23 august – Sf. Mc. Lup; Sf. Mc. Pothinus, episcop de Lugdunum; Sf. Mc. Irineu, episcopul Lugdunumului; Sf. Mc. Victor; Sf. Alban, nobilul englez

 

 

Sfântului Mucenic Lup 

Acest sfînt bărbat Lup a fost servitorul Marelui Mucenic Dimitrie, comandantul militar al Tesalonicului. Cînd împăratul Maximian 1-a decapitat pe Marele Dimitrie, Lup a înmuiat marginea veşmîntului lui şi inelul [ale Sf. Dimitrie] în sîngele mucenicului. Cu acest strai şi cu acest inel Lup a lucrat în Tesalonic mari şi multe minuni, însănătoşind din bolile şi neputinţele lor mulţime de popor. Împăratul Maximian (pe atunci încă stăpîn în Tesalonic) a aflat acestea şi a poruncit prinderea, torturarea şi uciderea lui Lup. Soldaţii trimişi pe urmele lui prinzîndu-1, au început să se rănească şi să se ucidă între ei. Lup, care deşi era creştin cu credinţa, nu era încă botezat, s-a rugat lui Dumnezeu să rînduiască după a Lui înţelepciune botezul lui grabnic, mai înainte ca să moară. Chiar atunci a început să cadă ploaie minunată din cer peste acest sfînt mucenic, care a primit astfel botez cu apă de sus. După cumplite chinuri, Lup a fost decapitat, iar sufletul lui s-a strămutat la ceruri, alături de Marele Dimitrie, stăpînul lui, şi întru bucuria Domnului şi Dumnezeului nostru lisus Hristos.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Pothinus, Episcop de Lugdunum [Lyon, în Franţa de astăzi]

Sfîntul Pothinus a fost trimis din Asia Mică la Lugdunum de către Sfîntul Policarp, ca să predice Sfinta Evanghelie în Galia. Sfintul Pothinus a fost primul Episcop al Lyonului, care a întors mulţime de păgîni la creştinism. În timpul prigoanelor împotriva creştinilor din anul 177, Pothinus a fost adus înaintea tribunalului, mai bine zis, a fost purtat pe mîini, din pricină că era în vîrstă de nouăzeci de ani, şi cu trupul slab. Proconsulul 1-a întrebat: „Cine este Dumnezeul creştinilor?”. Bătrînul Pothinus i-a răspuns: „De vei fi vrednic, vei afla”. Păgînii din anturajul proconsulului au început atunci să arunce cu pietre în el şi să-1 lovescă cu ciomege, apoi 1-au apucat pe sfintul bătrîn şi 1-au bătut fără milă. Apoi 1-au aruncat în temniţă, unde Sfîntul a murit după două zile, din pricina bătăilor. El a luat cununa muceniciei cea de negrăită slavă, şi s-a strămutat la locaşurile cereşti ale Domnului Dumnezeu lisus Hristos Cel Iubit.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Irineu, Episcopul Lugdunumului [Lyon, în Franţa de astăzi]

În tinereţile lui, Sfîntul Irineu a fost şi el tînăr ucenic al Sfîntului Policarp, ucenicul Sfinţilor Apostoli. Sfîntul Irineu a fost trimis şi el, ca şi Sfîntul Pothinus mai sus pomenit, de către Sfîntul Policarp în Galia ca să predice acolo Sfînta Evanghelie. Sfîntul Irineu a fost instalat în scaunul Lyonului după mucenicia Sfîntului Pothinus. În sfînta lui mulţime de scrieri, Sfîntul Irineu a formulat credinţa creştină ortodoxă, apărînd-o de răstălmăcirile ereticilor. Sfîntul Irineu a fost martirizat pentru Hristos de către împăratul Sever, la anul 202. împreună cu el au fost ucişi nouăsprezece mii de creştini.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Victor

Sfîntul Victor a luat mucenicia şi moartea pentru Hristos la Marsilia, în veacul al treilea. După torturi bestiale şi îndelungate, el a fost aruncat în temniţă, unde i-a adus la Hristos pe temniceri. Sfîntul Mucenic Victor a fost omorît prin răstignire.

• Pomenirea Sfântului Alban, nobilul englez

Sfîntul Alban a fost dintr-o familie regală vechi-engleză. În timpul unor prigoane împotriva creştinilor, el a ascuns în casa lui un preot creştin, de la care a învăţat credinţa creştină. Apoi Sfîntul Alban a cerut preotului să îi dea să îmbrace hainele lui de preot, dîndu-i-le în loc pe ale lui. Îmbrăcat astfel, el s-a predat autorităţilor spre a fi schingiuit şi omorît. Osîndit la moarte fiind, el 1-a adus la Hristos şi la credinţa creştină pe călăul lui.

Luna august in 23 de zile: pomenirea Sfantului Mucenic Lupu (sec.III).     Sfantul Mucenic Lupu a trait pe vremea imparatiei lui Aurelian (270-275), si era rob la un stapan, dar liber pentru Hristos, in Care credea. Plin de ravna dumnezeiasca, Sfantul defaima pe zeii cei fara de suflet ai paganilor.  Pentru aceasta, paganii inchinatori la idoli, umplandu-se de manie, s-au pornit impotriva lui cu sabiile scoase, iar Sfantul, stand in mijlocul lor, le propovaduia cuvantul lui Dumnezeu, plin de credinta, de intelepciune si de darul lui Dumnezeu, ca, voind ei sa-l prinda, ii oprea puterea lui Hristos si nu-i lasa sa se apropie de dansul.
    Stand apoi departe, si-au intins arcurile si au inceput a trage in el cu sagetile, ca Sfantul era in mijlocul lor, ca o tinta pentru sageti, dar nu-l nimereau, nici nu-l raneau. Deci, Mucenicul lui Hristos, fiind nebotezat, dorea Sfantul Botez, ca nu voia sa moara in mainile chinuitorilor lui, ca un pagan. Drept aceea, s-a rugat lui Dumnezeu, si, indata, s-a varsat din cer, ca o ploaie repede, apa peste dansul, luand astfel de sus, baia cea dumnezeiasca, incat se mirau paganii, vazand aceasta.
    Deci, Sfantul Lupu s-a dat, dupa aceea, singur si de buna voie, in mainile paganilor, ca un miel la junghiere, iar aceia, luandu-l, l-au dus la dregatorul lor. Si incerca dregatorul sa-l amageasca, cu imbunari,pe credinciosul rob al lui Hristos, fagaduindu-i ca il va slobozi din robie, daca se va inchina idolilor. Dar, neputand sa-l amageasca, a poruncit sa fie batut cu bete, fara crutare. Facandu-i lui, apoi, si alte feluri de chinuri si de batai si neputand sa-l clinteasca din credinta pe ostasul lui Hristos, l-a osandit la taierea cu sabia. Deci, plecandu-si capul, si-a pus, astfel, sufletul pentru Hristos, Domnul nostru.
 


Intru aceasta zi, viata Cuviosilor Parintilor nostru Eutihie si Florentie (+540), aratata din cuvintele Sfantului Grigorie Dialogul.     In hotarele Nursiei, vietuiau impreuna, in sihastreasca pustietate, doi barbati cu chipul monahicesc, unul cu numele Eutihie, iar altul Florentie. Deci Eutihie, aprinzandu-se cu caldura de ravna dumnezeiasca, se ingrijea nu numai de a sa mantuire, ci si de a altora si se sarguia sa aduca multe suflete la Dumnezeu, prin cuvintele si indemnurile sale, cele de suflet folositoare, iar Florentie, in simplitatea lui, numai la sine luand aminte, isi traia viata lui in rugaciune. Si nu departe de locuinta lor, era o manastire, in care murise staretul, iar monahii, adunandu-se, au venit la Eutihie si l-au rugat pe el, ca sa le fie lor staret, in manastirea lor. Si, ascultand rugamintea acelora, Eutihie a mers la ei si a luat carmuirea manastirii, iar, pe Florentie, l-a lasat sa traiasca la acel loc sihastresc, ca sa nu se pustiasca biserica cea mica, pe care o aveau acolo. Deci, ramanand singur, Florentie se ruga Atotputernicului Dumnezeu, sa-i dea ajutor, sa poata trai, fara suparare, in singuratatea aceea. Si, intr-o zi, dupa savarsirea obisnuitelor rugaciuni, iesind el din biserica, a vazut, in fata usii, un urs, cu capul plecat la pamant si nearatand nimic din naravul sau de fiara, ci, aievea, prin blandetea lui, facea sa se inteleaga ca a venit, fiind trimis de Dumnezeu, spre ascultare si spre slujba. Deci, cunoscand aceasta, robul lui Dumnezeu Florentie a multumit Domnului, ca i-a trimis un impreuna vietuitor ca acesta si, fiindca ramasesera la chilia lui cinci oi si nu era cine sa le pasca pe ele si sa le pazeasca, a poruncit ursului, zicandu-i sa mearga sa maie oile acela la pasune si sa le pasca, iar, la ceasul al saselea, sa se intoarca, impreuna cu ele. Si a inceput fiara aceea sa faca aceasta totdeauna, avand grija pastoririi oilor, cea hotarata lui. Si ursul, obisnuit, ca o fiara ce era, sa manance carne, acum, flamand, pastea oile, biruindu-si naravul lui de fiara. Si cand omul lui Dumnezeu voia sa posteasca pana la ceasul al noualea, poruncea ursului, ca la ceasul al noualea sa se intoarca cu oile. Si asa facea fiara aceea. Iar cand nu voia sa flamanzeasca, pana la ceasul al noualea, ci, in ceasul al saselea voia sa manance, la acel ceas se intorcea si ursul. Si la toata porunca omului lui Dumnezeu se supunea fiara si niciodata nu a gresit. Pentru ca niciodata nu a venit la ceasul al noualea, cand ii poruncea sa vina la ceasul al saselea, si nici la ceasul al saselea, cand ii poruncea sa vina la al noualea ceas. Pentru ca Dumnezeu, pe fiara aceea, pe care a supus-o placutului Sau, a inteleptit-o ca sa priceapa porunca staretului, si sa faca voia lui. Si, slujind asa staretului, multa vreme, a inceput, in partile acelea, sa se duca vestea pretutindenea, despre omul lui Dumnezeu, Florentie. Si toti se mirau de minunea aceea, cum paste fiara oile, slujind batranului.
    Dar diavolul, vechiul vrajmas, i-a pornit pe unii spre invidie. Pentru ca el, cand vede pe cei buni luminati cu slava, atunci, ii prinde, prin invidie, pe cei ce sunt razvratiti cu naravul si cu viata, si-i trage la pierzare. Deci, cu indemnarea diavolului, patru monahi, din ucenicii fericitului Eutihie, s-au pornit cu pizma mare asupra lui Florentie, zicand ca staretul lor nu facea semne, iar Florentie, ramanand singur in chilia cea sihastreasca, se arata slavit prin atatea minuni. Deci, ascunzandu-se intr-un loc pe unde mana ursul oile la pasune, l-au ucis. Neintorcandu-se ursul la staret, la ceasul in care avea porunca sa se intoarca, staretul era la mare nedumerire, asteptand pana seara si, nevazand intoarcerea ursului cu oile, a inceput a se mahni, ca ursul, pe care se obisnuise a-l numi frate, nu s-a intors. A doua zi s-a dus la camp, ca sa caute fiara, impreuna cu oile, si, gasind pe urs ucis, s-a intristat foarte mult. Cercetand cu de-amanuntul, a aflat cine a ucis ursul, si a inceput a plange si a se tangui, nu atat pentru moartea ursului, cat pentru rautatea sufletului celor patru frati. Si, cand a aflat ava Eutihie de necazul lui Florentie, l-a chemat pe el la sine, si-l mangaia. Iar omul lui Dumnezeu, stand inaintea staretului si fiind cuprins de mare durere, a zis: "Nadajduiesc spre Atotputernicul Dumnezeu, ca acuma in viata aceasta, inaintea ochilor tuturor, cei care mi-au ucis ursul, desi nu le facuse nici un rau, sa-si ia rasplatire de la Domnul, pentru rautatea aceasta." Deci, acestea zicandu-le placutul lui Dumnezeu, Florentie, indata, dupa glasul lui au urmat faptele. Pentru ca acei monahi s-au acoperit, de la Dumnezeu, cu lepra mare si au putrezit toate madularele lor si cu rana aceea au si murit. Si aceasta facandu-se, omul lui Dumnezeu Florentie s-a inspaimantat mult, fiindca a blestemat pe acei frati. Deci, n-a incetat a se tangui toata viata sa, pentru fratii aceia, iar pe sine se numea ucigasul lor salbatic. Aceasta a facut-o Dumnezeu, ca barbatul acela simplu si imbunatatit sa nu mai indrazneasca, in orice fel de necaz, sa arunce sageata cuvantului de blestem asupra cuiva.
    Deci, vietuind intru toate zilele vietii sale, ca un mare placut al lui Dumnezeu, a trecut la viata cea nesfarsita. Asemenea si Cuviosul Parinte Eutihie, pascand turma cea incredintata lui, ani indestulati, si pe multi povatuindu-i si indreptandu-i la calea cerestii Imparatii, s-a dus catre Domnul. Desi in viata sa el nu a facut minuni, insa, dupa mutare s-a aratat facator de minuni, Domnul preamarind pe robul Sau, ca, din hainele lui, care ramasesera dupa el, se dadeau tamaduiri la multe neputinte. Cand nu ploua si se facea uscaciune mare, peste tot pamantul, atunci poporul din tara aceea, adunandu-se, lua haina Cuviosului Eutihie si, ducand-o la biserica si inaintea Domnului rugandu-se, umbla cu ea prin sate, prin tarini si prin gradini, si, indata, se da, de la Dumnezeu, ploaie indestulata, adapand pamantul. Din acest lucru se vede ce fel de putere aveau cei placuti lui Dumnezeu, a caror imbracaminte, aducandu-se inaintea Domnului, potolea mania Ziditorului. Asa se proslavea Dumnezeu, prin minunile celor placuti ai Sai. Iar, acum, pentru aceleasi minuni, Dumnezeu este si va fi proslavit de noi, robii Sai, in vecii vecilor! Amin.
 


Intru aceasta zi, cuvant din Pateric     Spunea un parinte oarecare, catre altul, zicand ca la anul 1072, era un frate, anume Ioan, pe care-l numeau Ciprian, care, fiind carturar, avea randuiala de citet. Deci, a murit acest frate si, dupa catava vreme, se arata aievea si, la aratare, duhovnicescului frate, Sava, pe care si tu il stii. Si se arata in usa chiliei lui, stand gol, cu totul parlit de foc, ca un taciune. Si, strigand cu amar, cerea mila si iertaciune. Si, spunand pricina osardiei lui, zicea: "Ma impotriveam si graiam impotriva Legii si a Scripturii." Deci, o vedenie infricosatoare ca aceasta vazand, duhovnicescul nostru parinte, o vreme n-a spus nimanui aceasta, nicidecum, nici macar mie, care eram cu dansul, temandu-se, precum zicea mai pe urma, sa nu fie cumva vreo inselaciune draceasca. Dar, dupa ce a mai trecut multa vreme, pe fata i-a spus lui: "De nu vei arata la toti pacatul acesta al meu, vei da seama." Si, fiindca imi spusese mie toate cu de-amanuntul, am cautat, ca duhovnic si am aflat pricina, precum si el singur imi spusese. Si, cu adevarat, nimeni altul, ca el, nu se impotrivise celor zise si scrise de legile lui Dumnezeu si de dumnezeiestile Scripturi, care, desi, se graiesc si se scriu si de noi nevrednicii, insa nu este cu putinta a scoate sau a adauga ceva, la cele ce s-au hotarat si s-au asezat de Duhul Sfant. Ca se zice: "Blestemat sa fie, daca cineva ar adauga ceva la acestea sau ar scoate ceva." Pe care blestem sa nu-l patimeasca si el, asemenea, in acest fel. Iar noi, auzind acestea, am facut pentru el tot cea am putut. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Sinaxar 23 August

În aceasta luna, în ziua a douazeci si treia, pomenirea Sfântului Mucenic Lup.

Sfântul mucenic Lup (Lupus) a trait la sfârsitul veacului al treilea si inceputul celui de-al patrulea, si a fost un servitor credincios al Sfântului marelui mucenic Dimitrie (Dumitru) din Tesalonic (praznuit la 26 octombrie). Fiind de fatza la moartea stapânului sau, sfântul Lup si-a muiat hainele in sângele lui si a luat inelul din mâna sfântului. Cu acestea, sfântul Lup a facut multe vindecari si minuni în Tesalonic, invocând numele marelui mucenic Dimitrie. A distrus si multi idoli pagânesti, asa încât a început sa fie urmarit si persecutat de pagâni, dar puterea lui Hristos l-a pazit nevatamat.
Sfântul Lup s-a predat pe sine însusi în mâinile chinuitorilor sai si, din porunca împaratului Maximian Galerius, i s-a taiat capul cu sabia.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Irineu, episcopul Sirmiului.

Acest sfânt a trait pe vremea împaratiei lui Diocletian, fiind episcop al Sirmiului. Fiind prins în Sirmiu a fost adus la Peonia, si a stat înaintea guvernatorului Prov, marturisind si propovaduind credinta în Hristos, Adevaratul Dumnezeul nostru. Deci a fost închis în temnita, apoi scotându-l a fost batut, si dupa hotarârea de pierzare, taindu-i-se capul a fost aruncat în râul Saon. Si asa si-a savârsit mucenicia.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon).

Sfântul nostru Parinte Teofor Irineu, ce a primit providential numele pacii pentru a se face solul Sfântului Duh, s-a nascut in Asia Mica în jurul anului 140. In prima parte a tineretii sale, urmase la  Smirna învatatura batrânului episcop Sfântul Policarp (cf. 23 februarie), care continua traditia sfântului apostol Ioan. Astfel el a învatat sa ramâna credincios traditiei apostolice, transmise de Biserica. "In Biserica - învata el - Dumnezeu si-a instalat Apostolii, Profetii si Ierarhii, si toata lucrarea Duhului Sfint. Din acest Duh se exclud deci toti cei care, refuzând sa alerge catre Biserica, se lipsesc ei însisi de viata prin falsele lor doctrine si actiunile lor depravate. Caci acolo unde e Biserica se gaseste si Duhul lui Dumnezeu ; si acolo unde se gaseste Duhul lui Dumnezeu, acolo se afla Biserica si tot harul. Iar Duhul este însusi Adevarul" (Impotriva Ereziilor III, 24).
Dupa un sejur la Roma, Irineu deveni Preot al Bisericii de la Lyon în Galia (Franta), în perioada persecutiilor lui Marcus Aurelius (în jurul lui 177). In calitate de prezbiter (acest termen corespundea pe atunci functiei de Preot si a celei de Episcop, de aceea unii presupun ca Irineu era in vremea aceea deja episcop de Vienne, si ca apoi a primit însarcinarea cu Biserica din Lyon) al acestei Biserici el fu însarcinat sa duca Papei Eleutherius (Elefterie) la Roma admirabila scrisoare pe care Sfintii Mucenici din Lyon o adresau Crestinilor din Asia si din Frigia, descriind maritele lor lupte pentru a respinge secta eretica a lui Montan (cf. Praznuirea sfintilor Sanctus, Blandine si tovarasii lor, la 25 iulie - aceasta scrisoare a fost transmisa de Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastica, V, Isv., care e si principala noastra sursa despre viata Sfântului Irineu; a fost emisa ipoteza ca Sfântul nostru ar fi fost autorul acestui document). Intr-adevar, prin forta Duhului Sfint Mucenicii puteau triumfa în fata slabiciunii trupului si sa dispretuiasca moartea. Mucenicia este într-adevar marturia cea mai înalta a adevarului, semnul victoriei Duhului asupra trupului si gajul nadejdii noastre în Reînviere.
Revenit la Lyon, Irineu a succedat Sfantului Pothin (care tocmai fusese ucis în chinuri) în fruntea Bisericii din Lyon si Vienne (oras în Franta, la 30 km sud de Lyon). Episcop, primind din traditia apostolica "carisma sigura a adevarului" pentru a proclama si interpreta Evanghelia, el isi consacra de-acum viata marturiei acestui adevar, asemeni Mucenicilor. "Trebuie sa iubesti cu un zel extrem ceea ce apartine Bisericii si sa te agati cu putere de traditia adevarului", predica el (Impotriva Ereziilor III, 14, 4). Demonstra o energie fara margini pentru a aduce la credinta populatiile barbare, dar solicitudinea sa se rasfrângea de asemenea asupra întregii Biserici. Astfel, el scria Papei Victor (189-198), în numele Episcopilor de Galia al caror prim reprezentant era, pentru a-l convinge sa nu rupa comuniunea cu Bisericile din Asia, care sarbatoreau Pastele a paisprezecea zi a lunii Nissan. "Pentru ca acest obicei din vechime a fost transmis de înaintasii nostri, care mentineau pacea unii fata de altii, nimic nu cere sa se impuna uniformitatea", sustinea el, caci : "Diferenta în ale postului confirma uniunea în credinta" (citata in Eusebiu, idem, V, 24, 13).
Irineu stralucea în special în lupta împotriva ereziilor, printre care împotriva "gnozei cu nume-mincinos" care, din Asia Mica, se raspândise în toate marile orase ale Imperiului si atragea pe multi oameni prin doctrinele sale esoterice. Principala sa lucrare, care nu a fost pastrata în întregime decât în traducerile în latina si armeana, se intituleaza : Punere in lumina si refuz a gnozei cu-nume-mincinos. Este mai cunoscuta sub titlul : Impotriva Ereziilor (SC 152-153, 210-21, 263-264, 293-294). Lupta împotriva gnosticilor permise Sfântului Episcop sa contureze un tablou magistral al Doctrinei Crestine. El arata mai întii ca aceasta "gnoza", pe care o cautau zadarnic ereticii în fabulatiile mitice si constructiiile complicate ale inteligentei lor pervertite, este darul preaînalt al milei, pe care Duhul Sfânt il acorda Crestinului în trupul viu al Bisericii. Numai în aceasta din urma ne putem potoli setea cu apa limpede care curge de partea strapunsa a lui Hristos, pentru a primi în ea viata vesnica. Toate celelalte doctrine nu sunt decât "cisterne sparte" (cf. Ieremia 2 :13). Iar adevaratii "gnostici" nu sunt cei care resping si dispretuiesc trupul pentru a adora un Dumnezeu necunoscut si pe creatorul sau, ci oamenii "spirituali" care au primit din partea Duhului Sfânt arvuna învierii trupului si cinstei. Rupând cu traditia dualitatii elenistice între trup si suflet, Sfântul Irineu dezvolta doctrina Sfântului Ioan a "Cuvântului întrupat", pentru a interpreta sensul vocatiei fiintei umane. Primul Adam a fost plamadit din lut de catre cele doua Mâini ale lui Dumnezeu : Cuvântul si Duhul, ca imagine a lui Dumnezeu, dupa modelul trupului slavit al lui Hristos ; si o suflare de viata i-a fost data pentru ca, din imagine, sa avanseze spre asemanarea cu Dumnezeu. Inselat de catre diavolul gelos de prerogativele ce îi fusesera date, si cazut in moarte, nu a fost totusi abandonat de Dumnezeu, care avea din toata vesnicia  intentia de a-l face partas la slava sa. Revelatiile si profetiile Vechiului Testament, si mai ales Intruparea Cuvântului, moartea Sa, Învierea Sa si slavita Inaltare, constituie etapele necesare acestei "Economii" a Istoriei Mântuirii. Având mereu în vedere acest scop final pentru care El crease pe om, Cuvântul s-a întrupat, "recapitulând" în el însusi pe primul Adam. La fel cum primul om, nascut dintr-un pamânt virgin, prin neascultarea virginei Eva, a cazut în pacat prin intermediul lemnului, tot astfel Hristos a venit in lume din ascultarea Fecioarei Maria si a fost atârnat pe lemnul Crucii. Aceasta doctrina a "recapitularii" (cf. Efeseni 1:10), fundamentala la sf. Irineu, se afla expusa mai ales în lucrarea sa Impotriva Ereziilor III, 22:"Si-a dat sufletul Sau pentru sufletul nostru si trupul Sau pentru trupul nostru, si El a raspândit Duhul Tatalui pentru lucrarea uniunii si comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii, facându-l pe Dumnezeu sa coboare în oameni prin Duh si facându-l pe om sa urce pâna la Dumnezeu prin Invierea Sa" (Idem V, 1, 1).
Cuvântul lui Dumnezeu care crease lumea ordonând-o in mod nevazut în forma de cruce, s-a facut cunoscut, la vremea cuvenita, pe Cruce, pentru a aduna în Trupul sau toate fiintele ratacite si sa le aduca la cunoasterea de Dumnezeu (Idem IV, 18 si Demonstratie a Predicarii apostolice 33). Aparând, nu în maretia sa de nedescris ci ca om, El a aratat în El însusi imaginea lui Dumnezeu repusa la locul sau si din nou îndreptata spre asemanare. Si El ne-a hranit "la sânul trupului Sau", pentru ca, învatati sa mâncam si sa bem Cuvântul lui Dumnezeu, si întariti prin "pâinea nemuririi", sa ne apropiem de viziunea lui Dumnezeu care aduce cinstirea (Idem IV, 38, 3). "Nu se poate trai fara Viata, si nu exista viata decât prin comuniunea cu Dumnezeu, iar aceasta participare întru Dumnezeu consta în a-L vedea pe Dumnezeu si a se bucura de blândetea Sa.... Caci slava lui Dumnezeu este omul viu iar viata omului este viziunea lui Dumnezeu" (Idem IV, 20, 5-7).
Pentru Irineu, discipol al celor care îi cunoscusera pe Apostoli, cunoasterea este deci dragoste si îndumnezeire a omului în Persoana Mântuitorului Hristos. Mult mai mult decât un simplu refuz al "falsei gnose", doctrina sa, admirabila în simplitate si profunzime, contine în germene tot ceea ce Parintii care au urmat vor dezvolta în scrierile lor de inspiratie divina. Desi majoritatea scrierilor sale nu au fost pastrate în greceste, unele din ideile majore ale Sf. Irineu se regasesc la Sfintii Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin etc. Poate fi deci considerat pe buna dreptate ca unul din Teologii cei mai importanti ai perioadei ce a precedat Sinodul de la Niceea.
In Occident, sfântul Irineu de Lyon este praznuit pe 28 iunie. Moastele sale au fost dispersate de Protestanti in 1562.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Calinic, patriarhul Constantinopolului.

Acest sfânt Calinic, Patriarh de Constantinopol (693-705), a fost mai întâi preot al bisericii Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, din Vlaherne. Iar pentru bunatatile cele dumnezeiesti ce avea, a fost hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului în anul 693, la moartea patriarhului Pavel (686-693), în zilele crudului împarat Iustinian cel tânar (685-695), nepotul lui Iraclie, care cugetând multe scârbe împotriva lui, i-a poruncit o data sa dea binecuvântare ca sa fie surpata biserica Nascatoarei de Dumnezeu cea care se numea a Mitropoliilor. Dar Sfântul i-a raspuns ca nu este rugaciune de stricaciune, ci mai vârtos de zidire; ca Dumnezeu a facut lumea spre întarire, nu spre stricaciune. Deci grabindu-l cei ce erau trimisi, si suparându-l si silindu-l, zise fericitul: "Slava Tie, Hristoase, Celui ce pururea îngaduiesti", si îndata biserica s-a surpat.
Deci fiind scos împaratul din împaratie, pentru multele lui fapte rele, si taindu-i-se nasul a fost izgonit la Cherson. Si de acolo scapând, a luat ajutor de osti de la bulgari, si mergând la zidurile Constantinopolului, a plecat cu viclesug pe patriarhul si pe tot sfatul de au iesit si l-au primit. Apoi si-a calcat juramântul ce-l facuse pe cinstita Cruce si pe Sfânta Evanghelie si pe cinstitul Trup si Sânge. Si cum a intrat în cetate, îndata a umplut cetatea de omor. Si a fost rapit fericitul Calinic de ostasii lui si izgonit la Roma, aratându-i Iustinian nasul cel taiat, si chinuindu-l. Dupa aceea ducându-l la Roma, a fost pus la o temelie de zid, si l-au zidit pe din afara, ca asa poruncise tiranul. Si peste patruzeci de zile spargând zidul, a fost aflat înca viu cu suflet, si mai traind înca patru zile dupa aceea, catre Domnul s-a mutat, si a fost îngropat în biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, precum poruncisera trimisii papei ce era atunci la Roma.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor 38 de Mucenici din Tracia, care de sabie s-au savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Sfinţii Policarp, Irineu şi Pothinus

Frumoasă viţa de vie este, plină de struguri nobili,

Dulci şi parfumaţi;

Şi minunat este tatăl întru fiii lui.

Ai trupeştii nunţi slavă sînt copiii.

Dar mai minunaţi decît nobila vie,

Şi decît nunta roditoare de fii buni,

Sînt fiii cei duhovniceşti, rodiţi de Duhul.

Slăvitul Policarp doi fii aleşi avut-a:

Ei au fost Pothin şi Irineu.

Duhovniceşti fii fost-au aceştia, nicicum trupeşti,

Purtînd pe creştet cununi nepieritoare.

În Duhul născutu-i-a Bătrînul Policarp,

Duhovniceşte născutu-i-a pre ei;

Mai scumpi de mii de ori au fost ei inimii lui

Decît îi sînt părintelui fiii cei trupeşti.

El pe cei doi i-a educat ales,

Hrănitu-i-a cu Duhul: al înţelepciunii şi al înţelegerii,

Al sfatului şi al tăriei,

Al cunoştinţei şi al sfintei credinţe,

Și cu duhul temerii de Dumnezeu.

Apoi, trimisu-i-a la propovăduire-n Galia.

Ei jertfa plăcută Domnului au fost,

Doi mieluşei curaţi

Pe ei cu credinţă al lor tată înaintea lui Hristos Dumnezeu

Răstignit îi a adus.

Ei doi luminaţi vestitori Galiei au fost,

Ai Noului Sion, celui de Sus.

Ei doi puternici episcopi au fost

Ai Lyonului botezat, adus la Hristos.

Pothinus şi Irineu,

Preasfinţiţii,

Pre Hristos au slăvit, şi pre părintele lor, Policarp.

Ei eu stat viteji şi moarte de eroi au luat,

Ce la Cununa Vieţii i-a dus.

Ei la sfîrşit biruitori au stat înaintea Domnului, împăratul Hristos.

Cugetare

Tainică este puterea Crucii: nimeni nu o poate explica, şi cu toate acestea adevărul ei este viu şi palpabil, de necontestat.

Sfântul loan Gură de Aur ne vorbeşte de un obicei al vremii lui, conform căuia Sfânta Cruce se punea: „în diadema împăratului, pe veşmintele militare, pe părţi ale trupului -cap, piept, inimă – şi de asemenea pe masa Sfîntului Altar şi pe paturile noastre… Dacă sîntem atacaţi de demoni, îi scoatem de la noi folosind Sfînta Cruce; dacă avem bolnavi între noi sau sîntem noi înşine bolnavi, ne vindecăm cu Sfînta Cruce”.

Sfintul Benedict a făcut semnul Sfintei Cruci asupra unui pahar cu otravă, iar paharul s-a spart în bucăţi ca şi cum ar fi fost lovit cu o piatră. Sfintul Iulian a făcut şi el semnul Sfintei Cruci deasupra unui pahar cu otravă, apoi a băut acel pahar fără ca să păţească nimic. Sfînta Muceniţă Vasilissa din Nicomidia s-a apărat cu semnul Sfintei Cruci, a intrat în mijlocul focului, şi a rămas nevătămată. Sfinţii Mucenici Avdie şi Senis s-au însemnat cu semnul Sfintei Cruci cînd s-au dat drumul fiarelor asupra lor, şi acestea s-au făcut domestice ca nişte miei.

Semnul Sfintei Cruci a fost arma cea mai puternică a creştinilor împotria ispitirilor diavoleşti, din vremea părinţilor pustiei, şi pînă în zilele noastre.

Cele mai oribile uneltiri drăceşti se risipesc ca fumul atunci cînd creştinul înţelept se însemnează, cu evlavie şi corect, cu semnul Sfintei Cruci. Semnul Sfintei Cruci este semnul iubirii pe care ni 1-a lăsat nouă Domnul lisus Hristos: căci Crucea, din însemn al morţii cumplite şi de ruşine rezervate celor mai mari criminali, s-a transformat, prin asumarea lui de către Domnul, prin Răstignirea Lui pe Cruce şi prin Slăvită Învierea Lui, în Semn de cinste, de putere şi de slăvită biruinţă asupra tuturor relelor.

Luare aminte

Să luăm aminte la rapida dezvoltare a răului în inima lui Saul, începînd cu momentul în care el s-a lepădat de Dumnezeu (I Regi 22):

• La cum din această pricină a aruncat cu lancea în David cel nevinovat;
• La cum a aruncat cu lancea şi în fiul lui, lonathan;
• La cum a ucis optzeci şi cinci de preoţi într-o singură zi, din pricină că îi bănuia că s-au aliat cu David;
• La cum, oamenilor din orice epocă istorică li se adaugă păcat peste păcat, odată ce, fără pocăinţă şi fără părere de rău, fac primul pas împotriva Domnului Dumnezeu.

Predică

Despre Sfântul Ioan Botezătorul, şi despre prorocia lui Isaia cu privire la el – „Un glas strigă: «În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru»” (Isaia 40: 3).

Cînd regele voieşte să cerceteze o cetate a sa, el trimite înainte vestitori care să îi anunţe venirea. Potrivit lucru este ca vestitorul unui rege cum nu este nici un altul sub soare să fie la rîndul lui ca nici un altul între vestitori. Moise a fost vestitorul lui Hristos Domnul, Regele iudeilor; în Ierusalim vestitori au fost Prorocii; în Nazaret, Arhanghelul; în Betleem, Magii de la Răsărit; la Iordan, loan Botezătorul.

Nici un rege din istoria întregului neam omenesc nu a mai avut asemenea vestitori ca Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos.

Sfîntul loan Botezătorul, care a fost un vestitor la fel de neobişnuit precît au fost şi ceilalţi vestitori ai lui Hristos, a fost glasul care a strigat într-o îndoită pustie: în pustia Iordanului şi în pustia omenirii.

Tot aşa cum pustia Iordanului era cu totul stearpă şi uscată, aşa şi toată omenirea de atunci era o pustie a duhului, lipsită cu totul de bucurie şi de roadă.

loan nu a reuşit să prefacă această pustie a omenirii întru pămînt roditor şi plin de verdeaţă, dar el a curăţit şi a arat această pustie, pregătind-o pentru Cel Care avea să vină şi să semene în ea. El a pregătit ogorul omenesc pentru venirea Marelui Semănător Care, prin venirea Lui, a adus cu El sămînţa cea de bun soi şi ploaia, adică sămînţa cunoştinţei, şi ploaia Harului Celui de Sus. Acestea au înverzit şi au făcut roditoare pustia sufletului omenesc. loan a pregătit calea cu pocăinţa, iar cu botezul apei a făcut drepte cărările Domnului. Calea şi cărările, acestea sînt sufletele omeneşti. Cu pocăinţa, sufletele omeneşti se pregătesc să primească sămînţa lui Hrisos, a cunoştinţei de Dumnezeu; iar prin botezul apei, sămînţa intră adînc în pămîntul sufletelor omeneşti.

Cufundându-se în apele botezului, cei mari ca şi cei umili sînt toţi ca unul, egali în nimicnicia lor înaintea maiestăţii Mîntuitorului Hristos, Domnul Slavei.

„Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece” (Isaia 40: 4). Aceste cuvinte nu sînt despre munţii şi dealurile din natură, ci ele se referă simbolic la oamenii cei mîndri şi de rang înalt, şi la cei umili, de obîrşie joasă. Aşa cum în morminte toate trupurile celor morţi sînt la fel în ochii celor vii, tot aşa şi toţi păcătoşii – şi cei de rang înalt, şi cei umili, şi stăpînii, şi sclavii, şi mîndrii, şi smeriţii – sînt egali înaintea lui Dumnezeu. Aceata este vedenia minunată pe care a văzut-o Isaia, fiul lui Amos, Prorocul cel mare şi nemincinos al Domnului Dumnezeu Celuia Unul şi Adevărat, Pururea Viu.

O, Stăpîne Doamne, Împărate Ceresc, pre Carele Te slăvesc neîncetat oştirile cereşti, priveşte în jos către noi păcătoşii şi Te milostiveşte spre noi, nimicnicii, şi ne mîntuieşte pre noi cu Sfîntă şi Dumnezeiască a Ta smerire şi Patimă. Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!