida, Nitria s.a. Calatoriile lor tineau pana aproape de sapte ani fiecare. Au putut intreba si aduna astfel cuvinte, marturisiri, descoperiri fara pereche, din viata celor mai mari oameni induhoviciti, din vremea aceea, avand tot timpul de trebuinta.

    Prin anul 400, s-au dus amandoi la Constantinopol, unde au ascultat cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur si unde Sfantul Cassian a fost sfintit ca diacon, de insusi dumnezeiescul patriarh, si a fost folosit, o vreme, pentru slujirea Bisericii din Constantinopol. Pe la 405, cei doi prieteni se aflau la Roma, intru apararea Sfantului Ioan Gura de Aur, patriarhul Constantinopolului, care, in anul 404, fusese surghiunit, a doua oara, la Comane, unde a si murit.

    Pe la anul 415, il gasim pe Sfantul Cassian preot, statornici la Marsilia, unde a intemeiat doua manastiri, una pentru barbati si alta pentru femei. Tot aici, la cererea unor episcopi din Galia, Sfantul Cassian a scris doua carti. Cea dintai carte a lui Cassian: Asezamintele vietii de obste a calugarilor, priveste mai mult viata cea dinafara a calugarilor si curatirea lor de patimi, iar, a doua carte, Convorbiri cu parintii pustiei, priveste cu deosebire viata launtrica a monahilor: gandul neincetat la Dumnezeu si lupta oamenilor pentru indumnezeirea lor, scopul vietii crestinesti.

    Si asa, acest minunat barbat, ani multi vietuind si lasand monahilor mult folos cu scrierile sale, s-a dus la vesnicele locasuri, punte facandu-se intre Rasaritul si Apusul crestinatatii. Dumnezeului nostru, slava!
 



Intru aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan, ce s-a numit Versanufie (sec. V).     Cuviosul Ioan era de neam din Palestina si, cand s-a botezat, avea optsprezece ani si a luat chipul monahicesc si in pustniceasca viata s-a deprins, apoi, pentru multele lui fapte bune a fost pus arhiepiscop in Damasc. Si petrecand catava vreme in arhiereasca treapta si socotind ca si-a pierdut folosul vietii monahicesti, Cuviosul a lasat episcopia si, tainuindu-se de toti, a iesit de acolo si a mers in Alexandria, numindu-se pe sine Versanufie, ca sa nu fie stiut de nimeni. Iar din Alexandria, s-a dus la muntele Nitriei, ca un biet sarman si s-a inchinat egumenului, rugandu-se sa-l primeasca pe el la slujirea batranilor. Iar acesta, primindu-l, i-a dat lui imbracaminte monahiceasca si slujea el fratilor, in toate zilele, iar noaptea, fara de somn, o petrecea la rugaciune. Iar dupa Utrenie, luand de la toate chiliile cofele si urcioarele, se ducea la rau si, luand apa, le aducea si punea vasele langa chilia fiecarui batran.

    Si era acolo un monah, neintreg la minte, care multe suparari facea Sfantului, cu porecliri de ocara, numindu-l pe el si cu laturi udandu-l. Ba, din indemnarea diavolului, i-a spart peretele chiliei si slobozea tot felul de necuratii pe rogojina lui, incat totdeauna era acolo murdarie. De aceasta instiintandu-se, egumenul a chemat pe acel frate si voia sa-l pedepseasca pe el. Si, cazand Varsanufie la picioarele egumenului, cu lacrimi le uda, luand pricina asupra sa si zicand "Eu ma impotrivesc fratelui si-l pornesc pe el spre manie, deci, iarta-l pe el, pentru Domnul". Si asa l-a izbavit pe fratele de pedeapsa.

    Dupa aceasta, a fost cunoscut de Cuviosul Teodor al Nitriei si, lasand muntele a fugit in Egipt si acolo a luat darul inaintevederii, cat si gandurile omenesti le stia si a slobozit Biserica de eretici. Si multe carti de suflet folositoare scriind, a adormit cu pace, intru Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu tatal si cu Sfantul Duh se cuvine cinste si slava in veci. Amin.
 

Sinaxar 29 Februarie

În aceastã lunã, ziua a douãzeci si noua, pomenirea preacuviosului pãrintelui nostru mãrturisitorul Casian Romanul.

Acest sfânt era din cetatea Romei si se trãgea din pãrinti luminati si vestiti. Încã de mic copil el a avut mare dragoste de învãtãturã si de vorbire. Cu râvna si cu ascutirea mintii sale a strãbãtut toatã învãtãtura elineascã, deprinzând în chip desãvârsit filozofia si astronomia, învãtând bine si dumnezeiasca Scripturã, cunoscând-o foarte îndeaproape si desãvârsit. Si vrând sã-si împodobeascã viata cu curãtia fecioriei, iesind din patria sa a intrat într-un schit si s-a fãcut monah, dându-se pe sine la toatã ascultarea. Deprinzându-se acolo cu tot felul de petrecere grea, si obisnuindu-se cu nevointele si pentru multa sa ascultare ajungând la desãvârsitã chibzuialã, s-a retras în sihãstrie si petrecând acolo multi ani si topindu-se pe sine în toatã smerenia, a trecut la mai multã ispitã si nevointã. Apoi, iesind din sihãstrie, a înconjurat toate mânãstirile Egiptului si ale Tebaidei si muntele Nitriei si al Asiei, Pontul si Capadocia si tot Rãsãritul, adunând de acolo vietile tuturor pãrintilor si petrecerile si nevointele lor, mai mult de cum adunã ceara pecetile inelelor. Si aceasta o adeveresc lucrãrile cele scrise de dânsul, care sunt pline de toatã iscusinta si întelepciunea si folosul. A mai scris si alte asemenea învãtãturi, pe care, dacã le va citi cineva cu socotealã, multã roadã va avea într-însele si mult folos va dobându; si va cunoaste dintr-însele si viata si obiceiurile scriitorului. Deci, astfel vietuind acest minunat om si asa petrecând, cãtre locasurile cele de dincolo s-a mutat.

Tot în aceastã zi, pomenirea preacuviosului pãrintelui nostru Gherman din Dobrogea, însotitorul sfântului Cassian Romanul.

Acest sfînt si purtator de Dumnezeu Gherman s-a nascut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din parinti straromâni, fiind din acelasi sat si contemporan cu Sfîntul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerata vatra strabuna a acestor doi sfinti daco-romani de la gurile Dunarii.
Parintii si stramosii lor erau crestini din primul secol, fiind botezati în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfîntul Apostol Andrei si de ucenii lui, care au semanat cuvîntul Evangheliei lui Hristos în jurul Marii Negre si în Scitia Mica, adica Dobrogea de astazi.
Dupa ce a învatat carte în satul natal si pe lînga Episcopia Tomisului, împreuna cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten si împreuna-vietuitor pîna la moarte, s-a dus sa deprinda învatatura Sfintilor Parinti în partile Constantinopololului. Apoi, tot împreuna, au intrat în viata monahala, la una din manastirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde straluceau mari ierarhi si purtatori de Dumnezeu, ca Sfintii Bretanion si Teotim.
Dorind o viata mai înalt duhovniceasca în Hristos, s-a dus împreuna cu fericitul Casian sa se închine Cuviosilor Parinti ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. Dupa ce au vizitat pe marii sihastri de acolo si au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreti egipteni, învatînd de la ei neîncetata rugaciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri si s-au închinat la mormîntul datator de viata al Domnului nostru Iisus Hristos.
S-au nevoit apoi un timp în manastirile din Constantinopol, în preajma Sfîntului Ioan Gura de Aur, care i-a hirotonit pe amîndoi - Sfîntul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.
În anul 403, cînd unii ierarhi si dregatori din Rasarit, îndemnati de împarateasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfîntului Ioan Gura de Aur cerînd sa-l depuna din treapta, atunci si Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apararea marelui ierarh.
Acest mare nevoitor era atît de cinstit de prietenul sau, Sfîntul Ioan Casian, încît îl numea, în cartea sa "Convorbiri cu Parintii din Pustie", "Sfîntul Parinte Gherman". El a contribuit mult la întarirea vietii monahale în Dobrogea, din Italia si din Galia.
Dupa o aspra si îndelungata nevointa duhovniceasca, ajungînd la masura sfinteniei, Cuviosul Parintele nostru Gherman a raposat la Roma, prin anii 405-415, dîndu-si sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, plin de zile si de harul Duhului Sfînt. Pentru viata lui aleasa, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfintilor Parinti, la 20-21 iunie 1992, cu data de praznuire la 29 februarie, iar cînd nu sînt ani bisecti, la 28 februarie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Grigorie Dialogul, despre slujirea cuvantului.     Zis-a Sfantul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decat rugaciunea este propovaduirea cuvantului, adica a ajuta pe cuvantul invataturii, ca, a intoarce pe pacatosi la pocainta, mai mult este, decat a invia un mort. Ca intru inviere se scoala trupul si iarasi moare, iar intru pocainta se scoala sufletul, care vietuieste in veci. Dar, inca si din Evanghelie poti cunoaste cu adevarat grairea aceasta. Ca, iata, a inviata Dumnezeu pe Lazar trupeste, dar Scriptura nu ne spune ce a facut trupul inviat al lui Lazar. Insa, a inviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; si cate n-a facut sufletul lui Pavel! A facut puteri multe cu invataturile sale."
 



Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian, despre dreapta socoteala si despre marturisire.     Calatorind pe la sfintii parinti cei din Schit, am mers si la ava Moise, barbat inalt la fapta buna si la cele dumnezeiesti intelept. Si, apropiindu-ne, dupa oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am intrebat pe dansul: "Cum se cuvine a face marturisirea gandurilor. Ca, de multe ori pricina de rusine este si acoperamant de vatamatoare evlavie obisnuieste a ne naste noua lucrul acesta, ca, adica, unii din parinti, auzind ganduri de la frati, nu numai ca nu-i tama­duieste, ci ii si defaima si in deznadajdu­ire ii aduc, precum si noi insine am cu­noscut, ca s-a intamplat aceasa in partile Siriei. Ca un frate si-a spus gandurile sale, unuia din batranii de acolo, cu toata cin­stea si adevarul, fara de rusine dezgolin­du-si ascunzisurile inimii sale. Iar acesta, indata ce a auzit, a inceput a se mania si a se porni asupra fratelui, ocarandu-l pen­tru acest fel de ganduri rele, incit din aceasta pricina, multora, le-a fost rusine a-si mai descoperi gandurile lor batranilor."

    Si Ava Moise a zis: "Bine este a nu ascunde gandurile tale fata de parinti, dar, nu orcui s-ar intampla a le spune, ci ba­tranilor celor duhovnicesti, si care au dreapta socoteala, se cade a le descoperi, iar nu celor albiti numai de vreme. Ca mul­ti la varsta privind si gandurile lor vestin­du-le, in loc de vindecare, in deznadajdu­ire au cazut, din pricina neiscusintii celor ce-i ascultau. Ca, iata era un oarecare din frati, foarte sarguitor, care tare fiind su­parat de duhul desfranarii, a venit la un batran si i-a spus gandurile sale. Iar acela, auzind si neiscusit fiind, maniindu-se, zi­cea ca este ticalos fratele si nevrednic de cinul calugaresc, fiindca a primit astfel de ganduri. Acestea auzind fratele, dezna­dajduindu-se, si lasand locul, s-a intors in lume. Dar, din iconomia lui Dumnezeu, l-a intalnit Ava Apolos, cel mai iscusit din ba­trani, care, vazandu-l tulburat si foarte po­somorat, l-a intrebat pe el, zicand : Fiule, care-i pricina acestei mahniri atat de mari? lar el, la inceput, din multa lui intristare, n-a raspuns nimic. Dar, mai pe urma, mult fiind rugat de batranul, a spus cele despre sine, zicand: De multe ori pe mine ma supara gandurile si, mergand, le-am spus cutarui batran si, dupa cuvantul lui, nu-mi mai am nadejde de mantuire. Deci, deznadajduindu-ma, ma duc in lume. Acestea auzind, Ava Apolos mult il man­gaia si il sfatuia pe fratele, zicand : Nu te mira fiule, nici nu te deznadajdui. Ca eu, la aceasta varsta a batranetii fiind, foarte suparat sunt de aceste ganduri. Drept aceea, nu te scarbi pentru acest fel de infocare, care nu atat prin silinta omeneasca se tamaduieste, cat prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ci, numai ziua de astazi daruieste-mi-o mie si intoarce-te la chilia ta. Si a facut fratele asa. Iar Ava Apolos a mers la chilia batranului celui ce dezna­dajduise pe fratele si, stand afara, s-a ru­gat lui Dumnezeu eu lacrimi, zicand: Doamne, Cela ce aduci ispite spre folos, intoarce razboiul fratelui asupra acestui batran, ca, prin incercare, sa invete la ba­tranetele lui cele ce in lunga vreme n-a invatat, ca sa patimeasca si el cu cei ce sunt ispititi. Si, dupa ce a sfarsit rugaciunea, a vazut un arap, stand aproape de chilie si slobozind asupra batranului sageti, de care ranindu-se, indata se invartea ca intr-o betie, incoace si incolo, neputand suferi si iesind din chilie se ducea in lume, pe aceeasi cale ca si tanarul. Iar Ava Apolos, intelegand cele ce se facusera, l-a intampinat, zicand : "Unde te duci? Si care este pricina tulburarii acesteia, ce te-a cuprins? Iar el, simtind ca Sfantul cunoaste cele despre dansul, de rusine, nimic nu graia. Si i-a zis Ava Apolos: Intoarce-te la chilia ta si, de aici inainte, cunoaste-ti neputinta ta si da-ti seama ca sau nu ai fost stiut de dia­vol sau ca nu ai fost luat in seama de el si de aceea nu te-ai invednicit de lupta cea eu el. Si, ce zic cu, lupta, ca, o lovitura a lui, de o zi, n-ai putut sa o suferi. Aceasta, insa, ti s-a intamplat, pentru ca, pe un ta­nar, care se lupta cu vrajmasul nostru, primindu-l pe el, in loc sa-l imbarbatezi la lupta, in deznadajduire l-ai aruncat, nesocotind porunca cea inteleapta, care zice: "Izbaveste pe cei dusi la la moarte si de a rascumpara pe, cei ucisi, nu cruta." (pilde 24, 11). Precum si pilda Mantuito­rului nostru, Care zice: "Trestia strivita nu o frange si inul ce fumega nu-l va stinge" (Matei, 12, 20). Ca nimeni n-ar putea su­feri bantuielile, vrajmasului si nici fierberea cea infocata a firii a o stinge, daca da­rul lui Dumnezeu n-ar strajui, neputinta omencasca. Deci, dupa ce s-a implinit aceasta iconomie mantuitoare pentru noi, cu rugaciuni de obste sa ne rugam lui Dumnezeu, ca si biciul cel lasat asupra ta, sa-l dea inlaturi. Ca, El face sa doara si iar tamaduieste, raneste si mainile Lui vindeca, smereste si inalta, omoara si inviaza, po­goara in iad si ridica. Acestea zicand si rugandu-se, indata l-a izbavit pe el de razboiul cel adus asupra lui si-l sfatuia, ca sa ceara de la Dumnezeu, sa-i dea limba de invatatura, ca sa stie, la vreme, cand se cade sa spuna cuvant.

    Deci, din toate cele zise, cunoastem ca nu se va gasi alta cale mai temeinica de mantuire, ca aceasta, adica a descoperi gandurile sale parintilor celor mai cu dreapta socoteala si, de la dansii, a se in­druma spre fapta buna, iar nu a urma gandului si judecatii sale. Si nici nu tre­buie, de ar da cineva din intamplare, peste vreun batran neiscusit pentru aceasta, sa fuga si sa nu-si marturiseasca gandurile sale parintilor celor mai iscusiti sau sa defaime invatatura stramosilor. Ca si ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu si de la Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind miscati, au dat urmasilor randuiala de a intreba pe cei ce mai inainte au calatorit pe acest drum. Si din multe alte locuri, care sunt in Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, este cu putinta a ne invata, dar, mai ales, din istoria Sfantului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa si invrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii si gandurilor sale, ci, o data si de doua ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat la batranul Eli si prin invatatura lui a fost asezat in randu­iala si indrumat, cum trebuie sa raspunda lui Dumnezeu. Si asa, pe Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a voit sa fie invatat prin punerea in randuiala si prin porunca batra­nului, fiindca, prin aceasta, avea sa fie po­vatuit spre smerenie. Inca si pe Pavel, pe care Hristos lisus l-a chemat si Care putea indata sa-i deschida ochii si a-i face cu­noscuta si calea desavarsirii, Domnul l-a trimis, totusi, la Anania si i-a poruncit ca, de la dansul, sa afle calea adevarului, zi­cand: "Scoala-te si intra in cetate si acolo ti se va spune tie ce trebuie sa faci", (Fapte, 9, 6). Prin aceasta, ne invata sa urmam povatuirea celor buni, ce mai ina­inte de noi au calatorit pe acest drum. Fiindca fiecare ar fi vrut, asemenea cu Pavel, sa fie povatuit spre adevar de Dum­nezeu, iar nu prin parinti, lar Apostolul cu insusi fapta sa, a aratat, ca acestea, asa sunt, zicand: "Ca m-am suit la Ierusalim ca sa vad pe Petru si pc lacov si le-am aratat lor Evanghelia pe care o propova­duiesc, ca nu cumva in desert sa alerg sau sa fi alergat". (Gal. 1, 18), macar ca umbla impreuna cu el darul Duhului Sfant, prin puterea semnelor ce facea.

    Deci, cine este asa de mandru si de trufas, incat cu socoteala si judecata sa sa umble, cand insusi vasul alegerii marturi­seste ca are trebuinta de sfatuirea Aposto­lilor, celor de mai inainte decat dansul? Prea aratat, dar, si prin aceasta, s-a do­vedit ca la nimeni Domnul nu descopera calea, desavarsirii, fara numai celor ce sunt povatuiti, spre aceasta, prin parintii du­hovnicesti, precum zice si Proorocul: "Intreaba pe Tatal tau si-ti va grai tie, pe cei batrani ai tai, si-ti vor spune tie" (Deut. 32, 7). Asadar, cu toata puterea si cu toata sarguinta, suntem datori sa agoni­sim intru noi darul cel bun al dreptei so­cotiri, care va putea sa ne pazeasca nevatamati de de trecerea peste masura in amandoua partile. Ca, precum zic parintii, iesirile peste masura in amandoua partile, la fel sunt de vatamatoare, si trecerea, peste masura, a postirii si saturarea imbuibarii pantecelui, si nemasura privegherii si satiul somnului si celelalte treceri peste masura, toate vatama. Ca am cunoscut pe unii, care de imbuibarea pantecelui s-au biruit, dar pe postirea, cea peste masura s-au surpat si intr-o aceeasi patima a imbuibarii pantecelui au alunecat, din pricina slabiciunii ce s-a facut, din postirea cea fara masura. Inca, si eu tin minte ca am patimit odata ceva in acest fel si, pana intru atata m-am infranat, incat am uitat pofta de hrana si doua, trei zile am ramas nemancat si nicidecum n-am dorit hrana, de nu m-ar fi indemnat altii spre aceasta. Si, iarasi, din bantuiala diavolului, asa s-a departat somnul de la ochii mei, incat, multe nopti, fara somn petrecand, ma rugam Domnului, ca sa iau putin somn. Dar, mai greu m-am primejduit pentru nemancarea si privegherea cea fara masura, decat pentru imbuibarea pantecelui si saturarea somnului."

    Cu acest fel si atat de mari invataturi ne-a veselit pe noi Sfantul Moisi, incat, folosindu-ne, am proslavit pe Domnul, Care da atata intelepciune celor ce se tem de Dansul. Caruia se cuvine cinstea si stapanirea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
 



Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ascultare.     Un mare batran avea un ucenic, care, la el, facea multa ascultare. Deci, intr-una din zile, l-a trimis pe el batranul la o slujire, dandu-i lui si putine paini, ca merinde. Iar el, ducandu-se si implinind porunca, s-a intors, aducand si painile. Si, vazand painile, batranul i-a zis: "Pentru ce fiule, nu ai mancat painile?" Iar el, facand metanie a zis batranului: "Iarta-ma, ava, dar nu mi-ai zis sa le mananc si, pentru aceasta, nu le-am mancat." Si, batranul, minunandu-se de socotinta cea dreapta a fratelui, l-a binecuvantat pe dansul.

    Acestui frate, dupa adormirea batranului sau, postind el patruzeci de zile, i-a venit un glas din cer, zicandu-i: "Peste orice fel de boala vei pune mainile tale, se va tamadui." Si, dimineata facandu-se, dupa iconomia lui Dumnezeu, iata, un om cu femeia lui, care avea o boala foarte grea. Si-l ruga pe dansul sa o tamaduiasca. Deci, dupa multa rugaminte, de-abia plecandu-se, si-a pus mana sa si, insemnandu-i rana cu semnul crucii, numaidecat s-a tamaduit. Si de atunci multe semne a facut Dumnezeu printr-insul, nu numai in viata, ci si dupa moartea lui. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna lui februarie in 28 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Vasilie Marturisitorul, cel ce a patimit impreuna cu Sfantul Procopie.

    Acesta a vietuit pe timpul nelegiuitului imparat Leon Isaurul si era din aceeasi manastire cu Sfantul Procopie Decapolitul. Deci, petrecea in obstea fratilor cu fapte bune pustnicesti, cu viata cuvioasa si cu dreapta credinta.
    Ivindu-se lupta contra Sfintelor Icoane, a stat cu multa tarie impotriva taberelor ratacirii. Drept aceea, a fost prins si multe chinuri patimind, l-au aruncat in temnita, unde a indurat si mai cumplite chinuri. Si avand intr-ajutor si pe dumnezeiescul Procopie, neincetat a propovaduit adevarul, pana la sfarsit. Si a fost strujit si Sfantul Vasilie, ca si Sfantul Procopie, cu unghii de fier, peste tot trupul si a petrecut in lanturi, nu putina vreme, neprimind a se invoi cu erezia.
    Iar cand a murit tiranul imparat Leon, slobozit a fost din lanturi si din temnita si Sfantul Vasilie, impreuna cu Sfantul Procopie si cu alti marturisitori ai dreptei credinte. Si s-a intors el la manastirea sa, la aceleasi pustnicesti osteneli, ca si mai inainte, pe multi indreptand la cunostinta adevarului si la viata placuta lui Dumnezeu.
    Iar dupa multi ani, venind la fericitul sau sfarsit, cu rugaciuni si cu multumiri, s-a dus el veselindu-se, catre Dumnezeu, pe Care din tinerete L-a iubit.
 


Intru aceasta zi, pomenirea Sfintelor femei Chira si Marana.     Patria acestora era Veria, cea dinspre rasarit, fiind din neam stralucit si ales, iar cresterea lor, potrivita cu neamul. Ci, pe toate acestea defaimandu-le, au intrat intr-o casuta mica, careia i-au astupat usa cu lut si cu pietre si, lasand numai o ferastruica, prin care primeau inlauntru hrana cea de nevoie, vorbeau cu femeile care mergeau catre dansele, inaltand lauda lui Dumnezeu. Si toata vremea cea de peste an, o petreceau in liniste; si numai in vremea Cincizecimii vorbeau. Si singura Marana vorbea cu cele ce mergeau la ele, iar glasul Chirei nimeni, vreodata, nu l-a auzit. Si purtau pe trupul lor lanturi de fier foarte grele si imbracamintea le era foarte mare, incat le acoperea cu totul picioarele si trupul.
    Cu asemenea chip vietuind, au savarsit patruzeci si doi de ani; cu postire si cu suferirea rabdarii, atat s-au nevoit, incat gustau hrana o data la patruzeci de zile, timp de trei ani intregi, iar in ceilalti trei ani, o data la trei saptamani, precum dumnezeiescul Daniil. Ci si la purtatorul de viata Mormant al lui Hristos, ducandu-se, nici cum n-au gustat hrana, pana ce au savarsit inchinaciunea, si iarasi, intorcandu-se, fara a manca, au incheiat calatoria; iar lungimea caii era de douazeci de zile de mers. Si ducandu-se inca si la biserica cea din Isauria, a bunei biruitoarei Mucenite Tecla, asemenea au facut; s-au dus si s-au intors fara a manca.
    Deci, acestea, cu asemenea vietuire impodobind neamul femeilor, au alergat catre Domnul, pe Care-L doreau.

Sinaxar 28 Februarie

În această lună, ziua a douăzeci şi opta, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Vasile, cel ce a pătimit împreună cu sfântul Procopiu.

Acest cuvios a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, luptătorul împotriva sfintelor icoane. Lăsând el lumea şi cele din lume, s-a făcut monah. Şi a petrecut mai întâi în nevoinţă, iar mai târziu văzând în primejdie cinstirea sfintelor icoane, a stat cu hotărâre împotriva sfărâmătorilor de icoane. Pentru aceea a fost prins şi foarte chinuit, fiindcă nu s-a înduplecat cu firea, ci a propovăduit adevărul până la moarte, având ajutător şi pe dumnezeiescul Procopiu. Drept aceea a fost chinuit rău şi apoi băgat în temniţă. După moartea tiranului însă ieşit din temniţă şi iarăşi cu aceeaşi petrecere şi nevoinţă s-a ostenit îndemnând spre dreapta credinţă în multe vremi. Apoi bucurându-se şi mulţumind, se mută către Dumnezeu, pe Care din pruncie L-a dorit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Proteriu, arhiepiscopul Alexandriei.

Acest fericit a fost preot al Bisericii din Alexandria. Şi adunându-se cu alexandrinii ce veniseră în Constantinopol şi mult nevoindu-se împreună cu sfinţii părinţi împotriva eresurilor a fost pus de sobor episcop al Alexandriei. Partizanii lui Eutihie şi ai lui Nestorie, revoltându-se şi ameninţând că vor opri aducerea grâului la Alexandria, evlaviosul împărat Marcian, a poruncit să ducă grâul nu la Alexandria, ci la Pedusia, folosindu-se de plutirea pe Nil. Pentru aceasta alexandrinii pierind de foame, au pus mijlocitor către împăratul, pe arhiereu, la ale cărui mijlociri plecându-se împăratul, iarăşi a poruncit să se pogoare grâul la Alexandria. Iar după săvârşirea din viaţă a prea evlaviosului împărat Marcian, un oarecare Timotei, supranumit Eluros, pândind într-o noapte întunecoasă şi ducându-se la chiliile monahilor, pe la miezul nopţii, zicea despre sine că este înger, şi le poruncea să se depărteze de împărtăşirea cu Proteriu. Şi ei, ca nişte oameni simpli, lăsându-se înşelaţi, au ridicat tulburarea împotriva arhiereului, care, fugind, a văzut pe dumnezeiescul prooroc Isaia zicându-i: întoarce-te şi eu aştept ca să te primesc pe tine. Cu aceasta i s-a arătat silnica lui moarte. Căci întorcându-se şi intrând în dumnezeiasca colimvitră, acolo a fost spintecat de aceia cu trestii ascuţite. Apoi în locul lui Proteriu, a fost hirotonit Timotei, care îi înşelase şi pe care l-au suit în scaunul arhieresc. Iar Leon cel Mare, care a împărăţit după Marcian, fiind înştiinţat de aceasta, a poruncit ca Timotei să fie dat în stăpânirea episcopilor ca să-l judece canoniceşte. Şi aceia dezbrăcându-l de cinstea arhierească, l-au surghiunit la Gangra; iar pe mirenii ce fuseseră părtaşi la uciderea lui Proteriu, pedepsindu-i împăratul, cu bătăi şi cu închisori şi cu ciuntiri de mădulare, a poruncit să fie hirotonit episcop al Alexandriei un alt Timotei, dreptcredincios, supranumit Salofachiolul. Şi aşa a luat sfârşit cearta de acolo.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nestor.

Acest mucenic a trăit pe vremea împăratului Deciu, şi a ighemonului Publiu, în Perga Pamfiliei. Pentru că cinstea pe Hristos, a fost prins de mai-marele Irinah, şi adus la ighemon, înaintea căruia mărturisind credinţa în Hristos, a fost răstignit, şi cu glasuri de mulţumire către Dumnezeu a strigat şi pe credincioşi întărindu-i şi-a dat duhul.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor femei: Chira şi Marana.

Patria acestora a fost Bereea cea dinspre Răsărit. Şi erau de neam ales şi strălucit, având şi creşterea potrivită cu neamul. Dar pe toate acestea defăimându-le au intrat într-o căsuţă mică, căreia i-au astupat uşa cu zid şi cu pietre, lăsând o ferestruică prin care primeau hrana cea de nevoie, şi vorbeau cu femeile cele ce mergeau către dânsele, înălţau doxologii lui Dumnezeu. Şi toată vremea cea de peste an o petreceau în tăcere; numai în vremea Cincizecimii vorbeau. Şi singură Marana vorbea cu cele ce veneau la ele; căci glasul Chirei nimeni niciodată nu l-a auzit. Şi purtau pe trupul lor lanţuri de fier prea grele, şi îmbrăcămintea le era foarte mare, încât le acoperea cu totul picioarele şi tot trupul. În asemenea chip vieţuind, au petrecut patruzeci şi doi de ani. Cu postirea şi cu înfrânarea răbdării atât s-au osebit, încât timp de trei ani întregi odată la patruzeci de zile gustau hrana, şi în ceilalţi trei, după trei săptămâni, întocmai ca proorocul Daniil. Şi la purtătorul de viaţă Mormânt al lui Hristos ducându-se nicidecum n-au gustat hrana până ce n-au făcut închinăciune. Şi iarăşi întorcându-se fără a mânca, au săvârşit călătoria lor. Iar lungimea drumului era de douăzeci de verste, precum am zice de douăzeci de zile. Şi ducându-se încă şi la biserica cea din Isauria, a bunei biruitoare muceniţe Tecla, asemenea au făcut: s-au dus şi s-au întors fără a mânca. Cu asemenea vieţuire împodobind neamul femeiesc, s-au mutat către Domnul, pe Care Îl doreau.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici cei şase din Egipt, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor apostoli: Nimfas şi Evvul, care în pace s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Varsos, episcopul Damascului, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Avrichiu, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfintei noii muceniţe Chirana preaînţeleapta, din Tesalonic, care în chinuri s-a săvârşit, la anul 1751.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Casian Romanul şi Gherman.

Pentru vieţile acestora, a se vedea ziua de 29 februarie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre Iulian monahul, pe care ingerul l-a izbavit de desfranare.     Spunea Iulian monahul despre sine: "Sezand eu, in partile sfantului Iordan, in pestera mea, intr-una din zile, intru amiaza fiind si arsita mare, ca era luna lui august, a batut oarecine la usa pesterii mele, iar eu, iesind, am vazut o femeie si i-am zis ei: Ce cauti tu aicea? Iar ea, raspunzandu-mi, mi-a zis mie: Parinte sfinte, si eu in pustia aceasta vietuiesc, ca de o stadie departe de pestera ta, avand si eu o pestera mica. Inca mi-a aratat mie si locul spre miazazi si mi-a zis mie: Trecand eu pustia aceasta, am insetat de arsita cea cumplita. Deci, te rog, parinte, da-mi sa beau putina apa.  Iar eu, scotand o cana cu apa, i-am dat ei; si dupa ce a baut, s-a dus.
    Iar dupa plecarea ei a inceput diavolul a ma imboldi spre gand de desfranare si, biruindu-ma, n-am mai putut rabda infocarea. Deci, luandu-mi toiagul meu, am iesit din pestera la zaduf. Si era arsita, cat si pietrele se aprindeau. Si mergeam spre dansa, vrand sa-mi implinesc pofta mea si m-am apropiat cat era cu putinta a se vedea si locul, iar pofta ma aprinsese foarte tare. Si, inca neajungand eu la locul acela, am vazut, ca in vis, pamantul deschizandu-se si pe mine aruncat in deschizatura lui si am vazut acolo niste trupuri moarte, putrezite si risipite. Insa, am vazut si un barbat cu sfintita cuviinta, cu haine preotesti imbracat, aratandu-mi trupurile acelea si zicandu-mi: Acest trup este femeiesc si acesta de copil, iar acesta-i barbatesc, deci, satura-ti pofta ta, pe cat voiesti, si, pe cat ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi si de stricaciune, pentru ca si acestia, asemenea facand, toti acestia au murit si trupurile lor s-au risipit langa iad, iar sufletele lor se chinuiesc in osanda. Deci, cazi si osandei vinovat sa fii.
    Pentru o pofta ca aceasta voiesti sa-ti pierzi plata unor atat de mari osteneli? Teme-te dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde intr-o frantura de ceas, vezi si intelege ca, pentru o biata pofta ca aceasta, primesti sa te desparti pe tine de Imparatia lui Dumnezeu. O, vai si amar de slabiciunea omeneasca! Ca, pentru o frantura de ceas, de toata plata ostenelilor tale primesti sa te lipsesti, de la Dumnezeu sa
    Iar eu, de multa rusine, am cazut cu fata la pamant si cel ce mi s-a aratat in haine preotesti, venind, m-a ridicat pe mine; iar eu m-am dus la locul meu, multumind lui Dumnezeu si graind: De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, putin mai trebuia si sufletul meu s-ar fi salasuit in iad. Deci, laudand pe Dumnezeu, Cel ce m-a mantuit si m-a izbavit de pacat si de amarele chinuri gatite desfranatilor, v-am spus voua toate acestea. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Evagrie, despre ascultare.     Asculta monahule, cuvintele acestea ale parintelui tau si cu neabatere sa-i implinesti invataturile lui. Cand te va lua pe tine sa mergi impreuna cu dansul, atunci cu tot gandul sa calatoresti impreuna cu el. Caci, in acest chip, vei lepada gandurile cele rele si vrajmasii draci nu se vor intari asupra ta. Iconomul cel rau necajeste sufletele fratilor si, gasindu-le vina, nu-i miluieste pe dansii. Iconomul nedrept imparteste rau, iar cel drept, dupa cum se cade, da. Cel ce graieste de rau pe fratele sau, va pieri, si cel ce trece cu vederea pe cel bolnav, nu va vedea lumina. Mai bun este calugarul cel ce slujeste fratelui la boala, decat sihastrul cel ce nu se indura de aproapele sau. Cela ce-si impodobeste hainele sale si isi satura pantecele sau, va paste ganduri spurcate si, cu cei intregi la minte si curati, nu va sedea. De vei intra in vreun sat, sa nu te apropii de femei si sa nu zabovesti multa vreme impreuna cu dansele la vorba, ci sa fugi de dansele, si asa vei scapa si te vei izbavi de pacate.

27 februarie – Sf. Cuv. Procopie Decapolitul; Sf. Cuv. Talaleu; Sf. Cuv. Tit din Lavra Peșterilor Kievene; Sf. Cuv. Ștefan; Sf. Mc. Iulian

• Pomenirea Sfântului Cuvios Procopie Decapolitul

Acest sfânt se trăgea din părţile Decapolei, cele zece cetăţi din jurul Mării Galileii, din care pricină s-a numit Decapolitul. În tinereţe el s-a dăruit vieţii de nevoinţe ascetice, împlinind toate cele care se cer pentru curăţirea inimii şi ridicarea sufletului către Dumnezeu. Când au început persecuţiile contra icoanelor, pornite de răul împărat Leon Isaurul, Procopie s-a ridicat în apărarea icoanelor, arătând că ea nu este nicidecum idolatrie; căci creştinii ştiu că închinându-se sfintelor icoane ei nu se închină materiei din care sunt făcute ele, ci mai curând Persoanelor zugrăvite pe ele; care sunt ale Sfintei Treimi, ale Sfinţilor Îngeri sau ale oamenilor care s-au învrednicit de sfinţenie. Din această cauză Procopie a fost arestat, torturat cu sălbăticie, biciuit şi sfâşiat cu perii de fier. Când necuratul împărat Leon a fost asasinat (căci sufletul lui pierise şi mai înainte de aceasta), s-a înfăptuit şi restabilirea cultului icoanelor în sfintele biserici, iar Procopie s-a întors la mănăstirea lui, unde a petrecut cu pace cealaltă vreme a vieţii. În vârstă înaintată ajungând, el s-a strămutat la locaşurile cereşti, unde se bucură de vederea feţelor îngerilor şi sfinţilor, ale căror icoane cu dragoste le-a cinstit pe pământ. Sfântul Procopie a adormit cu pace în veacul al IX-lea.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Talaleu

Sfântul Talaleu a fost un mare nevoitor sirian. La început el a vieţuit în Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit de lângă Ierusalim, dar mai apoi el s-a sălăşluit într-un cimitir păgânesc, binecunoscut pentru bântuirile diavoleşti care se petreceau acolo şi pentru alte lucruri înfricoşătoare. Spre a-şi dobândi frica cea sfântă prin credinţa în Dumnezeu, Talaleu s-a sălăşluit în acest cimitir, unde timp de mulţi ani zi şi noapte a îndurat nenumărate atacuri şi loviri ale duhurilor necurate. Datorită marii sale credinţe şi iubiri faţă de Dumnezeu, El i-a dăruit lui Talaleu harul facerii de minuni, prin care mult i-a folosit pe bolnavi şi pe cei aflaţi în suferinţă. Sfântul Talaleu s-a sălăşluit în Împărăţia Cerurilor pe la anul 460 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Tit din Lavra Peşterilor Kievene

Acest Tit a fost presbiter şi a avut o dragoste creştinească sinceră pentru diaconul Evagrie, aşa cum are un frate pentru fratele lui. Dar pe cât se cinsteau ei de mult la început, pe atât au ajuns să se urască, chiar de moarte, din cauza urii semănate de diavolul. Atât de mult se urau, că atunci când unul cădea biserica, celălalt se întorcea cu spatele şi ieşea afară. Cu toate acestea Tit a încercat de multe ori să se împace cu vrăjmaşul său, dar în zadar, vrăjmaşul nu voia să asculte. Tit după aceea s-a îmbolnăvit şi toată lumea credea că va muri. El i-a rugat pe fraţi să-l cheme pe Evagrie la el, pentru a se putea împăca înaintea morţii. Ei l-au tras cu sila pe Evagrie la căpătâiul muribundului, dar Evagrie s-a smuls din mâinile lor şi a fugit, strigând că nu-l va ierta pe Tit nici în această viaţă, nici în cealaltă. Cum a rostit aceste cuvinte, a şi căzut jos şi a murit. Tit atunci s-a ridicat din pat sănătos, povestind fraţilor cum a văzut că diavolii cei negri au fugit de la el când l-a iertat pe Evagrie şi cum ei au năvălit asupra lui Evagrie când au auzit cuvintele lui; şi cum, după ce au fugit diavolii de la el, l-au înconjurat sfinţii îngeri. Cuviosul Tit a adormit cu pace la anul 1190 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Ştefan

La început Ştefan a fost funcţionar imperial al împăratului Mauriciu. El însă mai apoi a demisionat din toate funcţiile sale înalte la palat şi, mânat de dragostea lui Dumnezeu, a finanţat zidirea unui aşezământ caritabil pentru bătrânii din Constantinopol. El a adormit cu pace la anul 614 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Iulian

Acest Sfânt Iulian a fost un om care suferea atât de mult de gută, încât nu putea nici să meargă, nici să se ţină pe picioare. De aceea, când pentru credinţa lui în Hristos a fost chemat în faţa judecăţii pagânilor împăraţi, el a fost dus acolo pe targa. El a fost ars de viu pe rug în Alexandria, împreună cu ucenicul său Cronion, în timpul împăratului Decius.

Sinaxar 27 Februarie

În această lună, ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi mărturisitorului Procopiu Decapolitul.

Acest sfânt a intrat de tânăr în viaţa monahicească şi deprinzându-se cu tot felul de nevoinţe, s-a curăţit pe sine în chip desăvârşit. Iar mai pe urmă, mustrând vitejeşte şi dispreţuind pe cei ce defăimau păgâneşte rânduiala întrupării Mântuitorului nostru şi nu se închinau icoanei întrupării lui Hristos, a încredinţat adevărul dreptei credinţe, nu numai prin cuvinte, ci chiar prin pătimirile sale. Pentru aceasta s-a arătat mare mărturisitor; şi făcând multe minuni, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Ghelasie, căruia poruncindu-i-se de ighemon să batjocorească Botezul, s-a botezat cu adevărat şi de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Talaleu Mărturisitorul.

Acest cuvios a fost de neam din Cilicia. Dar îndrăgind viaţa sihăstrească, s-a dus în cetatea Gavalon, unde, la o depărtare de vreo douăzeci de stadii, cuviosul a aflat un loc înalt, pe care se găsea un altar închinat demonilor şi în acel loc şi-a făcut o mică colibă, îndeletnicindu-se cu ostenelile sihăstreşti şi nevoindu-se cu posturi, cu privegheri, şi cu rele pătimiri. Pentru aceasta demonii care sălăşluiau în altarul lor de acolo îl înspăimântau, cu mulţime de grozăvii. Pe aceştia însă ruşinaţi i-a alungat, bătându-şi joc de neputinţa lor. Apoi, dorind după mai mari osteneli şi-a lăsat coliba, şi făcându-şi o chilioară prea mică, care nu era pe potriva trupului său, a intrat într-însa, stând cu faţa lipită de genunchi. Odată, venind la el fericitul Teodoret, episcopul Cirului, l-a întrebat, dorind ca să ştie pricina acestui fel de petrecere a lui. Dar el a răspuns: eu, fiind supus la multe păcate şi temându-mă de chinurile cele înfricoşătoare, am aflat acest chip de vieţuire, meşteşugind osteneli pe măsura trupului, ca să uşurez greutatea celor ce mă aşteaptă. Căci acelea sunt mai cumplite, nu numai cu mărimea, ci cu însăşi lucrarea lor, fiindcă sunt fără de voie; iar ceea ce se face fără de voie este un lucru foarte amarnic; căci lucrul cel de voie, deşi plin de osteneli, mai puţină durere aduce, fiindcă osteneala este de voie, iar nu silnică. Deci, dacă cu aceste mici dureri voi uşura pe cele aşteptate, mare câştig voi culege de aici. Acestea auzind episcopul l-a lăudat foarte, pentru isteţimea minţii, că nu numai că se lupta cu luptele de faţă, ci şi pe altele de la sine adăuga. Iar locuitorii de primprejur ziceau că multe minuni se făceau prin rugăciunea acestuia, căci nu numai oamenii, ci chiar şi dobitoacele dobândeau vindecări. Dar locuitorii acelui loc, care mai înainte trăiseră în păgânătate, s-au lepădat de înşelăciunea lor cea părintească şi au primit strălucirea dumnezeieştii lumini; iar sfântul folosindu-se de ei, a surpat altarul demonilor care era acolo, şi a ridicat o sfântă şi măreaţă biserică în cinstea bunilor biruitori mucenici. Şi astfel sihăstreşte nevoindu-se fericitul Talaleu, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Ştefan, cel ce a întemeiat gherocomia Armatiului, adică bolniţa de bătrâni, care în pace s-a săvârşit.

Sfântul Ştefan, un fost curtean sub împăratul Mauricius (582-602), şi-a părăsit serviciul şi a înfiinţat un azil de bătrâni în Armatia (Constantinopol), dedicându-se în întregime ajutorării străinilor pe care îi primea în azil. S-a săvârşit în pace în anul 614.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nisiu, care, cu vine de bou fiind bătut, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuvioşilor părinţilor noştri Asclipiu şi Iacob, care în pace s-au săvârşit.

Sfinţii Asclipiu şi Iacob erau asceţi sirieni care au trăit în secolul al V-lea. Informaţii despre aceştia avem de la Teodoret din Cyr. Sfântul Asclipiu a dus o viaţă de înfrânare în satul său natal şi nu-l deranjau vizitele oamenilor. Mulţi dintre ei îl imitau şi îi urmau exemplul, printre care era şi sfântul Iacob. Acesta s-a închis într-o căsuţă lângă satul Nimuza, pe care n-a părăsit-o niciodată şi vorbea cu oamenii printr-o deschizătură în perete, tăiată astfel ca nimeni să nu-l poată vedea. El n-a aprins niciodată vreo lumină sau un foc în căsuţa lui.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Timotei cel din Cezareea, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Rafael (Rafail), episcop de Brooklyn (+ 1915).

Sfântul nostru părinte Rafail s-a născut în Siria în anul 1860 din părinţi ortodocşi evlavioşi, Michael Hawaweeny şi cea de-a doua soţie a lui, Mariam, fiica unui preot din Damasc. Nu se ştie data exactă a naşterii sale dar este undeva în jurul zilei lui onomastice, Sinaxarul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu toate Puterile cele fără de trup ale cerului (prăznuiţi în 8 noiembrie).  Datorită persecuţiilor violente împotriva creştinilor, în care au pierit martirizaţi şi preotul de parohie, Sf. Iosif al Damascului împreună cu tovarăşii săi, familia Hawaweeny a fost obligată să fugă în Beirut ca să se salveze. Acolo a văzut viitorul sfânt lumina zilei şi nu în oraşul părinţilor săi. Într-adevăr, după cum decurgea copilăria sfântului, el nu avea să-şi găsească locul lui în lume, căutând permanent un loc ce avea să-i fie hărăzit. (Evrei 13:14).
De Bobotează, în 1861, a fost botezat cu numele de Rafla, iar mai târziu în acea primăvară familia s-a putut reîntoarce în Damasc. Copilul a făcut clasele primare şi a învăţat bine, dar în 1874 Michael Hawaweeny nu a mai putut asigura financiar educaţia sa. Din fericire situaţia a fost salvată de diaconul Atanasie Atallah (mai târziu Mitropolit al Homsului), care l-a recomandat pe Rafla Patriarhului Hieroteus (Ierotei) al Antiohiei, să fie acceptat ca student la seminar din partea Patriarhiei, ca să devină preot.
El a fost un student atât de bun încât a fost selectat ca profesor-asistent în 1877, iar în următorul an a fost numit profesor de arabă şi turcă. În 28 martie, 1879 a fost tuns călugăr de către Patriarhul Hieroteus, fiind asistentul personal al Preasfinţitului.
Deoarece Seminarul Balamand a fost închis în anul 1840, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului l-a invitat pe Patriarhul Antiohiei să-i propună cel puţin un student merituos pe care să-l trimită cu bursă de studiu la Şcoala de Teologie din Halki. Cel selectat a fost chiar Sf. Rafail. În 8 decembrie a fost numit diacon la capela şcolii şi în iulie 1886 tânărul diacon a primit Certificatul de Teologie, întorcându-se acasă cu speranţa că va putea sluji în biserica de-acolo.
Patriarhul Gherasim al Antiohiei a fost impresionat de Diaconul Rafail şi deseori îl lua cu el în vizitele sale pastorale pe la parohii. Când Preasfinţitul lipsea, Diaconul Rafail ţinea predicile în faţa credincioşilor.
Diaconul Rafail nu era mulţumit de cunoştinţele acumulate, dorind să înveţe tot mai mult, dar nu din mândrie sau ambiţie ci din dorinţa de a-i ajuta pe alţii. Pe bună dreptate, am putea atribui cuvintele Regelui Solomon, Sfântului Rafail: "Dă o şansă omului înţelept şi acesta va deveni şi mai înţelept, sfătuieşte un om drept şi va sfătui şi el la rândul lui" (Proverbe 9:9). De aceea, l-a rugat pe Patriarhul Gherasim să-i îngăduie să continue studiile la o scoală în Rusia, promiţând că se va întoarce şi va fi secretarul de limbă rusă al Patriarhului. Preasfinţitul i-a dat binecuvântarea şi Diaconul Rafail a fost acceptat ca student la Academia de Teologie din Kiev.
În 1889 Patriarhul Gherasim i-a cerut tânărului diacon să preia conducerea bisericii din Moscova, reprezentantă a Antiohiei, fiind hirotonit preot de către Episcopul Silvestru, rectorul Academiei. La o lună, a fost ridicat la rang de arhimandrit de către Mitropolitul Ioanichie al Moscovei, fiind acceptat ca şi conducător al bisericii din Moscova. După doi ani, Arhimandritul Rafail a redus datoria reprezentanţei bisericii din Antiohia de la 65.000 de ruble la 15.000 de ruble şi a adus 24 de studenţi din Siria să-şi continue studiile în Rusia, în speranţa că se vor întoarce în ţara lor şi-i vor învăţa la rândul lor pe ceilalţi.
Când Patriarhul Gherasim a demisionat acceptând Scaunul din Ierusalim, Arhimandritul Rafail a considerat că ar fi momentul oportun de a scoate Biserica din Antiohia de sub dominaţia ierarhilor străini. Arzând de dragoste pentru Biserica din Antiohia şi dorind restabilirea administraţiei bisericii în mâinile clerului şi poporului băştinaş, Arhimandritul Rafail a început să trimită scrisori unor episcopi din Antiohia şi unor mireni influenţi. A mai scris şi articole în presă, atrăgând atenţia asupra soartei Antiohiei, însă eforturile sale îndrăzneţe nu au avut ecoul scontat şi arhimandritul avea să plătească un preţ pentru mediatizarea criticilor sale.
În luna noiembrie a anului 1891, Mitropolitul Spiridon, un grec din Cipru, a fost ales Patriarh al Antiohiei. Mulţi dintre arabi au crezut că a cumpărat alegerile prin împărţirea sumei de 10.000 de lire între mai mulţi oameni influenţi din Damasc. Arhimandritul Rafail refuza să-l pomenească pe noul Patriarh la sfintele slujbe în biserica reprezentantă, drept urmare Patriarhul Spiridon l-a suspendat din funcţiile sale preoţeşti. Sf. Rafail a acceptat suspendarea dar a continuat să scrie în presa rusă articole în care cerea apărarea cauzei Antiohiei. Ierusalimul, împreună cu Patriarhii Antiohiei, Constantinopolului şi Alexandriei au trimis o petiţie Ţarului de a interzice ziarelor ruse să mai publice articolele sale, lucru care a fost acceptat. Văzând acest drum închis, Sf. Rafail a început a-şi publica ideile în forma de cărţi.
În cele din urmă, Patriarhul Spiridon i-a scris unui Procurator asistent din Rusia, un prieten al Sf. Rafail, rugându-l să încerce să-l convingă să ceară iertare Patriarhului. Făcând acest lucru, i s-a ridicat suspendarea Sfântului Rafail, fiind lăsat să se transfere de la jurisdicţia Antiohiei la Biserica Rusă şi să se stabilească acolo. Sf. Rafail s-a angajat ca profesor de studii arabice la Academia Teologică unde a rămas până în 1895 când a fost invitat de Societatea Ortodoxă Siriană Non-profit din New York, să devină acolo pastorul comunităţii arabe ortodoxe.
Când Sf. Apostol Pavel a avut viziunea unui om care-l ruga să meargă în Macedonia să-I ajute (Fapte 16:10), acesta a pornit o amplă călătorie misionară. Tot aşa, când Sf. Rafail a auzit doleanţele semenilor săi împrăştiaţi într-un pământ străin, a traversat oceanul ca să muncească din nou într-o ţară străină.
Arhimandritul Rafail a ajuns în New York în 2 Noiembrie 1895, întâmpinat de o delegaţie de arabi creştini care-şi aşteptau păstorul din Rusia. În 5 Noiembrie, în prima sa duminica de la sosirea în America, sfântul a slujit împreună cu Episcopul Nicolae Sfânta Liturghie în biserica rusă din oraşul New York. La mai puţin de două săptămâni de la sosire, Arhimandritul Rafail a găsit un loc potrivit în suburbia Manhattan-ului pentru amenajarea unei capele cu odoare sfinte aduse de el din Rusia. Noua capelă a fost sfinţită de Episcopul Nicolae cu hramul Sfântului Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei.
Truditorul păstor a rămas în New York învăţând, predicând şi slujind sfintele slujbe pentru enoriaşii săi. Nu a durat însă mult până a auzit şi de alte comuniuni arabe creştine împrăştiate peste tot prin America de Nord, la care se gândea că neavând un păstor al lor, ar putea fi obligaţi să treacă la alte confesiuni, sau chiar să-şi neglijeze îndatoririle duhovniceşti. Aceasta era o preocupare permanentă a Sf. Rafail în decursul misiunii sale. Deşi nu era împotriva dialogului cu cei de alte confesiuni sau a relaţiilor de prietenie bazate pe convingeri reciproc împărtăşite, Sf. Rafail nu a pierdut nici o clipă din vedere linia clară de diferenţiere dintre ortodocşi şi heterodocşi, insistând ca orice biserică să-şi pună bazele în canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice. Spiritul ortodox al vieţii şi propovăduirilor Sf. Rafail s-a demonstrat necontenit prin cuvintele şi faptele sale. El a susţinut şi apărat întotdeauna Credinţa curată care era "dusă sfinţilor" (Iuda 3). Dacă la început nu a prea înţeles ideile heterodocşilor, mai târziu, înţelegând cât s-au depărtat aceştia de doctrina ortodoxă, a făcut tot posibilul să-şi ferească enoriaşii de influenţele nefaste. Sfântul îi învăţa să nu participe la adunările heterodocşilor, ca să nu fie răniţi de "diversele şi ciudatele doctrine" (Evrei 13:9). El era de părere că ar fi de preferat ca tatăl sau capul familiei să citească Ceasurile acasă din cartea de rugăciuni atunci când nu se pot duce la slujbă într-o biserică ortodoxă. În vara anului 1896, Sf. Rafail a întreprins prima din multele călătorii misionare de-a lungul continentului. El a vizitat 30 de oraşe între New York şi San Francisco, căutând oile pierdute ale Domnului în oraşe, sate sau ferme izolate. El a astâmpărat foamea spirituală a credincioşilor prin Cuvântul Domnului oriunde se oprea, oficiind căsătorii şi botezuri, ascultând mărturisiri şi slujind Sfânta Liturghie în casele enoriaşilor care nu aveau biserici. În alte cuvinte, sfântul şi-a îndeplinit cu râvnă misiunea sa ca propovăduitor al Evangheliei, îndurând multe greutăţi şi obstacole şi fiind atent la toate aspectele legate de grija faţă de credincioşi. (2 Timotei 4, 5).
În vara anului 1898, cu binecuvântarea Episcopului Nicolae, Sf. Rafail a publicat prima sa carte în Lumea Nouă, o carte de rugăciuni în limba arabă, numită CARTEA PĂCII ADEVĂRATE PRIN RUGĂCIUNILE DIVINE. Această carte de rugăciuni şi slujbe liturgice a fost foarte utilă preoţilor în săvârşirea sfintelor slujbe şi mirenilor în îndeplinirea canonului. Versiunea în limba engleză a fost publicată de Arhimandritul Serafim Nassar şi este folosită şi în ziua de azi.
În perioada mai-noiembrie 1898, Sf. Rafail şi-a început cel de-al doilea tur de călătorii misionare. În decursul acelei călătorii, sfântul s-a convins de necesitatea preoţilor ortodocşi arabi de a sluji în noile biserici ridicate de el.  La întoarcerea în New York, el a scris un raport Episcopului Nicolae în care-şi exprima aceste griji. Cu binecuvântarea Episcopului, Sf. Rafail a adus preoţi calificaţi din Syria, căutând şi mireni îmbunătăţiţi duhovniceşte pe care să-i îndrume spre hirotonisire. În timpul cât a fost arhimandrit dar şi mai târziu, pe când era episcop, Sf. Rafail nu numea preoţi fără binecuvântarea ierarhului rus, care conducea misiunea Americană.
Aşa stăteau lucrurile în America la acea vreme. Arh. Rafail l-a primit cu dragoste pe Episcopul Tihon când acesta i-a urmat Episcopului Nicolae în scaunul de episcop al Americii. În 15 decembrie Sf. Tihon a venit să slujească Sfânta Liturghie la biserica Sf. Nicolae din Siria. Rafail le-a spus oamenilor că noul lor păstor este cel care "a fost trimis să îndrume turma lui Hristos - ruşi, slavi, arabo-sirieni şi greci-care era împrăştiată de-a lungul continentului nord-american. Desigur, în acea vreme nu existau jurisdicţii paralele bazate pe naţionalitate. Biserica i-a unit pe cei de diverse origini sub omoforul Arhiepiscopului rus. Aceasta a fost regula, până când Revoluţia Rusă a deranjat viaţa religioasă din Rusia şi America.
În martie 1899, Sf. Rafail a primit permisiunea Episcopului Tihon de a strânge fonduri pentru construirea unui cimitir şi pentru o nouă biserică care să înlocuiască capela amenajată într-o clădire veche pe o stradă mizeră. În primăvară, el a pornit într-o nouă misiune pastorală prin 43 de locaţii, călătorind pe uscat şi pe apă, fără să lase obstacolele şi greutăţile să-l întoarcă din drum şi a petrecut 7 luni în regiunile de nord-est, sud şi vestul central al Statelor Unite. Sf. Rafail a muncit la greci şi ruşi, dar şi la arabi, oficiind cununii şi botezuri şi regularizând cununiile ortodocşilor care fuseseră făcute de clerici non-ortodocşi. De asemenea a miruit câţiva copii botezaţi de biserica catolică.
În Johnstown, PA el a împăcat pe cei a căror animozitate personală era să dividă comunitatea arabă. Chiar dacă tribunalele nu au putut face pace, Sf. Rafail a reuşit să readucă calmul şi să stopeze cearta. Când era încă în Johnstown, sfântul a fost înştiinţat printr-o telegramă că Mitropolitul Meletios (Doumani) a fost ales Patriarhul Antiohiei. Foarte bucuros la aflarea veştii, Sf. Rafail le-a spus oamenilor că, în sfârşit, după 168 de ani de aşteptare, un arab a fost ales suveran al Bisericii din Antiohia.
După instalarea noului Patriarh, Sfântului Rafail i s-a propus să fie succesorul lui Meletios ca Mitropolit al Latakiei. Dar Patriarhul a afirmat că Sfântul Sinod nu poate să-l aleagă pe Părintele Rafail deoarece are o misiune foarte importantă de finalizat în America. În 1901, Mitropolitul Beirutului i-a scris Arhimandritului Rafail rugându-l să accepte să fie episcopul său asistent, dar acesta a refuzat, pe motiv că nu-şi poate părăsi turma din America. La început, el a vrut să construiască o biserică permanentă şi să achiziţioneze un loc de cimitir pentru parohie. Cea de-a doua dorinţă s-a împlinit în august 1901 când Părintele Rafail a cumpărat o parte din cimitirul Mt.Olivet din Long Island.
În decembrie 1901 Arhimandritul Rafail a fost numit Episcop al Zahleh-ului. Patriarhul Meletios i-a trimis o telegramă în care îl felicita şi îl ruga să se întoarcă înapoi. Părintele i-a mulţumit dar a refuzat din nou postul superior care i s-a oferit, spunând că trebuie să ducă la îndeplinire proiectul prin care urma să construiască o biserică creştină pentru comunitatea siriană din New York. În anul următor, a cumpărat o clădire bisericească deja existentă pe Str. Pacific în Brooklyn şi a remodelat-o după credinţa ortodoxă. Episcopul Tihon a sfinţit biserica spre bucuria credincioşilor prezenţi, astfel încât cel de-al doilea mare proiect pe care şi l-a propus Sf. Rafail, a fost îndeplinit.
Numărul parohiilor din cadrul diocezei nord-americane era în continuă creştere şi Episcopul Tihon nu le putea vizita pe toate. Astfel, dioceza trebuia reorganizată pentru o administrare mai eficientă. De aceea, Episcopul Tihon a trimis un plan Sfântului Sinod din Rusia de mutare a Scaunului din San Francisco la New York, deoarece cele mai multe parohii şi persoane erau concentrate în est. Deoarece mai multe grupări etnice necesitau o atenţie specială în îndrumarea duhovnicească, Episcopul Tihon i-a propus Arhimandritului Rafail să devină al doilea episcop vicar al său (deoarece primul episcop vicar era cel din Alaska).
În 1903, Sfântul Sinod al Rusiei l-a ales în unanimitate pe Arhimandritul Rafail ca Episcop al Brooklyn-ului, fiind, în acelaşi timp şi conducătorul misiunii ortodoxe arabo-siriene din America de Nord. Patriarhul Meletios anunţat de Sf. Sinod despre alegerea făcută, a fost foarte mulţumit. Episcopul Tihon i-a scris Sf. Rafail informându-l de alegerea sa şi acesta i-a trimis o scrisoare de accept. Între timp, părintele călugăr Innocent Pustynsky a fost sfinţit ca prim episcop asistent al lui Tihon la Catedrala Maicii Noastre din Cazan - St. Petersburg.
În a treia duminică din Postul Mare în 1904, Sf. Rafail a devenit primul episcop ortodox sfinţit pe pământ American. Episcopii Tihon şi Innocent au oficiat slujba la Catedrala Sf. Nicolae din Brooklyn. Noile haine episcopale au fost un dar din partea Ţarului Nicolae al II-lea. După sfinţirea sa, Episcopul Rafail a continuat să hirotonească preoţi şi să-i repartizeze la parohii, ajutându-l şi pe Episcopul Tihon în administrarea diocezei.
Spre sfârşitul anului 1904, Episcopul Rafail a anunţat intenţia sa de a scoate o revistă numită Al-Kalimat (Cuvântul), ca publicaţie oficială a misiunii arabo-siriene, care ar ajuta la o mai bună legătură între credincioşii şi parohiile din dioceza sa. Episcopul era conştient că nu va putea vizita personal pe toţi credincioşii ortodocşi din America de Nord, dar prin intermediul cuvântului scris, el ar putea predica cuvântul mântuirii şi celor pe care nu avea sa-i întâlnească niciodată. Conţinutul publicaţiei s-a dorit a fi spiritual, moral, religios, astfel încât să ajute la întărirea în credinţă a ortodocşilor. "Cuvântul" urma să se concentreze asupra temelor de bază: adevărul dogmatic, învăţăturile etice, subiectele ecleziastice istorice şi contemporane, o cronică a botezurilor, cununiilor şi slujbelor oficiale, etc. Primul număr a fost tipărit în ianuarie 1905, momentul fiind considerat de Sf. Rafail ca piatră de hotar la fel de importantă ca şi achiziţionarea Catedralei Sf. Nicolae şi a cimitirului parohiei.
În iulie 1905 Episcopul Rafail a sfinţit terenul pentru Mănăstirea Sf. Tihon şi a binecuvântat orfelinatul din Canaanul de Sud, PA. Peste trei zile, el a prezidat o conferinţă a clerului diocezei la Old Forge, PA, deoarece Arhiepiscopul Tihon era în San Francisco. Printre cei prezenţi erau şi oameni care ar putea fi socotiţi asemenea cu sfinţii: Mon. ALEXIS Toth, Mon. Alexander Hotovitzky şi Mon. John Kochurov (ultimii doi s-au săvârşit ca martiri în Rusia).
În următorii 10 ani, Episcopul Rafail şi-a păstorit turma care creştea tot mai mult. Mărindu-se populaţia comunităţii din New York, creştea şi numărul copiilor iar episcopul era preocupat de viitorul lor. El ar fi vrut să înfiinţeze o scoală serală pentru a-i educa în spiritul creştin, deoarece viitorul Bisericii în aceasta ţară depindea de educaţia tinerilor. Copiii care nu vorbeau araba frecventau deja biserici de alte confesiuni deoarece cursurile de duminică se ţineau în limba engleză. Astfel, Episcopul Rafail a considerat necesară introducerea limbii engleze în practicarea credinţei şi în educaţie pentru viitorul progres al misiunii arabo-siriene.
Luând ca exemplu cuvintele Sf. Pavel de a predica într-o limbă înţeleasă de oameni (1 Cor.14:15-19), Sf. Rafail a recomandat folosirea în toate parohiile sale a Liturghierului Sfintei Biserici Ortodoxe, Soborniceşti şi Apostolice (tradusă de Isabel Hapgood).
În martie 1907 Sf. Tihon s-a întors în Rusia şi a fost înlocuit de Arhiepiscopul PLATON. Din nou Sf. Rafail a fost luat în calcul pentru funcţia de Episcop în Siria, fiind nominalizat să succeadă pe Patriarhului Grigore ca Mitropolit al oraşului Tripoli în 1908. Sf. Sinod al Antiohiei a scos numele Episcopului Rafail de pe lista candidaţilor, citând diferite canoane care arăta că este interzisă mutarea unui episcop dintr-un oraş în altul.
În Duminica Ortodoxiei, în 1911, Episcopul Rafail a fost sărbătorit pentru cei 15 ani de misiune pastorală în America. Arhiepiscopul PLATON i-a înmânat o icoană din argint cu Iisus Hristos şi l-a felicitat pentru munca lui. În smerenia sa, Episcopul Rafail nu a înţeles de ce este felicitat pentru că şi-a făcut datoria (Luca 17:10). S-a considerat o "slugă nevrednică" deşi şi-a îndeplinit cu succes munca ce i-a revenit. (Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistola către Efeseni).
Către sfârşitul anului 1912, Episcopul Rafail s-a îmbolnăvit iar doctorii au spus că suferea de o boală de inimă care în final i-a cauzat moartea. După două săptămâni el s-a simţit destul de întremat ca să slujească Sfânta Liturghie în catedrala sa.
Între 1913-1914 acest episcop misionar a continuat cu vizitele pastorale în diferite oraşe. În 1915 s-a îmbolnăvit din nou şi a stat două luni acasă, ducându-şi crucea bolii cu răbdare.
În 14/27 februarie la 12.40 a.m., Sf. Rafail şi-a încetat misiunea. L-au strigat dar nu a mai răspuns. L-au scuturat dar nu mai era în viaţă.
Din tinereţe, Sf. Rafail era cel mai fericit când putea sluji pentru biserică. Când a ajuns în America, el şi-a găsit poporul împrăştiat în străinătăţuri şi i-a chemat să se reunească. Nu şi-a neglijat niciodată turma, ba chiar a călătorit prin America, Canada şi Mexic ca să-i găsească pe ai lui şi să-i adune laolaltă. I-a ajutat să nu se rătăcească în pajişti străine şi să nu-şi rănească sufletele cu erezii. El i-a hrănit şi i-a ajutat să crească în toţi acei 20 de ani de misiune dedicată. La momentul morţii sale, misiunea arabo-siriană avea 30 de parohii cu 25.000 de credincioşi.
Episcopul Rafail a fost un învăţat, autor al mai multor cărţi şi al aproape tuturor articolelor din revista "Cuvântul". El şi-a slujit comunitatea sa arabă dar nu i-a lăsat deoparte nici pe ruşi sau greci, vorbindu-le în limba lor. A învăţat să vorbească fluent engleza şi a încurajat introducerea acesteia în practicile bisericeşti şi în programele de educaţie.
Sf. Rafail a avut de a face cu multe feluri de oameni şi a fost ca un tată blând pentru toţi. A câştigat dragostea şi respectul lor, iubindu-i mai întâi şi apoi dezvăluindu-le personalitatea sa încântătoare şi caracterul frumos. Era întotdeauna blând, milos, condescendent cu alţii dar sever cu el însuşi. El a realizat multe lucruri bune în viaţa lui pământeană şi acum s-a alăturat îngerilor ca să-I cânte imnuri de rugăciuni şi laudă neîncetate lui Dumnezeu.
Pentru rugăciunile Sfântului Episcop Rafail, să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi cu Împărăţia Cerurilor.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna februarie in 27 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru si Marturisitorul Procopie Decapolitul (+750).     Tara Decapole, care se afla langa Marea Galileii, se numea asa din pricina celor zece cetati pagane, pe care le cuprindea. Deci, Sfantul Procopie era din acest tinut si, de aici, si-a luat el numele de Decapolitul.
    Luase de tanar calea vietii monahicesti si ajunsese vestit intre cuviosi, pentru postirea si curatia care impodobeau numele sau. Si a trait pe vremea prigoanei Sfintelor icoane, lupta inceputa, intaia data, de nelegiuitul imparat Leon Isaurul (717-740), care numea inchinatori la idoli pe crestinii care cinsteau Sfintele icoane, anatemizandu-i si fara milostivire aruncandu-i in temnite si in chinuri, ucigandu-i, iar Sfintele icoane sfaramandu-le si in foc arzandu-le.
    Deci, in acest fel de vreme s-a ridicat Sfantul Procopie, ca un stalp al Ortodoxiei si mare aparator al dreptei credinte si, stand cu barbatie impotriva taberelor eretice, le umplea de rusine si cu nebiruite cuvinte, de Dumnezeu insuflate, dovedea socoteala lor cea nebuna, rupand toate mestesugirile lor, ca pe o panza de paianjen.
    Drept aceea, din porunca imparatului, Cuviosul, a fost prins si batut cumplit, apoi a fost cu unelte de fier strujit peste tot, si i s-a smuls pielea de pe trup. Si, in temnita grea fiind aruncat si in tot felul schinjuit, Sfantul pe toate le-a rabdat, propovaduind neincetat dreapta credinta a lui Hristos. Si a avut frate de patimire, in temnita, pe prietenul sau Vasilie Marturisitorul (sarbatorit la 28 februarie), cu care impreuna a patimit aceleasi chinuri.
    Murind imparatul Leon, cel cu nume si narav de fiara, Sfantul Pricopie si alti marturisitori ai credintei au fost sloboziti din temnita si din legaturi. Cu trupul subrezit de multimea chinurilor indurate, mergand, Sfantul Procopie s-a intors la manastirea sa si la obisnuitele lui osteneli pustnicesti, povatuind pe multi la fapta cea buna si la mantuire aducandu-i.
    Si asa, la batraneti adanci, s-a mutat catre Hristos Domnul, ca sa-L vada pe Acesta nu in icoana, ci intru insasi fata Lui si sa primeasca de la El plata cea indoita a ostenelilor sale, ca pustnic, dar si ca patimitor pentru Hristos, el care pentru sfanta Lui icoana s-a nevoit pana la sange.
 


Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre Leon Monahul.     In vremea lui Tiberiu, imparatul din Constantinopol (578-582), a fost un calugar in cetatea Asanului, om de rand, de neam din Capadochia, cu numele Leon. Si intru ascultarea coacerii de paine isi savarsea slujba, insa foarte smerit era si linistit cu totul, necautand nimic din ale lumii acesteia, ci mai mult catre toti avea dragoste si de aceasta multi se minunau si unii il intrebau pe el de folosul sufletesc; iar bunul si nevoitorul batran le zicea: "Sa ma credeti pe mine, fiilor, ca am sa imparatesc." Iar ei ii ziceau lui: "Sa nu dai de vreo sminteala, ava Leon. Din Capadochia, nimeni nu s-a facut candva imparat; si, deci fara de rost este cuvantul acesta care l-ai zis." Iar el iarasi graia lor: "Cu adevarat, fiilor, ca voi imparati." Si nimeni nu putea sa-l induplece pe el si sa-l departeze de gandul acesta.
    Deci, dupa ce au venit saracinii in tara aceea si au cucerit-o pe ea, au venit si la cetatea Asanului si au pustiit manastirile din jurul ei; inca au prins si pe trei calugari din Lavra Sasios, adica pe Ioan citetul, care era din Constantinopol, pe Eustatie Romanul si pe Teodor din Cilicia. Si acesti trei robiti, bolnavi si legati fiind, s-au rugat de barbari, zicand: "Duceti-ne, rugamu-ne, ca sa ne rascumpere pe noi episcopul, ca va va da voua treizeci si patru de galbeni." Deci, i-au luat pe ei barbarii si i-au adus aproape de cetate si a intrat Ioan citetul la episcop. Si era atunci in cetate, si Leon monahul, impreuna cu alti calugari ce coceau paine si, pentru aceea, nu au fost prinsi de barbari. Si venind Ioan cel ce era robit, a inceput a-l ruga pe episcop, ca sa de aur barbarilor. Dar episcopul nu avea aur mai mult, decat numai opt galbeni. Si ii da pe acestia barbarilor, iar ei nu-i luau, graind: "Sau ne mai dati douazeci si sase, sau ne dati pe calugar." Si au fost nevoiti cetatenii ca sa dea iarasi pe ava Ioan barbarilor, plangand si tanguindu-se. Si barbarii, luandu-l pe el si pe ceilalti doi calugari, i-au dus in tara lor.
    Si, dupa trei zile, Leon monahul, luand cei opt galbeni de la episcop, s-a dus in pustie, unde erau paganii si i-a rugat pe ei: "Luati-ma pe mine si acesti opt galbeni, iar pe acesti trei calugari sa-i sloboziti, de vreme ce ei sunt bolnavi si nu vor putea sa mearga impreuna cu voi prin pustietati si atunci ii veti ucide pe ei, fara nici un folos. Iar eu sunt sanatos si voi sluji voua." Atunci, barbarii, au luat pe Leon monahul si cei opt galbeni, iar pe cei trei calugari, i-au slobozit. Deci, din cauza calatoriei lor cea grabnica, Leon monahul a slabit, neputand el sa mearga prin atata pustietate, iar barbarii l-au taiat pe el. Si i s-a implinit, astfel, lui Leon cuvantul pe care il zisese el, precum si Domnul, in Evanghelie, a zis: "Daca cineva isi va pune sufletul sau pentru prietenii sai, acesta mare se va chema intru Imparatia Cerurilor. Ca mai mare dragoste decat aceasta nu este." (Ioan 15,13).
    Si, dintru aceasta, toti au cunoscut, ca aceasta este ceea ce graia ava Leon cand zicea: "Eu am sa imparatesc"; ca indata a mostenit Imparatia Cerurilor, pentru ca si-a pus sufletul sau pentru prietenii sai. Iar aceasta au adeverit-o si barbarii, zicand: "Cand am vrut sa-l taiem pe el, am vazut pe Cineva stralucind mai mult decat soarele si Acela a pus peste calugarul cel taiat o porfira imparateasca si o coroana."
 


Intru aceasta zi, povestire despre Parintele nostru Elisei si despre caderea celor mandri.     Ne-a spus noua ava Elisei, zicand: "Eu, cand eram tanar, m-am imbolnavit de moarte, iar tatal meu, in toate zilele chema doctorii, avand mare sarguinta ca sa ma vindece. Si doctorii, mult ostenindu-se, n-au putut sa-mi tamaduiasca durerile mele, iar, mai pe urma, au zis tatalui meu: Acest tanar pana in trei zile va muri. Deci, tatal meu, auzind aceasta de la doctori, a alergat, rugandu-se, cu multe lacrimi, la biserica Sfantului Evanghelist Marcu. Si a aflat acolo, precum spunea, in biserica, pe un calugar foarte batran, care, vazand pe tatal meu mahnit, i-a zis lui: Ce-ti este tie Kir Procopie, de te mahnesti? I-a raspuns lui tatal meu: Cel ce ti-a aratat tie numele meu,  iti va spune si pricina. Si a zis batranul: Sa mergem la casa ta. Deci, venind, batranul, m-a cercetat pe mine si a zis tatalui meu:  Sa chemi si pe sotia ta. Si era maica mea iubitoare de Hristos si primitoare de calugari, iar tatalui meu nu ii prea placeau calugarii! Apoi a zis tatalui meu: Trei lucruri cere Dumnezeu de la tine si, de le vei pazi pe ele, iti va darui tie Dumnezeu viata copilului tau. Si a zis tatal meu: Chezas imi este Sfantul Marcu Evanghelistul, ca voi pazi cele ce-mi vei porunci mie. Deci, i-a zis batranul: Iata, sunt cincisprezece ani, de cand faci desfranare si spurci patul femeii tale; pentru aceasta, pe cinci copii ai tai cu moarte i-a taiat Dumnzeu. Deci, pocaieste-te. Iar al doilea lucru, ti se cere ca, pe tanarul acesta sa nu-l insotesti prin nunta, ci sa-l faci pe el calugar. Iar la treilea lucru este: sa nu mai ai nici o impartasire cu arienii si cu teodosienii. Si a zis tatal meu: "Iti voi pazi cuvintele tale, in toate zilele vietii mele. Deci, a facut batranul rugaciune si, in trei zile, m-am facut sanatos. Si am petrecut trei ani langa tatal meu.
    Insa, dupa aceea, tatal meu, ducandu-se, m-a logodit cu o fecioara. Si, gatind tatal meu cele pentru nunta, s-a intamplat de s-a tulburat cumplit fecioara de un drac, care cu nemultumire si cu amar o chinuia. Iar parintii fecioarei si tatal meu au umblat saptesprezece luni, pretutindeni pe la biserici, cat si pe la descantatori si la vrajitori au dus-o pe dansa; si nimic nu s-a folosi, ci inca si mai rau in amaraciunea aceea, cadea ea. Atunci, facand socoteala de obste si de sfat, au dus-o pe ea la ava Macarie. Inca am mers si eu si tatal meu cu ea. Deci, staretul, luand undelemn, a facut rugaciune asupra ei si a poruncit mamei sale sa o spele pe ea si apoi sa o unga cu undelemn, de la cap  pana la picioare. Iar dupa ce au uns-o, a inceput dracul a striga: Amar, amar. Si, iesind din fecioara dracul, a intrat in mine si de sapte ori mai rau ma chinuia. Deci, am patimit treizeci de zile, chinuindu-ma rau acel demon.
    Dar, iata, a venit si batranul calugar, care vorbise la inceput cu tatal meu. Si, vazandu-l pe el, tatal meu a fugit de dansul. Si luandu-ma pe mine, batranul m-a dus la gazda sa si toata noaptea, priveghind, a petrecut-o in rugaciuni si, genunchii plecandu-si, a gonit pe dracul din mine. Si, tunzandu-mi parul capului, m-a imbracat in chip calugaresc si m-a dat lui ava Isaia. Inca, mai avea ava Isaia si alt ucenic, anume Petru; si am petrecut langa acest staret noua luni. Dar tatal meu auzind, cele despre mine, a trimis patru slugi si opt camile incarcate cu tot felul de mancari si de poame; inca a trimis si o scrisoare catre mine. Iar eu, luand scrisoarea am citit-o, am inceput a plange. Deci, vazand ava Isaia scrisoarea in mainile mele, sculandu-se mi-a luat-o din mainile mele si a rupt-o, iar eu m-am maniat. Inca a inceput staretul a ma ocara pe mine inaintea slugilor tatalui meu. Si, din ceasul acela, m-a cuprins pe mine diavolul urii.
    Deci, nu puteam sa-l vad, nici glasul lui sa-l aud si-l vedeam pe el ca pe un mascarici, iar cuvintele lui ca niste sageti si ca o sabie de amandoua partile ascutita. Iar cand stam cu dansul la rugaciune si la privegheri, il blestemam pe el. Si, din acea multa uraciune si dusmanie ce aveam pentru dansul, de multe ori ma sculam noaptea, vrand ca sa-l ucid pe el, insa ma temeam si ma inspaimantam de Petru, cel ce era ucenic impreuna cu mine. Iar staretul nu inceta, sfatuindu-ma si invatandu-ma; uneori ma ruga, iar alteori ma certa. Si cand mergeam sa ma impartasesc, ma oprea pe mine si cu ocara ma impingea in laturi si de la masa ma despartea, zicandu-mi: Nu vei manca pana ce nu vei zice: Am gresit, iarta-ma. Iar eu impotriva faceam, adica, furand, in taina, mancam, pe cand el se ruga; el priveghea si eu dormeam, el plangea si eu radeam. Deci, in acest fel aflandu-ma pe mine diavolul, fiindu-i eu lui ascultator intru toate, a inceput a-mi arata mie si naluciri in vise, am inceput, adica, eu ticalosul, a crede in parerile mele si in nalucitoarele vise, incat, si treaz fiind, adeseori vedeam, izvorand dinlauntrul inimii mele si tulburandu-ma pe mine, ganduri spurcate si necurate. Deci, am inceput a le crede si a ma insoti cu ele. Au inceput gandurile a ma tulbura dinlauntru, iar dracii, din afara, spre manie si iutime si amaraciune ma porneau. Iar dracul mandriei, adica al pierzarii, ma invata pe mine. Inca am inceput ca cele ce el in ascuns, ma invata, sa le spun pe fata si sa le graiesc inaintea tuturor, la aratare. Ca, sezand, ziceam intru mine: cine este acest inselator si fatarnic de neam mare si neam prost, caruia eu, intru acea mare cetate fiind si de neam mare si din parinti de rang inalt, care sunt plini de bogatie si cu multime de dobitoace, ca un uncenic m-am facut, inca mai vartos si ca un rob ii stau inainte si apa pe maini ii torn si masa ii pun lui si slujitor ii sunt si apa ii aduc si lemne ii adun si ca un rob ii slujesc lui? Desi, cu cale era ca el sa-mi slujeasca mie si sa mi se supuna, iar nu eu lui. O, cate necazuri si amaraciuni si scarbe, ocari si nevoi iau de la dansul. De cate ori m-a facut a flamanzi si a inseta si a priveghea si a ma culca pe pamant. De cate ori m-a ocarat. De cate rautati m-a impovarat. Deci, acestea invatandu-ma pe mine dracul, eu mai mult inca ma maniam si ma socoteam pe mine ca un asuprit si ca si cum multe rautati as fi patimit. Insa imi zicea mie gandul: Iesi de la blestematul acesta si sezi intr-o chilie, ca toti parintii, pentru ca acesta nu este calugar, nici crestin.
    Deci, din unele ganduri ca acestea am inceput iarasi a vedea vise despre staretul meu. Adica, il visam ca se joaca cu o femeie si cu idolii dantuieste, si, incredintandu-ma pe mine, ma intareau ca adica el este vrajmasul lui Dumnezeu si prieten dracilor. Si era afara din Schit, ca la noua stadii departe, o capiste elineasca, iar in mijlocul capistei sta un idol de marmura. Deci, avea staretul obiceiul de iesea din Schit in toate sambetele si, in capiste sezand, plangea. Inca erau acolo si morminte elinesti. Si-mi arata in vis, nu o data, ci de mai multe ori, ca staretul jertfeste si se inchina idolilor. Iar eu, socotind ca adevarate imi sunt mie visele, in ceasul intru care avea staretul obicei sa iasa spre capiste, apucand inainte, am iesit din chilie si, alergand, m-am ascuns in mijlocul capistei, unde erau niste rugi si am vazut pe staretul venind si o femeie inaintea lui. Iar dupa ce a venit femeia, am vazut-o ca se ruga si se inchina idolului, si, dupa ce si-a sfarsit rugaciunea, mi s-a parut, din draceasca inselaciune, ca vad pe staret mergand si inchinandu-se idolului si sarutand pe femeie si pacatuind cu ea. Dupa aceea, s-a intors staretul la Schit, iar femeia a intrat in lunca.
    Pe acestea, de sapte ori in taina cercetandu-le si cu tarie vazandu-le, am inceput a sedea afara din chilie si fratilor celor ce veneau sa se foloseasca de la staret, le ziceam: Fratii mei, calugarul acesta este desfranat si slujitor la idoli. Deci, ce va mai inselati de veniti la dansul? Si, timp de patru luni, tot asa am grait catre calugarii ce veneau la staret. Si voiam eu sa-i opresc pe dansii. Iar ei, cu darul lui Dumnezeu povatuindu-se, tot se adunau la dansul. Si aceasta vazand, ma caiam si-mi ridicam mainile la cer, zicand: Doamne, da-mi mie rabdare. Ca socoteam eu, ticalosul si patimasul, ca dupa dreptate patimesc si rabd, ca si cand as face o fapta buna si, suspinand, ziceam: Slava tie, Dumnezeule, din ce fel de cinste, la ce necinste am ajuns si cum m-am facut; si plangeam. Iar staretul, vazandu-ma pe mine, imi zicea: Fiule bun, curateste-ti inima, smereste-ti gandurile tale, doreste smerenia lui Hristos, uraste mandria si ia aminte la tine insuti. Acestea cand mi le graia el, eu ma maniam si ma tulburam si ca niste sageti infocate ce ma ardeau, asa ii socoteam cuvintele lui. Iar la masa, cand sedeam cu dansul, vedeam bucatele ca pe o stricaciune si-mi era sila. Iar gandul dinlauntru, tulburandu-ma, nu inceta, zicandu-mi: Iesi din lacasul staretului acestuia si, de se poate, si din Schit, pentru ca, vazandu-l pe acesta, nu te vei mantui. Si ziceam intru mine: Pentru ce patimesc eu acestea? In lumea aceasta eu n-am fost desfranat, n-am furat, nici n-am ucis. Inca imi zicea mie gandul: Fara dreptate patimesti si ai suparat pe tatal tau si pe mama ta, pe rude si pe prieteni, ai lasat pe sfintii parinti si ai venit sa petreci la mincinosul acesta, care are viata rea si nemilostiva si fara rusine. Acestea mi le punea in minte diavolul, iar eu, neputinciosul si ticalosul, gata ma aflam la supunerea gandurilor celor spurcate si rele. Si, intru intuneric ingropat fiind, mi se parea ca umblu in lumina, calugar ma socoteam, satana fiind si, in loc ca sa ma micsorez pe mine si sa ma osandesc, eu ma judecam rob al lui Dumnezeu.
    Deci, intr-o furtuna ca aceasta a gandurilor mele, tulburat fiind, s-a intamplat de mi-a scris tatal meu, ca maica mea este pe moarte si sa vin sa o vad pe ea, mai inainte de a muri. Si am spus parintelui Petru: Cu adevarat, eu ma voi duce ca sa vad pe mama mea. Si, acesta, ducandu-se, a spus staretului, iar staretul, venind, mi-a zis mie: Fiule bun, sezi cu rabdare dumnezeiasca si lasa patimirea tatalui si a maicii tale, ca avem tata si maica pe Dumnezeu, Care si de noi si de dansii poarta grija, spre folos. Iar de nu ma vei asculta si te vei duce, pe parintii tai nicidecum nu-i vei folosi, iar pe tine insuti si mai mult te vei vatama. Deci, eu, acestea auzindu-le de la staret si dracul rapindu-ma spre manie, am zis staretului: Inselatorule, inchinatorule la idoli, desfranatule, voiesti, precum se vede, sa ma faci asemenea tie, slujitor la idoli si desfranat? Iar staretul mi-a zis mie: Darul lui Dumnezeu este pe buzele tale, fiule. Iar eu am strigat: Mincinosule, slujitorule la idoli. Si la glasul meu multi parinti s-au adunat, si toti batranii ma ocarau pe mine si ma osandeau. Si, intetindu-ma dracul, am apucat haina mea si am rupt-o de manie de sus pana jos si am aruncat-o in fata lui si, asa gol, m-am dus in chilie. Intrand apoi in chilia unuia din batrani, am furat de la dansul o haina mai buna si, iesind, m-am dus in Alexandria si am aflat pe maica mea moarta si pe tatal meu bolnav, iar dupa trei zile s-a sfarsit si tatal meu.
    Si eu acum socoteam si ma ingrijeam pentru averi si pentru alte bogatii si ma caiam ca m-am facut calugar. Iar, dupa ce a sosit seara, pe pat zacand si la Schit  si la parintele Isaia gandind, am suspinat si am zis: Slava Tie, Hristoase, Dumnezeul meu, ca m-ai izbavit de mincinosul si inselatorul acela. Si impreuna cu cuvantul, am auzit un glas ca un tunet, zicand: Atotpierzare si paguba casei lui Procopie. Apoi, indata s-a facut un vant si s-a aprins foc in cele patru unghiuri ale curtii. Iar eu, sculandu-ma tulburat, abia am putut iesi cu toti cei din casa, ca focul o cuprinsese de pretutindeni. Deci, s-au adunat toti locuitorii Alexandriei si n-a putut sa faca nimic, ca focul a mistuit si pietrele. Iar eu stam rusinat si infruntat, gandind la cele ce se intamplasera. Apoi, de mult necaz si mahnire, mergand, m-am aruncat in genunchi pe mine la biserica Sfantului Mina. Si, iarasi, dracul, inchipuindu-se in chipul mucenicului, mi-a zis mie: Cele ce ai vazut ca ti s-a intamplat tie, din pricina parintelui Isaia ti s-au intamplat. Si desteptandu-ma, am zis: Cu adevarat, amagitorul acela fermecator este; ca, si draci trimitand, mi-a ars mie curtea.
    Deci, sculandu-ma dimineata, am mers la papa Alexandriei, Evloghie, si i-am grait lui: Stapane, izbaveste-ma de slujitorul de idoli, parintele Isaia de la Schit, ca acela cu vrajile sale mi-a ars casa. Iar patriarhul mi-a zis mie: Mute sa fie buzele cele viclene, care graiesc rele asupra dreptului. Si, impreuna cu cuvantul patriarhului, am vazut si pe un arap batandu-ma cu toiag de fier si imbrancindu-ma intr-un lant. Si, indata, am cazut la picioarele patriarhului, inraindu-ma. Atunci, patriarhul, tinzandu-si mana, s-a dezlegat legatura limbii mele. Si am petrecut eu sapte luni, fiind pedepsit de veliarul cel cumplit si aratandu-ma in priveliste jalnica tuturor; incat si cu catuse de fier m-au legat, ca ma bateam pe mine insumi si pe toti cei ce erau, in jurul meu si mancam gunoaie. Iar iubitorii de Hristos, miluindu-ma, ma imbracau in haine, ca ma zbuciumam gol, rupandu-mi trupul meu si hainele si mai chinuiam pe mine, facand rau si celor ce erau imprejurul meu. Iar trupul meu, din pricina gunoiului si a tinei in care ma tavaleam si zaceam, se acoperise ca si cu niste solzi. Ca nu avea cine sa se ingrijeasca de mine.
    Atunci, cei ce erau iubitori de Hristos in cetatea Alexandriei, vazand pe unii din parintii Schitului, ii aduceau pe ei la mine, iar ei vazandu-ma, nu ma cunosteau. Si le spuneau lor iubitorii de Hristos: Acesta este fiul lui Procopie, care s-a calugarit la parintele Isaia. Si au zis parintii catre dansii: Faceti bine si aduceti-l pe el la Schit. Si, afland iubitorii de Hristos un caraus, i-au dat lui in galben si, legandu-mi mainile si picioarele, m-au dus la Schit. Deci, aducandu-se sfintii parinti ai Schitului in biserica cea mare, au facut priveghere pentru mine si ungandu-ma cu undelemn peste tot trupul, indata au gonit pe dracul din mine si am ramas chinuindu-ma de rani si de bube. Si asa eu, smeritul si pacatosul, toate cele ce mi s-au intamplat mie, le-am aratat cu de-amanuntul si tuturor am spus primejdia mea, rugandu-i pe ei sa faca mila cu mine si sa roage pe staret, ca sa ma miluiasca si sa ma primeasca intru pocainta si sa nu ma lase pe mine iarasi sa ma ispitesc de la diavolul.
    Iar parintii, mergand au chemat pe Petru, care a fost ucenic, impreuna cu mine, la staret. Si, daca m-a vazut zacand si cu trupul putred de rani si de bube - ca parintii, vrand sa induplece pe staret spre mila si umilinta, ma dezbracasera de hainele cu care am fost imbracat, si gol ma pusesera pe o rogojioara -, parintele Petru s-a aruncat pe sine la pamant si nu inceta varsand lacrimi asupra mea. Iar eu, marsavul, zaceam fara de indrazneala si ma rusinam sa privesc macar la dansul. Si el plangand destul, s-a sculat si a luat si pe unii din parinti si, ducandu-se, au adus pe staret. Deci eu, vazand pe staret venind, am strigat, zicand: Miluieste-ma, robul lui Dumnezeu, pe mine, cel inselat de draci, si nu ma lasa pe mine, cel inselat de draci, si nu ma lasa pe mine intru cea desavarsita bucurie a vrajmasului celui stricator de suflete. Ca destul m-am pedepsit si destul m-am chinuit. Iar staretul, pangand si el, mi-a zis mie: Inteles-ai oare fiule, ca semnul celor mandri este caderea? Iar eu am zis: Am cunoscut, cinstite parinte, dintru acestea ce mi s-au intamplat mie si m-am inteleptit din toate cate am patimit si am priceput ca, da Dumnezeu cu dreapta judecata fiecaruia, dupa faptele lui. Deci, insemnandu-ma cu semnul crucii, mi-a zis: Dumnezeu, Cel ce este ziditor a toata faptura, sa-ti ierte cele trecute si sa-ti indrepteze cele viitoare. Dupa aceea m-a luat pe o targa si m-a dus la chilie. Apoi, mai zacand putine zile, cu darul lui Hristos si cu rugaciunile staretului, m-am tamaduit.
    Si asa s-a plinit intru mine cuvantul proorocului, care zice: "Cu zabala si cu frau falcile lor voi strange, ca sa nu se apropie de tine" (Ps.31,10). Si iarasi: "Multe sunt bataile pacatosului" (Ps.31,11). Deci, vazand parintii Schitului toate cele ce s-au facut cu mine, ca erau vrednice de dat in scris, au chemat pe Pionie, vestitul scriitor si mi-au poruncit mie sa-i spun lui, cu de-adinsul si cu de-amanuntul, toate. Iar scriitorul cel bun, scriind aceasta intamplare, a pus-o in cartea cea dintai, intru care scrie despre nalucirile dracesti. Si am petrecut cealalta vreme, impreuna cu parintele meu Isaia, intru toate supunandu-ma lui."

Cântare de laudă la virtutea iertării

Ca Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre,

Să le iertăm şi noi greşiţilor noştri,

Căci trecători suntem noi pe acest pământ.

În zadar lungim ale noastre postiri şi rugăciuni,

Dacă în suflete nu purtăm iertarea şi milostivirea

Către oameni.

Dumnezeu este adevăratul Doctor al sufletelor noastre,

Iar păcatele noastre sunt ca o lepră.

Pe cine vindecă, Dumnezeu şi proslăveşte.

Dumnezeu răsplăteşte cu mila

Orice milă pe care o arătăm faţă de oameni.

Piere desăvârşit acela care răspunde la rău cu rău.

Căci puroiul pe puroi nu poate să-l vindece,

Nici poate întunericul lumina întunecimea temniţei.

Ci balsamul cel curat poate în adevăr

Rana puroindă să o vindece

Iar pe întunericul temniţei

Doar lumina îl poate împrăştia.

Celor grav răniţi milostivirea le este ca un balsam,

Ca o torţă luminoasă, de care toţi se bucură.

Dar nebunul zice: de milă nu am nevoie!

Şi chiar după milă strigă

Atunci când este înecat de mizerie.

Oamenii toţi se scaldă

În milostivirea lui Dumnezeu,

Milostivirea lui Dumnezeu este aceea

Care ne ţine în viaţă.

Dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre,

Să iertăm şi noi greşiţilor noştri,

Căci trecători suntem noi

Pe acest pământ.

Cugetare

De câte ori ne aflăm în afara harului lui Dumnezeu, în afară de noi înşine ne aflăm; căci omul de sub Har şi omul din afara Harului sunt tot aşa cum este omul sănătos la minte, faţă de nebun. Starea omului în care se află Duhul lui Dumnezeu trebuie să fie starea naturală a omului şi este chiar starea în care este chemat să se afle omul în toată viaţa lui. Lipsa Harului din om îl face pe acesta să fie cu adevărat foarte bolnav, aşa cum este omul care şi-a pierdut minţile faţă de cel sănătos. Doar omul binecuvântat cu sălăşluirea Harului întru dânsul se află în starea lui naturală, starea, adică, a omului care este călăuzit în viaţă după Dumnezeu, al Cărui Har se sălăşluieşte în acel om. Sfântul Simeon Noul Teolog zice:

O lampă, chiar dacă se umple cu ulei şi i se pune fitil, rămâne în întuneric desăvârşit dacă nu se şi aprinde de la un foc. Aşa este şi cu sufletul: în aparenţă, el poate fi împodobit cu toată fapta cea bună, dar în realitate, dacă nu are aprinsă în el lumina Harului Duhului Sfânt, el este stins şi întunecat. (Omilia 59)

Aşa cum spune şi Marele Apostol Pavel: „Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Cor. 15 :10). Dar a fi lipsit de Harul lui Dumnezeu înseamnă a fi înstrăinat cu totul de El şi înstrăinat cu totul de propria ta fire omenească, de propria ta persoană.

Căci firea noastră, persoana noastră umană, îşi confirmă esenţa ei proprie doar în apropiere faţă de Dumnezeu şi prin Dumnezeu.

De aceea trebuie să-i privim pe păcătoşi ca pe cei mai nenorociţi dintre bolnavi: ei sunt ca nişte umbre slabe, lipsite de substanţă şi de raţiune.

Luare aminte

Să luăm aminte la Viţa Care este Stăpânul Hristos:

„Eu sunt viţa cea adevărată” (Ioan 15; 1)

• La Viţa din care au răsărit multe mlădiţe roditoare, adică mulţimea sfinţilor;
• La Viţa Care, prin seva Ei, adică Scump Sângele Mântuitorului, adapă şi hrăneşte toate mlădiţele Sale;
• La Viţa din Care a răsărit mlada Sfintei Biserici, întinzându-se pe pământ, şi în cer;
• La Viţa din Care nici eu nu trebuie să mă rup, dacă voiesc să am viaţă.

Predică

Despre Acela Care are putere să-Şi învieze trupul – „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2: 19).

Aici Mântuitorul vorbeşte despre templul Trupului Său. „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!”. Aşa grăieşte Acela Care îşi cunoaşte puterea şi Care, potrivit acestei puteri, îşi împlineşte cuvântul! Căci trupul Lui a fost dărâmat, adică sfărâmat, împuns, îngropat în pământ şi acoperit cu întuneric timp de trei zile. Iar în a treia zi, El l-a înviat. L-a ridicat nu doar din mormânt, pe pământ, ci şi de la pământ, la cer. Astfel, El a grăit cuvântul şi cuvântul Lui l-a împlinit cu fapta. Dumnezeu le-a dat aşa semn evreilor, căci ei îi ceruseră semn. Şi când le-a dat semnul, semn cum nici mai fusese vreodată dat între ei şi cum numai El putea să dea, ei nu L-au crezut, ci plini de necurată spaimă şi de toată răutatea, au şi mituit gărzile ce păziseră pe Golgota ca să jure fals şi să mintă cum că această minune nu s-a întâmplat, cum că ucenicii I-au furat trupul mort din peşteră!

Căci nici un semn nu le este de folos celor care nu vor să creadă.

Evreii văzuseră cu ochii lor mulţimea minunilor lui Hristos şi totuşi nu au vrut să creadă, ba se mai şi îndreptăţeau pe ei şi necredinţa lor zicând că El face aceste minuni cu ajutorul diavolului: „Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei 9 : 34).

Oricine nu voieşte să creadă în bunătate nu va crede şi de ar vedea nenumărate semne pogorându-se din cer. Căci inima plină de răutate este mai nesimţită decât piatra.

Mintea cea întunecată de păcat nu se poate lumina nici cu toată lumina cerurilor, care este mai luminoasă decât o mie de sori.

Dar când omul cu ajutorul lui Dumnezeu alungă răul din inima lui şi îşi curăţeşte mintea de întunericul păcatului, atunci vede nenumărate semne pe care Dumnezeu le dă celor care vor să creadă, să vadă şi să creadă.

O, fraţilor, să nu păcătuim împotriva milostivirii lui Dumnezeu şi să nu cădem pradă uşoară răutăţii evreilor! O, fraţilor, toate semnele deja s-au dat şi ele toate strălucesc precum stelele de pe tăria cerului, luminându-i pe toţi cei care au o inimă bună şi o minte care judecă drept.

O, Lucrătorule de Minuni Doamne, Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin.