Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a duminicii de astăzi este una din cele mai scurte Evanghelii de peste an. Are numai patru paragrafe, adică patru versete, dar această dumnezeiască Evanghelie, deşi e atât de scurtă, cu atât este mai înaltă şi aduce Bisericii lui Hristos cea mai înaltă şi mai desăvârşită învăţătură pentru mântuirea sufletelor omeneşti. În Evanghelia de astăzi se cuprinde toată mântuirea omului, pe scurt, căci ea ne învaţă iubirea de vrăjmaşi. Nici un învăţător de lege de mai înainte n-a adus în lume o învăţătură aşa de desăvârşită pentru mântuirea oamenilor, precum cea cuprinsă în Evanghelia de astăzi, care este adusă de Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru noi, păcătoşii, şi pentru a noastră mântuire. Noi ne gândim că e cu neputinţă a se duce la îndeplinire cu lucrul învăţătura Evangheliei de astăzi. Dar nu este aşa; nu este deloc aşa. Bunul Dumnezeu şi Prea Sfântul Mântuitor niciodată n-a spus vreo învăţătură în lume care să nu se poată împlini de oameni. Căci El, fiind Dumnezeu desăvârşit, ştie adâncul neputinţei firii omeneşti.
Şi cum a început El să înveţe această învăţătură a iubirii de vrăjmaşi? Prin cuvintele: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea lor” (Luca 6, 51). Iată cât de mare adevăr şi cât de mare dreptate se găseşte aici. Omule, vrei tu ca altul să-ţi fure locul tău? Sau să te ocărască, sau să te necinstească, sau să-ţi clătească lucrul tău, sau să se răzbune, sau să-ţi facă alt rău? Deci, dacă nu vrei, nu fă nici tu altuia! Eu nu vreau ca altul să mă vorbească de rău. Deci nu trebuie să-l bârfesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să mă duşmănească; deci nu trebuie să-l duşmănesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să fure din grădina mea sau din via mea; deci nu fur nici eu de la altul. Eu n-aş vrea să-l batjocorească sau să-l necinstească cineva pe copilul meu, sau pe mine să mă ocărască în public – să nu fac nici eu aşa! Eu n-aş vrea niciodată, când mă duc undeva, să mă treacă cineva cu vederea, ci aş vrea să-mi zică bună-dimineaţa, să mă cinstească şi să-mi dea atenţie; deci să fac şi eu tot aşa!
Iată măsura dreaptă pe care n-o poate tăgădui nimeni: ce voiesc să-mi facă altul, să-i fac şi eu lui, şi atunci se păstrează toată dreptatea lui Dumnezeu şi dragostea caldă de aproapele.
Şi după ce a arătat Mântuitorul această dreptate şi această cumpănă a Evangheliei, a trecut la o învăţătură şi mai desăvârşită, adică să iubim nu numai pe prieteni, ci şi pe oricare om, fie chiar şi pe vrăjmaşi. Căci auziţi ce zice: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce dar este vouă? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii păcătoşilor dau cu împrumut, ca să primească înapoi întocmai” (Luca 6, 32-34): adică, aceia dau împrumut, dar cu condiţia să li se dea înapoi întocmai cât au dat. Auziţi: „şi păcătoşii păcătoşilor”! Cine sunt aceştia? Când a zis „păcătoşii păcătoşilor” a arătat şi alt fel de păcătoşi, nu numai pe acei care se află în legea darului. Păcătoşi suntem noi, care greşim după ce am cunoscut voia lui Dumnezeu, iar păcătoşii despre care vorbeşte aici Mântuitorul sunt aceia care n-au cunoscut pe Dumnezeu, păgânii, care fac toată fărădelegea fără mustrare de conştiinţă, căci nu au lege. Deci aceia fac păcat chiar atunci când dau cu împrumut la vecinii lor sau la alţii, dar cu condiţia să li se dea înapoi tot atât, să nu lipsească nimic din măsura lor. Dar noi, când dăm, auzi ce trebuie să facem. Se spune în continuare la paragraful de mai sus al Evangheliei: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 35).
Iată deci altă învăţătură mai înaltă decât cea de la începutul Evangheliei de azi. Aceea ne-a spus să facem altora ce vrem să ni se facă nouă, iar aici a spus ceva mai înalt; a spus nu numai atâta, ci să faci bine chiar celui care te-a urât, să iubeşti pe acela care te duşmăneşte pe tine. Şi Apostolul ne învaţă în chip asemănător, sfătuindu-ne că nu se biruieşte rău cu rău, ci răul se biruieşte cu binele (Romani 12, 21). Dar noi, păcătoşii, zicem: dar eu cum să binecuvântez sau cum să-l iubesc pe acela care mă ocărăşte şi mă bate şi mă vatămă şi pururea mă ponegreşte? Cum să-i fac eu bine aceluia? Deci zicem că-i cu neputinţă aceasta. Că nu pot eu să-l mai iubesc pe acela care mi-a dat o palmă, sau m-a ocărât, sau mi-a luat ceva, sau m-a batjocorit, sau m-a vorbit de rău faţă de altul. Da, aşa este: noi nu putem, pentru neputinţa noastră. Dar să nu credeţi că lucrul este în orice fel cu neputinţă. Lucrul este cu putinţă prin Dumnezeu, Care ne stă pururea într-ajutor, dacă noi ne silim. Cu puterea noastră nu putem face nimic bun. Dar cu puterea lui Dumnezeu – toate se pot. Căci zice Mântuitorul: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Dacă porunca aceasta înaltă n-ar fi împlinit-o nimeni, nici în legea darului, nici mai înainte de ea, am putea socoti această învăţătură peste putinţă. Păgânii şi alte popoare necreştine spun că este cu neputinţă ca să iubim pe cel ce ne face rău. Dar noi n-avem dreptul să zicem aceasta.
Iată, încă în legea veche David iubea pe Saul, şi când spunea că acesta a căzut la pământ, că-l muncea duhul cel necurat – care era duhul epilepsiei – şi-l trântea jos, David mergea la vrăjmaşul său Saul, la Saul care îl prigonea şi căuta să-l omoare, se ducea şi-i cânta psalmi. Şi duhul cel rău, auzind puterea psalmilor, se ducea de la Saul, care se liniştea. Nu mai spumega, nu se mai dădea cu capul de pământ, nu-l mai muncea dracul, căci trebuia să fugă, izgonit de David, care venea şi, cântând psalmi, îl izgonea. Dar Saul ce făcea? Când se scula de jos, întreba unde-i David şi punea mâna pe suliţă, să-l omoare. Şi de trei ori a lovit cu suliţa în perete, socotind să-l omoare pe David. Auzi pe cine voia Saul să-l omoare? Pe doctorul lui! David îl făcea sănătos, izbăvindu-l de dracul care-l muncea fără odihnă, iar el se lupta cu binefăcătorul lui, ca să-l omoare! Întreba unde-i David, voind să-l ucidă, că la aceasta îl îndemna duhul zavistiei şi răutatea din inima lui.
Dar David şi-a arătat dragostea faţă de vrăjmaşul său şi cu alt prilej. Când dormea Saul în pustiul Zif şi oştirea lui dormea cu dânsul, David – care era prigonit de Saul de patru-cinci ani – a găsit pe Saul în peşteră, unde dormea el şi ostaşii săi. Şi Abişai, un general din oastea lui David, îl sfătuia: „Acum Dumnezeu a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; îngăduie-mi deci dă-l pironesc de pământ cu suliţa”. Dar auzi ce spune David: „Să nu-l ucizi, căci cine îşi va ridica mâna asupra unsului Domnului şi va rămâne nepedepsit?” (I Regi 26, 7-10). Că Saul era uns al împărăţiei. S-a dus David la capul lui Saul şi i-a luat numai suliţa şi ulciorul cu apă, ca să ştie că a fost aproape de el, şi a plecat pe un deal mai departe, de unde a început a striga către Abner, generalul lui Saul: Hei, de ce nu păzeşti pe împăratul vostru? S-au sculat şi generalul şi ceilalţi, şi au început a se întreba: Măi, cine strigă? David, pe care-l urmăreşte împăratul în muntele Hachila şi în pustia Zif, şi în atâtea părţi, ca să-l omoare. Da – striga David – şi am fost în peşteră; iată suliţa lui Saul în mâna mea, iată ulciorul din care bea apă! Am fost la capul lui, dar n-am vrut să-l omor. Şi a auzit Saul că David a fost lângă dânsul şi că i-a cruţat viaţa zicând: Mă tem de Dumnezeu să fac rău celui ce vrea să-mi ia viaţa. Şi aşa David, înainte cu vreo mie de ani de Sfânta Evanghelie, a împlinit Evanghelia de astăzi, adică a iubit pe vrăjmaşul său. Saul îl căuta cu patru mii de ostaşi pe David în toate părţile Palestinei ca să-l omoare, să-i ia viaţa, iar acela, când l-a avut în mâna lui, i-a cruţat viaţa, zicând: Nu, Doamne fereşte, nu-i voi face vreun rău, că este unsul Domnului! (I Regi 26, 11-16). Vezi dragostea de vrăjmaşi împlinindu-se încă înainte de legea darului?
Dar Moisi nu tot aşa a făcut? Poporul cârtea împotriva lui şi se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu, abătându-se la idolatrie. Iar el, când a văzut că Dumnezeu i-a spus: „Eu mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice. Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd…”, a zis: „O, Doamne, rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris” (Ieşirea 32, 8-9, 31-32). Adică vreau să mor mai bine eu decât să piară ei, cu toate că ei m-au amărât şi au cârtit împotriva mea, şi puţin a lipsit să nu mă ucidă cu pietre la Rafidim, pentru că i-am scos din Egipt. Iată dar cum porunca evanghelică de azi, care ne pare cu neputinţă nouă, păcătoşilor, au împlinit-o totuşi alţi aleşi ai lui Dumnezeu, cu mii de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume.
Dar arhidiaconul Ştefan, uşa mucenicilor, cea dintâi cale a lui Hristos care a mers în urma Lui, cum a murit? Aceia îl ucideau pe el cu pietre, iar el, făcând rugăciuni, a îngenuncheat; şi când îl loveau bolovani mulţi, unul după altul, până l-au zdrobit, el, văzând că se sfârşeşte, a zis cu glas mare: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!… Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi zicând acestea, a adormit” (Faptele Apostolilor 7, 59-60). Şi aşa sluga cea bună după Stăpânul Hristos s-a dus. Vedem multe pilde de acestea, pe care nu este timp să le povestim; multe pilde avem – şi în Vechiul, şi în Noul Testament – care dovedesc că mulţi aleşi ai lui Dumnezeu au împlinit Evanghelia de astăzi cu desăvârşire, încă din vechime.
Apostolii ce spun? Când erau huliţi şi prigoniţi, răspundeau prin vorbire de bine şi mângâiere. Şi nici unul – zice – nu se răzbuna cu rău, ci biruiau răul cu binele. Deci împlineau această poruncă a Evangheliei.
Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a îndeplinit-o mai înainte de toţi cei din legea darului. Căci, când era pe Sfânta Cruce răstignit, se ruga pentru aceia care îi băteau cuie în mâini şi picioare, şi zicea: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Deci Mântuitorul şi cu cuvântul şi cu fapta ne-a învăţat că putem să iubim pe vrăjmaşi.
Dumnezeu, dacă n-ar face acest lucru cu oamenii şi cu popoarele de pe faţa pământului, n-ar mai lăsa nici un om pe tot globul. Oare cum plouă El peste toate popoarele pământului care n-au cunoscut pe Dumnezeu? Cum plouă El peste creştinii care sunt numai cu numele creştini şi-L răstignesc în toată clipa cu fărădelegile lor? Îl înjurăm, Îl batjocorim, Îl hulim, ne abatem la necredinţă, la ură; cum plouă peste noi?! Ar trebui să plouă numai în grădina celui ce-L cinsteşte pe El, ar trebui să răsară soarele numai peste cel drept, iar la ceilalţi, la păcătoşi, să fie întuneric. Dar nu e aşa. Dumnezeu fiind prin fire preabun şi preamilostiv, răsare Soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă şi peste drepţi şi peste nedrepţi. Dacă Dumnezeu S-ar judeca cu oamenii şi dacă ar aduce mânie în toate zilele pentru păcatele noastre, ar trebui să stăm mereu fără să răsară soarele şi fără să avem picătură de apă pe faţa pământului, pentru că toţi şi în toată vremea suntem vrăjmaşii lui Dumnezeu, pentru că nu împlinim poruncile Lui, ci-L urâm şi ne împotrivim voii Lui. Dar Dumnezeu nu face aşa şi nu ţine socoteală de păcatele noastre. În bunătatea Lui cea nemărginită, acoperă cu mila şi dragostea Sa toate neputinţele şi răutăţile şi fărădelegile lumii. Dar poate va zice cineva: Dumnezeu poate face acestea, că este Dumnezeu Atotputernic, dar eu sunt om şi, după legea firii, eu nu pot să-l iubesc pe cel ce mă urăşte. Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Şi noi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu şi dacă rămânem întru el, putem face pururea acest lucru. Căci zice: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi… căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Dacă ne rugăm Prea Sfântului şi Prea Bunului Dumnezeu, El ne ajută şi nouă ca să iubim pe cei ce ne urăsc, să facem bine celor ce ne fac rău, să binecuvântăm pe cei ce ne vatămă pe noi. Pentru că dacă Dumnezeu a făcut aceasta fiind fără de păcat, noi, păcătoşii, nu trebuie oare să ne iubim unul pe altul şi să ne purtăm sarcina unul altuia? Dar – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul – poate nu poţi să iubeşti pe vrăjmaşul tău când te simţi nedreptăţit de dânsul, poate aceasta nu o poţi face deocamdată. Dar măcar taci, rabdă şi roagă-te lui Dumnezeu! Măcar nu te răzbuna pe el şi măcar în suflet poartă cu înţelegere neputinţa acestuia în vremea lui de tulburare. După aceea te vei ruga cu lacrimi lui Dumnezeu şi-ţi va da ţie dar şi putere să-l iubeşti din toată inima pe cel ce ţi-a făcut rău. Dar întâi şi întâi te roagă.
Sunt cinci feluri de dragoste. În Evanghelie se vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, de iubirea aproapelui. Sfântul Maxim spune că sunt cinci feluri de iubiri, şi, din cele cinci, două sunt bune, una mijlocie şi două de lepădat. Cele două bune sunt: să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, şi să iubim pe aproapele ca pe noi înşine. O altă iubire este dragostea cea firească, pe care o au părinţii pentru copii şi copiii pentru părinţi şi pe care o au fraţii şi surorile şi rudeniile după trup între ei, adică de origine firească. Aceasta nu este de condamnat, adică nu trebuie să o ocolim, dar nici nu câştigăm mare lucru din ea, fiind firească şi sădită de Dumnezeu în om. Apoi mai sunt două feluri de iubiri: cea trupească, când cineva iubeşte pe altul cu patimă, şi cea însoţită cu iubirea de argint, când cineva iubeşte pe altul că-i dă bani sau îi dă altă avere. Acestea sunt pătimaşe şi sunt de lepădat. Ba chiar şi cea mijlocie este de condamnat atunci când e exagerată (Filocalia II, “Suta a doua a capetelor pentru dragoste”, cap. 9, 10). Iar celelalte două sunt bune.
Ne spun Sfinţii Părinţi: Caută la firea ta, omule, şi dacă voieşti să-ţi facă altul bine şi să-i fie milă de tine când eşti tulburat şi ispitit şi necăjit, să-ţi fie şi ţie milă de altul, deopotrivă cu tine. Şi el e om, şi el e ispitit, şi el are necazuri, şi el are ispite, şi el are diavoli care îl asupresc, şi el are patimi înăuntru şi în afară, şi el e tulburat de duhuri şi ispite; deci să nu-l urâm, că şi tu mâine vei avea aceleaşi încercări. Şi aşa vom învăţa dragostea de aproapele, dacă vom socoti cele ale firii, că suntem adică de o fire cu dânsul şi că nu putem să-i stăm în ajutor nici o clipă fără harul şi mila lui Dumnezeu. Dar să privim spre noi şi spre porunca Evangheliei de astăzi. Dacă noi nu numai că nu iubim pe cei ce ne fac rău, nu numai că nu binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, nu numai că nu dăm cu împrumut la acela de la care trebuie să nu ne gândim să luăm înapoi, ci căutăm să ne răzbunăm numaidecât asupra celui ce ne-a făcut rău, atunci nu mai suntem fiii lui Dumnezeu, ci fiii urgiei şi ai mâniei lui Dumnezeu. Căci avem în mintea noastră gândul de a ne răzbuna pe cel ce ne-a făcut rău. Atunci nu mai este duhul lui Dumnezeu în noi şi nici nu mai este dragostea lui Iisus Hristos în inimile noastre, ci suntem nişte tâlhari, nişte ucigaşi de bună voie, chiar dacă n-am face ucidere, o dată ce pândim să ne răzbunăm cu răutate asupra fratelui şi căutăm să dărâmăm slava lui, sau cinstea lui, sau orice din cele ale lui, care sunt date de Dumnezeu; suntem ucigaşi mai înainte de a face ucidere. De ce? Căci ucidem slava şi cinstea lui, averea lui şi altele ca acestea. De aceea bine a spus dumnezeiescul Evanghelist Ioan că cel ce urăşte pe fratele său, acela ucigaş de om este, chiar dacă n-a ucis cu mâna sau cu băţul, căci cu gândul îl urăşte şi caută să se răzbune şi pândeşte pe fratele său să-i facă vreun rău. El este un ucigaş în inima sa, şi de-l va găsi moartea aşa, vai şi amar! Că ucigaş este şi cu ucigaşii va avea parte. Dacă a murit cineva întunecat la inimă şi nu a iertat pe fratele său, nu poate să primească iertare în ziua judecăţii şi în ceasul morţii, căci zice Domnul că de nu vom ierta noi din inimă greşalele fratelui nostru, nici Tatăl nostru Cel din cer nu ne va ierta nouă greşalele noastre (Matei 18, 35; Marcu 11, 25-26). Nu a zis să spui numai din buze: “Dumnezeu să te ierte”. Căci auzi pe dumnezeiescul Evanghelist Matei: „De nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre…” (18, 35). Deci, nu-i de ajuns să zici numai atâta: “Dumnezeu să te ierte”, dar inima ta să fie plină de zavistie şi de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă, că i-a zis lui Samuil la alegerea lui David, când proorocul credea că Dumnezeu va alege pe fratele acestuia, Eliab, văzându-l cât este de voinic şi frumos: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Deci, să ştiţi că nu putem zice Tatăl nostru, nu putem zice „şi ne iartă nouă, Doamne, păcatele noastre”, dacă în inima noastră avem un pic de ură pe cineva. În zadar ne rugăm, că Dumnezeu la inimă se uită. Dacă avem ură pe vecinul şi pe fratele nostru, în zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire şi de toată râvna cea rea. Deci, să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu să ne ajute să facem acest lucru, şi abia atunci să avem îndrăzneală în rugăciunea noastră către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: „Sămânţă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său”. Ai semănat pe piatră; se prinde? Aşa e rugăciunea noastră când ne rugăm lui Dumnezeu, dacă avem ură şi răutate asupra fratelui. Nu se prinde sămânţa pe piatră, nici cuvintele rugăciunii noastre nu au îndrăzneală la Dumnezeu, atâta vreme cât avem ură pe cineva.
Aşa, fraţii mei, să ne rugăm Prea Sfântului Dumnezeu şi Prea Sfintei Lui Maici, să ne ajute să iubim pe fraţii noştri din inimă. Dacă nu, suntem departe de adevărul Evangheliei şi dragostea lui Iisus Hristos nu petrece în noi. Şi după ce a spus Mântuitorul aşa, a adăugat la urmă: „Deci fiţi voi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”. Auzi unde ne trimite?! Să luăm pildă pe Dumnezeu! Dacă El plouă peste drepţi şi peste nedrepţi, dacă face să răsară soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi dacă pe cei drepţi îi iubeşte pentru dreptate şi pe cei păcătoşi îi miluieşte pentru mila Sa cea negrăită, să fim şi noi aşa! Pe toţi să-i miluim, pe toţi să-i iertăm, de toţi să ne fie milă. Zice Sfântul Maxim în capetele pentru dragoste: „Vrei să te asemeni cu Dumnezeu? Să iubim pe cei drepţi pentru că sunt drepţi, dar şi de cei păcătoşi să-ţi fie milă, cum I-a fost Mântuitorului, Care a venit să cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. Fariseii zic: „Iată că Învăţătorul vostru mănâncă şi bea cu vameşii şi cu curvele şi cu tâlharii!”. Şi eu le spun: „Da, a venit să iubească pe cei drepţi, dar nici de păcătoşi n-a fost fără grijă, ci a purtat grijă de mântuirea lor, că I-a fost milă. I-a fost milă lui Dumnezeu şi de cei păcătoşi, şi de cei drepţi. Că noianul milostivirii Lui este peste tot. Deci aşa să fim şi noi: pe cei drepţi să-i iubim pentru dreptate, iar de cei păcătoşi să ne fie milă, că-i robit de satana, e robit de vrăjmaşul nostru cel nevăzut, de dracul de care se teme toată suflarea. E om neputincios, şi el are în firea sa durere, şi gânduri, şi întristare, şi frică, şi mânie, şi neputinţe, şi înrăire de gânduri – fel de fel de neputinţe. Dacă-i om neputincios şi dacă îl vedem că-i păcătos, noi suntem din altă fire? Suntem şi noi din acelaşi lut, plini de păcate şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Şi dacă aşteptăm să ne miluiască şi pe noi Cineva din ceruri – Dumnezeu – să ne fie milă şi nouă de vrăjmaşii noştri. Dacă vedem aşa de multe neputinţe şi dacă Dumnezeu priveşte la noi deşi avem milioane şi milioane de neputinţe pe care noi nu le cunoaştem, şi pe toate le leagă şi pe toate le vindecă, şi cu roua milei Sale ne aduce la pocăinţă şi nu voieşte să ne pierdem, ci până în ceasul cel mai de pe urmă ne aşteaptă să ne întoarcem, să ne pocăim ca să dobândim împărăţia cea veşnică a Lui, să ne fie milă şi nouă de fratele, aducându-ne aminte că şi el e om, şi mai ales greşeşte din neputinţă şi din neştiinţă şi din slăbiciunea inimii şi din răutatea satanei. Căci aşa cum greşim noi, aşa greşeşte şi el. De aceea să ne fie milă unuia de altul, să purtăm sarcina unul altuia, ca să împlinim Legea lui Hristos, adică legea dragostei care ne porunceşte iubirea de vrăjmaşi.
Iubiţi credincioşi, trecem la alt lucru. Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperământul Maicii Domnului. Sărbătoare mare pentru Biserica lui Hristos şi pentru tot creştinul. Mai întâi să ştim cum a luat fiinţă praznicul acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea împăratului Leon cel Înţelept, care a fost un împărat creştin şi a făcut mult bine Bisericii lui Hristos. De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împărăţiei lui să se facă o minune ca aceasta. Se făcea o priveghere de toată noaptea spre Duminică la Biserica din Vlaherne, care se afla pe malul mării, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserică era multă lume adunată, fiind biserică mare. Şi s-a întâmplat că a venit la biserică şi Sfântul Andrei, care se făcuse şi se zicea nebun pentru dragostea lui Hristos, după ce auzise de la Apostolul Pavel că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât toată lumea.
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în biserică în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adică la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserică şi a văzut pe Maica Domnului că ţinea un omofor, adică un brâu aşa cum e omoforul la arhierei. Omoforul acesta strălucea mai mult decât soarele şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurată de toţi îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa fiind Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând aşa: „Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, icosul 10). Stând aşa Sfântul Andrei şi, având mintea curăţită prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă poporul în biserică cu Sfântul ei acoperământ, şi auzi cum se roagă pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?”. Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi Epifanie rugăciunea cu care se ruga ea Mântuitorului –, deodată a dispărut vedenia din biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urmă au spus patriarhului şi altora că Maica Domnului a fost în biserică în noaptea aceea, la priveghere, şi a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei acoperământ. Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine, sărbătoarea aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică Acoperământul Maicii Domnului.
Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii Domnului, au sosit la noi mila şi îndurările ei.
Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă mai înaltă pe scara duhovnicească decât Maica Domnului. Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi dumnezeieştii învăţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să fie mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de toate cetele îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea aceasta până astăzi. Mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a Prea Sfintei Treimi, care coboară peste toată lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastră cea din ceruri. Avem o mamă duhovnicească, ce mijloceşte şi pururea se roagă pentru toate popoarele de pe faţa pământului, dar mai cu seamă pentru popoarele creştineşti. Aşa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea pururea cinstită şi preanevinovată şi mai presus decât toată făptura, când se dezlănţuie pe faţa pământului războaie între popoare şi răutăţi, Maica Domnului mijloceşte în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi să le potolească şi să le liniştească, să-I fie milă de atâta amar de oameni care mor vinovaţi sau nevinovaţi. Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi nu plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice proorocul Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului şi ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă păsările de sete în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se roagă: „Doamne, dă-le ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Te-au amărât, Doamne, ştiu că merită pedeapsă, ştiu că merită să-i risipeşti pe toţi pentru păcate, ca toţi să moară de sete. Dar tinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinţa omului, adu-Ţi aminte că sunt ţărână şi greşesc din neputinţă, greşesc din răutatea diavolului care caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe pământ.
Când pornesc din radă vapoare încărcate cu bogăţii mari şi cu mult popor, pe oceane şi pe mări, şi se ridică furtuni mari, tulburări ale stihiilor, şi este cu neputinţă să mai scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stăpână aduce ruga ei peste acea corabie în care se roagă în genunchi, unul, cu credinţă. Şi iată că acel unul – cum spune Sfântul Efrem – salvează prin mijlocirea Maicii Domnului o corabie. Ea zice: „Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredincioşi, sunt trufaşi, sunt mândri, sunt curvari, sunt cămătari, sunt negustori iubitori de argint şi nu Te cunosc pe Tine, dar iată că înlăuntrul corabiei o biată văduvă strigă către mine: Doamne, nu ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajută-mă să ajung acasă, că am copii mici şi nu are cine să-i îngrijească”.
Aţi auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru rugăciunile acelei văduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îşi întoarce mânia Sa, se liniştesc valurile mării, face să răsară din nou soarele şi ajunge corabia cu bine la liman.
Când este boală pe faţa pământului, sau fel de fel de epidemii, ciumă sau tifos sau câte boale trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, când mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi surorile şi se despart unii de alţii, ea le aduce scăpare. Nimeni nu are putere să aducă sănătate lumii, decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Domnului, ca o Maică preabună, cade iar în genunchi şi se roagă: „Doamne, trimite sănătate şi fă văzduhul să le fie sănătos. Doamne, ridică osteneala şi durerea de pe văduve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul, că sunt mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi voiesc ca prin rugăciunile mele să capete mila şi îndurarea Ta”. Şi aşa boala şi molima, şi orice altă durere, încetau cu darul lui Hristos, când nici doctorii nu mai ştiau ce să facă cu atâţia morţi, cu atâţia răniţi, cu atâţia care transmit boală. Iar Maica Domnului se străduieşte ca pe toţi să-i facă sănătoşi şi pe toţi să-i mângâie.
S-au zidit în lume închisori şi sunt atâtea boale pentru oamenii care au greşit lui Dumnezeu, că zice: „Cel ce păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului” (Iisus Sirah 38, 15). Aşadar şi boala, şi temniţa sunt pentru că am mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştie şi atunci, undeva în temniţele acelea, pe cei care poartă lanţuri la mâini şi la picioare şi se chinuie, şi văzând că n-au altă nădejde, îşi îndreaptă gândurile lor către Prea Curata, Prea Sfânta Maica Domnului, Fecioara, izvorul milei şi al îndurării: „Maica Domnului, scoate-mă de aici; am greşit, ne rugăm Ţie. Tu poţi să dai un gând bun stăpânirii care ne-a robit aici, căci Tu poţi să-i îmblânzeşti pe stăpânitori; scoate-ne de aici, că e greu. Dă drumul la tot deţinutul” – cum s-a întâmplat în ţara noastră. Cine a făcut această milă şi îndurare? Maica Domnului, Prea Curata şi Prea Sfânta Maică a milei. Ea le-a dat conducătorilor ţării gând bun şi dragoste, încât i-a eliberat, cu condiţia să fie cuminţi de acum înainte. Aşa a făcut Maica Domnului cu cei de la închisori, cu cei din boale, cu cei de pe mare şi cu toţi de pe uscat.
Dar să vedem ce va mai face Maica Domnului în viaţa noastră.
În casele unora, după cum vine la urechea noastră, este mare tulburare. Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc fraţii, se bat, se judecă, se ceartă – neorânduială. Şi atunci, văzând biata mamă atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur într-o cameră şi începe a se ruga: „Maica Domnului, linişteşte casa noastră, linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi, şi dă-le înţelegere, dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit iuţirea, tulburarea, dorinţa de răzbunare, şi s-a liniştit familia. De cine? Maica Domnului, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheamă în ajutor.
Dar avem şi ceata monahilor şi monahiilor care duc mare război contra firii. Căci spune dumnezeiescul Scărar: „Monahul este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte”. Călugărul este un ostaş al lui Dumnezeu care se luptă cu firea sa până la ultima suflare. Firea cere mâncare şi el se luptă să postească; firea cere somn, el priveghează; firea dă îndemnul la lucruri deşarte, el se luptă să păzească curăţia şi nici cu mintea să nu greşească lui Dumnezeu; firea cere răzbunare, avere sau slavă, el se luptă pentru smerenie, pentru sărăcie şi pentru gânduri de umilinţă şi cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile, aşezăminte călugăreşti, 1855). În războiul nevăzut al fiecărui suflet de creştin, şi mai cu seamă al monahilor, cea mai mare ajutătoare şi ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei şi a milostivirii. El se roagă Mântuitorului să-l izbăvească de toate patimile trupeşti: „Doamne, nu-mi lăsa în primejdie fecioria, depărtează gândurile necurate de la inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul să-Ţi greşesc, pentru că am auzit că se poate preacurvi chiar numai în gând”. Şi atunci, Maica milostivirii linişteşte ispitele acelui călugăr sau călugăriţe, şi le dă gând liniştit, gând curat în inimă, şi aşa este slava şi mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste cei ce duc viaţă curată şi în feciorie. Ea este pururea grabnică ajutătoare şi pentru monahi, şi pentru monahii, şi pentru tot creştinul care are sfântul şi dumnezeiescul botez.
Dar, fraţilor, vine ceasul cel mai de pe urmă, când fiecare din noi avem să trecem pragul acestei vieţi. Va veni moartea azi, mâine, poimâine; nu ştim când vine ziua aceea. Vai de noi şi de noi în vremea morţii! Spaima va fi mare, căci satana – cum se arată în Războiul nevăzut – toată viaţa luptă să ne ducă prin păcate la iad, la veşnica muncă, dar niciodată nu dă el atâta luptă ca în vremea morţii. Să se ştie că patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne dă război vrăjmaşul în vremea morţii. Întâi este războiul împotriva credinţei; al doilea, împotriva nădejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava deşartă şi cu mândria; al patrulea, cu nălucirile cele de multe feluri şi prefacerile slujitorilor nedreptăţii în îngeri de lumină. Şi ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri şi grele ispite din vremea morţii. Şi iată cum: când vrăjmaşul va începe a ne da război cu mincinoasele lui apucări prin gânduri de necredinţă în mintea noastră, atunci trebuie să ne tragem înapoi degrabă, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoia mea, satano, tată al minciunii, căci nu voiesc nici măcar să te aud pe tine, fiindcă destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfântă a lui Hristos!”. Şi să nu dăm loc în inima noastră gândurilor necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: „De se va sui peste tine duhul celui puternic – adică al vrăjmaşului –, să nu-ţi laşi locul tău”; şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce îndoială în ce crede Biserica, nu-l băga pe el în seamă şi să nu răspunzi lui. Ci văzând minciuna şi viclenia lui, fereşte-te foarte de el. Iar dacă eşti puternic în credinţă şi în gând, şi voieşti să faci pe vrăjmaşul de ruşine, răspunde lui: „Biserica crede adevărul”. Şi de-ţi va zice ţie: „Ce este adevărul?”, zi lui: „Acela pe care îl crede Biserica”; şi pururea fii în gând cu rugăciunea către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar când ne va război cu deznădejdea, să ne aducem aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să moară pentru noi, păcătoşii. Când ne va război cu slava deşartă şi mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă, şi să punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem cu adevărat greutatea păcatelor şi a răutăţilor noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul” (Psalmii 33, 21). Iar dacă ne vor da nouă război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de îngeri de lumină, să stăm tare întemeiaţi în smerenia cugetului nostru şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în întunericul vostru, că mie nu îmi trebuie vedenii! Nu am trebuinţă în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu şi de milostivirea Lui”. Şi chiar de ai cunoaşte că multe din semnele arătate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele şi goneşte-le departe de la tine cât poţi. Şi să nu te temi că nu place lui Dumnezeu acest lucru şi această întoarcere a ta ce o faci, socotindu-te nevrednic de acele vedenii. Căci dacă vedeniile ar fi de la Dumnezeu, El ştie să te curăţească prin ele şi nu-I va părea rău dacă tu le goneşti. Pentru că Cel ce dă dar celor smeriţi, nu îl ia pe el de la dânşii pentru lucrurile ce le fac unii ca aceştia din smerenie. Aşadar, ţineţi minte, fraţii mei, că acestea sunt armele cele mai de obşte pe care obişnuiesc vrăjmaşii noştri draci a le unelti împotriva noastră în ceasul cel mai de pe urmă al morţii. Şi fiecăruia îi dă război după plăcerile şi patimile la care îl cunoaşte că este supus mai mult. Şi să nu uiţi a cere cu toată inima în ceasul acela ajutorul rugăciunilor Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu, şi grabnicul ei ajutor te va izbăvi şi va aduce peste sufletul tău mila ei şi îndurarea Prea Puternicului Dumnezeu! Amin.
Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a duminicii de astăzi este una din cele mai scurte Evanghelii de peste an. Are numai patru paragrafe, adică patru versete, dar această dumnezeiască Evanghelie, deşi e atât de scurtă, cu atât este mai înaltă şi aduce Bisericii lui Hristos cea mai înaltă şi mai desăvârşită învăţătură pentru mântuirea sufletelor omeneşti. În Evanghelia de astăzi se cuprinde toată mântuirea omului, pe scurt, căci ea ne învaţă iubirea de vrăjmaşi. Nici un învăţător de lege de mai înainte n-a adus în lume o învăţătură aşa de desăvârşită pentru mântuirea oamenilor, precum cea cuprinsă în Evanghelia de astăzi, care este adusă de Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru noi, păcătoşii, şi pentru a noastră mântuire. Noi ne gândim că e cu neputinţă a se duce la îndeplinire cu lucrul învăţătura Evangheliei de astăzi. Dar nu este aşa; nu este deloc aşa. Bunul Dumnezeu şi Prea Sfântul Mântuitor niciodată n-a spus vreo învăţătură în lume care să nu se poată împlini de oameni. Căci El, fiind Dumnezeu desăvârşit, ştie adâncul neputinţei firii omeneşti.
Şi cum a început El să înveţe această învăţătură a iubirii de vrăjmaşi? Prin cuvintele: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea lor” (Luca 6, 51). Iată cât de mare adevăr şi cât de mare dreptate se găseşte aici. Omule, vrei tu ca altul să-ţi fure locul tău? Sau să te ocărască, sau să te necinstească, sau să-ţi clătească lucrul tău, sau să se răzbune, sau să-ţi facă alt rău? Deci, dacă nu vrei, nu fă nici tu altuia! Eu nu vreau ca altul să mă vorbească de rău. Deci nu trebuie să-l bârfesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să mă duşmănească; deci nu trebuie să-l duşmănesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să fure din grădina mea sau din via mea; deci nu fur nici eu de la altul. Eu n-aş vrea să-l batjocorească sau să-l necinstească cineva pe copilul meu, sau pe mine să mă ocărască în public – să nu fac nici eu aşa! Eu n-aş vrea niciodată, când mă duc undeva, să mă treacă cineva cu vederea, ci aş vrea să-mi zică bună-dimineaţa, să mă cinstească şi să-mi dea atenţie; deci să fac şi eu tot aşa!
Iată măsura dreaptă pe care n-o poate tăgădui nimeni: ce voiesc să-mi facă altul, să-i fac şi eu lui, şi atunci se păstrează toată dreptatea lui Dumnezeu şi dragostea caldă de aproapele.
Şi după ce a arătat Mântuitorul această dreptate şi această cumpănă a Evangheliei, a trecut la o învăţătură şi mai desăvârşită, adică să iubim nu numai pe prieteni, ci şi pe oricare om, fie chiar şi pe vrăjmaşi. Căci auziţi ce zice: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce dar este vouă? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii păcătoşilor dau cu împrumut, ca să primească înapoi întocmai” (Luca 6, 32-34): adică, aceia dau împrumut, dar cu condiţia să li se dea înapoi întocmai cât au dat. Auziţi: „şi păcătoşii păcătoşilor”! Cine sunt aceştia? Când a zis „păcătoşii păcătoşilor” a arătat şi alt fel de păcătoşi, nu numai pe acei care se află în legea darului. Păcătoşi suntem noi, care greşim după ce am cunoscut voia lui Dumnezeu, iar păcătoşii despre care vorbeşte aici Mântuitorul sunt aceia care n-au cunoscut pe Dumnezeu, păgânii, care fac toată fărădelegea fără mustrare de conştiinţă, căci nu au lege. Deci aceia fac păcat chiar atunci când dau cu împrumut la vecinii lor sau la alţii, dar cu condiţia să li se dea înapoi tot atât, să nu lipsească nimic din măsura lor. Dar noi, când dăm, auzi ce trebuie să facem. Se spune în continuare la paragraful de mai sus al Evangheliei: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 35).
Iată deci altă învăţătură mai înaltă decât cea de la începutul Evangheliei de azi. Aceea ne-a spus să facem altora ce vrem să ni se facă nouă, iar aici a spus ceva mai înalt; a spus nu numai atâta, ci să faci bine chiar celui care te-a urât, să iubeşti pe acela care te duşmăneşte pe tine. Şi Apostolul ne învaţă în chip asemănător, sfătuindu-ne că nu se biruieşte rău cu rău, ci răul se biruieşte cu binele (Romani 12, 21). Dar noi, păcătoşii, zicem: dar eu cum să binecuvântez sau cum să-l iubesc pe acela care mă ocărăşte şi mă bate şi mă vatămă şi pururea mă ponegreşte? Cum să-i fac eu bine aceluia? Deci zicem că-i cu neputinţă aceasta. Că nu pot eu să-l mai iubesc pe acela care mi-a dat o palmă, sau m-a ocărât, sau mi-a luat ceva, sau m-a batjocorit, sau m-a vorbit de rău faţă de altul. Da, aşa este: noi nu putem, pentru neputinţa noastră. Dar să nu credeţi că lucrul este în orice fel cu neputinţă. Lucrul este cu putinţă prin Dumnezeu, Care ne stă pururea într-ajutor, dacă noi ne silim. Cu puterea noastră nu putem face nimic bun. Dar cu puterea lui Dumnezeu – toate se pot. Căci zice Mântuitorul: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Dacă porunca aceasta înaltă n-ar fi împlinit-o nimeni, nici în legea darului, nici mai înainte de ea, am putea socoti această învăţătură peste putinţă. Păgânii şi alte popoare necreştine spun că este cu neputinţă ca să iubim pe cel ce ne face rău. Dar noi n-avem dreptul să zicem aceasta.
Iată, încă în legea veche David iubea pe Saul, şi când spunea că acesta a căzut la pământ, că-l muncea duhul cel necurat – care era duhul epilepsiei – şi-l trântea jos, David mergea la vrăjmaşul său Saul, la Saul care îl prigonea şi căuta să-l omoare, se ducea şi-i cânta psalmi. Şi duhul cel rău, auzind puterea psalmilor, se ducea de la Saul, care se liniştea. Nu mai spumega, nu se mai dădea cu capul de pământ, nu-l mai muncea dracul, căci trebuia să fugă, izgonit de David, care venea şi, cântând psalmi, îl izgonea. Dar Saul ce făcea? Când se scula de jos, întreba unde-i David şi punea mâna pe suliţă, să-l omoare. Şi de trei ori a lovit cu suliţa în perete, socotind să-l omoare pe David. Auzi pe cine voia Saul să-l omoare? Pe doctorul lui! David îl făcea sănătos, izbăvindu-l de dracul care-l muncea fără odihnă, iar el se lupta cu binefăcătorul lui, ca să-l omoare! Întreba unde-i David, voind să-l ucidă, că la aceasta îl îndemna duhul zavistiei şi răutatea din inima lui.
Dar David şi-a arătat dragostea faţă de vrăjmaşul său şi cu alt prilej. Când dormea Saul în pustiul Zif şi oştirea lui dormea cu dânsul, David – care era prigonit de Saul de patru-cinci ani – a găsit pe Saul în peşteră, unde dormea el şi ostaşii săi. Şi Abişai, un general din oastea lui David, îl sfătuia: „Acum Dumnezeu a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; îngăduie-mi deci dă-l pironesc de pământ cu suliţa”. Dar auzi ce spune David: „Să nu-l ucizi, căci cine îşi va ridica mâna asupra unsului Domnului şi va rămâne nepedepsit?” (I Regi 26, 7-10). Că Saul era uns al împărăţiei. S-a dus David la capul lui Saul şi i-a luat numai suliţa şi ulciorul cu apă, ca să ştie că a fost aproape de el, şi a plecat pe un deal mai departe, de unde a început a striga către Abner, generalul lui Saul: Hei, de ce nu păzeşti pe împăratul vostru? S-au sculat şi generalul şi ceilalţi, şi au început a se întreba: Măi, cine strigă? David, pe care-l urmăreşte împăratul în muntele Hachila şi în pustia Zif, şi în atâtea părţi, ca să-l omoare. Da – striga David – şi am fost în peşteră; iată suliţa lui Saul în mâna mea, iată ulciorul din care bea apă! Am fost la capul lui, dar n-am vrut să-l omor. Şi a auzit Saul că David a fost lângă dânsul şi că i-a cruţat viaţa zicând: Mă tem de Dumnezeu să fac rău celui ce vrea să-mi ia viaţa. Şi aşa David, înainte cu vreo mie de ani de Sfânta Evanghelie, a împlinit Evanghelia de astăzi, adică a iubit pe vrăjmaşul său. Saul îl căuta cu patru mii de ostaşi pe David în toate părţile Palestinei ca să-l omoare, să-i ia viaţa, iar acela, când l-a avut în mâna lui, i-a cruţat viaţa, zicând: Nu, Doamne fereşte, nu-i voi face vreun rău, că este unsul Domnului! (I Regi 26, 11-16). Vezi dragostea de vrăjmaşi împlinindu-se încă înainte de legea darului?
Dar Moisi nu tot aşa a făcut? Poporul cârtea împotriva lui şi se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu, abătându-se la idolatrie. Iar el, când a văzut că Dumnezeu i-a spus: „Eu mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice. Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd…”, a zis: „O, Doamne, rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris” (Ieşirea 32, 8-9, 31-32). Adică vreau să mor mai bine eu decât să piară ei, cu toate că ei m-au amărât şi au cârtit împotriva mea, şi puţin a lipsit să nu mă ucidă cu pietre la Rafidim, pentru că i-am scos din Egipt. Iată dar cum porunca evanghelică de azi, care ne pare cu neputinţă nouă, păcătoşilor, au împlinit-o totuşi alţi aleşi ai lui Dumnezeu, cu mii de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume.
Dar arhidiaconul Ştefan, uşa mucenicilor, cea dintâi cale a lui Hristos care a mers în urma Lui, cum a murit? Aceia îl ucideau pe el cu pietre, iar el, făcând rugăciuni, a îngenuncheat; şi când îl loveau bolovani mulţi, unul după altul, până l-au zdrobit, el, văzând că se sfârşeşte, a zis cu glas mare: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!… Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi zicând acestea, a adormit” (Faptele Apostolilor 7, 59-60). Şi aşa sluga cea bună după Stăpânul Hristos s-a dus. Vedem multe pilde de acestea, pe care nu este timp să le povestim; multe pilde avem – şi în Vechiul, şi în Noul Testament – care dovedesc că mulţi aleşi ai lui Dumnezeu au împlinit Evanghelia de astăzi cu desăvârşire, încă din vechime.
Apostolii ce spun? Când erau huliţi şi prigoniţi, răspundeau prin vorbire de bine şi mângâiere. Şi nici unul – zice – nu se răzbuna cu rău, ci biruiau răul cu binele. Deci împlineau această poruncă a Evangheliei.
Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a îndeplinit-o mai înainte de toţi cei din legea darului. Căci, când era pe Sfânta Cruce răstignit, se ruga pentru aceia care îi băteau cuie în mâini şi picioare, şi zicea: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Deci Mântuitorul şi cu cuvântul şi cu fapta ne-a învăţat că putem să iubim pe vrăjmaşi.
Dumnezeu, dacă n-ar face acest lucru cu oamenii şi cu popoarele de pe faţa pământului, n-ar mai lăsa nici un om pe tot globul. Oare cum plouă El peste toate popoarele pământului care n-au cunoscut pe Dumnezeu? Cum plouă El peste creştinii care sunt numai cu numele creştini şi-L răstignesc în toată clipa cu fărădelegile lor? Îl înjurăm, Îl batjocorim, Îl hulim, ne abatem la necredinţă, la ură; cum plouă peste noi?! Ar trebui să plouă numai în grădina celui ce-L cinsteşte pe El, ar trebui să răsară soarele numai peste cel drept, iar la ceilalţi, la păcătoşi, să fie întuneric. Dar nu e aşa. Dumnezeu fiind prin fire preabun şi preamilostiv, răsare Soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă şi peste drepţi şi peste nedrepţi. Dacă Dumnezeu S-ar judeca cu oamenii şi dacă ar aduce mânie în toate zilele pentru păcatele noastre, ar trebui să stăm mereu fără să răsară soarele şi fără să avem picătură de apă pe faţa pământului, pentru că toţi şi în toată vremea suntem vrăjmaşii lui Dumnezeu, pentru că nu împlinim poruncile Lui, ci-L urâm şi ne împotrivim voii Lui. Dar Dumnezeu nu face aşa şi nu ţine socoteală de păcatele noastre. În bunătatea Lui cea nemărginită, acoperă cu mila şi dragostea Sa toate neputinţele şi răutăţile şi fărădelegile lumii. Dar poate va zice cineva: Dumnezeu poate face acestea, că este Dumnezeu Atotputernic, dar eu sunt om şi, după legea firii, eu nu pot să-l iubesc pe cel ce mă urăşte. Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Şi noi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu şi dacă rămânem întru el, putem face pururea acest lucru. Căci zice: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi… căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Dacă ne rugăm Prea Sfântului şi Prea Bunului Dumnezeu, El ne ajută şi nouă ca să iubim pe cei ce ne urăsc, să facem bine celor ce ne fac rău, să binecuvântăm pe cei ce ne vatămă pe noi. Pentru că dacă Dumnezeu a făcut aceasta fiind fără de păcat, noi, păcătoşii, nu trebuie oare să ne iubim unul pe altul şi să ne purtăm sarcina unul altuia? Dar – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul – poate nu poţi să iubeşti pe vrăjmaşul tău când te simţi nedreptăţit de dânsul, poate aceasta nu o poţi face deocamdată. Dar măcar taci, rabdă şi roagă-te lui Dumnezeu! Măcar nu te răzbuna pe el şi măcar în suflet poartă cu înţelegere neputinţa acestuia în vremea lui de tulburare. După aceea te vei ruga cu lacrimi lui Dumnezeu şi-ţi va da ţie dar şi putere să-l iubeşti din toată inima pe cel ce ţi-a făcut rău. Dar întâi şi întâi te roagă.
Sunt cinci feluri de dragoste. În Evanghelie se vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, de iubirea aproapelui. Sfântul Maxim spune că sunt cinci feluri de iubiri, şi, din cele cinci, două sunt bune, una mijlocie şi două de lepădat. Cele două bune sunt: să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, şi să iubim pe aproapele ca pe noi înşine. O altă iubire este dragostea cea firească, pe care o au părinţii pentru copii şi copiii pentru părinţi şi pe care o au fraţii şi surorile şi rudeniile după trup între ei, adică de origine firească. Aceasta nu este de condamnat, adică nu trebuie să o ocolim, dar nici nu câştigăm mare lucru din ea, fiind firească şi sădită de Dumnezeu în om. Apoi mai sunt două feluri de iubiri: cea trupească, când cineva iubeşte pe altul cu patimă, şi cea însoţită cu iubirea de argint, când cineva iubeşte pe altul că-i dă bani sau îi dă altă avere. Acestea sunt pătimaşe şi sunt de lepădat. Ba chiar şi cea mijlocie este de condamnat atunci când e exagerată (Filocalia II, “Suta a doua a capetelor pentru dragoste”, cap. 9, 10). Iar celelalte două sunt bune.
Ne spun Sfinţii Părinţi: Caută la firea ta, omule, şi dacă voieşti să-ţi facă altul bine şi să-i fie milă de tine când eşti tulburat şi ispitit şi necăjit, să-ţi fie şi ţie milă de altul, deopotrivă cu tine. Şi el e om, şi el e ispitit, şi el are necazuri, şi el are ispite, şi el are diavoli care îl asupresc, şi el are patimi înăuntru şi în afară, şi el e tulburat de duhuri şi ispite; deci să nu-l urâm, că şi tu mâine vei avea aceleaşi încercări. Şi aşa vom învăţa dragostea de aproapele, dacă vom socoti cele ale firii, că suntem adică de o fire cu dânsul şi că nu putem să-i stăm în ajutor nici o clipă fără harul şi mila lui Dumnezeu. Dar să privim spre noi şi spre porunca Evangheliei de astăzi. Dacă noi nu numai că nu iubim pe cei ce ne fac rău, nu numai că nu binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, nu numai că nu dăm cu împrumut la acela de la care trebuie să nu ne gândim să luăm înapoi, ci căutăm să ne răzbunăm numaidecât asupra celui ce ne-a făcut rău, atunci nu mai suntem fiii lui Dumnezeu, ci fiii urgiei şi ai mâniei lui Dumnezeu. Căci avem în mintea noastră gândul de a ne răzbuna pe cel ce ne-a făcut rău. Atunci nu mai este duhul lui Dumnezeu în noi şi nici nu mai este dragostea lui Iisus Hristos în inimile noastre, ci suntem nişte tâlhari, nişte ucigaşi de bună voie, chiar dacă n-am face ucidere, o dată ce pândim să ne răzbunăm cu răutate asupra fratelui şi căutăm să dărâmăm slava lui, sau cinstea lui, sau orice din cele ale lui, care sunt date de Dumnezeu; suntem ucigaşi mai înainte de a face ucidere. De ce? Căci ucidem slava şi cinstea lui, averea lui şi altele ca acestea. De aceea bine a spus dumnezeiescul Evanghelist Ioan că cel ce urăşte pe fratele său, acela ucigaş de om este, chiar dacă n-a ucis cu mâna sau cu băţul, căci cu gândul îl urăşte şi caută să se răzbune şi pândeşte pe fratele său să-i facă vreun rău. El este un ucigaş în inima sa, şi de-l va găsi moartea aşa, vai şi amar! Că ucigaş este şi cu ucigaşii va avea parte. Dacă a murit cineva întunecat la inimă şi nu a iertat pe fratele său, nu poate să primească iertare în ziua judecăţii şi în ceasul morţii, căci zice Domnul că de nu vom ierta noi din inimă greşalele fratelui nostru, nici Tatăl nostru Cel din cer nu ne va ierta nouă greşalele noastre (Matei 18, 35; Marcu 11, 25-26). Nu a zis să spui numai din buze: “Dumnezeu să te ierte”. Căci auzi pe dumnezeiescul Evanghelist Matei: „De nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre…” (18, 35). Deci, nu-i de ajuns să zici numai atâta: “Dumnezeu să te ierte”, dar inima ta să fie plină de zavistie şi de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă, că i-a zis lui Samuil la alegerea lui David, când proorocul credea că Dumnezeu va alege pe fratele acestuia, Eliab, văzându-l cât este de voinic şi frumos: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Deci, să ştiţi că nu putem zice Tatăl nostru, nu putem zice „şi ne iartă nouă, Doamne, păcatele noastre”, dacă în inima noastră avem un pic de ură pe cineva. În zadar ne rugăm, că Dumnezeu la inimă se uită. Dacă avem ură pe vecinul şi pe fratele nostru, în zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire şi de toată râvna cea rea. Deci, să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu să ne ajute să facem acest lucru, şi abia atunci să avem îndrăzneală în rugăciunea noastră către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: „Sămânţă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său”. Ai semănat pe piatră; se prinde? Aşa e rugăciunea noastră când ne rugăm lui Dumnezeu, dacă avem ură şi răutate asupra fratelui. Nu se prinde sămânţa pe piatră, nici cuvintele rugăciunii noastre nu au îndrăzneală la Dumnezeu, atâta vreme cât avem ură pe cineva.
Aşa, fraţii mei, să ne rugăm Prea Sfântului Dumnezeu şi Prea Sfintei Lui Maici, să ne ajute să iubim pe fraţii noştri din inimă. Dacă nu, suntem departe de adevărul Evangheliei şi dragostea lui Iisus Hristos nu petrece în noi. Şi după ce a spus Mântuitorul aşa, a adăugat la urmă: „Deci fiţi voi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”. Auzi unde ne trimite?! Să luăm pildă pe Dumnezeu! Dacă El plouă peste drepţi şi peste nedrepţi, dacă face să răsară soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi dacă pe cei drepţi îi iubeşte pentru dreptate şi pe cei păcătoşi îi miluieşte pentru mila Sa cea negrăită, să fim şi noi aşa! Pe toţi să-i miluim, pe toţi să-i iertăm, de toţi să ne fie milă. Zice Sfântul Maxim în capetele pentru dragoste: „Vrei să te asemeni cu Dumnezeu? Să iubim pe cei drepţi pentru că sunt drepţi, dar şi de cei păcătoşi să-ţi fie milă, cum I-a fost Mântuitorului, Care a venit să cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. Fariseii zic: „Iată că Învăţătorul vostru mănâncă şi bea cu vameşii şi cu curvele şi cu tâlharii!”. Şi eu le spun: „Da, a venit să iubească pe cei drepţi, dar nici de păcătoşi n-a fost fără grijă, ci a purtat grijă de mântuirea lor, că I-a fost milă. I-a fost milă lui Dumnezeu şi de cei păcătoşi, şi de cei drepţi. Că noianul milostivirii Lui este peste tot. Deci aşa să fim şi noi: pe cei drepţi să-i iubim pentru dreptate, iar de cei păcătoşi să ne fie milă, că-i robit de satana, e robit de vrăjmaşul nostru cel nevăzut, de dracul de care se teme toată suflarea. E om neputincios, şi el are în firea sa durere, şi gânduri, şi întristare, şi frică, şi mânie, şi neputinţe, şi înrăire de gânduri – fel de fel de neputinţe. Dacă-i om neputincios şi dacă îl vedem că-i păcătos, noi suntem din altă fire? Suntem şi noi din acelaşi lut, plini de păcate şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Şi dacă aşteptăm să ne miluiască şi pe noi Cineva din ceruri – Dumnezeu – să ne fie milă şi nouă de vrăjmaşii noştri. Dacă vedem aşa de multe neputinţe şi dacă Dumnezeu priveşte la noi deşi avem milioane şi milioane de neputinţe pe care noi nu le cunoaştem, şi pe toate le leagă şi pe toate le vindecă, şi cu roua milei Sale ne aduce la pocăinţă şi nu voieşte să ne pierdem, ci până în ceasul cel mai de pe urmă ne aşteaptă să ne întoarcem, să ne pocăim ca să dobândim împărăţia cea veşnică a Lui, să ne fie milă şi nouă de fratele, aducându-ne aminte că şi el e om, şi mai ales greşeşte din neputinţă şi din neştiinţă şi din slăbiciunea inimii şi din răutatea satanei. Căci aşa cum greşim noi, aşa greşeşte şi el. De aceea să ne fie milă unuia de altul, să purtăm sarcina unul altuia, ca să împlinim Legea lui Hristos, adică legea dragostei care ne porunceşte iubirea de vrăjmaşi.
Iubiţi credincioşi, trecem la alt lucru. Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperământul Maicii Domnului. Sărbătoare mare pentru Biserica lui Hristos şi pentru tot creştinul. Mai întâi să ştim cum a luat fiinţă praznicul acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea împăratului Leon cel Înţelept, care a fost un împărat creştin şi a făcut mult bine Bisericii lui Hristos. De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împărăţiei lui să se facă o minune ca aceasta. Se făcea o priveghere de toată noaptea spre Duminică la Biserica din Vlaherne, care se afla pe malul mării, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserică era multă lume adunată, fiind biserică mare. Şi s-a întâmplat că a venit la biserică şi Sfântul Andrei, care se făcuse şi se zicea nebun pentru dragostea lui Hristos, după ce auzise de la Apostolul Pavel că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât toată lumea.
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în biserică în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adică la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserică şi a văzut pe Maica Domnului că ţinea un omofor, adică un brâu aşa cum e omoforul la arhierei. Omoforul acesta strălucea mai mult decât soarele şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurată de toţi îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa fiind Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând aşa: „Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, icosul 10). Stând aşa Sfântul Andrei şi, având mintea curăţită prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă poporul în biserică cu Sfântul ei acoperământ, şi auzi cum se roagă pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?”. Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi Epifanie rugăciunea cu care se ruga ea Mântuitorului –, deodată a dispărut vedenia din biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urmă au spus patriarhului şi altora că Maica Domnului a fost în biserică în noaptea aceea, la priveghere, şi a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei acoperământ. Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine, sărbătoarea aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică Acoperământul Maicii Domnului.
Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii Domnului, au sosit la noi mila şi îndurările ei.
Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă mai înaltă pe scara duhovnicească decât Maica Domnului. Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi dumnezeieştii învăţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să fie mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de toate cetele îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea aceasta până astăzi. Mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a Prea Sfintei Treimi, care coboară peste toată lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastră cea din ceruri. Avem o mamă duhovnicească, ce mijloceşte şi pururea se roagă pentru toate popoarele de pe faţa pământului, dar mai cu seamă pentru popoarele creştineşti. Aşa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea pururea cinstită şi preanevinovată şi mai presus decât toată făptura, când se dezlănţuie pe faţa pământului războaie între popoare şi răutăţi, Maica Domnului mijloceşte în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi să le potolească şi să le liniştească, să-I fie milă de atâta amar de oameni care mor vinovaţi sau nevinovaţi. Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi nu plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice proorocul Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului şi ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă păsările de sete în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se roagă: „Doamne, dă-le ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Te-au amărât, Doamne, ştiu că merită pedeapsă, ştiu că merită să-i risipeşti pe toţi pentru păcate, ca toţi să moară de sete. Dar tinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinţa omului, adu-Ţi aminte că sunt ţărână şi greşesc din neputinţă, greşesc din răutatea diavolului care caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe pământ.
Când pornesc din radă vapoare încărcate cu bogăţii mari şi cu mult popor, pe oceane şi pe mări, şi se ridică furtuni mari, tulburări ale stihiilor, şi este cu neputinţă să mai scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stăpână aduce ruga ei peste acea corabie în care se roagă în genunchi, unul, cu credinţă. Şi iată că acel unul – cum spune Sfântul Efrem – salvează prin mijlocirea Maicii Domnului o corabie. Ea zice: „Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredincioşi, sunt trufaşi, sunt mândri, sunt curvari, sunt cămătari, sunt negustori iubitori de argint şi nu Te cunosc pe Tine, dar iată că înlăuntrul corabiei o biată văduvă strigă către mine: Doamne, nu ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajută-mă să ajung acasă, că am copii mici şi nu are cine să-i îngrijească”.
Aţi auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru rugăciunile acelei văduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îşi întoarce mânia Sa, se liniştesc valurile mării, face să răsară din nou soarele şi ajunge corabia cu bine la liman.
Când este boală pe faţa pământului, sau fel de fel de epidemii, ciumă sau tifos sau câte boale trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, când mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi surorile şi se despart unii de alţii, ea le aduce scăpare. Nimeni nu are putere să aducă sănătate lumii, decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Domnului, ca o Maică preabună, cade iar în genunchi şi se roagă: „Doamne, trimite sănătate şi fă văzduhul să le fie sănătos. Doamne, ridică osteneala şi durerea de pe văduve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul, că sunt mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi voiesc ca prin rugăciunile mele să capete mila şi îndurarea Ta”. Şi aşa boala şi molima, şi orice altă durere, încetau cu darul lui Hristos, când nici doctorii nu mai ştiau ce să facă cu atâţia morţi, cu atâţia răniţi, cu atâţia care transmit boală. Iar Maica Domnului se străduieşte ca pe toţi să-i facă sănătoşi şi pe toţi să-i mângâie.
S-au zidit în lume închisori şi sunt atâtea boale pentru oamenii care au greşit lui Dumnezeu, că zice: „Cel ce păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului” (Iisus Sirah 38, 15). Aşadar şi boala, şi temniţa sunt pentru că am mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştie şi atunci, undeva în temniţele acelea, pe cei care poartă lanţuri la mâini şi la picioare şi se chinuie, şi văzând că n-au altă nădejde, îşi îndreaptă gândurile lor către Prea Curata, Prea Sfânta Maica Domnului, Fecioara, izvorul milei şi al îndurării: „Maica Domnului, scoate-mă de aici; am greşit, ne rugăm Ţie. Tu poţi să dai un gând bun stăpânirii care ne-a robit aici, căci Tu poţi să-i îmblânzeşti pe stăpânitori; scoate-ne de aici, că e greu. Dă drumul la tot deţinutul” – cum s-a întâmplat în ţara noastră. Cine a făcut această milă şi îndurare? Maica Domnului, Prea Curata şi Prea Sfânta Maică a milei. Ea le-a dat conducătorilor ţării gând bun şi dragoste, încât i-a eliberat, cu condiţia să fie cuminţi de acum înainte. Aşa a făcut Maica Domnului cu cei de la închisori, cu cei din boale, cu cei de pe mare şi cu toţi de pe uscat.
Dar să vedem ce va mai face Maica Domnului în viaţa noastră.
În casele unora, după cum vine la urechea noastră, este mare tulburare. Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc fraţii, se bat, se judecă, se ceartă – neorânduială. Şi atunci, văzând biata mamă atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur într-o cameră şi începe a se ruga: „Maica Domnului, linişteşte casa noastră, linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi, şi dă-le înţelegere, dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit iuţirea, tulburarea, dorinţa de răzbunare, şi s-a liniştit familia. De cine? Maica Domnului, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheamă în ajutor.
Dar avem şi ceata monahilor şi monahiilor care duc mare război contra firii. Căci spune dumnezeiescul Scărar: „Monahul este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte”. Călugărul este un ostaş al lui Dumnezeu care se luptă cu firea sa până la ultima suflare. Firea cere mâncare şi el se luptă să postească; firea cere somn, el priveghează; firea dă îndemnul la lucruri deşarte, el se luptă să păzească curăţia şi nici cu mintea să nu greşească lui Dumnezeu; firea cere răzbunare, avere sau slavă, el se luptă pentru smerenie, pentru sărăcie şi pentru gânduri de umilinţă şi cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile, aşezăminte călugăreşti, 1855). În războiul nevăzut al fiecărui suflet de creştin, şi mai cu seamă al monahilor, cea mai mare ajutătoare şi ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei şi a milostivirii. El se roagă Mântuitorului să-l izbăvească de toate patimile trupeşti: „Doamne, nu-mi lăsa în primejdie fecioria, depărtează gândurile necurate de la inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul să-Ţi greşesc, pentru că am auzit că se poate preacurvi chiar numai în gând”. Şi atunci, Maica milostivirii linişteşte ispitele acelui călugăr sau călugăriţe, şi le dă gând liniştit, gând curat în inimă, şi aşa este slava şi mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste cei ce duc viaţă curată şi în feciorie. Ea este pururea grabnică ajutătoare şi pentru monahi, şi pentru monahii, şi pentru tot creştinul care are sfântul şi dumnezeiescul botez.
Dar, fraţilor, vine ceasul cel mai de pe urmă, când fiecare din noi avem să trecem pragul acestei vieţi. Va veni moartea azi, mâine, poimâine; nu ştim când vine ziua aceea. Vai de noi şi de noi în vremea morţii! Spaima va fi mare, căci satana – cum se arată în Războiul nevăzut – toată viaţa luptă să ne ducă prin păcate la iad, la veşnica muncă, dar niciodată nu dă el atâta luptă ca în vremea morţii. Să se ştie că patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne dă război vrăjmaşul în vremea morţii. Întâi este războiul împotriva credinţei; al doilea, împotriva nădejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava deşartă şi cu mândria; al patrulea, cu nălucirile cele de multe feluri şi prefacerile slujitorilor nedreptăţii în îngeri de lumină. Şi ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri şi grele ispite din vremea morţii. Şi iată cum: când vrăjmaşul va începe a ne da război cu mincinoasele lui apucări prin gânduri de necredinţă în mintea noastră, atunci trebuie să ne tragem înapoi degrabă, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoia mea, satano, tată al minciunii, căci nu voiesc nici măcar să te aud pe tine, fiindcă destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfântă a lui Hristos!”. Şi să nu dăm loc în inima noastră gândurilor necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: „De se va sui peste tine duhul celui puternic – adică al vrăjmaşului –, să nu-ţi laşi locul tău”; şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce îndoială în ce crede Biserica, nu-l băga pe el în seamă şi să nu răspunzi lui. Ci văzând minciuna şi viclenia lui, fereşte-te foarte de el. Iar dacă eşti puternic în credinţă şi în gând, şi voieşti să faci pe vrăjmaşul de ruşine, răspunde lui: „Biserica crede adevărul”. Şi de-ţi va zice ţie: „Ce este adevărul?”, zi lui: „Acela pe care îl crede Biserica”; şi pururea fii în gând cu rugăciunea către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar când ne va război cu deznădejdea, să ne aducem aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să moară pentru noi, păcătoşii. Când ne va război cu slava deşartă şi mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă, şi să punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem cu adevărat greutatea păcatelor şi a răutăţilor noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul” (Psalmii 33, 21). Iar dacă ne vor da nouă război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de îngeri de lumină, să stăm tare întemeiaţi în smerenia cugetului nostru şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în întunericul vostru, că mie nu îmi trebuie vedenii! Nu am trebuinţă în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu şi de milostivirea Lui”. Şi chiar de ai cunoaşte că multe din semnele arătate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele şi goneşte-le departe de la tine cât poţi. Şi să nu te temi că nu place lui Dumnezeu acest lucru şi această întoarcere a ta ce o faci, socotindu-te nevrednic de acele vedenii. Căci dacă vedeniile ar fi de la Dumnezeu, El ştie să te curăţească prin ele şi nu-I va părea rău dacă tu le goneşti. Pentru că Cel ce dă dar celor smeriţi, nu îl ia pe el de la dânşii pentru lucrurile ce le fac unii ca aceştia din smerenie. Aşadar, ţineţi minte, fraţii mei, că acestea sunt armele cele mai de obşte pe care obişnuiesc vrăjmaşii noştri draci a le unelti împotriva noastră în ceasul cel mai de pe urmă al morţii. Şi fiecăruia îi dă război după plăcerile şi patimile la care îl cunoaşte că este supus mai mult. Şi să nu uiţi a cere cu toată inima în ceasul acela ajutorul rugăciunilor Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu, şi grabnicul ei ajutor te va izbăvi şi va aduce peste sufletul tău mila ei şi îndurarea Prea Puternicului Dumnezeu! Amin.
Trebuie să ştim că acest praznic a început a se prăznui pentru o pricină ca aceasta: în zilele împăratului Leon cel Înţelept în Constantinopol, spre o duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în sfânta biserică Vlaherna a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, 
Sfântul Apostol Anania a fost din cetatea Damasc, care a botezat şi pe Pavel din descoperire dumnezeiască, făcându-se episcop de către apostoli în acea cetate. Deci făcând multe vindecări în Damasc şi în Elevteropole şi convingând pe mulţi la credinţa cea în Hristos, a fost bătut cu vine de bou de către guvernatorul Luchian, strunjit la coaste şi pârjolit cu făclii; apoi fiind scos afară din cetate, a fost ucis cu pietre, şi aşa plinindu-şi mucenicia s-a petrecut către cereştile locaşuri. 
Icoana Kasperov a Preasfintei Fecioare Maria a apărat de invazia străinilor oraşul Odessa în timpul Războiului din Crimeea (1853-1855). Arhiepiscopul Inochentie (Borisov) a hotărât ca "acest eveniment să nu rămână necunoscut posterităţii" şi să se prăznuiască în data de 1 octombrie. Icoana era deja cunoscută drept făcătoare de minuni şi a fost recunoscută ca atare de Sf. Sinod în anul 1840, după cercetarea numeroaselor minuni care au avut loc. Înainte de aceasta, icoana s-a aflat în posesia Iulianei Ioannovna Kasperova, care a primit-o ca amintire de familie în anul 1809.
Acest sfânt s-a nascut catre anul 240, si era persan de neam, fiul lui Anac, rudenie lui Cusaro, împaratul Armeniei, fratele lui Artavan, împaratul persilor. Fiind prins ca crestin de domnitorul Tiridat, a fost supus la multe si neînchipuite chinuri, dar din toate a ramas viu cu ajutorul lui Dumnezeu. Dupa aceea, aflând Tiridat ca sfântul este fiul lui Anac persanul care cu înselaciune omorâse pe tatal sau, i-a legat mâinile si picioarele sfântului si la cetatea Ararat l-a aruncat într-o groapa adânca plina de fiare si de târâtoare în care sfântul a trait 15 ani, fiind hranit în taina de o femeie vaduva. Iar împaratul Tiridat, iesindu-si din minte, îsi musca din carnea trupului sau si pastea cu porcii prin munti. Atunci sora sa, Cusaroducta, a avut un vis si glas a auzit, ca de nu va iesi Grigorie din groapa, Tiridat nu se va face sanatos. Atunci a fost scos sfântul din groapa si iesind a botezat pe multi.