7 august – Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului de la Valaam ✝) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla; Sfântul Cuvios Mucenic Dometie Persul; Sfântul Sfinţit Mucenic Narcis, Patriarhul Ierusalimului; Sfânta Irina împărăteasa; Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului de la Valaam; Sfântul Antonie de la Optina; Sf. Cuv. Or, sihastrul de la Thebaida; Sf. Mc. Marinus și Asterie Singliticul; Sf. Cuv. Pimen, multpătimitorul;

 

 

 

 

Icoana Maicii Domnului de la Valaam

Într-un colț din spatele bisericii, încadrat pe latura de sud a primei biserici a Mănăstirii Valaam, se găsesc moaștele făcătoarele de minuni ale Sfinților Serghie și Gherman, fondatorii Mănăstirii Valaam, se află prinsă pe un piedestal de stâncă o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Această icoană în mărime naturală a Împărătesei Cerului care tine Pruncul sfânt în brațe este cunoscută ca Icoana Maicii Domnului de la Valaam. Este o lucrare de un considerabil merit artistic care a fost pictată în 1878 de un artist local, călugăr și ieromonah mai târziu, părintele Alipie. În prezent, această icoană este unul dintre odoarele cele mai prețuite de la Valaam.

Ca prin pronie divină, nici un loc potrivit nu putea fi găsit pentru icoană, încă de când a fost terminată. Icoana a fost amplasată în pronaosul bisericii principale, unde a rămas până ce biserica a fost demolată pentru a face loc alteia noi. În acea perioadă majoritatea icoanelor, inclusiv aceasta, au fost duse la Biserica Adormirea Maicii Domnului, în care s-a slujit zilnic până ce biserica principală a fost finalizată. Icoana a fost așezată destul de sus, pe o coloană în partea stângă de la intrarea în biserică.

Când biserica principală a fost gata pentru sfințire, toate icoanele care au fost mutate în Biserica Adormirii Maicii Domnului au fost returnate, dar din nou, din cauza unui motiv inexplicabil, cunoscut numai de Dumnezeu, nici un loc nu putea fi găsit pentru această icoană. Datorită faptului că rar se mai oficia vreo slujbă în Biserica Adormirii Maicii Domnului, această icoană împreună cu altele a fost plasată în depozit temporar în Biserica Sfântului Nicolae făcătorul de minuni. Acolo ea a fost dată uitării pentru mulți ani, până când a fost mutată în locul în care se află și acum, ca urmare a unei viziuni trăite de o femeie evlavioasă. Povestirea întâmplării extraordinare, prin care harul s-a revărsat asupra acestei femei evlavioase de către Împărăteasa Cerului, este relatată mai jos cu propriile ei cuvinte.

Eu sunt membră a unei asociații de agricultori din satul Zarino, din comuna Paskina, parte din districtul de Korchevski, din provincia Tver. Numele meu este Natalia Andreevna și acum am vârsta de șaizeci și patru ani. Locuiesc în Sankt Petersburg, în azilul Brusnitsyn, la Kosaya Linia nr. 15 pe Vasili Island. Am fost așezată în această casă prin mila Domnului, de către doamna în slujba căreia am lucrat odinioară.

În anul 1878 sau 1879 am răcit puternic în timp ce spălam hainele și am făcut reumatism la brațe și picioare. Am început să caut tratament pentru aceasta boală, dar starea sănătății mele s-a înrăutățit de la an la an. Am mers la spitalul Mariski o lungă perioadă de timp pentru masaj, dar nu m-a ajutat, și atunci am mers am mers la Clinica Marei Ducese Elena Pavlovna, vizavi de grădinile Tauria atât timp cât am putut. De foarte multe ori în timpul iernii paralizam complet sau parțial. Toți banii mei s-au dus pe doctori și medicamente, dar Domnul Dumnezeu nu se uita la suferințele mele. În cele din urmă mi s-a spus că boala mea a ajuns la stadiul de artrită reumatoidă gravă și că singurul mod de a o ameliora era să merg într-o stațiune balneo-climaterică și să fac băi.

Ce puteam face? Abia îmi permiteam să mănânc, așadar cum aș fi putut găsi bani pentru un tratament într-o stațiune balneo-climaterică? Și astfel, păcătoasă cum sunt, am început să mă rog cu înflăcărare Maicii Domnului care prin mila Ei mă putea ajuta în suferințele mele. Puteam merge doar cu mare dificultate, sprijinită de un băț, și aveam din când în când dureri insuportabile la mâini și la picioare, încât nu mai puteam ține bățul. Uneori mergeam spre biserică doar târâind picioarele și chiar în patru labe. Am trăit ca o cerșetoare, din alimente pe care oamenii mi le-au dat ca milostenie. Acest lucru a continuat până în 1887.

În acel moment, doamna la care lucrasem ultima dată a auzit despre starea mea jalnică și m-a invitat să vin să locuiesc cu ea la Käkisalmi în provincia Viipuri din Finlanda, și să-i supraveghez copiii atât cât sănătatea mea ar permite. În situația în care mă aflam, acolo nu era alt lucru pe care aș fi putut să-l fac. Familia nu era una bogată, așa că nu am primit nici o plată pentru ce făceam, dar slavă Domnului, cel putin eram sigură că am mâncare și un acoperiș deasupra capului.

În timp ce eram la Käkisalmi am auzit multe consemnări de vindecări miraculoase care au avut loc la Moaștele Sfinților Serghie și Gherman de la Valaam, și acest lucru a stârnit o dorință puternică în mine de a vizita Mănăstirea Valaam și de a mă închina în fața mormântului acestor sfinți care sunt plăcuți înaintea Domnului, și de a-i ruga stăruitor să mă ajute în boala mea gravă. Odinioară, în timp ce locuiam la St. Petersburg, am auzit multe despre Valaam și chiar m-am gândit de multe ori ca să vizitez mănăstirea și să mă închin Sfinților fondatori, dar cu toate deșertăciunile vieții nu am ajuns la aceasă mănăstire. Principalul motiv a fost costul pelerinajului, desigur, dar acum mănăstirea era mai aproape. De asemenea, exista o voce interioară care-mi spunea mereu: „Mergi la Valaam și te vindecă!"

Nu am putut rezista prea mult acestei dorințe, și am întrebat-o pe doamna casei dacă îmi îngăduie să merg acolo. Cu toate că nu aveam bani deloc, mi-am amanetat baticul călduros pentru patru ruble și am început să fac pregătirile pentru călătorie.

Când s-a apropiat ziua de plecare am început să mă simt neliniștită și abătută. Eram o femeie în vârstă, extrem de bolnavă și lipsită de putere. Cum aș fi putut călători singură? Aveam foarte puțini bani, doar pentru călătorie. Cu toate astea cum aș fi putut pleca într-o astfel de călătorie? Și dacă ceva era să se întâmple, ce ar fi putut face atunci o făptură sărmană ca mine? Gânduri ca acestea au început să mă chinuie până când am ajuns aproape înnebunită de durere.

În noaptea dinaintea plecării, m-am așezat în patul meu și am plâns. Ce ar fi trebuit să fac? Voiam atât de mult să fac această călătorie, dar eram totuși speriată pentru un oarecare motiv. Apoi (nu știu dacă am adormit sau eram trează) am văzut destul de clar o femeie înaltă, îmbrăcată în catifea roșiatică, cu un copil în brațe, înconjurată de o lumină uimitoare. Imediat am gândit: ar putea fi Maica Domnului? Nu am îndrăznit să o strig cu acest nume. Am vrut să mă apropii de Ea, dar Ea a făcut un pas în spate și a zis: „Nu plânge! Mântuitorul vine, și Eu vin la tine!”

Atunci i-am zis: „Măicuță dragă, cât de frumoasă și bună ești. Este adevărat că te afli la Valaam?”

„Da, mă aflu acolo. Tu mă vei vedea la Valaam” După aceasta viziunea a dispărut, dar acum că Maica Domnului mi-a vorbit a fost ca și cum o piatră a fost ridicată de pe inima mea. Mintea mea s-a liniștit, și toate temerile mele s-au spulberat.

A doua zi, vaporul a venit și am plecat cu bucurie în călătoria mea. Bătrânele care stăteau lână mine au început să-mi ofere mâncare și băutură, una o pâine, alta o un ceai, încă una o cafea, așa că nu am fost lipsită de nimic tot drumul. A fost o călătorie frumoasă. Singura problemă a fost că picioarele m-au durut foarte tare din cauză că vasul se clătina. La Valaam nu era doar sărbătoarea anuală a Sfinților Serghie și Gherman, ci se punea și piatra de temelie pentru noua biserică. Era un număr foarte mare de pelerini acolo, și deasemenea Marele Duce Vladimir Alexandrovici, și soția sa, Ducesa. Erau mulțimi de oameni de pretutindeni.

Odată ce am ajuns și m-am odihnit după călătoria obositoare, m-am îndreptat spre mormântul Sfinților Serghie și Gherman și m-am rugat cu ardoare acolo, astfel încât lacrimile curgeau șiroaie din ochii mei. I-am rugat pe sfinți, care sunt bineplăcuți înaintea Domnului, să mă ajute, să-mi dăruiască, păcătoasă așa cum sunt, alinare în boala mea. Am folosit ultimele monede pe care le-am avut, pentru un mic pomelnic și o rugăciune, așa că nu mi-a mai rămas nimic, decât douăzeci de copeici și biletul de întoarcere.

Privegherea a avut loc în Biserica Adormirii Maicii Domnului, iar înghesuiala era atât de mare încât cu boala mea, nu am avut nicio șansă de a-mi croi drum prin biserică. Așa că a trebuit să stau la intrare.

A doua zi a trebuit să mă întorc acasă. Mi-ar fi plăcut să mai rămân acolo și să mă rog, dar nu am putut, deoarece chiar și câteva zile în plus ar fi costat atât de mult, încât nu aș fi avut bani pentru biletul de întoarcere acasă.

Chiar înainte ca nava să fie pe punctul de a pleca, o forță nevăzută a început să mă conducă înapoi la Biserica Adormirii Maicii Domnului pentru a mă ruga încă odată. Deși mă temeam că o să pierd vaporul, nu m-am împotrivit vocii interioare care mă călăuzea să intru în biserică, așa că mi-am adunat toate puterile și practic am alergat înapoi acolo.

De îndată ce am pășit în biserică, involuntar m-am uitat în partea stângă și am stat privind fix spre colț. Picioarele mele au slăbit, și cu siguranță aș fi căzut dacă nu ar fi fost balustrade lângă scările care duc sus în biserică.

Eram surprinsă și nedumerită deoarece asistam la un miracol. Agățată pe stâlpul din stânga ușii, într-o ramă aurie, Maica Domnului se uita la mine. Și mai mult decât atât, am recunoscut în Ea, înfățișarea care mi-a apărut într-un vis în ajunul plecării mele spre Valaam, și care a întărit sufletul meu păcătos pentru pelerinaj. Nu îmi puteam lua ochii de pe Icoană și am devenit foarte convinsă că aceasta era la fel cu Măicuța dragă care a fost mult milostivă, ca să-mi apară într-un vis. Am recunoscut fața Ei radiantă și privirea-i milostivă. Chiar și îmbrăcămintea ei este la fel, și chiar ținea Pruncul în același fel cum am văzut în visul meu.

Imediat ce mi-am amintit toate acestea, am vrut să fac o rugăciune de mulțumire Maicii Domnului și să-i sărut icoana sfântă, pentru ca Ea, mijlocitoarea noastră, să primească rugăciunile mele, ale nevrednicei. Sirena navei a sunat în depărtare, anunțându-și plecarea, iar icoana era așezată atât de sus, încât era imposibil pentru mine să o sărut. De-abia am avut timp să cumpăr o lumânare cu ultimele mele douăzeci de copeici și să o aprind în fața icoanei. Apoi, cu lacrimi în ochi, a trebuit să plec spre navă.

Acesta a fost pelerinajul în care mi-am recâștigat pacea sufletească. Dincolo de cuvinte, am fost foarte bucuroasă și nu pun la îndoială că a fost o minune pentru mine păcătoasa, deși m-am mâhnit de faptul că am văzut Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în ultimile minute dinaintea plecării de la Mănăstirea Valaam. Acest lucru s-a întâmplat evident după voia Ei.

La câteva zile după ce am ajuns înapoi în Käkisalmi am început sa mă simt mult mai bine. Am putut merge fără băț și șă fac mici treburi în jurul casei. M-am hotărât să revin la Mănăstire cu prima ocazie pentru a mulțumi lui Dumnezeu și Sfinților Părinți și cu siguranță să fac un acatist de mulțumire în fața Icoanei Maicii Domnului. Dar voia Domnului e alta.

Doamna în a cărei casă locuiam s-a decis ca să se mute la țară, iar eu a trebuit să mă întorc la St. Petersburg și să ajung din nou la mila oamenilor buni de acolo. Anii au trecut. Viața mea a fost una grea, și a trebuit de multe ori să îndur foamea. Boala mea s-a agravat, și din nou a trebuit să merg ajutată de un băț. M-am rugat cu stăruință Maicii Domnului să mă ajute. Apoi, în 1896, la nouă ani după vizita mea la Valaam, într-o sâmbătă seara am venit acasa de la vecernie, mi-am spus rugăciunile și am mers la culcare. Din nou, am avut un vins. Maica Domnului mi-a apărut la fel ca prima dată, și mi-a spus: „Deci entuziasmul tău s-a domolit și ți-ai uitat promisiunea de a reveni la Valaam. Ai găsit calea, dar nu ai urmat-o.”

I-am răspuns: „Sunt săracă, nu am bani!”

„Pentru orice altceva găsești bani, dar nu si pentru asta. Ce păcat, aceasta este o dezamăgire pentru mine.” Maica Domnului suspină.

Am fost îngrozită de această viziune. Am supărat-o pe Măicuța noastră dragă. Ce să fac acum? Pe neașteptate am auzit că stăpâna casei la care lucrasem s-a întors recent la St. Petersburg, așa că m-am dus la ea și i-am spus regretul pe care-l am. Ea a venit din nou în ajutorul meu (Dumnezeu să-i acorde toată bunătatea Lui) și pe neașteptate mi-a dat cinci ruble. Cu acești bani am putut să merg din nou la Valaam.

De îndată ce am ajuns la Mănăstire, am mers la noua biserică și m-am închinat la mormântul Sfinților fondatori, și apoi la Biserica Adormirii Maicii Domnului pentru a mă ruga în fața Icoanei Născătoarei de Dumnezeu. Icoana nu mai era în locul în care o văzusem prima dată, și spre marea mea mâhnire nu am găsit-o. Am început să-i întreb pe călugări unde se află Icoana, iar fostul iconom, părintele Evghenie m-a sfătuit să-l întreb pe părintele Pafnutie, care era responsabil cu toate icoanele. Nici măcar el nu mi-a putut spune exact unde se află Icoana Maicii Domnului care era înainte în Biserica Adormirii Maicii Domnului. Mi-a spus că el crede că a fost trimisă la Paraclisul Mănăstirii din ortrovul Vasili, din St. Petersburg. M-am întristat foarte tare pentru că n-am găsit-o pe Împărăteasa mea și am vărsat multe lacrimi amare în timp ce m-am rugat Maicii Domnului și Sfinților Serghie și Gherman ca să nu mă lase în păcatul meu.

Am stat la Mănăstirea Valaam două săptămâni și jumătate căutând peste tot Icoana, dar nu am găsit-o. Sănătatea mea s-a deteriorat, iar sufletul meu era îngreuiat. În cele din urmă m-am întors la St. Petersburg și am sunat la paraclisul Mănăstirii Valaam din ostrovul Vasili, dar Icoana nu era acolo. Am fost copleșită de durere mai mult decât oricând.

A mai trecut un an, iar boala mea a început să se agraveze din ce în ce mai rău, că de-abia puteam merge chiar și cu un băț. Am făcut economie și am adunat treptat tot anul copeici pentru un nou pelerinaj la Mănăstirea Valaam. Am stabilit că voi merge de Sfântul Petru la Mănăstire ca să caut icoana Maicii Domnului încă odată.

Deși eram istoviă când am ajuns, m-am rugat stăruitor la Mormântul Sfinților fondatori și cu lacrimi în ochi am rugat-o pe Maica Domnului, ca Ea să-mi arate unde aș putea găsi icoana Ei binecuvântată. Și rugăciunea mea a primit răspuns.

În acea noapte am avut un alt vis. Se făcea că mergeam prin curtea mănăstirii, și am trecut pe lângă Biserica Sfântul Nicolae, care acum e abandonată. Plângeam și mă rugam la Maica Domnului „O Măicuță dragă, dacă aș putea să te mai văd încă o dată!”. Am fost foarte surprinsă, dar m-am dus la rugăciune.

Din nou, am auzit o voce, dar de data aceasta a fost a altcuiva: „De ce ești așa de tristă? Ce cauți?” M-am întors si am văzut un călugăr bătrân cu barba încărunțită, cu un culion albastru, stând în spatele meu.

„O caut pe Maica Domnului” i-am răspuns.

„Așteaptă! O vom găsi.”

„Cum o poți găsi tu atât de repede” am întrebat „când părintele Pafnutie a căutat timp de trei săptămâni, fără a o găsi?”

„El a căutat în locuri greșite, a uitat unde este Ea” spuse bătrânul călugăr.

L-am urmat până la o ușă. „Această ușă e încuiată!” i-am spus.

El a deschis-o. „Ea e aici.”

M-am uitat în interiorul bisericii, iar într-un colț, în mijlocul unui morman cu bucăți de mobilier și icoane vechi era Icoana Maicii Domnului, pe jumătate înfășurată într-o bucată de pânză de sac. Imediat am recunoscut Icoana pe care o căutam și am strigat cu voce tare: „Iat-o! Aici este Ea!”. Apoi celelalte femei care erau cazate cu mine în aceeași cameră m-au trezit.

A doua zi, miercuri, m-am dus la Sfânta Liturghie dimineața devreme, după care părintele Pafnutie a săvârșit un acatist la Mormântul Sfinților fondatori ai Mănăstirii. I-am spus despre visul meu. „Pentru numele lui Dumnezeu, iartă-mă!” a spus el. „M-am uitat la Icoană la început și apoi am uitat cu totul de ea. Voi merge și voi căuta încă o dată. Acum mi-am amintit. Sunt sigur că este în Biserica Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni.”

Am vrut să iau Sfânta Împărtășanie sâmbătă și cu o noapte înainte am avut un alt vis. A fost ca și cum stăteam singură în genunchi în biserică. Acolo mai erau doar doi călugări lângă Mormântul fondatorilor, părintele Serafim și părintele Nicolae. Asteptam ceva cu nerăbdare, și nu îmi puteam lua ochii de pe ușa de la intrare. Deodată ușa se deschide și Icoana Maicii Domnului era adusă de părintele Pafnutie și de un călugăr tânăr cu rasa scurtă gri. „Iat-o! Măicuța mea dragă!” am strigat și m-am aruncat la podea, gândind că Icoana va fi purtată peste mine, și m-ar fi făcut bine. Dar părintele Pafnutie a zis: „Nu este nimic gata pentru tine aici. Noi trebuie să facem o scurtă aghiasmă, înainte ca o persoană bolnavă să se poate face bine.” Și după aceea m-am trezit.

Dimineața m-am împărtășit. I-am spus părintelui Pafnutie visul meu și plângând l-am rugat să meargă ca să caute Icoana. După Liturghie am mers în paraclis, când deodată am văzut o mulțime de oameni care se grăbeau de la hotel la biserica. „Ce se întâmplă?” am întrebat. Mi-au spus că Icoana Maicii Domnului dispărută a fost găsită și ca va fi mutată în biserica mică. M-am dus în biserică, și am văzut Icoana pe treptele din fața catapetesmei.

„Este aceasta Icoana pe care ai vrut-o?” m-a întrebat părintele Pafnutie

„Da, aceasta este!” i-am răspuns.

„Așadar, să fiți mângâiați și să vă rugați la Maica Domnului.” a zis. L-am rugat să facă un acatist către Maica Domnului, și a făcut și o aghiasmă de asemenea, și a aprins o candelă în fața icoanei.

Ieromonahul Alipie citea un acatist lângă mormântul Sfinților Serghie și Gherman, și atunci mi s-a spus că el a fost cel care a pictat Icoana. Am mers la el și am făcut o metanie până la pământ în fața lui. Respirația mi se blocase în gât, și lacrimile îmi curgeau pe obraji de bucuria găsirii în cele din urmă a Icoanei Maicii Domnului care-mi apăruse mie, și i-am adus mulțumiri lui Dumnezeu cu toată inima mea pentru binecuvântarea nemaipomenită ce mi-o arătase.

Aghiasma a fost turnată într-o sticlă pentru mine, iar când am băut am simțit cum puterea mea a revenit. Am luat și puțin ulei din candelă și am dus în camera mea. Acolo mi-am uns mâinile și picioarele cu el. Durerea s-a redus, și pentru prima dată după mulți ani am putut să dorm liniștită. O săptămână mai târziu puteam merge fără băț.

După ce am mulțumit din toată inima Maicii Domnului pentru minunea pe care săvârșit-o pentru mine nevrednica, m-am întors la St. Petersburg. Am început să prind putere fără medicamente și, până la Paști mi-am revenit complet. Atunci am hotărât că ar trebui să cumpăr o candelă pentru icoană. Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să strâng opt ruble din puținul pe care îl aveam. Dar o candelă costa zece ruble. Atunci, o prietenă de-a mea, care cumpărase un bilet la loterie, mi-a promis, că în cazul în care va câștiga, îmi va da cele două ruble de care aveam nevoie. Ea a câștigat un ceas din aur, și astfel eu am putut cumpăra candela, pe care am trimis-o la Mănăstire. Mulți oameni m-au rugat să le dau o fotografie cu icoana. Acum sunt sănătoasă. Pot spăla și curăța podeaua și chiar am ajutat la adunat fânul la Mănăstirea Konevsky. Nu mai simt nicio durere în picioare. În total, durerea a durat doisprezece ani. La un moment dat nici nu mai puteam să-mi folosesc brațele pentru a mă îmbrăca. Puteam doar să merg ajutându-mă deopotrivă de mâini și picioare. Am vărsat lacrimi nenumărate în acele timpuri și m-am rugat Maicii Domnului, ca să mă vindece. Acum sunt din nou sănătoasă și am tot ce-mi trebuie. Sunt în jurul meu oameni buni, care m-au instalat într-un azil pentru bătrâni. Slavă Împărătesei Cerului!

Povestea Nataliei Andreevna despre descoperirea icoanei în Biserica abandonată a Sfântului Nicolae este cu totul plauzibilă. Ar fi fost imposibil pentru ea să știe totul despre ceea ce adăpostea Biserica. Totul s-a întâmplat într-adevăr așa cum ea a văzut în vis. Urmând indicațiile ei, părintele Pafnutie a mers în biserică, a găsit icoana într-un colț și a adus-o în Biserica mică. Aici el a așezat-o în partea dreaptă a bisericii, pe un stâlp încadrat în spatele corului din dreapta, unde se află și astăzi. De asemenea, persoana care l-a ajutat pe părintele Pafnutie să care icoana, era îmbrăcat într-o rasă scurtă de culoare gri.

Natalia Andreevna a relatat această istorisire despre viziunile ei pe 7 august 1897. Ea a fost scrisă pe 26 iulie 1898.

Viaţa Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla

 Această floare duhovnicească şi mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători - Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi armaş, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa).
Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Neavând copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos şi arzând de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să îmbrăţişeze viaţa monahală. Marii sihaştri, vechii ei sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ, precum şi duhovnicul care îi cunoştea firea evlavioasă şi râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre viaţa de sihăstrie.
Astfel, fericita Teodora a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti - Vrancea, iar după doi ani, soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. Aşa a binevoit Dumnezeu să-i povăţuiască pe amândoi pe calea sfinţeniei şi a mântuirii.
Fiecare călugăriţă din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia şi cu nevoinţa duhovnicească.
După câţiva ani, năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Atunci toate surorile din obşte s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, aşteptând să treacă primejdia şi mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut şi Cuvioasa Teodora. S-a retras în munţii Vrancei împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post şi rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări.
Răposând stareţa ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Vrancei şi s-a retras în părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria şi Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieţii pustniceşti, iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe.
Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit şi de peştera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.
După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.
Năvălind turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârşitul vieţii şi cunoscând că o cheamă Hristos la cereştile locaşuri, unde este odihna şi desfătarea tuturor sfinţilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtăşească cu Preacuratele Taine. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc. Călăuziţi de mâna lui Dumnezeu, fraţii au ajuns noaptea aproape de peştera Sfintei Teodora şi au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălţate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci era goală, şi le-a spus să coboare la Sihăstria şi să aducă un duhovnic ca s-o împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Călăuziţi de o lumină cerească, fraţii au mers repede la schit şi dimineaţa au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi părinţii au făcut slujba înmormântării şi au îngropat sfântul ei trup în peşteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII.
Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peşteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele ei în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moşia lui din satul Miclăuşeni - Iaşi, le-a adus în această biserică şi multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856 familia Sturza a convenit cu stareţul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaşte în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti. Aşa s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei şi se păstrează în catacombele de la Pecerska, aşezate în raclă de mult preţ, pe care sunt scrise aceste cuvinte în limbile română: Sfânta Teodora din Carpaţi şi slavonă: Sveti Teodora Carpatina.
Aceasta este, pe scurt, viaţa Sfintei Teodora de la Sihla şi acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele sfinţilor, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată ţara noastră. Credincioşii din Moldova o cinstesc ca sfântă îndată după adormirea ei şi merg în pelerinaj la peştera şi chilia ei de la Schitul Sihla.
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, trecând-o oficial în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire la 7 august.
Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Mucenic Dometie Persul

Sfîntul Dometie s-a născut în Persia în timpul domniei împăratului Constantin [cel Mare], şi la început a fost păgîn. Dar cunoscînd de tînăr credinţa creştină, el a întors spatele idolilor părinteşti şi a luat Sfîntul Botez. Atît de mult a iubit Dometie adevărata credinţă, încît el a părăsit chiar şi viaţa lui lumească cu toate ale ei şi s-a tuns monah într-o mînăstire aproape de cetatea Nisibe. El a locuit o vreme împreună cu obştea fraţilor, iar mai apoi s-a retras în viaţa pustnicească cea iubitoare de tăcere, sub povăţuirea Arhimandritului Urbei (despre care se spune că timp de şaizeci de ani un a gustat nici un fel de mîncare gătită). Avva Urbei 1-a hirotonit pe Dometie întru diacon, iar cînd a voit să îl silească ca să primească şi treapta de preot, Dometie a fugit la un munte înalt şi singuratic şi s-a sălăşluit într-o peşteră. El a ajuns la măsuri duhovniceşti atît de mari prin postiri, rugăciune, privegheri de toată noaptea şi cugetări dumnezeieşti, încît a primit de la Dumnezeu darul vindecărilor minunate, a toată boala. Cînd la acei munţi a ajuns şi Iulian Apostatul, şi a auzit despre marele Dometie, a trimis la acea peşteră pe unii care să îl zidească de viu înăuntru, împreună cu doi dintre ucenicii lui. Aşa s-a strămutat la locaşurile cereşti ale împărăţiei lui Dumnezeu acest Sfînt al Lui, la anul 363 după Hristos.

 

Sfantul Antonie de la Optina

 

Sfantul Antonie de la Optina este sarbatorit pe 7 august. Cuviosul Antonie Putilov s-a nascut in anul 1795. El a fost fratele mai mic al egumenului schitului Optina, Moisei. Inca din anii tineretii, asemenea fratilor, a nazuit spre monahism. In timpul invaziei francezilor din anul 1812 se afla la Moscova si a suferit cumplit din cauza lor – abia a scapat. Dupa multe chinuri s-a alaturat cuviosului Moisei care traia ca un pustnic in padurile Raslovl. Aici s-a deprins cu adevarata nevointa, cu smerenia, cu ascultarea impreuna cu fratele sau, a participat cu propriile maini la construirea schitului din Pustia Optinei. A devenit conducatorul schitului la varsta de 30 de ani, dupa numirea fratelui sau ca egumen al Optinei.

In obstea schitului Optina nu exista un calugar atat de smerit precum era tanarul ocarmuitor Antonie, care nu dadea nici cea mai mica dispozitie fara binecuvantarea schimnicului si cuviosului sau frate, Moisei. Una dintre pomenirile pe care le facea era: „Pomeneste, Doamne, pe binefacatorul si parintele meu sufletesc, cel mai cinstit intre toti, egumenul ieromonah Moisei“. Obstea schitului era alcatuita in general din schimnici cuviosi si se intelege cu cata blandete si intelepciune trebuia sa o carmuiasca tanarul staret ca sa nu aiba cu nimeni vreo neintelegere. Din cauza numarului mic de frati, insusi staretul indeplinea multe ascultari ce se cuveneau fratilor. Deseori i se intampla sa ramana fara ucenic in chilie care sa se ocupe de bucatarie, de gradinarit, de coacerea painii. „Ca cea mai saraca planta – scria staretul Antonie in 1832 unei rude – traiesc singur in chilie: singur ma duc dupa apa, singur – dupa lemne… Cu rang de preot acum avem in schit cinci cuviosi, insa toti au imbatranit si sunt neputinciosi, de aceea sarcina slujirii o duc eu singur pentru toti“.

El traia „facandu-se toate tuturor ca, in orice chip, sa mantuiasca pe unii“. Acest text, in sens direct, se potriveste slujirii de staret. Cu toate acestea, nici cuviosul Antonie, nici cuviosul Moisei nu au luat asupra lor sarcina ocarmuirii duhovnicesti in randul fratilor de manastire. Fiind ei insisi schimnici, purtatori ai Sfantului Duh, au inteles importanta ocarmuirii duhovnicesti si au lasat-o in seama acelor schimnici mari, pe care i-au atras la schitul Optina, acesta fiind cel mai larg domeniu de activitate.

Prin urmare, intarirea ocarmuirii duhovnicesti in schitul Optina si inflorirea acesteia au fost in intregime lucrarea acestor doi frati. Iata ce impresie i-a lasat schitul prin ceea ce insemna el unei persoane care a fost acolo in tinerete datorita staretului Antonie: „Ordinea nemaipomenita si oglindirea unei frumuseti nepamantene in toata obstea schitului, adesea au atras inima mea de copil spre desfatarea sufleteasca, despre care imi amintesc si acum cu veneratie si consider ca acel timp a fost cea mai buna perioada din viata mea. Simplitatea si smerenia fratilor, ordinea stricta de pretutindeni si curatenia, abundenta diferitelor soiuri de flori si placutul lor miros si, in general, acel sentiment al prezentei darului, fara sa vrei te obliga sa uiti tot ce se afla in afara acestei obsti.

In biserica schitului mi se intampla sa stau indeosebi in timpul Liturghiei. Aici, inca din momentul intrarii, mi se intampla sa ma simt in afara lumii si a falsitatii ei. Cu ce veneratie induiosatoare se savarsea dumnezeiasca slujba! Si aceasta veneratie se oglindea in toti participantii pana la o asa masura incat se auzea fiecare fosnet, fiecare miscare in biserica. Cantarea de la strana, la care adesea participa insusi parintele Antonie, staretul schitului, era armonioasa, corecta si minunata. Ceva asemanator nu am mai auzit nicaieri dupa aceea, desi foarte des mi s-a intamplat sa ascult cei mai elevati cantareti in capitala si pe cei mai cunoscuti in Europa.

In cantarile schitului se auzeau blandetea, smerenia, frica de Dumnezeu si veneratia din rugaciuni, asa cum in cantarile lumesti se reflecta lumea si patimile ei, insa acest lucru este atat de banal! Ce sa va mai spun despre acele zile, in care slujbele erau savarsite de insusi staretul schitului, parintele Antonie. In fiecare gest al lui, in fiecare cuvant si cantare se vedeau curatia, blandetea, veneratia si alaturi de acestea sentimentul luminos al maretiei.

Ceva asemanator cu acea slujire nu am mai intalnit nicaieri dupa aceea, desi am fost in multe manastiri si biserici“ („Biografia staretului manastirii Nicolaevsk Maloiaroslavetki, a egumenului Antonie“, Moscova, anul 1870, p. 27).

Schimnicul Antonie a fost staretul schitului timp de 14 ani. Apoi episcopul de Kaluga, Nicolae, fiind pornit impotriva ocarmuirii duhovnicesti si pricinuindu-i mari necazuri egumenului Moisei, l-a numit pe cuviosul Antonie staretul manastirii Nicolaevsk Maloiaroslavetki. Staretul Antonie implinise varsta de 40 ani.

Ca urmare a nevointelor si greutatilor cu care se confrunta, pe picioare i s-au deschis niste rani. Totusi i-a fost extrem de greu sa se desparta de ascultarile sale si de singuraticul schit Optina, unde era inconjurat cu toata dragostea de fratele sau care ii era indrumator in toate. Slujirea ca staret in acele conditii de viata straine s-a dovedit a fi pentru el cea mai grea si mai minunata cruce.

„Odata – scria el – sufletul meu se mahnise puternic si dupa ce am adormit, am vazut in vis chipurile parintilor duhovnicesti. Unul dintre ei, primul intre cuviosi, m-a binecuvantat si mi-a spus: «De vreme ce doresti Raiul, trebuie ca acum sa te nevoiesti, sa te rogi si sa te tanguiesti!». Si brusc, sculandu-ma, am gasit in mine o anume liniste. Doamne, da-mi sfarsit bun!“.

Bolnavul staret, egumenul Antonie, deseori putea sa stea numai culcat si sa dea porunci si nu era in stare sa supravegheze daca erau indeplinite cu exactitate dispozitiile sale. De nenumarate ori s-a rugat sa fie mutat pentru a se savarsi in pace, insa episcopul Nicolae a fost neinduplecat. Suferinta lui a continuat 14 ani.

Uneori trebuia sa mearga la Moscova dupa ajutoare, folosite la terminarea constructiilor manastirii. La Moscova, cuviosul Antonie se bucura de o atentie deosebita din partea mitropolitului Filaret, care intelegea structura spirituala a smeritului nevoitor. El il iubea si il invita sa slujeasca impreuna, aratandu-i dovezi de caldura parinteasca si induiosandu-l in cuvantari. In cele din urma, mitropolitul a insistat pentru el la arhiereul eparhiei, care a fost de acord sa il mute la schitul Optina. Acest lucru s-a intamplat in anul 1853. Dupa ce s-a intors la schitul Optina, staretul Antonie a mai trait 12 ani. In decursul acestei perioade a trait la schitul Optina ca orice calugar care se afla „pe calea spre cele vesnice“ si nu s-a amestecat in treburile interne ale manastirii sau ale schitului, nici macar nu alerga sa dea sfaturi. Nu facea decat sa ii mangaie in necazuri pe cei care veneau la el.

I s-a intamplat sa apuce sfarsitul fratelui sau, al cuviosului Moisei, ceea ce pentru el a insemnat o mare si grea pierdere. Doua luni a stat zavorat si s-a rugat neincetat pentru cel ce murise. Nu putea sa vorbeasca despre fratele sau fara lacrimi, deoarece se intampla sa comunice lucruri din viata interioara si pretuita a celui adormit.

Cuviosul Antonie avea multi fii duhovnicesti printre mireni, multi cunoscandu-l din timpul slujirii ca staret in manastirea Maloiaroslavetki. Dupa sfarsitul lui s-a reusit culegerea si publicarea colectiei de scrisori catre aceste persoane. Au fost alese scrisorile care contin invataturi generale.

Biograful sau spunea: „Aceste scrisori se evidentiaza printr-o expresivitate naturala si un ton placut, care sunt ziditoare de suflet si prin elocventa si putere. Stilul sau era cu totul deosebit, propriu numai staretului Antonie. In scrisori s-au imprimat clar toate trasaturile spirituale inalte ale staretului multiubitor. Citindu-le, e ca si cum ai asculta chiar cuvantarea lui“. Cuviosul Antonie era inzestrat cu darul clarviziunii si deseori nu astepta sa primeasca scrisori, ci scria invataturi si mangaieri celor care aveau nevoie. Schimnicul optinean Macarie l-a numit pe cuviosul Antonie „cel mai batran si mai intelept si dupa rang si dupa minte“. Cuviosul Antonie a suferit cumplit din cauza ranilor de la picioare neincetat, aproape toata viata. Ziua mortii lui a fost 7 august, anul 1865. El este ingropat in rand cu fratele sau, egumenul Moisei.

Sursa: Patericul de la Optina

O intamplare din Viata Sfantului Antonie de la Optina:

„Pe vremea in care staretul Antonie conducea noul Schit al manastirii noastre, printre fratii din obste se afla si un monah cu o buna asezare calugareasca, dar care suferea de o patima bolnavicioasa, din pricina lipsei de odihna noaptea, din a carei cauza adesea nu venea la slujba de dimineata a obstii. In schit, ca si in manastire, Utrenia se canta la ora unu sau doua dimineata. Cu trecerea timpului, acest obicei a prins radacini intr-atat in calugarul nostru, incat a incetat cu totul sa se mai trezeasa la Utrenie. In acelasi timp, insa, ranile picioarelor parintelui Antonie s-au adancit atat, ca nici nu putea sa-si mai incalte ghetele, si de aceea nu mai venea la slujbele de obste, implinindu-si pravila de rugaciune la chilie. Se pare ca acest calugar, ca indreptatire pentru nepasarea sa, sau poate din cauza vrajmasiei demonilor (cine stie?), s-a indaratnicit pana acolo in neascultarea lui incat, atunci cand monahul pus sa ii trezeasca pe frati venea sa il cheme la Utrenie din parte staretului, el nici nu raspundea. Acest lucru s-a adus la cunostinta batanului care, buneinteles, nu a sovait sa il cerceteze pe pacatos.

- Ce faci, sari peste Utrenie?, il intreaba mai-marele Schitului.

- Iarta-mi neputinta, batiuska, pentru Dumnezeu, ii raspunse monahul. Dar, va spun drept, nu ma pot destepta atat de devreme. As face orice, m-as stradui cu toata ravna sa ma indrept, dar asta e peste puterile mele. oare chiar I-ar placea lui Dumnezeu ca, ascultandu-va, sa duc o ascultare peste puterile mele, cartind si, purtand-o, a doua zi sa nu mai fiu bun de nimic?

Parintele Antonie l-a indemnat pe fratele indaratnic cu toata dragostea si puterea sa de convingere, l-a rugat, l-a implorat si a incercat sa ii dovedeasca faptul ca neascultarea intr-un singur lucru face zadarnica orice alta indreptare in altele. Numai ca monahul nostru nu se lasa convins nici daca ar fi trebuit sa paraseasca Schitul pentru totdeauna. In ce fel l-a facut staretul sa inteleaga? Calugarul cu pricina continua sa se duca sa-l trezeasca, dar monahul nostru continua sa doarma la Utrenie, pana cand s-a intamplat un anumit lucru care a frant indaratnicia inimii lui impietrite. Intr-o zi se slujea Utrenia si staretul insusi era de fata. Slujba s-a terminat, fratii au iesit din biserica, iar in urma lor a iesit staretul. Nu s-a dus la chilia sa, se indrepta direct spre chilia acelui calugar. Se apropie de usa, rosti o rugaciune si intra. Monahul, vazandu-l pe mai marele schitului, sari din pat speriat, dar parintele Antonie, in mantie, cazu in genunchi in fata lui:

„Frate, fratele meu care te pierzi, sunt raspunzator pentru tine, pentru sufletul tau, in fata Domnului. Pentru ca nu ai venit tu la sfanta ascultare, atunci am venit eu dupa tine. Fie-ti mila, frate, de tine insuti si de mine, pacatosul!”

Vorbea la picioarele ucenicului sau. Plangea, iar sub mantia lui era o balta de sange. Sangele ii cursese din ranile deschise, in ciubote, cat statuse in picioare, iar cand s-a plecat la pamant in fata fratelui sau, a curs tot, ca dintr-o galeata. Asa l-a mantuit marele barbat pe fratele sau mai slab”.

Ierom. Clement Sederholm, Staretul Antonie de la Optina, Editura Bunavestire, Bacau, 1998

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Or, Sihastrul de la Thebaida

Preacuviosul Or a ajuns la desăvîrşire prin lucrarea tuturor nevoinţelor monahiceşti. Cînd s-a întărit întru toată sfînta vieţuire şi a dobîndit măsurile sfinţeniei celei din singurătate, el a început să întemeieze, încetul cu încetul, mai multe mînăstiri, făcîndu-se mare şi minunat povăţuitor şi învăţător mulţimii de monahi ce au venit să se mîntuiască întru ele. Marele Rufin, care a venit să îl cerceteze pe vestitul Avvă Or îl descrie pe acesta astfel: „La arătare semăna cu un înger al Domnului – el era în vîrstă de nouăzeci de ani, iar barba lui lungă era albă ca zăpada, înfăţişarea lui exterioară era minunată. Privirea lui strălucea cu o lumină mai presus de fire”. Avva Or vedea adesea îngeri ai lui Dumnezeu. El mai cu seamă se nevoia să nu cuvinte niciodată vreun lucru neadevărat. El a fost ispitit cumplit de legiunile drăceşti, dar le-a biruit pe toate, cu trezvie şi cu mare vitejie. El a primit în fiecare zi Sfînta Împărtăşanie. Odată au venit la el ucenicii lui şi i-au zis că este Marea Sărbătoare a Sfintei Învieri, care trebuie prăznuită. Auzind acestea, Preacuviosul Or a ieşit afară, şi-a înălţat mîinile la cer şi a petrecut trei zile neîntrerupte în rugăciune. Apoi le-a zis ucenicilor lui:

„Aşa trebuie să prăznuiască monahul Sfînta Înviere a Domnului: să-şi ridice mintea la El şi întru duhul minţii să se unească cu Dumnezeu”.

Sfîntul Preacuvios Or s-a odihnit întru cele veşnice la bătrîneţi foarte adînci, cam pe la anul 390 după Hristos.

• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Marinus şi Asterie Singliticul

Marinus a fost soldat, iar Asterie a fost senator roman. În vremea împăratului Gallien, Sfîntul Marinus a fost soldat imperial în Cezareea Palestinei. El a primit moartea pentru că şi-a mărturisit sus şi tare credinţa lui în Hristos. Asterie Senatorul, care era şi el creştin, a fost de faţă la mucenicia lui Marinus. El şi-a scos atunci toga lui albă şi a acoperit trupul cel mort al mucenicului. El apoi 1-a luat pe umerii lui şi 1-a dus şi 1-a îngropat cu cinste. Văzînd aceasta păgînii 1-au apucat şi 1-au omorît şi pe el. Sfinţii slăviţi Mucenici Marinus şi Asterie au luat cu cinste moartea pentru Hristos cam pe la anul 260.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Pimen, Multpătimitorul

Încă din tinereţile lui Preacuviosul Pimen fusese foarte bolnăvicios cu trupul, dar tot timpul a dorit cu sete după viaţa călugărească. Adus fiind la Marea Lavră a peşterilor din Kiev pentru a primi vindecare, el a rămas acolo pînă la moarte. Dar Sfîntul Pimen s-a rugat lui Dumnezeu mai mult pentru boală decît pentru sănătate. Noaptea au venit la el îngerii lui Dumnezeu care 1-au tuns monah, îngerii lui Dumnezeu i-au spus atunci că el bolnav va rămîne pînă la moartea lui, iar cu puţin înaintea morţii, se va însănătoşi. Precum a şi fost. Sfîntul Preacuvios Pimen timp de douăzeci de ani nu a putut să se ridice de pe patul său, din pricina bolilor lui grele. Dar de pe patul lui de boală el a lucrat multe şi mari minuni, hărăzindu-i-se de la Dumnezeu marele dar al străvederii. Cu puţin înaintea morţii lui, el s-a ridicat de pe patul pe care zăcuse atîta amar de ani complet sănătos, şi îndată a prins a-şi pregăti singur groapa. Sfîntul Preacuvios Pimen Multpătimitorul a trecut la locaşurile cele cereşti ale Domnului în anul 1110.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Narcis, Patriarhul Ierusalimului

Sfîntul înaltpreasfinţit Narcis a primit moartea pentru Hristos prin decapitare, la anul 213, în vîrstă fiind de una sută şi şaisprezece ani.

Luna august in 7 zile: pomenirea Sfantului, Cuviosului Mucenic Dometie Persul si cei doi ucenici ai sai. (+363).     Acesta a trait pe vremea imparatului Constantin si a urmasilor sai, fiind persan de neam, si a fost povatuit la credinta crestineasca de un oarecare crestin, Uar cu numele. Deci, lasand parinteasca paganatate si rudeniile, a mers catre hotarele grecesti, in cetatea care se numea Nisibe. Si, intrand intr-o manastire, a luat Sfantul Botez si s-a imbracat in chipul monahicesc si petrecea in toate nevointele vietii pustnicesti. Dar, prin uneltirea si asupririle vrajmasului drac, a fost urat de monahii de acolo si, fugind de ei, a mers la manastirea Sfintilor Mucenici Serghie si Vah, din cetatea lui Teodosie si a urmat viata arhimandritului Nurvil, despre care se spune ca saizeci de ani n-a gustat fiertura, iar somn foarte putin primea si, pe acela, fara se se culce sau sa stea, ci rezemandu-se in toiag. De la arhimandritul acesta, povatuindu-se, Cuviosul Dometie a fost sfintit diacon si, cand a aflat ca si la preotie voieste arhimandritul sa-l sileasca pe el, a plecat de acolo si, suindu-se pe un munte pustiu, vietuia in Dumnezeu, suferind arsita si frigul si toate schimbarile vazduhului. Apoi, intrand intr-o pestera, a vietuit acolo, savarsind multe minuni in numele lui Hristos, facand tamanduiri, celor ce veneau la el, si aducea, pe multi, de la idoleasca intelepciune, la credinta lui Hristos. Deci, venind Iulian imparatul, cel lepadat de Dumnezeu, cand a auzit despre el, a poruncit sa-l ucida cu pietre. Si, ducandu-se, trimisii l-au aflat pe Sfantul Dometie, cu cei doi ucenici ai lui, la ceasul al treilea din zi, savarsindu-si cuviincioasa cantare. Si, navalind asupra lor, i-au ucis cu pietre. Si asa Cuviosul Dometie, cu cei doi ucenici ai sai, si-a savarsit alergarea vietii lor, placuta lui Dumnezeu.
 


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre faptul, ca ispitele sunt de folos.     Acest lucru este de mirare, ca noua ni se fac folositoare, nu numai cele ce ni se par noua de folos, ci si cele potrivnice noua. Si, ca sa te incredintezi, ia seama la aceasta: Faraon a poruncit sa fie aruncati pruncii in rau. Or, de nu s-ar fi aruncat pruncii evreilor si de n-ar fi fost porunca lui Faraon, n-ar fi fost crutat Moise, fiind hranit in palatele imparatesti. Ca, pe cand el era pazit de ai sai, nu era in cinste, iar, cand a fost lepadat, atunci a fost in cinste. Insa aceasta o facea Dumnezeu din covarsitoarea Lui putere, aratand cu cata inlesnire se fac lucrarile Sale. Asa, si cand evreul acela, il inspaimanta pe Moise, zicand: "Oare, tu vrei sa ma ucizi si pe mine?" Si acesta i-a fost de folos lui. Si vezi cum s-a facut aceasta, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, pana avea sa se faca aratarea din pustie, pana cand avea sa se implineasca vremea cea cuviincioasa, pana ce avea sa cugete el in pustie si avea sa traiasca mai cu intemeiere. Incat, mai pe urma, in toate supararile ce au venit peste el, de la evrei, facea la fel: adica, atunci, se lamurea mai curat, cand ei se ridicau impotriva lui mai tare. Precum s-au ridicat evreii si impotriva lui Aaraon, dar l-au facut pe el si mai luminat, pentru ca, din pricina aceasta i s-au facut lui vesminte preotesti, in multe culori, si mitra i s-a pus si toate celelalte podoabe ale vesmintelor, dupa randuiala, incat, fara de nici o indoiala, a fost hirotonit, ca unul ce i s-au incredintat pana si tablitele cele de arama. Dar, stiti cu totii istoria aceasta, pentru aceea o voi trece cu vederea. Deci, de voiti, sa ne intoarcem la cele mai dinainte de acestea.
    Cain, a ucis pe fratele sau, dar, cu acest chip, mai mult l-a folosit, caci asculta ce zice: "Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine." Si, iarasi, zice ca sangele graieste mai bine decat Abel, de aceea si plata i-a crescut. Ca ce strambatate i s-a facut lui, ca s-a sfarsit mai degraba? Nici un fel de strambatate. Pentru ca nu a trait ani multi, sau putini, este fericirea, ci a folosi bine cele din viata.
    Cei trei tineri au fost aruncati in cuptor, dar, prin aceasta, mai curati s-au facut. Iar Daniil, in groapa fiind aruncat, a iesit de acolo mult mai stralucit. Si pretutindenea vezi ispite mari, care nasc bunatati, chiar si in lumea de aici, nu numai dincolo. Ne arata, astfel Dumnezeu, ca rautatea se poate face pricina a lamuririi faptelor bune, cand cineva indura ispita cu rabdare.
    Caci multi pier si fara ispitele diavolului; ca nu pe toate acestea le face diavolul; ci multe, chiar numai din ticalosia noastra, se fac. Iar daca undeva si el ar fi pricinuitor, noi ii dam inceperea. Ca, spune-mi mie, cand a intrat diavolul in Iuda? Ca scris este: "A intrat in el satana." Dar, asculta pricina lui, ca era fur si, cele ce se puneau in punga, purta. El i-a dat satanei loc desfatat de a intra. Drept aceea, nu diavolul face in noi incepatura, ca noi il primim pe el si il chemam. Cel neputincios, chiar si fara diavol, tot se vatama. Sa nu ne inselam, ispitele diavolului ne desteapta pe noi si ne ridica din lene, asa cum si grijile si intristarile sunt deprinderi si invataturi, care, duc la adevarata cugetare si la apropierea de invataturile cele alese.
    Dar, sa iei seama si in altfel. Sa fie crescut cineva in curtile imparatesti, fara intristare, fara griji, nici pricina de manie, incat sa faca ori ce-ar pofti si pe toti sa-i aiba ascultatori, n-ar fi, oare, unul ca aceasta mai necuvantator decat orice animal? Iar acum, precum este un catar, incarcat cu sarcina sa, asa suntem si noi impovarati de grijile si de necazurile care ne framanta. Pentru aceasta, de multe ori, saracii sunt mai intelepti decat cei bogati. Ca trupul care nu se misca este bolnavicios si netrebnic, iar cel ce se osteneste este mai frumos si mai sanatos. Asemenea si sufletul. Ca fierul, stand, rugineste, iar lucrand, straluceste. Iar miscarea sufletului vine si din suparari, caci sufletul, atunci, se misca, cand nu toate se fac drepte; el se misca datorita celor potrivnice. De asemenea, daca toate ar fi fost dupa gandul nostru, n-ar fi aflat sufletul de ce sa se miste. Nu vezi ca si doicilor li se porunceste sa nu poarte totdeauna pe prunci in brate? Ca sa nu le faca lor obiceiul asa si sa se imbolnaveasca, fiindca, crutarea fara masura, le strica sanatatea copiilor. Buna este si intristarea, cand e masurata, buna-i si grija, buna este si lipsa, ce ne fac tari pe noi. Bune sunt si cele potrivnice, dar, cand intrec masura, ne pagubesc.
    Nu vezi ca, si pe ucenicii Sai, Hristos asa ii povatuieste? Si, daca ei aveau trebuinta de aceasta, cu cat mai mult, noi.  Sa ne bucuram, deci, in necazuri, ca ele sunt tamaduiri potrivnice, pentru ranile noastre. Ca asa sunt leacurile, unele dulci, altele amare. Drept aceea, sa multumim lui Dumnezeu pentru toate acestea. Ca nu ni le da Dumnezeu, asa, fara rost, ci spre folosul sufletelor noastre. Deci, aratandu-I multumirea noastra, sa-L slavim si sa ne tinem cu vitejie, socotindu-le trecatoare. Si sa ne intindem gandul spre cele viitoare, ca, si pe cele de aici, sa le suferim cu vitejie, dar, si pe cele viitoare, sa ne invrednicim a le castiga, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, ca Caruia este Slava si stapanirea in veci! Amin.

Sinaxar 7 August

În aceasta luna, în ziua a saptea, pomenirea Preacuviosului Mucenic Dometie persul împreuna si cu doi ucenici ai sai.

Acest sfânt a trait pe vremea împaratului Constantin si era pers de neam. Fiind învatat credinta lui Hristos de un oarecare Agar, a parasit pagânatatea; si se duse la cetatea Nisibi, ce se afla la hotarele romanilor si ale persilor. Si intrând în mânastire, a primit sfântul Botez si a îmbracat cinul calugaresc, aratând tot felul de sârguinta si nevointa. Dar fiindca din bântuirea vicleanului diavol a fost zavistuit de catre calugarii din mânastire, a fugit de acolo si s-a dus la Mânastirea Sfintilor Mucenici Serghie si Vach în cetatea numita a lui Teodosie. Acolo a urmat vietii si petrecerii arhimandritului Urvil, care l-a hirotonit diacon. Si vrând arhimandritul Urvil sa-l hirotoneasca si preot, Sfântul Dometie s-a dus de acolo, si suindu-se într-un munte, a suferit zaduful si frigul si patimile. Apoi intrând într-o pestera facuta cu mestesug si ramânând acolo putina vreme, primea pe cei ce veneau la el, si prin multele minuni facute în numele lui Hristos întorcea pe necredinciosii elini de la ratacirea idoleasca la credinta în Hristos. Ajungând împarat Iulian Apostatul, a poruncit sa fie ucis sfântul cu pietre. Iar cei ce mersesera cu porunca, aflându-l cu doi ucenici ai lui, cântând lauda de la al treilea Ceas, au îngropat si pe fericitul Dometie si pe cei doi ucenici, acoperindu-i cu pietre.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Or din Tebaida (Egipt), care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosilor zece mii de pustnici Tibei (din Tebaida), care cu pace s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Potamia, facatoarea de minuni, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Narcis, patriarhul Ierusalimului, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Asterie Singliticul, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Sozont cel din Nicomidia, care în foc fiind bagat si sanatos iesind, cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Iperehie care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Teodosie, doctorul cel nou, care a vietuit la anul 862 si care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Dometie, facatorul de minuni, care a sihastrit în hotarele Manastirii Filoteului si cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Nicanor, facatorul de minuni, care a stralucit în muntele lui Calistrat si care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta ziua facem si pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre TEODORA DE LA SIHLA, care a sihastrit multi ani, la sfârsitul secolului al XVII-lea, într-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt.

Stihuri:
În aceasta zi Sfânta Teodora s-a mutat
La cerescul împarat;
Astazi, Teodora Cuvioasa
Si-a mutat la ceruri casa.
Aceasta floare duhovniceasca de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamântul binecuvântat al Moldovei, s-a nascut pe la jumatatea secolului al XVII-lea, în satul Vânatori-Neamt, din binecredinciosi parinti si iubitori de Dumnezeu. Fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduita, a fost casatorita de catre parinti împotriva vointei ei, cu un tânar evlavios din Ismail. Dar, neavând ei copii, iar sufletul Teodorei mereu arzând de dorinta unei vieti cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu, la aceasta îndemnând-o si duhovnicul ei, precum si firea ei singuratica, a îmbratisat cinul monahal la Schitul Varzaresti-Focsani, iar sotul ei s-a calugarit în Schitul Poiana Marului, sub numele de Eleodor. Asa a binevoit Dumnezeu sa-i povatuiasca pe amândoi pe calea sfinteniei si a mântuirii.
Si se nevoiau maicile cu mare râvna pentru Hristos, însa, Cuvioasa Teodora, întarita de harul Duhului Sfânt, întrecea pe toate celelalte surori în rugaciune, în smerenie si în sfânta nevointa duhovniceasca.
Navalind turcii în partile Buzaului, au dat foc Schitului Varzaresti. Cuvioasa Teodora s-a retras în munti, împreuna cu stareta ei, schimonahia Paisia, unde se nevoiau singure în asceza si bucurie de Dumnezeu, rabdând multe ispite de la diavoli, foame, frig si tot felul de încercari. Dupa adormirea maicii sale duhovnicesti, Cuvioasa Teodora având o descoperire dumnezeiasca, a parasit muntii Buzaului, întorcându-se în partile Neamtului, în padurile neumblate din jurul Schitului Sihastria, de unde, cu binecuvântarea duhovnicului ei Pavel, s-a retras în pustie, în partile Schitului Sihla.
Asa a ajuns fericita Teodora vietuitoare la Schitul Sihla, unde un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa drept adapost, nu departe de schit si de pestera care îi poarta numele pâna astazi. Si s-a nevoit acolo Cuvioasa barbateste vreme de multi ani, în post si rugaciuni toata noaptea, în lacrimi si mii de metanii, uitata de lume, îndurând multe ispite si naluciri de la diavoli, foame, lipsa, gânduri si mai ales frigul aspru al iernii. Iar cuviosul Pavel din Sihastria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o marturisea, o îmbarbata, o împartasea cu Sfintele Taine si îi ducea cele de trebuinta.
Dupa un timp a raposat duhovnicul Pavel iar Cuvioasa Teodora a ramas cu totul singura, caci nimeni nu stia locul si aspra ei nevointa. I se rupsesera si hainele, iar în loc de hrana mânca macris, fructe de padure si alune. În aceasta scoala a linistii si a rugaciunii a dobândit Cuvioasa darul rugaciunii de foc, care se lucreaza în inima, darul lacrimilor, al rabdarii si al negraitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia de frig, nici de foame, nici diavoli nu o mai puteau birui, caci dobândise darul facerii de minuni si era ca un diamant stralucitor în muntii Sihlei, uitata de oameni, dar umbrita de darul Duhului Sfânt. Din timp în timp, pasarile cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, farâmituri de pâine de la trapeza Schitului Sihastria, iar apa bea din scobitura unei stânci din apropiere, asa cum se vede pâna astazi.
Ajungând sfânta Teodora aproape de sfârsitul vietii ei pamântesti, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu sai rânduiasca un preot ca s-o învredniceasca de Preasfintele Taine înainte de obstescul sfârsit. Cu rânduiala de sus, a observat egumenul Sihastriei cum duceau pasarile farâmituri în pustie si a trimis doi frati sa vada unde anume se duc. Calauziti de mâna lui Dumnezeu, fratii au ajuns noaptea aproape de pestera Sfintei Teodora si au vazut-o cum se ruga, înconjurata de vapaie de foc ceresc. Atunci, înfricosându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haina sa se acopere si le-a poruncit sa aduca un duhovnic, care sa o împartaseasca cu Cinstitul si Preasfântul Trup si Sânge al Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Dimineata, fratii au adus la pestera pe ieromonahul Antonie si pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine si dupa ce Fericita Teodora si-a facut cuvenita spovedanie, a primit Dumnezeiestile Taine si, multumind Parintelui Ceresc pentru toate, si-a încredintat sufletul în mâinile Domnului. A fost înmormântata în pestera în care a vietuit. Si a ramas trupul Sfintei Teodora tainuit acolo pâna dupa 1830, când Domnitorul moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a asezat moastele ei în racla de pret si le-a depus în biserica schitului spre cinstire. Dupa ce Domnitorul a zidit biserica la mosia sa din satul Miclauseni (Iasi), a stramutat sfintele moaste în aceasta ctitorie.
În anul 1852 sfintele sale moaste au fost duse la mânastirea Pecersca din Kiev si asezate în racla de mult pret, pe care scrie: "Sfânta Teodora din Carpati".
Viata Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla si faptele ei, prin care a bineplacut lui Dumnezeu, o asaza în ceata sfintilor din cer ca pe o aleasa nevoitoare, pe care a rodit-o Biserica si neamul nostru. Cu ale carei rugaciuni, Doamne Iisus Hristoase, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi toti, tara si poporul cel binecredincios. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Preacuvios avvă Or, sihastrul de la Thebaida

Sfîntul Or cel preaînţelept,

Marele Avvă,

Slava monahilor este, şi cinstea.

El la măsura desăvîrşitei călugării a ajuns

Prin suspinul inimii, întru mari nevoinţe.

„Dă-ne nouă cuvînt, Avvă!” – îi cer ucenicii.

„Grăiţi doar adevărul, şi niciodată minciuni.

Cunosc un bărbat care nicicînd n-a jurat,

Nici a minţit, nici a dorit rău cuiva”.

Zicînd acestea, Sfîntul a tăcut.

Cerutu-i-a atunci Marele Sisoe:

„Povăţuieşte-mă, Avvo, pre mine, smeritul!”

„Să vieţuieşti”,  i-a zis atunci Or,

„Precum mă vezi şi pe mine că fac”.

„Mai limpede arată-mi mie cuvîntul!

Cum să te văd eu pe tine?

Au nu este o taină tot omul?”

Avva Or zis-a atunci:

„Atunci iată, eu ţie îţi grăiesc:

Din toată zidirea lui Dumnezeu, eu sînt cel mai rău”.

Pre Pavel, al lui ucenic, povăţuitu-l-a Or Cuviosul:

„Cu uşurinţă de orice păcat te vei putea păzi,

De vei fugi cu frică de orice vorbiri deşarte, căci din ele iese tot răul.

Deşartă vorbire moarte a sufletului este; ea din inimă stinge orice sămînţă a bunătăţii.

Şi încă un lucru îţi zic, şi de ajuns îţi va fi ţie:

Chiar cugetele deşarte departe să le alungi, şi orice ascunsă poftire rea;

De toată grija cea lumească cu desăvîrşire să te lepezi

Și nematerialnic atunci fi-vei tu, fiul meu”.

Cugetare

Să nu te preocupi şi să nu te frămînţi de vieţile altora, nici de ale drepţilor, nici de ale păcătoşilor – şi pe nici unii să nu îi invidiezi.

Ţine minte pururea că Stăpînul şi Domnul nostru lisus Hristos, prin slăvită învierea Lui a călcat în picioare ruşinoasa moarte, şi că Irod, Iuda, Nero, Iulian Apostatul, Valerian, Leon Armeanul şi toţi ceilalţi urîtori înverşunaţi ai lui Hristos şi-au distrus prorpriile lor mari succese şi victorii din viaţă prin ale lor foarte ruşinoase morţi. Unii plini de toată necurata otravă a invidiei 1-au clevetit pe Sfintul Narcis Patriarhul, împrăştiind cu neruşinare depsre el zvonuri cum că şi-ar fi pierdut castitatea. Nevinovatul Narcis s-a retras atunci în pustie, unde a petrecut mulţi ani, rugîndu-se întru tăcere, linişte şi răbdare lui Dumnezeu, ca să împlinească cu el voia Lui. S-au succedat mai înaine de el la cîrma Bisericii trei patriarhi, mai înainte de a se înfăţişa martorii care au dovedit limpede nevinovăţia lui. Atunci cu toţii 1-au silit să-şi părăsească pustia şi să se întoarcă în scaunul lui patriarhal. Astfel îi preaslăveşte Dumnezeu pe plăcuţii Lui. Sîngerosul împărat Valerian, plin de ură satanică, i-a măcelărit pe creştini de-a lungul şi de-a latul lumii civilizate. Şi care a fost sfîrşitul lui? El a fost învins în război şi luat prizonier de Sapor, regele persan. Sapor nu a dorit să îl ucidă imediat, ci 1-a folosit drept scaun picioarelor lui ori de cîte ori încăleca pe cal. În fiecare zi grăjdarii lui Sapor i-1 aduceau, împreună cu calul, şi pe Valerian, iar Sapor simţea o plăcere deosebită cînd îşi apăsa cizma pe gîtul împăratului roman, spre a încăleca mai comod pe calul lui. Căci cine seamănă rele, rele culege.

Luare aminte

Să luăm aminte la milostivirea lui Dumnezeu faţă de stearpa Ana, maica lui Samuel (I Regi 1):

• La cum Ana era stearpă, şi la cum s-a rugat ea cu durere înaintea lui Dumnezeu ca să îi dăruiască ei fiu, făgăduind că îl va aduce şi îl va închina Casei Domnului;
• La cum Domnul a auzit rugăciunea cea plină de durere a Anei , şi ea a zămislit fiu, şi a pus numele lui Samuel (care se tîlcuieşte: cel cerut de la Dumnezeu);
• La cum Ana 1-a adus pe Samuel la Templu şi 1-a închinat Domnului, aşa cum a făgăduit.

Predică

Despre Legea cea nouă din Sion – „Căci din Sion va ieşi legea şi cuvîntul lui Dumnezeu din Ierusalim” (Isaia 2: 3).

Prorocul grăieşte aici despre o Lege nouă, şi despre un Cuvînt nou. Legea Veche fusese dată pe Muntele Sinai; Legea Nouă avea să iasă din Muntele Sionului. Legea Veche fusese dată prin Moise; Legea nouă avea să fie adusă şi vestită de către Domnul Hristos însuşi. Cea veche fusese destinată de la început doar evreilor, pe cînd cea nouă avea să fie încă de la început pentru toate popoarele, pentru întreaga omenire.

Dar chiar dacă noi astăzi vedem cît de limpezi sînt aceste cuvinte, pentru evrei ele nu au fost aşa; ei nu le-au înţeles atunci, şi nu le înţeleg nici acum. Înţelesul acestor cuvinte le este închis, deoarece inimile lor sînt de piatră. Dar atunci, la ce cred ei că se aplică aceste cuvinte? La nimic. Şi cum atunci interpretează ei aceste cuvinte? Ei nu le interpretează deloc. Ei trec pe lîngă aceste cuvinte tot aşa cum orbul trece pe lîngă uşa deschisă, şi nu o vede.

Căci dacă ar fi fost ei în stare să pătrundă înţelesul acestor cuvinte, cum s-ar mai fi purtat atunci cu prorocul şi cu Cel Prorocit aşa cum s-au purtat? Oare 1-ar mai fi tăiat ei pe Isaia în două cu fierăstrăul şi oare L-ar mai fi răstignit pe Cruce pe Dumnezeu? Evreii consideră Legea lui Moise ca fiind singura Lege a lui Dumnezeu, şi cea finală. De aceea nu au putut ei să priceapă prorocirea Legii celei Noi din Muntele Sion, ce avea să iasă de la Casa lui David, căci David a preaslăvit Sionul. Dar dacă evreii nu au cunoscut că Legea cea Nouă se va arăta prin cea Veche, nouă creştinilor ne este dat să cunoaştem şi să pricepem Legea veche prin cea nouă. Evreii au avut un pom fără roade, pe cînd noi, creştinii, avem şi roadele şi pomul. Ei au avut un chip lipsit de substanţă, pe cînd noi avem şi chipul şi realitatea lui. Ei s-au lipit numai de făgăduinţe (şi acelea înţelese în mod greşit), pe cînd noi avem şi făgăduinţele şi împlinirea lor.

O, Stăpîne Atotbogate Doamne, Carele ne-ai îmbogăţit pre noi cu Legea Ta cea duhovnicească şi cu Cuvîntul Tău de viaţă făcător, noi numai Ţie Unuia ne închinăm, şi numai pre Tine Unul Te slăvim! Dăruieşte-ne nouă înţelepciune şi putere ca să vieţuim pururea numai după Legea Ta cea sfîntă, şi să păzim pururea Sfînt Cuvîntul Tău, ca nicicînd să mai sărăcim înaintea Feţei Tale, Carele ne-ai îmbogăţit pre noi cu o bogăţie ca aceasta! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!