Acest mare dascăl al rugăciunii lui Iisus s-a născut în anul 1807,
dintr-o familie de nobili ruși, în provincia Vologda. Din botez s-a
numit Dimitrie. De mic se arăta foarte înțelept și evlavios, iubind mai
ales liniștea, rugăciunea, slujbele Bisericii și citirea cărților
sfinte.
Dotat cu o inteligență de excepție, tânărul Dimitrie este remarcat în
scurtă vreme de marele duce Nicolae, viitorul țar, și este luat sub
protecția acestuia. Totuși, succesul său în cercurile înalte ale
societății nu îi dădea împlinire sufletească. Mângâierea sa o găsea doar
în slujbele Bisericii și în scrierile Sfinților Părinți, în care afla
îndrumări sigure spre mântuire. În cele din urmă, demisionând din
funcția de ofițer în armata țarului, părăsește lumea și în anul 1827
intră împreună cu un prieten în nevoințâ monahală la Mănăstirea Sfântul
Alexandru Svirski, sub povățuirea Sfântului Leonid, viitorul stareț de
la Optina. La început a făcut ascultare la bucătărie, sub porunca unui
fost iobag al tatălui său, gustând pentru prima oară din roadele
adevăratei smerenii. Fiind supus întru totul tuturor, tânărul ucenic era
iubit de toți părinții din mănăstire pentru smerenia și ascultarea sa.
În anul 1829 se stabilește, împreună cu starețul său, în obștea
Mănăstirii Optina, o vestită sihăstrie a Rusiei pravoslavnice. Este
nevoit apoi să treacă prin mai multe mănăstiri, suferind de boli, de
foame, de frig, însă fără să cadă în deznădejde. În anul 1832 a primit
tunderea monahală sub numele de Ignatie și a fost numit egumen la
Mănăstirea Lopotov. Apoi, în 1834, este numit stareț la Mănăstirea
Sfântul Serghie, aproape de Petersburg, unde a înnoit în întregime viața
duhovnicească și a crescut mai mulți fii sufletești.
Lucrarea sa nu a fost lipsită de multe osteneli, necazuri, ispite și
dușmani - o cruce pe care arhimandritul Ignatie a purtat-o cu multă
răbdare și despre care avea să scrie mai apoi: „Acolo m-a învrednicit
Domnul cel milostiv să cunosc aceasctă bucurie și această pace a
sufletului, pe care cuvintele nu pot să o exprime. Acolo m-a învrednicit
să gust iubirea și dulceața duhovnicească, chiar în momentul în care
îmi întâlneam dușmanul care voia să-mi ia viața, și fața dușmanului se
făcea în ochii mei ca fața unui înger luminat... Ce privilegiu să fii
jertfă, asemenea lui Hristos sau, mai degrabă, ce privilegiu să fii
răstignit lângă Mântuitorul...”.
Dobândind darul lacrimilor, al smereniei și al sfintei rugăciuni cea
din inimă, Cuviosul Ignatie a adunat în jurul său multe suflete cu viață
aleasă, arzând ca o făclie nestinsă în mijlocul lor, fiind căutat de
toți ca un mare dascăl al rugăciunii lui Iisus. Încă a scris cu mare
înțelepciune și câteva cărți de zidire duhovnicească, arătând tuturor
calea dobândirii sfintei rugăciuni a inimii.
În anul 1857 a fost hirotonit episcop de Stavropol, un oraș din Caucaz.
Însă, după patru ani, din cauza bolii se retrage iarăși la liniște,
devenind doctor iscusit de suflete, căutat de mulți fii. La 30 Aprilie
1867, își dă duhul în mâinile Domnului, lăsând în urmă numeroși ucenici.
După sfârșitul său fericit, Sfântul Ignatie a apărut în mijlocul unei
lumi orbitoare unuia dintre fiii săi duhovnicești, spunându-i: „Tot ce
am scris în cărțile mele este adevărat!”.
Pentru sfințenia vieții lui, Sfântul Ierarh Ignatie a fost canonizat în
anul 1988 de Biserica Ortodoxă Rusă, cu zi de prăznuire la 30 Aprilie.
Sfaturile să fie ca sarea în bucate
Dacă-l împovărezi prea puțin pe aproapele, nu e nici o
nenorocire; dacă-l împovărezi prea tare, poate cu ușurință să sufere o
vătămare care să nu se mai vindece, să devină bun de nimic pentru toată
viața. Foarte bună este vorba rusească: „Dacă nu-i destulă
sare, mai adaugi în mâncare, dacă ai sărat prea tare, capeți bețe la
spinare”.
Când este vorba de dat sfaturi, nu ar trebui să vă avântați, ci mai bine să refuzați cu smerenie.
Dacă sunteți siliți să o faceți, spuneți ceva, acolo, ușor, lăsând
lucrul în seama Domnului, și așa mai departe. Nu v-am interzis să dați
sfaturi, ci doar să faceți asta cu frică de Dumnezeu, cu foarte multă
grijă și măsură. Dacă-l împovărezi prea puțin pe aproapele, nu e nici o
nenorocire; dacă-l împovărezi prea tare, poate cu ușurință să sufere o
vătămare care să nu se mai vindece, să devină bun de nimic pentru toată
viața. Vă spun asta cu lacrimi în inimă, ca om care a văzut și a trecut
prin multe experiențe amare! Ferească-mă Dumnezeu să vă sfătuiesc, în
vremea sărăcăcioasă de acum, să ascundeți de aproapele acea puțină, dar
mai presus de comorile întregii lumi, cunoașterea de Dumnezeu pe care
ați primit-o nu fără nevoință și suferință, dintr-o deosebită milă
dumnezeiască! Acum sunt multe cunoștințe de tot felul, singură
cunoșterea adevărului a plecat de la oameni. Foarte bună este vorba
rusească: „Dacă nu-i destulă sare, mai adaugi în mâncare, dacă ai sărat
prea tare, capeți bețe la spinare”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii, la mângâierea lui Dumnezeu, traducerea de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 69)
• Pomenirea Sfântului Apostol Iacov
Iacov a fost feciorul lui Zevedei,
fratele lui loan şi unul dintre cei doisprezece apostoli. La chemarea
Stăpînului Hristos, lacov a părăsit mreaja lui de pescar şi pe tatăl său
şi, împreună cu fratele lui loan au urmat fără preget chemării
Mîntuitorului. El era unul din acea treime de apostoli în faţa cărora
Domnul a descoperit cele mai mari minuni, căci în faţa lor S-a schimbat
la faţă pe Muntele Thavor, şi lor le-a fost dat să fie martorii agoniei
Lui din Grădina Ghetsimani, mai înainte de Patima Lui. După Pogorîrea
Sfîntului Duh, Sfîntul Apostol lacov a predicat Evanghelia în mai multe
locuri, călătorind pînă în Spania. După ce s-a întors din Spania, iudeii
au început să se certe cu el din pricina interpretării Sfintei
Scripturi, dar nici unul dintre ei nu a putut să-i stea împotrivă, nici
măcar un anume vrăjitor, Hermoghenes. Hermoghenes şi discipolul lui,
Filip, au fost învinşi de puterea adevărului predicării lui lacov, şi
binevoind Domnul, amîndoi au venit la Sfîntul Botez. Dar
iudeii nu s-au lăsat, ci 1-au clevetit pe apostol înaintea lui Irod,
înduplecîndu-1 pe un anume losia să îl atace pe faţă pe lacov. Dar
losia, văzînd purtarea nobilă şi curajoasă a apostolului, şi ascultînd
predica lui cea limpede care arăta fără putinţă de tăgadă adevărul, s-a
pocăit şi a crezut în Hristos. Cînd lacov a fost osîndit la
moarte, acest losia a fost osîndit şi el împreună cu apostolul. Pe drum
înspre locul de ucidere, losia îl ruga cu lacrimi pe Apostolul lacov să
îl ierte pentru atacurile lui josnice şi mîrşave la care îl
înduplecaseră iudeii. Apostolul 1-a îmbrăţişat şi 1-a sărutat şi i-a
zis: „Pace ţie şi deplină iertare!”
Amîndoi şi-au plecat capetele sub sabie, şi murind s-au înălţat la
Domnul, pe Carele L-au iubit şi Căruia I-au slujit. Sfîntul Apostol
lacov a luat cununa muceniciei la Ierusalim, în anul 45. Trupul lui a fost mutat în Spania, unde la sfintele lui moaşte se lucrează minuni pînă în ziua de astăzi.
• Pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Donat, episcopul Evirei
Acest sfînt
părinte a fost episcop în oraşul Evira din Albania. El a fost hărăzit
de Domnul cu marele dar al facerii de minuni, cu care el lucra mari şi
minunate lucrări spre folosul oamenilor. Sfîntul Donat a
preschimbat apa amară în apă dulce, a adus ploaie în timp de secetă, a
vindecat-o pe fiica regelui de nebunie, a înviat un om din morţi. Mortul
cel înviat îşi plătise, înainte de a muri, datoria pe care o avea către
oarecine. Dar acel ticălos creditor voia să mai capete de la acel om
banii o dată, şi aşa, auzind că a murit, s-a dus la văduva lui şi a
cerut cu glas mare şi ticălos să i se dea înapoi păruta datorie. Văduva a
plîns şi a alergat la episcop. Sfîntul Donat 1-a sfătuit pe ticălosul
creditor să aştepte cel puţin pînă cînd se îngroapă mortul, şi numai
după aceea să aducă vorba de datorie. Dar creditorul a bătut din picior
cu obrăznicie. Atunci Sfîntul Donat a venit lîngă mort şi a strigat:
„Scoală-te, frate, şi vezi-1 pe creditorul tău!” Atunci mortul s-a
ridicat din cosciug şi cu privire mînioasă a căutat către ticălosul
creditor şi i-a spus răspicat unde şi cînd i-a întors toată datoria. I-a
cerut şi hîrtia cea scrisă şi semnată care arăta împrumutul banilor.
Creditorul înfricoşat a scos tremurînd chitanţa, pe care omul înviat a
rupt-o în bucăţi, după care s-a întins înapoi în cosciug şi a murit.
Sfîntul Donat a adormit cu pace la bătrîneţe adîncă strămutîndu-se la
locaşurile cele cereşti, la anul 387. Sfintele sale moaşte se odihnesc la Evira, în Albania, fiind de ajutor minunat credincioşilor, pînă în ziua de astăzi.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Arghira
Această nouă muceniţă s-a născut la
Brusa, din părinţi binecredincioşi. De îndată ce Arghira s-a cununat
după rînduială cu un bărbat creştin, un anume turc din vecinătate s-a
aprins de necurata poftă faţă de ea şi a chemat-o cu neruşinare să
trăiască cu el. De Hristos iubitoarea Arghira a respins cu hotărîre murdara îndrăzneală a necuratului turc.
Acesta, turbat de ură, s-a dus şi a clevetit-o la judecător, cum că mai
întîi ar fi vrut să treacă la Islam dar mai apoi s-a răzgîndit. Această
Sfîntă Arghira a petrecut începînd cu acel ceas cincisprezece ani de
temniţă grea, fiind tîrîtă din tribunal în tribunal, şi din oraş în
oraş, pentru că nu a voit să se lepede de credinţa ei în Hristos, pre
Carele L-a iubit mai presus decît orice pe pămînt. Ea la sfirşit a murit într-una din închisoarile din Constantinopol, la anul 1725.
Sinaxar 30 Aprilie
În această lună, în ziua a treizecea pomenirea
sfântului măritului apostol Iacob, fratele sfântului Ioan, de Dumnezeu
cuvântătorul.
Acest Iacob a fost fiul lui Zevedei, şi fratele lui Ioan cuvântătorul
de Dumnezeu. După chemarea lui Andrei şi Petru, a fost chemat şi el cu
fratele său de Mântuitorul la apostolat. Aceştia îndată lăsând pe tatăl
lor şi corabia şi celelalte toate au urmat Domnului. Şi atâta i-a iubit
încât unuia i-a dăruit a se rezema pe pieptul Său, iar celuilalt i-a
dăruit să bea paharul pe care şi El l-a băut. Şi ei atâta râvnă aveau
pentru Dânsul, încât au pornit să pogoare foc din cer ca să topească pe
cei ce nu credeau. Şi poate că ar fi făcut aceasta, de nu i-ar fi oprit
Hristos prin bunătatea Sa. Drept aceea îi lua pururea cu Sine pe aceştia
şi pe apostolul Petru la rugăciune şi la alte orânduieli, învăţându-i
cele mai înalte şi mai tainice dogme. Pe acest fericit Iacob, după
patima şi înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, nesuferindu-l Irod să
îndrăznească şi să propovăduiască mântuitoarea învăţătură, a pus
mâinile pe dânsul, şi l-a omorât, trimiţân-du-l al doilea mucenic la
Stăpânul Hristos, după mucenicul Ştefan.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Clement, făcătorul de canoane, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Maxim.
Tot în această zi, aflarea moaştelor sfântului sfinţitului mucenic Vasile, episcopul Amasiei.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Donat, episcopul Evriei.
Acest sfânt părinte a trăit în zilele lui Teodosie cel Mare, fiind
episcop în cetatea ce se cheamă Evria, în Epirul cel vechi. Şi lângă
acea cetate era un sat ce se numea Soria, la care era un izvor cu apă,
şi câţi beau dintr-însul mureau cu amar. Aflând de aceasta preasfântul
episcop Donat, a mers la izvor cu clericii săi, şi cum a sosit s-a făcut
tunet, şi îndată ieşind de acolo un balaur purtător de moarte, care îşi
avea cuibul la izvor a întâmpinat pe fericitul, şi încerca să împiedice
cu coada sa picioarele asinului, pe care era sfântul călare. Iar
sfântul întorcându-se şi văzând balaurul, a luat funia cu care bătea
asinul şi a lovit spinarea balaurului, cu aceasta făcând pe balaur să ia
rană purtătoare de moarte; pentru că îndată a căzut şi a murit. Atunci
au adunat lemne cei ce au văzut minunea, şi au făcut foc, şi au ars
fiara. Şi nimenea nu cuteza să se apropie de apă şi să o guste; iar
sfântul făcând rugăciune, şi binecuvântând izvorul şi bând el întâiul, a
făcut pe ceilalţi să bea fără de frică. Acestea aflând Teodosie
împăratul, a chemat pe toţi episcopii, câţi erau acolo, şi a întrebat:
"Care este Donat, cel ce a lovit balaurul cu biciul şi l-a omorât, şi cu
rugăciunea sa a scos apă din pământ şi din cer ploaie a pogorât?" Iar
ei îl arătară zicând: "Acesta este, împărate"; şi împăratul
sărutân-du-l, îl duse la împărăteasă, şi căzând amândoi apucară
picioarele sfântului, rugându-l şi zicând: "Robul lui Dumnezeu,
rugămu-te, fă milă cu noi; că avem numai o fiică singură născută, care
este bântuită de cumplit demon, încât suntem foarte mâhniţi la suflet,
şi de o vei tămădui, ia-ţi jumătate din avuţia ei". Sfântul zise: "Să
vină copila"; iar ei luară pe sfântul de-l duseră la dânsa. Şi certând
sfântul pe demon, şi gonindu-l, îndată s-a tămăduit copila. Dându-i
împăratul făgăduinţa, sfântul n-a primit să o ia, dar pentru buna sa
voinţă a cerut să i se dea un loc ce îi era aproape de oraşul lui, şi se
chema Omfalion, foarte bun ca să-şi facă biserică. Pe care îndată
împăratul i l-a dăruit cu carte poruncitoare. Fiind atuncea şi secetă
mare pe pământ, cu învoirea împăratului a ieşit sfântul afară din cetate
şi a făcut rugăciune, şi a căzut atâta ploaie din cer în cetate şi
împrejur, că s-a umplut pământul, încât se părea că va fi potop. Iar
împăratul avea grijă de sfântul, căci era numai cu o haină îmbrăcat şi
ploaia era grea. Iar dacă a venit sfântul în curtea împărătească,
nefiind nicidecum udat, s-au minunat toţi; deci împăratul se bucura de
cuvintele lui şi dându-i mult aur pentru zidirea bisericii şi alte
lucruri iscusite pentru podoaba aceleiaşi biserici, l-a trimis la
locaşul său. Apoi mergând şi făcând biserica, şi gătindu-şi mormântul
său, foarte bătrân fiind, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe
Arghira, care a mărturisit pe Hristos în Constantinopol, la anul 1720,
şi s-a săvârşit chinuită în temniţă.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Luna aprilie in 30 de zile:
pomenirea Sfantului Apostol Iacov al lui Zevedei (+42).
Sfantul
Iacov, fiul lui Zevedei, era din Betsaida Galileii, dintr-o familie de
pescari si a fost frate cu Sfantul Ioan, cuvantatorul de Dumnezeu, si era
unul din cei doisprezece Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie "de la
vanarea pestilor". A fost numit Iacov cel Mare, spre a-l deosebi de Apostolul
cu acelasi nume, care a fost cel dintai episcop al Ierusalimului si care
s-a numit Iacov cel Mic.
La chemarea Domnului, cei doi frati
au lasat mrejele si pe tatal lor si au urmat pe Hristos. Ei stiau, ca fosti
ucenici ai Botezatorului, ca Iisus este Mesia-Hristos si credeau in El,
luand aminte la invataturile ce ieseau in preacurata gura Lui si fiind
martori la minunile facute de El. Si atat ii iubea Domnul, incat unuia
i-a dat spre rezemare pieptul Sau, iar celuilalt i-a fagaduit paharul pe
care El Insusi l-a baut. Insa si ei atat L-au iubit pe Domnul si atata
ravna au aratat fata de Dansul, incat si foc din cer au voit sa pogoare
peste cei ce nu credeau in El. Pe acesti doi frati si pe Petru, nicidecum
nu-i lasa Mantuitorul fara sa le descopere mai mult decat celorlalti Apostoli
dumnezeiestile Lui taine, precum s-a petrecut pe Tabor, cand a voit sa-Si
arate slava dumnezeiestii Sale, iar, mai tarziu, in Ghetsimani, cand le-a
descoperit, tot lor trei, taina cea adanca a Crucii si a smereniei Sale.
Traditia marturiseste ca, dupa patima
cea de bunavoie, dupa Invierea si Inaltarea Domnului la cer, dupa primirea
Sfantului Duh, Sfantul Apostol Iacov a fost in Spania si in alte parti
si, acolo, a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu si ca s-a intors la Ierusalim,
invatand cu toata indrazneala ca Iisus este adevaratul Mesia, Mantuitorul
lumii.
Aceasta vazand-o, paganii s-au pornit
cu manie mare si au indemnat pe Irod Agripa (41-44) sa ridice prigoana
asupra Bisericii lui Hristos, iar pe Iacov sa-l ucida. Deci, Irod a pus
mana pe cativa din fruntasii Bisericii, ca sa-i piarda si a ucis pe Iacov,
fratele lui Ioan, cu sabia, iar pe Petru l-au inchis in temnita. Si, spune
traditia, ca, dupa taiere, ucenicii Sfantului Iacov, luand trupul invatatorului
lor, dupa dumnezeiasca povatuire, l-au dus in Spania, unde si pana acum,
la mormantul lui de la Compostella, savarsesc minuni, intru slava lui Iisus
Hristos Dumnezeu, Cel ce este slavit impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant,
de toata faptura, in veci.
Intru aceasta zi, cuvant despre ascultarea de parinti.
In
zilele lui Teodosie cel Mare (379-395) era in Constantinopol un om, cu
numele Iulian, imbunatatit cu viata si foarte bogat in tineretile lui.
Si avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la batranete a saracit mult si,
neavand cele de nevoie pentru trup, a zis fiului sau: "Fiul meu, iata,
dupa cum vezi, eu sunt neputincios, si atata de sarac, incat nu am cu ce
sa te hranesc si nici cu ce sa-mi petrec viata mea. Dar vreau sa te rog
pe tine ca sa-mi faci o voie, pentru ca sa ma usurez si eu, smeritul, sa
te invrednicesti, pentru ascultarea ta, de fericirea cereasca." Iar acela
a zis: "Spune-mi tata, orice poftesti si eu te voi asculta la lucrurile
cele cuviincioase." I-a zis lui batranul: "Fericitul Avraam avea un fiu
din fagaduinta si s-a dus la munte, ca sa-l junghie, si acela nu s-a dat
inapoi, ci, si lemnele le purta cu bucurie, cu osardie purtand urma tatalui
sau. Si nu numai aceasta ci si multi altii au ascultat pe parintii lor.
Asa fa si tu, fiule preaiubite, asculta porunca mea si nadajduiesc de la
Dumnezeu, cel iubitor de oameni, ca nu te vei necaji pentru aceasta.".
Deci i-a zis lui Teofil: "Au voiesti si tu sa ma omori?" Iar tatal a raspuns:
"Sa nu fie fiule, ca sa fac o faradelege ca aceasta; ci o porunca sa-mi
implinesti, sa primesti sa te vand ca pe un rob al meu, ca sa-mi usurez
batranetile mele si sa nu umblu cerand, ca un sarac lipsit. Si milostivul
Dumnezeu va face mila cu tine pentru bunatatea aceasta, ca sa-ti dea tie
bogatie nemasurata intru aceasta lume, iar sufletul tau sa-l odihneasca
in sanurile lui Avram. Si inca a doua porunca sa o pazesti, pana in ceasul
mortii tale: de vei avea un lucru sau o slujba, la care te va trimite domnul
tau, sa-ti aduci aminte ca sa te duci mai intai la Sfanta Liturghie, cand
este vremea, apoi, iarasi, du-te la slujba ta, dupa sfarsitul Liturghiei.
De asemenea, sa ai catre Preasfanta Fecioara multa evlavie. Si daca vei
face asa, te va izbavi Domnul de la o mare si nesuferita furtuna." Iar
acela a raspuns: "Dupa cum voiesti, parintele meu, asa fa."
Deci, a doua zi, a vandut Iulian pe
fiul sau unui dregator al palatului, Constantin cu numele. Acesta tinea
mult la tanar, pentru multa lui ascultare, pentru infranarea si pazirea
curatiei si smerenia lui, pentru frumusetea fetii lui, pentru cunostinta
si invatatura lui. Si il insotea totdeauna la plimbare si la masa, pentru
ca-l slujea cu sarguinta. Deci, intr-una din zilele acelea, ducandu-se
la palatul imparatesc, domnul sau a uitat acasa un hrisov cu insemnari
de seama si l-a trimis pe Teofil sa alerge, in graba, sa-l aduca. Iar tanarul
a alergat, pe cat a putut, si, intrand in camara dregatorului cu indrazneala
a luat hrisovul. In ceasul acela, insa, acolo, femeia dregatorului se desfrana
cu un rob al ei, iar tanarul n-a cautat la ei, in graba lui. Insa ticalosii
aceia, care au facut pacatul, au cugetat rele asupra lui. Deci, venind
dragatorul, i-a zis lui femeia: "Pentru aceasta ai cumparat pe nerusinatul
de rob, ca sa vina in pat sa se desfraneze cu mine? Ca daca n-as fi strigat
ca sa-mi ajute cutare, lua cinstea mea paganul acela. Au sunt de neam prost
si nenorocit, de m-ai defaimat? Asa ma jur pe parintii mei si pe mantuirea
sufletului meu, de nu voi vedea maine taiat capul intru tot indraznetului
si al obraznicului robului aceluia, nu stau nici un ceas mai mult in casa
ta, ci ma despart de tine si imi iau zestrea mea." Acestea auzindu-le,
dregatorul s-a maniat asupra robului si a fagaduit sa-i faca voia ei.
Si, a doua zi, s-a intalnit in palat
cu judecatorul cetatii si i-a zis: "Maine de dimineata iti trimit pe rob
al meu, sa-i tai capul lui, si sa-l pui intr-o panza, sa-l pecetluiesti
si sa mi-l trimiti". Iar judecatorul a zis: "Eu nu fac nedreapta judecata,
trebuie sa marturiseasca trei oameni, in scris, ca este vrednic de moarte,
ca sa-l omor." Atunci, dregatorul a zis inaintea a trei martori: "Am cumparat
un rob tanar si acela a silit pe doamna mea, ca sa doarma cu dansa."
Acestea zicand, a luat marturie scrisa si asa a primit judecatorul ca sa-l
omoare. Deci, cand s-a facut ziua, a strigat dregatorul pe acel nevinovat,
zicandu-i lui: "Du-te la judecator si ii spune lui ca il felicit si sa-mi
trimita raspuns." Si Teofil ducandu-se, a trecut pe langa o biserica a
Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, in care se slujea. Atunci si-a adus
aminte de parinteasca porunca si, intrand in biserica aceea, a ramas pana
la incheierea slujbei.
Deci, robul cel rau, acela care se
desfranase cu femeia dregatorului, vazand ca a zabovit judecatorul ca sa
trimita capul lui Teofil, a zis dregatorului: "Sa ma duc eu sa-l aduc,
daca puruncesti." Iar acela a zis lui: "Du-te." Si acesta, alergand, ca
si cand ar fi vrut sa ia o comoara de mult pret si ajungand la casa judecatorului,
a intrat, felicitandu-l pe dansul, in numele dregatorului. Dar acolo sta
ascuns calaul, cu sabia ascutita, si i-a taiat capul lui indata. Si, spalandu-l,
l-a infasurat intr-o panza. Iar, cand a vrut sa-l pecetluiasca, iata, a
ajuns si robul cel credincios si fara de viclesug, dupa ce s-a ispravit
Liturghia. Si, felicitand pe judecator, a luat de la dansul capul pecetluit
intr-un sort, nestiind ce are inauntru.
Cand s-a intors la stapanul sau, toti
s-au minunat si, mai ales doamna lui; ca l-au trimis sa-i taie capul, iar
el s-a intors sanatos. Si, intrebandu-l pe dansul ce a adus acela a raspuns,
zicand: "Dupa cum mi-ai poruncit, doamne al meu, am felicitat pe judecator
si, indata, mi-a dat lucrul acesta, sa ti-l aduc: eu nu stiu ce este inauntru."
Deci, luandu-l si descopecetluindu-l, au aflat capul desfranatului. Iar,
desfranata s-a ingrozit si a ramas fara glas mult timp. Apoi, dupa ce si-a
venit in mintea ei, a inteles judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Si,
fiindu-i frica, ca nu cumva, sa patimeasca ceva asemenea si ea, ca o pricinuitoare
a raului, a plans din toata inima si a marturisit cu indrazneala faradelegea
ei, zicand: "Domnul meu, eu ticaloasa si nenorocita sunt pricina raului
acestuia. Si ma tem sa nu patimesc, cumva, dupa lucrurile mele, ca nu este
lucru ascuns, cum zice glasul Domnului, care sa nu se faca aratat. Iata,
sunt astazi trei ani si jumatate de cand fac pacatul acesta, cu robul tau
cel omorat si tu n-ai stiut, iar robul acesta tanar este curat si pacat
nicidecum nu a facut, ci, cu nedreptate l-am defaimat, ticaloasa. Pentru
aceasta, Domnul cel drept a iubit dreptatea, dand fiecaruia dupa lucrurile
lui. Deci, iarta-ma pe mine, domnul meu, pentru indurarile lui Dumnezeu,
ca de astazi, inainte nu-ti voi mai gresi tie."
Si au luat toti frica si spaima, slavind
pe Domnul cel iubitor de oameni, ca niciodata nu trece cu vederea pe cela
ce face voia Lui. Atunci, dregatorul a intrebat pe Teofil, sa-i spuna toate
cele despre dansul, adica petrecerea lui si faptele lui cele bune. Si acela
i-a povestit despre bunul neam, cel mai dinainte al tatalui sau, si saracia
cea mai de pe urma, despre ascultarea pe care a facut-o, de s-a vandut
ca rob, ca sa hraneasca pe tatal lui cel batran si despre porunca pe care
i-a dat-o, ca sa se duca la Sfanta Liturghie si celelalte. Iar dregatorul,
acestea auzindu-le, l-a luat pe dansul nu ca pe un rob, ci ca pe un fiu
al lui adevarat, mancand impreuna cu dansul si impreuna petrecand. Si nu
numai aceasta, ci si mostenitor l-a scris, la toata averea lui.
Pentru aceasta, si noi iubitilor, sa
ne tememe de judecata lui Dumnezeu si sa ne ducem la biserica si sa stam
cu frica si cu cutremur pana la sfarsitul Liturghiei, ca si cum am vedea
cu ochii cei trupesti pe Insusi Stapanul Hristos, care va sa ne judece
pe noi, in ziua cea infricosatoare a invierii celei de obste; si sa nu
iesim afara pana nu se va sfarsi slujba, si nici sa nu indrazneasca cineva
sa vorbeasca in biserica. Iar acela care iese din biserica, fara de mare
nevoie, sau va vorbi de grijile trupesti, se aseamana lui Iuda, care s-a
sculat de la Cina cea de Taina si, ca un nemultumitor, s-a dus si l-a vandut
le Hristos.
Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre un
tanar izbavit de la moarte.
Ne-a
spus noua ava Paladie: "Un oarecare om a fost prins facand furtisag si,
dupa lege fiind pedepsit, graia ca si altul a fost tovaras cu el.
Deci, acela de care zicea hotul era
un tanar, ca de douazeci de ani. Si au fost mult batuti amandoi, iar tanarul
graia: N-am facut furtisag si nici n-am fost cu el. Si mult chinuindu-i
pe dansii, i-au osandit ca sa-i spanzure pe lemn. Si, daca au ajuns la
locul osandirii, au vrut ostasii dregatorului sa-l spanzure intai pe cel
tanar. Iar tanarul s-a inchinat ostasilor, zicand: Va rog, pentru Domnul,
intoarceti-ma spre rasarit, ca sa iau aminte la Cel rastignit. Au grait
lui ostasii: "Pentru ce graiesti aceasta? A raspuns lor tanarul: Domnii
mei, am numai sapte luni, eu, ticalosul de cand am luat Sfantul Botez si
m-am facut crestin. Si, auzind aceasta, ostasii au lacrimat pentur tanar.
Iar, batranul, auzind a racnit foarte si a zis ostasilor: La Serapis si
la Cronos, faceti-ma pe mine a lua aminte. Atunci, afland ostasii credinta
cea rea a batranului, au lasat pe tanar si l-au spanzurat pe batran. Si,
spanzurand ei pe batran, iata un ostas calare, trimis de la dregator a
venit degraba, cu porunca de a nu spanzura pe tanar, ci a-l aduce la curtea
imparateasca.
Si s-a facut bucurie mare ostasilor
si tuturor celor ce erau de fata si l-au dus pe el inaintea divanului si
l-a slobozit pe el imparatia. Iar tanarul, afland de izbavire, cand nu
mai nadajduia, indata s-a dus si s-a facut calugar. Iar aceasta am scris-o,
sa-mi fie, si mie si voua, de folos ca sa cunoastem ca stie Dumnezeu a-i
izbavi din napasta pe cei binecredinciosi. Caruia este slava acum si pururea
si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Apostol Iacov
lacov al lui Zevedei unul dintre cei trei ucenici a fost
Care de vederea tainelor Domnului s-au învrednicit.
El pre Domnul a văzut Carele schimbatu-Sa la faţă,
In veşmînt alb ca lumina,
Faţa Lui ca soarele strălucind.
El pre Domnul a văzut rugîndu-Se cu picuri de sînge,
In Grădina Ghetsimani,
Ca un prizonier
In temniţa lumii.
De această nepotrivire lacov s-a tulburat,
Pînă cînd însuşi Domnul cu Lumina învierii
Pre Apostolul Său l-a luminat.
Domnul înviind, lacov a crezut;
Tulburarea lui grea s-a risipit ca un fum.
Iar cînd Duhul S-a pogorît pre Apostoli luminînd,
lacov de nebiruită putere s-a covîrşit.
El războiul în contra a demonilor stăpînire
Cu putere, zi şi noapte, a purtat.
El cu minuni mari, de Hristos hărăzitul,
Numele lui Dumnezeu către popor şi popoare,
Spre a Domnului slavă, a purtat:
Pînă cînd Numele lui Hristos Dumnezeu
In întreaga lume a stălucit.
Zadarnic Irod sîngerosul
Capul Apostolului L-a tăiat;
Căci pe al viteazului său cap Domnul
Cununa biruinţei
A aşezat.
Cugetare
Un bătrîn şi plin de cucernicie monah se
afla pe patul de moarte. Fraţii şi prietenii lui s-au strîns în jurul
lui să-l plîngă. Din această pricină, bătrînul a rîs de trei ori. Fraţii
l-au întrebat: „De ce rîzi?” Iar bătrînul a zis: „Am rîs prima oară
pentru că vouă tuturor vă este frică de moarte, a doua oară pentru că
nici unul dintre voi nu este gata de moarte, şi a treia oară pentru că
eu plec de la muncă la odihnă.”
Iată, aceasta este moartea dreptului! Anume, că lui nu îi este frică de moarte.
El este pregătit pentru moarte şi gata de ea. El vede că prin moarte
trece de la viaţa cea grea şi împovărătoare la veşnica odihnă. Cînd
natura omului contemplă starea care era a sa dintru început în Grădina
Raiului, atunci el vede moartea ca fiind ceea ce şi este: ceva cu totul
nefiresc, precum nefiresc este şi păcatul.
Căci moartea îşi are izvorul în păcat.
Pocăindu-se în timpul vieţii şi curăţindu-se prin lacrimi de păcat, omul
vede că moartea nu mai este ultima anihilare, ci dimpotrivă, poarta
spre veşnicie.
Dacă uneori drepţii se roagă lui Dumnezeu
pentru prelungirea vieţii lor pe pămînt, atunci ei nu fac aceasta
pentru că ar iubi viaţa lumească sau pentru că le-ar fi frică de moarte,
ci numai şi numai spre a mai cîştiga timp de pocăinţă şi de curăţire a
păcatelor, astfel încît să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu mai
vrednici şi mai curaţi. Iar dacă unii drepţi arată frică în ceasul
morţii, frica lor nu este frica de moarte, ci de Dreapta Judecată a lui
Dumnezeu.
Oare, văzînd o astfel de frică a
drepţilor, ce fel de spaimă nu ar trebui să-i cuprindă pe cei care
trăiesc şi mor veşnic nepocăiţi?!
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul lisus Hristos Cel Care S-a înălţat la ceruri:
- La cum toată forţa gravitaţională a pămîntului nu a putut să împiedice înălţarea Trupului Domnului la cer;
- La cum, prin Sfîntă înălţarea Lui, Domnul S-a arătat pe Sine deasupra legilor fizice ale firii.
VIATA SFANTULUI IERARH IGNATIE BRIANCIANINOV rezumata de arhiepiscopul Averchie Tausev
“La Sinodul Local al Bisericii
Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988,
Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata
sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl.
“Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807
în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar
înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la
vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea
în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de
inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi
viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a
tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele
cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest
timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz.
Era primul la toate ştiinţele. Puţini
însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului
viitorului inginer militar. “Au trecut aproape doi ani de
preocupaţii lumeşti – îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a
crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit
după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi
delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o
pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă
înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!“
Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.
Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii: “Întrebam
ştiinţele: “Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi bunurile
sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea
bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum
am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel
terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de
trup… Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv,
daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit
proprietate a omului!” – Ştiinţele tăceau.
În această perioadă Brianceaninov
frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde,
conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii,
savanţii.
Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici,
Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava
unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea
cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat
că literatura ar trebui să fie “o treaptă nevăzută spre creştinism” –
dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.
Dacă în “artistism”, după cum socoteau
Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se
fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume,
literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de
credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea
de “frumuseţurile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.
Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi
tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului,
a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului,
în loc de a le reuni laolaltă. După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie “talentul
omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai
ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare
îndeobşte slab, palid, nefiresc.”
Pentru ca scriitorul să poată deosebi
“lumina” de “întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească
pe Sfinţii Părinţi. “Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în
eseul autobiografic “Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim
unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!”
Împreună cu colegul său Mihail Cihacev,
viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi
vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti
ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului
Alexandrii Nevski. “Dimitrie Brianceaninov – scrie biograful său – devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune.”
După terminarea şcolii a început lupta
pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu
marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost
chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice
post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună,
zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire.
“Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume” – a remarcat marele cneaz. “A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi“.
A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi
petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul
Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse
cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: “Părintele Leonid mi-a smuls inima… îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.
În cele din urmă sănătatea lui s-a
înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a
întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i
mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.
Rămânând fără mijloace financiare, a
sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre
mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga.
Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la
Pustia Optino.
În 1831 Brianceaninov a primit schima
mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în
cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.
La data de 4 iulie, în acelaşi an, a
fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen
al mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului
egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din
ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt –
Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.
Împovărat de nenumărate sarcini
gospodăreşti, Brianceaninov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris.
Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale,
inclusiv monumentalul “Patericon”.
Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. “Scrierile
lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele
dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau
cuvintele trimise de Dumnezeu” – stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.
În articolul “Păstorul creştin şi artistul creştin” Sfântul Ierarh Ignatie scrie: “Când
talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la
început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este
iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să
psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie.”
Ale sale “Experienţe ascetice” au fost
primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri – în
Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev
Posad ş.a.
La sfântul Munte Athos, scrierile
Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de
autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca
unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească, în afară
de asta scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei – multe
din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.
Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul
lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le
considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii.
Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul
Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în
chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În
primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a
acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea
Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate
şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând
să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru
tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27
octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului.
În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care
i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea
împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând
nici măcar bani de drum – nu agonisise nimic. A fost nevoit să se
împrumute de la o persoană particulară.
În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.
În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine
clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală.
Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.
Văzând că mănăstirea este săracă – în
casa de bani erau doar 60 de ruble – el îşi vinde panaghia, cadoul
împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile
mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de
lecuirea propriilor boale, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot
ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi
tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi
pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi scrie câteva lucrări noi.
Articolele, tratatele, predicile şi
scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a
gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii
duhovniceşti.
Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.
Cu toate că
majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă
ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV –
“tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa
ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”.
El a găsit de cuviinţă “să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al
viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mănăstirii
veşnice a sufletului.
În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea.
Toată lumea cunoaşte actuala
criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii ajunsă
la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul
Serafim Rose în 1982: “Vizitatorul din orice ţară a secolului
al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la
atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră – aproape la fiece
aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor
smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană.” De multe secole, forţele
întunericului ce pregătesc venirea Antihristului se folosesc cu
abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în aceasta
lume e bine sa trăim lejer, necugetat, “frumos” şi “fericit”. Şi cum ar
trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au fost date demult în scrierile
unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov.
Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi.”
(Arhiepiscopul Averchie Tausev, “Marea apostazie”)
SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
RUGACIUNEA INCEPATORULUI
Aici i se prezinta cititorului învatatura despre felul de
rugaciune care e propriu celui care începe sa mearga catre Domnul pe
calea pocaintei. Ideile cele mai însemnate sunt înfatisate fiecare
aparte, cu scopul de a putea fi citite cu mai multa bagare de seama si
pastrate mai lesne în aducerea-aminte. Citirea lor, hranind mintea cu
adevarul, iar inima cu smerenia, poate da sufletului îndreptarea
cuvenita în nevointa rugaciunii sale si îi poate sluji drept
îndeletnicire pregatitoare pentru aceasta.
1) Rugaciunea e înaltarea cererilor noastre catre Dumnezeu.
2) Temeiul rugaciunii sta în aceea ca omul e o fiinta
cazuta. El nazuieste spre primirea fericirii pe care a avut-o, dar a
pierdut-o, si drept aceea se roaga.
3) Limanul rugaciunii este în marea milostivire a lui
Dumnezeu fata de neamul omenesc. Pentru mântuirea noastra, Fiul lui
Dumnezeu S-a adus pe Sine Tatalui Sau ca jertfa de milostivire si
împacare: pe acest temei, poftind a te îndeletnici cu rugaciunea, lepada
orice îndoiala (Iac. 1, 6-8). Sa nu îti spui în sinea ta: „Sunt
pacatos; oare Dumnezeu ma va asculta?”. Daca esti pacatos, tocmai pentru
tine sunt cuvintele de mângâiere ale Mântuitorului: N-am venit sa chem
pe cei drepti, ci pe cei pacatosi (Mt. 9, 13).
4) Omul se pregateste pentru rugaciune nesaturându-si
pântecele, taind cu sabia credintei grijile desarte, cerând iertare
pentru toate greselile cu inima nefatarnica, dând multumita lui Dumnezeu
pentru toate necazurile vietii, departând de la sine împrastierea si
visarea, nutrind frica evlavioasa, care este atât de cuviincioasa pentru
zidire când aceasta este primita, din negraita bunatate a Ziditorului
fata de zidire, sa stea de vorba cu Dânsul.
5) Cele dintâi cuvinte ale Mântuitorului catre neamul
omenesc cel cazut au fost: Pocaiti-va, ca s-a apropiat Împaratia
Cerurilor (Mt. 4, 17). Drept aceea, pâna când vei intra în aceasta
Împaratie, bate în portile ei prin pocainta si rugaciune.
6) Adevarata rugaciune e glasul adevaratei pocainte.
Atunci când rugaciunea nu e însufletita de pocainta, ea nu îsi
împlineste menirea sa, nu binevoieste întru ea Dumnezeu. El nu va urgisi
duhul umilit, inima înfrânta si smerita (Ps. 50, 18).
7) Mântuitorul lumii numeste „fericiti” pe cei saraci
cu duhul, adica pe cei ce au despre sine parerea cea mai smerita, ce se
socot pe sine fiinte cazute, care se afla aici, pe pamânt, în surghiun,
afara de patria lor cea adevarata, care e cerul. Fericiti cei saraci cu
duhul, care se roaga având constiinta adânca a saraciei lor, ca acelora
este Împaratia Cerurilor (Mt. 5, 3). Fericiti cei ce plâng în
rugaciunile lor din pricina simtirii saraciei lor, ca aceia vor fi
mângâiati (Mt. 5, 4) de mângâierea harica a Sfântului Duh, care sta în
pacea lui Hristos si în dragostea cea întru Hristos fata de tot
aproapele. Atunci nici unul din semeni, fie acesta cel mai rau vrajmas,
nu va fi lasat afara de îmbratisarea dragostei celui care se roaga;
atunci cel ce se roaga e împacat cu toate împrejurarile grele ale vietii
pamântesti.
8) Domnul, învatându-ne cum sa ne rugam, aseamana pe
rugator cu sufletul vaduvei împilate de potrivnicul ei, care nu înceta a
starui pe lânga judecator (Lc. 18, 1-8). Rugându-te, nu te îndeparta
prin asezarea sufletului de asemanarea aceasta. Rugaciunea ta sa fie o
neîncetata jalba, ca sa zic asa, împotriva pacatului care îti face
silnicie. Adânceste-te în tine însuti, descopera-te pe tine însuti prin
necurmata rugaciune: vei vedea ca esti cu adevarat vaduv de Hristos din
pricina pacatului care traieste în tine si îti este vrajmas, care
pricinuieste în tine lupta necurmata si chin neîncetat, care te face
strain de Dumnezeu.
9) „Toata ziua”, graieste despre sine David,
„mâhnindu-ma umblam (Ps. 37, 6), toata ziua mi-o petreceam în fericita
întristare pentru pacatele si neajunsurile mele: ca salele mele s-au
umplut de ocari, si nu este vindecare în trupul meu (Ps. 37, 7)”. „Sale”
este numita calatoria în calea vietii pamântesti; „trup” e numita
starea duhovniceasca a omului. Toti pasii facuti de toti oamenii pe
aceasta cale sunt preaplini de poticneli; starea lor duhovniceasca nu
poate fi tamaduita de nici un mijloc si sfortare proprie. Pentru
tamaduirea noastra este neaparat trebuincios harul lui Dumnezeu, care
tamaduieste doar pe cei care se recunosc bolnavi. Omul dovedeste ca se
recunoaste bolnav petrecând cu osârdie si statornicie în pocainta.
10) Lucrati Domnului cu frica, si va bucurati lui cu
cutremur (Ps. 2, 9), spune Proorocul, iar alt prooroc graieste din
partea lui Dumnezeu: Si spre cine voi cauta, fara numai spre cel smerit
si blând, si care tremura de cuvintele Mele? (Is. 66, 2). Cautat-a spre
rugaciunea celor smeriti, si nu a defaimat cererea lor (Ps. 101, 18). El
este Cel Ce da viata, adica mântuire, celor cu inima zdrobita (Is. 57,
15).
11) De ar sta cineva si pe cea mai înalta treapta a
virtutii, daca nu se roaga simtindu-se pacatos rugaciunea lui este
lepadata de Dumnezeu.
12) ,,În ziua în care nu plâng pentru mine”,a zis un
oarecare fericit lucrator al adevaratei rugaciuni, „socot ca ma aflu în
înselare de sine”.
13) Chiar de am trece prin toate nevointele, a grait
Sfântul Ioan Scararul, ele sunt neadevarate si neroditoare daca nu vor
fi însotite de simtamântul dureros al pocaintei.
14) Întristarea gândului pentru pacate este un dar de
pret al lui Dumnezeu; cel ce o poarta în sânurile sale cu luarea-aminte
si evlavia cuvenita poarta un odor sfânt. Ea tine locul tuturor
nevointelor trupesti, atunci când puterile nu ne ajung spre savârsirea
lor. Dimpotriva, de la un trup puternic se cere multa osteneala la
rugaciune; fara aceasta inima nu se va frânge, rugaciunea va fi
neputincioasa si neadevarata.
15) Simtamântul pocaintei pazeste pe rugator de toate
cursele diavolului: acesta fuge de nevoitori atunci când vede în ei
buna mireasma a smereniei, care se naste în sufletul celui ce se
pocaieste.
16) Adu ca prinos Domnului în rugaciunile tale
gângureala prunceasca, gândul simplu de prunc, nu elocventa, nu ratiune.
De nu va veti întoarce, ca din pagânism si mahomedanism, din
sofisticaria si schizofrenizarea voastra, si nu veti fi ca pruncii, ne-a
grait Domnul, nu veti intra întru Împaratia Cerurilor (Mt. 18, 3).
17) Pruncul vesteste prin plâns toate dorintele sale:
si rugaciunea ta sa fie totdeauna însotita de plâns. Nu numai în
cuvintele rugaciunii, ci si în tacerea acesteia sa fie vadita prin plâns
dorinta ta de pocainta si împacare cu Dumnezeu, nevoia ta nespusa de
mila lui Dumnezeu.
18) Vrednicia rugaciunii sta doar în calitate, nu în
cantitate. Cantitatea este de laudat doar atunci când duce la calitate.
Calitatea duce întotdeauna la cantitate; cantitatea duce la calitate
atunci când rugatorul se roaga cu osârdie.
19) Calitatea adevaratei rugaciuni sta în aceea ca
mintea sa se afle întru luare-aminte la rugaciune, iar inima sa fie
întru împreuna simtire cu mintea.
20) Închide mintea în slovele rugaciunii pe care le
rostesti, si o vei pazi întru luare-aminte. Ochii tai sa fie îndreptati
spre gura sau închisi: prin aceasta vei ajuta unirii dintre minte si
inima. Rosteste cuvintele cât mai lipsit de graba: nici un cuvânt al
rugaciunii tale sa nu fie rostit fara a fi însufletit de luarea-aminte.
21) Mintea, închizându-se în cuvintele rugaciunii,
atrage inima spre împreuna simtire cu ea. Aceasta împreuna simtire a
inimii cu mintea se arata prin strapungerea ei, care este un simtamânt
evlavios ce împreuneaza în sine întristarea cu o mângâiere lina si
blânda.
22) Pentru rugaciune, o însusire neaparat
trebuincioasa e staruinta. Atunci când simti uscaciune, împietrire, nu
parasi rugaciunea: pentru staruinta ta si nevointa împotriva nesimtirii
inimii va pogorî la tine mila lui Dumnezeu, care sta în strapungere.
Strapungerea este dar al lui Dumnezeu, trimis de sus celor ce staruie în
rugaciuni (Rom. 12, 12; Col. 4, 2), care creste în ei neîncetat si îi
calauzeste la desavârsirea duhovniceasca.
23) Mintea care sta prin rugaciune cu luare-aminte
înaintea lui Dumnezeu, Cel Nevazut, trebuie sa fie si ea nevazuta, caci
este chip al Dumnezeirii Celei Nevazute, adica mintea nu trebuie sa
înfatiseze nici în sine nici din sine, nici înaintea sa, nici un fel de
chip, trebuie sa fie cu desavârsire fara chip. Altfel spus: mintea
trebuie sa fie cu totul straina de închipuire, oricât ar parea de
neprihanita si sfânta aceasta închipuire.
24) În vremea rugaciunii nu cauta extaze, nu-ti pune
în miscare nervii, nu-ti înfierbânta sângele. Dimpotriva, tine-ti inima
în linistea adânca în care e adusa ea de catre simtamântul pocaintei:
focul cel material, focul firii cazute, e lepadat de Dumnezeu. Inima ta
are nevoie de curatirea prin plânsul pocaintei si rugaciunea pocaintei;
iar atunci când se va curati, Dumnezeu Însusi va trimite în ea focul Sau
duhovnicesc cel atotsfânt.
25) Luarea-aminte la rugaciune linisteste nervii si
sângele, ajuta inima sa se cufunde în pocainta si sa ramâna în ea. Nu
strica linistea inimii nici focul Dumnezeiesc, daca el se pogoara în
foisorul inimii, atunci când în acesta se vor afla adunati ucenicii lui
Hristos, gândurile si simtirile luate din Evanghelie. Acest foc nu arde,
nu înfierbânta inima: dimpotriva, o înroureaza, o racoreste, îl împaca
pe primitorul lui cu toti oamenii si cu toate împrejurarile, trage inima
într-o iubire de negrait fata de Dumnezeu si de aproapele.
26) Împrastierea fura rugaciunea. Cel care s-a rugat
cu împrastiere simte în sine o pustietate si uscaciune nelamurita. Cel
ce se roaga mereu cu împrastiere se lipseste de toate roadele
duhovnicesti care se nasc de obicei din rugaciunea cu luare-aminte, îsi
însuseste starea de pustietate si uscaciune. Din starea aceasta se nasc
raceala fata de Dumnezeu, trândavia, întunecarea mintii, slabirea
credintei, care, la rândul lor, nasc omorârea fata de viata vesnica,
duhovniceasca. Toate acestea, luate împreuna, sunt semnul vadit al
faptului ca o asemenea rugaciune nu este primita de Dumnezeu.
27) Închipuirea este în rugaciune înca si mai
vatamatoare decât împrastierea. Împrastierea face rugaciunea
neroditoare, iar închipuirea se face pricina roadelor mincinoase:
amagirea de sine si asa-numita de catre Sfintii Parinti „înselare
draceasca”. Chipurile lucrurilor lumii vazute si chipurile alcatuite de
închipuire ale lumii nevazute, întiparindu-se si adastând în minte, o
fac parca materiala, o stramuta din tarâmul Duhului lui Dumnezeu în
tarâmul materiei si minciunii. În acest tarâm, inima începe sa
împreuna-simta cu mintea nu prin simtirea duhovniceasca a pocaintei si
smereniei, ci prin simtirea trupeasca, simtirea sângelui si nervilor,
simtirea la vreme nepotrivita si fara rânduiala a unei desfatari, când
desfatarea este atât de nefireasca pentru pacatosi, simtirea gresita si
mincinoasa a unei parute iubiri de Dumnezeu. Iubirea nelegiuita si
spurcata le pare sfânta celor neîncercati în experientele duhovnicesti,
în vreme ce ea e de fapt doar o simtire tulbure a inimii necuratite de
patimi, ce se desfata cu slava desarta si patima dulcetii care sunt puse
în miscare de închipuire. Starea aceasta e o stare de amagire de sine.
Daca omul întârzie în ea, chipurile care i se înfatiseaza devin nespus
de vii si atragatoare. La ivirea lor, inima începe a se înfierbânta si a
se îndulci în chip nelegiuit, sau, dupa definitia Sfintei Scripturi, a
preacurvi. (Ps. 72, 26). Mintea socoate starea aceasta drept una harica,
dumnezeiasca: atunci este aproape trecerea la înselarea draceasca
învederata, în care omul pierde stapânirea de sine, devine jucarie si
bataie de joc a duhului viclean. De la rugaciunea visatoare, ce îl duce
pe om în starea aceasta, Dumnezeu Se întoarce cu mânie: si se împlineste
asupra celui ce se roaga hotarârea Scripturii: Rugaciunea lui sa fie
întru pacat (Ps. 108, 6).
28) Leapada gândurile parut bune si cugetarile parut
sfinte ce vin la tine în vremea rugaciunii, care te trag de la
rugaciune. Ele vin din tarâmul „ratiunii” cu nume mincinos, se aseaza pe
slava desarta ca niste calareti pe cai. Fetele lor întunecate sunt
acoperite, asa încât mintea care se roaga sa nu recunoasca în ele pe
vrajmasii sai: dar întrucât sunt vrajmase rugaciunii, abat de la ea
mintea, o duc în robie apasatoare, despoaie si pustiesc sufletul, tocmai
dupa aceasta se cunoaste ca sunt vrajmasi si vin din tarâmul
stapânitorului acestei lumi. Ratiunea duhovniceasca, ratiunea
dumnezeiasca, împreuna-lucreaza cu rugaciunea, îl aduna pe om în el
însusi, îl cufunda întru luare-aminte si strapungere, aduc în minte o
evlavioasa tacere, frica si minunare care se nasc din: simtirea
prezentei si maretiei lui Dumnezeu. La vremea potrivita, aceasta simtire
se poate întari foarte mult si poate face rugaciunea pentru cel ce se
roaga înfricosata judecata a lui Dumnezeu.
29) Rugaciunea întru luare-aminte, straina de
împrastiere si visare, este vedere a lui Dumnezeu Celui Nevazut, Care
trage la sine vederea mintii si dorirea inimii. Atunci mintea vede în
chip fara de chip, si se îndestuleaza pe deplin de nevederea cea mai
înalta decât orice vedere. Pricina acestei fericite nevederi e
nesfârsita subtirime si neapropiere a Obiectului spre care vederea este
îndreptata. Nevazutul Soare al dreptatii, Dumnezeu, trimite raze care
tot nu se vad, dar se cunosc dupa simtirea limpede a sufletului: ele
umplu inima de minunata liniste, credinta, barbatie, blândete,
milostivire, iubire de aproapele si de Dumnezeu. Dupa aceste lucrari
vazute în camara launtrica a inimii, omul recunoaste în chip
neîndoielnic ca rugaciunea lui a fost primita de Dumnezeu, începe sa
creada cu credinta vie si sa nadajduiasca cu neclintire în Cel Care-l
iubeste si e iubit de el.
30) Roadele rugaciunii adevarate: sfânta pace a
sufletului, unita cu o bucurie lina, tacuta, straina de visare, de
parere de sine, de izbucniri si miscari înfierbântate; iubirea de
aproapele care nu face deosebire între buni si rai, între cei vrednici
si cei nevrednici, ci pentru toti soleste înaintea lui Dumnezeu ca
pentru sine, ca pentru madularele sale proprii. Din acest fel de
dragoste fata de aproapele rasare cea mai curata dragoste fata de
Dumnezeu.
31) Aceste roade sunt dar al lui Dumnezeu. Ele sunt
atrase în suflet de luarea-aminte si smerenia lui, sunt pazite de
credinciosia lui fata de Dumnezeu.
32) Sufletul ramâne credincios lui Dumnezeu atunci
când se îndeparteaza de orisice cuvânt, fapta si cugetare pacatoasa,
atunci când se pocaieste fara întârziere pentru pacatele în care s-a
lasat atras de neputinta sa.
33) Ca dorim cu adevarat sa capatam darul rugaciunii o
dovedim cu sederea rabdatoare prin rugaciune la usile rugaciunii.
Pentru rabdare si statornicie capatam darul rugaciunii. Domnul, spune
Scriptura, este Cel Ce da rugaciunea celui care se roaga (1 Regi 2, 9)
rabdator doar cu sfortarea proprie.
34) Pentru începatori sunt mai folositoare
rugaciunile scurte si dese decât cele îndelungate si îndepartate una de
alta printr-un rastimp mare de vreme.
35) Rugaciunea e pentru minte cea mai înalta îndeletnicire.
36) Rugaciunea e capul, izvorul, maica tuturor virtutilor.
37) Fii întelept în rugaciunea ta. Nu te ruga pentru
nici un lucru stricacios si desert, amintindu-ti de porunca
Mântuitorului: Ci cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea
Lui, si toate celelalte, adica toate cele de trebuinta pentru viata
vremelnica, se vor adauga voua (Mt. 6, 33).
38) Când hotarasti sa faci ceva sau doresti ceva,
precum si în împrejurarile grele ale vietii, arunca gândul tau la
rugaciune înaintea lui Dumnezeu: cere ceea ce socoti de trebuinta si de
folos, dar împlinirea si neîmplinirea cererii tale las-o în seama voii
lui Dumnezeu având credinta si nadejde în atotputernicia, întelepciunea
si bunatatea voii lui Dumnezeu. Acest chip preaînalt al rugaciunii ni
l-a daruit Cel Care S-a rugat în Gradina Ghetsimani sa treaca paharul
rânduit Lui. Însa nu voia Mea, Si-a încheiat El rugaciunea catre Tatal:
ci a Ta sa fie (Lc. 22, 42).
39) Adu lui Dumnezeu prinos de rugaciune smerita
pentru virtutile si nevointele evlavioase savârsite de catre tine:
curata-le, desavârseste-le prin rugaciune si pocainta. Spune despre ele
în rugaciunea ta ceea ce spunea în rugaciunea sa de fiecare zi dreptul
Iov despre copii sai: Nu cumva sa fi gândit feciorii rele împotriva lui
Dumnezeu în inimile lor (Iov 1, 5). Vicleana este rautatea: fara de
veste se amesteca ea în virtute, o spurca, o otraveste.
40) Leapada-te de toate ca sa mostenesti rugaciunea
si, ridicat de pe pamânt pe crucea lepadarii de sine, da-i lui Dumnezeu
duhul, sufletul si trupul tau, si primeste de la El sfânta rugaciune, pe
care dupa învatatura Apostolilor si a Bisericii Universale este
lucrarea.
Cel care nu se îngrijeste de îndeletnicirea cu rugaciunea
întru luare-aminte‚ împreunata cu pocainta, acela e strain de sporirea
duhovniceasca, strain de roadele duhovnicesti, se afla întru bezna
amagirii de sine celei de multe feluri. Smerenia este singurul
jertfelnic pe care e îngaduit oamenilor sa aduca lui Dumnezeu prinosul
jertfelor de rugaciune, singurul jertfelnic de pe care jertfele de
rugaciune sunt primite de Dumnezeu, rugaciunea este maica tuturor
virtutilor adevarate, dumnezeiesti. Nu este, nu este cu putinta nici o
sporire duhovniceasca pentru cel ce a lepadat smerenia, pentru cel care
nu s-a îngrijit a intra în sfintita unire cu rugaciunea. Îndeletnicirea
cu rugaciunea este îndemn al Apostolului: Neîncetat rugati-va (1 Tes. 5,
17), ne graieste Apostolul. Îndeletnicirea cu rugaciunea e porunca a
Domnului Însusi, porunca împreunata cu fagaduinta: Cereti, ne pofteste
Domnul, ne porunceste Domnul, si Vi se va da; bateti, si vi se va
deschide; cautati, si veti gasi (Mt. 7, 7). Nu va dormita, nici nu va
adormi (Ps. 120, 4) rugaciunea pâna ce nu va arata celui iubit al ei,
care se îndeletniceste neîncetat cu dânsa, camara desfatarilor vesnice,
pâna ce nu îl va duce în cer. Acolo ea se va preface în neîncetata
jertfa a laudei. Aceasta lauda o vor aduce, o vor striga cu netacute
glasuri alesii lui Dumnezeu din necontenitul simtamânt al fericirii în
vesnicie, rasarit aici, pe pamânt si în vremelnicie, din semintele
pocaintei, semanate prin rugaciunea cu luare-aminte si osârdie. Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si
împovarati, (Experiente ascetice vol 3), Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
Predică
Despre luminarea lui Hristos – „Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi, şi te va lumina Hristos.” (Efeseni 5: 14)
Sfintul Apostol Pavel, ca şi toţi
ceilalţi apostoli şi sfinţi ai lui Dumnezeu, învaţă tot ceea ce învaţă
întotdeauna din propria lor trăire şi experienţă, căci credinţa în Hristos este trăire, iar nu teorie şi sofisticărie omenească. Însuşi
Pavel fusese mai înainte ca şi unul ce duhovniceşte dormea somnul
necunoaşterii, fiind duhovniceşte ca şi mort, atîta vreme cît îi
prigonea sîngeros pe creştini şi credinţa creştină. Dar Sfintul Apostol
Pavel s-a deşteptat, s-a ridicat, s-a sculat din moartea duhovnicească
şi atunci 1-a luminat pre el Hristos. Sfintul Apostol Pavel se cunoaşte
pe sine încă din timpul în care duhovniceşte dormea somnul morţii, el
cunoscînd şi ţinînd pururea minte cum s-a deşteptat, s-a ridicat, a
înviat şi 1-a luminat Hristos. Iar ceea ce el însuşi cunoaşte despre
sine în calitate de creştin, acelea le recomandă şi credincioşilor.
Ca apostol, el se vede pe sine în acea
lumină mare care 1-a luminat, şi crede că toţi oamenii, dacă doresc, pot
să o cunoască şi ei. Căci lumina nu este a lui sau doar a lui, ci ea
este Lumina lui Hristos. A lui este doar dragostea pentru acea Lumină,
Care este Hristos.
Dar lumina lui Hristos trebuie să fie chiar de la început, aşa cum ea trebuie să fie şi la sfîrşit.
Căci, fără lumina lui Hristos, omul nu se
poate deştepta, ridica, şi învia din morţi, tot aşa cum nici după
această deşteptare şi înviere nu poate singur, prin singurele lui
eforturi, să vieţuiască mereu şi mereu mai mult în credinţă, sau să
moară cu nădejdea învierii.
Hristos este de trebuinţă şi la început, şi la sfîrşit.
Aşa cum braţul şi mîna părintelui îi trebuieşte copilului care este în
pericol să se înece, ca să se prindă de ea şi să iasă la uscat, ca să se
ţină strîns de ea spre a nu fi în pericolul de a se îneca din nou, aşa
şi Hristos le trebuieşte celor care stau mereu în pericolul înnecării în
marea păcatelor. Apostolul Pavel însuşi a primit lumina lui Hristos pe
drumul Damascului, încă de mai înainte de a fi creştin, şi apoi a
primit-o din nou, mai tîrziu. Prima luminare a fost convertirea
sufletului lui la Hristos, iar a doua luminare a fost consfinţirea lui
în Hristos.
Prima luminare o primim şi noi toţi prin
Sfîntul Botez, iar a doua prin credinţa vieţii noastre conştiente şi
păzirea poruncilor Domnului.
Toţi cei care nu au această luminare a lui Hristos, sau care primind-o, au pierdut-o, sînt ca şi unii ce dorm somnul morţii.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase
Atotmilostive, deşteaptă-ne pre noi, ridică-ne pre noi şi ne învie pre
noi, căci acestea toate noi singuri nicicînd nu le putem fără Tine. Căci
Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
Aproape de Biserică, aproape de Rai
Marea milă a lui Dumnezeu faţă de om este aşezământul (instituţia)
slujbelor de obşte în sfintele lui Dumnezeu biserici. Fericit omul care
trăieşte totdeauna lângă biserica lui Dumnezeu!
Marea milă a lui Dumnezeu faţă de om este aşezământul (instituţia)
slujbelor de obşte în sfintele lui Dumnezeu biserici. Aceste slujbe sunt
aşezământ al apostolilor, al Sfinţilor lor ucenici şi al Sfinţilor
Părinţi ai primelor veacuri ale creştinismului, orânduit prin
descoperire de Sus. La aceste slujbe fiecare creştin poate lua parte, şi
cel necărturar îşi însuşeşte cunoştinţa, elocvenţa, poezia
duhovniceştilor, sfinţilor ritori şi cărturari ai creştinismului.
Luând parte la aceste slujbe, cel ce doreşte poate deprinde lesne
rugăciunea minţii: cantitatea rugăciunii duce la calitate, au spus
Părinţii, şi ca atare lungile slujbe mănăstireşti ajută foarte mult
nevoitorului să treacă de la rugăciunea cu gura la cea cu mintea şi cu
inima. Slujbele bisericeşti au în sine o cuprinzătoare Teologie
dogmatică şi morală creştinească: cel ce merge în chip statornic la
biserică şi ia aminte cu osârdie la cele ce se citesc şi se cântă acolo
poate foarte bine să înveţe tot ce este de trebuinţă creştinului în
stadia credinţei.
Fericit omul care trăieşte totdeauna lângă biserica lui Dumnezeu!
(
Sfântul Ignatie Briancianinov,
Aripi duhovniceşti pentru cei osteniţi şi împovăraţi, traducere de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 73)
Cea mai însemnată slujire a noastră să fie slujirea lui Dumnezeu
Slujirea lui Dumnezeu stă în necontenita aducere aminte de Dumnezeu şi
de poruncile Lui, în plinirea acestor porunci prin întreaga noastră
purtare, atât văzută cât şi nevăzută.
Cea mai însemnată şi esenţială slujire a noastră să fie slujirea lui
Dumnezeu, năzuinţa de a deveni ai Lui. Slujirea lui Dumnezeu stă în
necontenita aducere aminte de Dumnezeu şi de poruncile Lui, în plinirea
acestor porunci prin întreaga noastră purtare, atât văzută cât şi
nevăzută.
(
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 39)
Iubirea este lumină, iubirea oarbă nu este lumină…
Cei îndrumaţi se simţeau mai înclinaţi spre îndrumătorii în care vedeau
un deosebit belşug de înţelegere duhovnicească şi de alte harisme
duhovniceşti, ziditoare şi mântuitoare. Îndrumătorii îi îndrăgeau mai
mult pe acei fii duhovniceşti în care vedeau o deosebită sârguinţă către
virtute şi o deosebită lucrare a bunăvoinţei dumnezeieşti.
Evanghelia ne porunceşte nu o iubire de vrăjmaşi
oarbă, necugetată, ci una luminată de dreapta socotinţă duhovnicească.
Iubirea este lumină, iubirea oarbă nu este lumină. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre iubirea de prieteni. Evanghelia porunceşte ca
această iubire să fie în Hristos, ca Hristos să fie iubit în aproapele,
iar aproapele să fie iubit ca zidire a lui Dumnezeu. Din pricina acestei
iubiri în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, sfinţii bineplăcuţi ai lui
Dumnezeu aveau şi iubire deopotrivă faţă de toţi, îi şi iubeau cu
deosebire pe cei care duceau viaţă evlavioasă, precum a zis Sfântul
David: Iar eu i-am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Doamne (Ps. 138, 17).
Cei îndrumaţi se simţeau mai înclinaţi spre
îndrumătorii în care vedeau un deosebit belşug de înţelegere
duhovnicească şi de alte harisme duhovniceşti, ziditoare şi mântuitoare.
Îndrumătorii îi îndrăgeau mai mult pe acei fii duhovniceşti în care
vedeau o deosebită sârguinţă către virtute şi o deosebită lucrare a
bunăvoinţei dumnezeieşti. O astfel de iubire, care preţuieşte oamenii
cum se cade, după măsura cucerniciei lor, este egală faţă de toţi,
fiindcă e în Hristos şi în toţi Îl iubeşte pe Hristos. Unele vase încap
mai mult această comoară duhovnicească, altele mai puţin. Comoara este
una şi aceeaşi!
(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 190-191)
Cuvinte simple din Sfântul Munte (22) – Învăţătura Sfântului Ignatie Briancianinov despre Rugăciunea lui Iisus
Acest Sfânt Părinte al Bisericii noastre, din vremurile cele noi, a
fost un mare înaintaş şi învăţător al trezviei, nevoitor „neptic”, nu
numai al ortodocşilor Rusiei, ci şi în general, al întregii
spiritualităţi ortodoxe. A fost monah şi pentru mulţi ani stareţ al unei
mănăstiri lângă Sankt Petersburg, iar mai târziu a devenit arhiereu.
Părintele Efrem de la Serai
Acest Sfânt Părinte al Bisericii noastre, din vremurile cele noi, a
fost un mare înaintaş şi învăţător al trezviei, nevoitor „neptic”, nu
numai al ortodocşilor Rusiei, ci şi în general, al întregii
spiritualităţi ortodoxe. A fost monah şi pentru mulţi ani stareţ al unei
mănăstiri lângă Sankt Petersburg, iar mai târziu a devenit arhiereu.
Cartea sa constituie un punct de referinţă în teologia contemporană şi
în învăţătura despre trezvie; iar Sfântul repeta de multe ori faptul că
nu există ceva mai frumos şi mai dulce şi mai puternic, în special
pentru noi, monahii, decât această rugăciune. Iar experienţa părinţilor
aghioriţi, aici, unde este „atelierul” de veacuri al rugăciunii minţii,
ne mărturiseşte faptul că într-adevăr această rugăciune este comoara cea
mai de preţ.
Dacă are ceva cu care să se mândrească în sens bun, Athosul, Muntele
Cel cu nume Sfânt, este această comoară nepreţuită, rugăciunea cea
neîncetată a minţii, iar din Sfântul Munte aceasta este împărtăşită
tuturor sufletelor ortodoxe din cele cinci continente şi Sfinţii Părinţi
ne repetă şi ne vor repeta mereu şi ne vor învăţa pe noi cei mărunţi,
să urmăm sfaturilor lor rămase în scrieri şi culegeri, precum şi în
tradiţia vie a spiritualităţii noastre.
Când se vor îndestula mintea şi urechile duhovniceşti şi trupeşti de
multe-multe repetări şi pomeniri meniri ale numelui lui Hristos, prin
rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, atunci va avea loc
un fenomen de saturaţie, de îndestulare duhovnicească a minţii, a
raţiunii, care se află înlăuntrul creierului şi este energia minţii,
după îndrumătorii părinţi ai trezviei. Când se vor îndestula
duhovniceşte cu adevărat, atunci, într-un mod firesc, începe îndreptarea
minţii – este o coborâre şi în acelaşi timp o urcare plină de măreţie, o
coborâre şi în acelaşi timp o intrare – spre cămara sa adevărată spre
esenţa sa, spre centrul său de existenţă, care este inima duhovnicească,
ce sălăşluieşte în mod excepţional în partea inimii trupeşti.
Ştim că sufletul nostru „atinge” toate celulele trupului nostru. Nu
există celulă care să nu aibă suflet, nu bucăţică de suflet, căci
sufletul nu este materie, este duh şi se găseşte în toate celulele.
Încape sufletul şi numai într-o celulă, încape şi în triliarde de
celule, căci se „întinde”, nu precum gazul ce uneori se concentrează,
alteori se rarefiază; însă nu poate raţiunea noastră umilă să înţeleagă
în ce fel sufletul „se întinde” în toate celulele.
Aşa deci, sufletul nostru la început este înlăuntrul unei celule
fecundate, în prima celulă, iar aceasta este centrul centrului inimii
trupeşti. De pildă, inima noastră cea trupească are atâtea celule, iar
atunci când aceste celule sunt complete, Hristos le binecuvântează şi le
pune în mişcare. Este primul tic-tac al inimii trupeşti. De aici încolo
sufletul se întinde şi la celelalte celule; şi până se conturează
întreg organismul uman, este prezent în toate celulele trupului, dar cu
centrul în celulele inimii trupeşti, biologice, fiziologice. Există şi
un centru al centrului, mai adânc, în celula primordială a inimii,
acolo, spun Părinţii, sălăşluieşte „memoria spirituală primordială”.
Trebuie să subliniem că omul are două memorii: în creier şi în inimă,
adică memoria biologică şi cea spirituală. Spune Sfânta Evanghelie că
Preasfânta Maică ţinea în inima sa toate cuvintele lui Hristos, vedea
Maica Domnului în amănunt, cum se mişca, cum vorbea, cum păşea, ce
zicea, deoarece Hristos lucrează neîncetat, lucrează şi ca Dumnezeu şi
ca om. Toate le făcea în dublă calitate. Şi ca Dumnezeu binecuvânta cele
materiale, orice lucra binecuvânta; de pildă, pe unde păşea Hristos,
era binecuvântat pământul acela.
De la pogorârea Duhului Sfânt, de la Cincizecime încoace a fost
reînnoită zidirea toată. Este reînnoită şi renăscută. Problema este în
noi, nu în zidire şi în firea lucrurilor. Până să ajungem să trecem de
vălul acesta greu al patimilor, nu putem să înţelegem cum adică zidirea
este înnoită. Este ca şi cum s-ar găsi cineva în vechime, înainte de
Hristos, înainte de Moise şi de Avraam. Atâta întuneric există
înlăuntrul său, din pricina patimilor.
Revenind la Maica Domnului, spuneam că urmărea cu atenţie toate câte
spunea şi făcea Hristos, şi le păstra ca pe o comoară nepreţuită în
inima sa, nu în mintea sa sau în creierul său: „păstra toate cuvintele
acestea în inima sa”; în memoria sa spirituală şi în inima sa biologică.
Mai degrabă în acea celulă primordială, adâncă şi spirituală. Acolo, ca
într-un centru nobil, de întâietate, susţin Părinţii neptici, se află
esenţa sufletului, adică puterea lui, identificată în Filocalie cu ceea
ce numim „minte”. Şi sufletul are drept centru de onoare inima
trupească, iar ca structură de periferie, celelalte celule; cum este un
stat cu capitală şi centre secundare, oraşele şi satele, aşa este şi
sufletul în relaţie eu trupul. Avem de a face cu o putere a sufletului,
mintea, dar şi cu o esenţă, putere a minţii sau energia minţii ce o
regăsim în creier, adică în capacitatea omului de a raţiona. E, atunci
când încep toate acestea să se unească, să se pogoare raţiunea din
creier (encefal) spre inimă, se vor uni în partea inimii fiziologice. De
ceea, Sfântul Ignatie Briancianinov foloseşte un cuvânt ce redă
situaţia în amănunt. Este cu adevărat o descoperire, ce o menţionează şi
Cuviosul Nicodim Aghioritul, şi se referă la ceva ca un duh în chip de
ou, oval, ovoid, în manualul său de sfaturi duhovniceşti; şi sunt
referinţe amănunţite şi la Părinţii trezviei, aceşti arhitecţi ai
rugăciunii neîncetate a inimii.
S-au scris atâtea şi atâtea cărţi şi lucrări despre „Rugăciunea
inimii”, iar oamenii încearcă să aplice toate câte citesc şi se încurcă
şi cad în confuzie pierzând totul în final. Atât de mari experienţe,
atât de înalte învăţături, atâtea situaţii duhovniceşti ale Părinţilor
aflăm în lucrările lor, toate au fost scrise frumos, însă noi azi avem
probleme în a le înţelege. Nu putem începe de la zero, de la „A”, „B”,
„C” şi apoi repede la lecţiile de rugăciune, pentru a ajunge să
înţelegem să interpretăm şi să şi trăim corect, cu adevărat, cuvintele
lor în continuare. Aşa dar, mintea trebuie să se coboare în inimă, din
moment ce s-a îndestulat cu rugăciunea neîncetată, spusă cu voce
înceată, dar şi lăuntric cu mintea, de multe ori, iar uneori şi cântat.
Rugăciunea se spune în continuare cu voce şi mai joasă, mişcând doar
buzele, astfel încât dacă este cineva în cameră să nu poată auzi
cuvintele spuse. Atât de încet trebuie spusă, pentru a deveni în curând
tăcere. Când însă se vor închide buzele cu desăvârşire şi nici acestea
să nu se mai mişte, nici chiar limba, atunci începe rugăciunea curata a
mintii, ce este caracterizată în primul rând de un atac puternic al
multor cugete străine. Deci, am intrat în rugăciunea curată a minţii?
Începe asaltul cel mai puternic al cugetelor străine. Toate aceste
gânduri rele şi viclene intră în mintea noastră, fiindcă de acum suntem
porniţi pe o altă traiectorie, am intrat deja într-o stare mai înaintată
a rugăciunii.
Avem de a face cu o putere a sufletului, mintea, dar şi cu o esenţă,
putere a minţii sau energia minţii ce o regăsim în creier, adică în
capacitatea omului de a raţiona. E, atunci când încep toate acestea să
se unească, să se pogoare raţiunea din creier (encefal) spre inimă, se
vor uni în partea inimii fiziologice. Deci, dacă mintea noastră s-a
îndestulat cu rugăciunea aceasta curată, începe să coboare singură, prin
imboldul Sfântului Duh. Atunci, după cum mărturisesc Părinţii, harul de
la Sfântul Botez lucrează. Scânteia aceea iniţială, dorinţa de unire cu
Dumnezeu ce zace ascunsă în adâncurile sufletului, aceea ce aştepta
lăuntric, acum devine flacără, devine incendiară şi nu are de gând să
dea înapoi până nu arde în sens spiritual toată, adică până nu simte
lucrarea darurilor dumnezeieşti înlăuntrul Sufletului. Pe de o parte,
arde orice patimă mai există, şi orice element pătimaş, pe de altă
parte, face să strălucească şi mai mult virtuţile existente ale
sufletului; precum focul face aurul să strălucească şi mai mult şi nu îl
strică, în vreme ce paiele sunt făcute scrum.
Astfel, Părinţii neptici, şi mai ales Cuviosul Ignatie Briancianinov,
arată că mintea se va coborî în partea de sus a inimii, în cel mai adânc
loc al inimii. Inima noastră biologică nu este ca un măr sau ca o
portocală, să o tai felii şi să zicem asta-i partea de sus, partea din
mijloc, partea de jos. Cuvintele sus, mijloc şi jos ne lasă impresia
unui lucru rotund ce îl tăiem bucăţi. Partea de sus a inimii este însăşi
partea raţională a sufletului, fiindcă va trebui să se unească raţiunea
omului cu esenţa, partea raţională a sufletului, o bucată a minţii fa
trebui să se unească cu bucata corespunzătoare a sufletului, şi aşa
mintea devine unitară, cu un cuget unic, pomenirea lui Hristos. Atunci
toate celelalte cugete dispar, dacă mai există unul, doi sau trei şi
acestea sunt şterse în final.
Aceasta nu înseamnă, totuşi, că am ajuns deja la starea de trăire
curată, de trezvie, adică, fiindcă în somn încetează lucrarea
rugăciunii. Această stare o numim intermediară, inteligibilo-cardiacă,
adică are loc tainic în inimă nu o putem descrie prin cuvinte. Este
vorba de ceasul de când suntem treji, din ceasul în care ne sculăm până
în clipa în care readormim, somn adânc, curat, fără vise, de nici un
fel, nici viclene, nici nevinovate, căci a fost ştearsă orice fel de
urmă a viselor. Numai după mulţi ani, dacă apare vreun vis este un vis
bun.
Spunea un părinte că a visat cum se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie şi
auzea foarte clar, ştia muzică acest părinte, toată Doxologia o auzea pe
un glas foarte frumos. Ştim că visul are o durată mică, de ordinul
secundelor, iar părintele spunea că această Doxologie a ţinut foarte
mult, poate chiar douăzeci de minute, era de o sărbătoare mare şi a
auzit-o toată cu claritate. Acest fapt nu este un mit sau o exagerare
sau o minciună, se întâmplă astfel de evenimente, numai şi numai pentru a
mângâia Hristos astfel de oamenii Şi spuneau părinţii ceilalţi: „De ce
se întâmplă astfel de lucruri?”. Fireşte că a precedat un mare pahar de
amărăciune; dacă a băut părintele acel pahar cu amărăciune şi a trecut
prin mari încercări, a venit şi ceasul dumnezeieştii mângâieri.
Starea aceasta intermediară ţine din clipa în care va începe omul să
iasă din starea de răpire prin vis şi-până va ajunge la trezire, căci
unii până să se trezească bine, să revină întru sine, trec şi 5 şi 10 şi
15 şi 20 de minute. Trebuie ca omul să-şi revină imediat spunând „slavă
Ţie, Doamne, slavă Ţie!”, să îl slăvească şi să îi mulţumească lui
Hristos pentru faptul că s-a sculat sănătos şi viu şi întreg la trup,
având neafectate puterile raţionale, şi percepe mediul în care este şi
cine este şi ce se întâmplă cu sine, are şi memorie bună, căci printr-o
privire imediat ne dăm seama dacă mintea noastră este la locul ei, nu am
pierdut-o, nici pe ea, nici memoria.
Căci unii oameni se trezesc şi sunt altfel; unul păţeşte atac cerebral,
altul îşi pierde memoria. Aceste stări au afectat pe mulţi în ultimii
ani, în special pe cei tineri. Este o intervenţie ce o îngăduie Hristos
pentru a se smeri omul şi cei din jurul lui. Pentru a nu crede omul că
poate controla toate; suntem tineri, sănătoşi, nu ne lipseşte nimic.
Iată că se trezeşte omul şi nu este la fel ca înainte de somn, ba chiar
unii mor în somn, au moarte neaşteptată.
De aceea, repet, este minune mare să se trezească omul din somn şi să
fie ca înainte de somn, deci a avut somn bun, iar acum are starea
necesară duhovnicească şi începe rugăciunea imediat ca un mecanism bine
reglat, şi cu gura şi cu mintea. Atunci toate lucrurile sunt puse pe
drumul cel bun. Este valorificat timpul, este transformat în aur, în
nestricăciune prin rugăciunea neîncetată. Intră timpul istoric în
veşnicie. Acest element trecător, acest tic-tac, ceasurile, zilele,
clipele ce trec şi se pierd, în realitate nici nu pleacă, nici nu se
pierd. Sunt mutate. Noi vom da socoteală şi pentru aceste ceasuri, şi
pentru aceste clipe şi pentru cuvintele spuse şi cu gura şi lăuntric.
Aşa ne explică Sfinţii Părinţi: vom da socoteală lui Hristos pentru
fiecare cuvânt al nostru. Pentru cuvântul viu, cuvântul de pocăinţă,
pentru cuvântul de slăvire, pentru cuvântul ortodox. Închipuiţi-vă ce
socoteală vom da pentru cuvintele păcatului şi pentru fiecare lucrare şi
gând păcătos. Acolo vom vedea ce se va întâmpla. Unii pleacă într-acolo
nepregătiţi, cu cecuri de miliarde aici, alţii pleacă de pe pământ
pentru cer fiindcă au acolo depuneri şi depozite, în Împărăţia
Cerurilor, la Sfânta Masă cea de sus, prin atâtea rugăciuni, lacrimi şi
nevoinţe ce au făcut în timpul vieţii. Aceştia din urmă sunt negustorii
cei buni. Aşa a spus Maica Domnului. Deşi era totdeauna tăcută,
Preasfânta Maică ne-a lăsat totuşi o învăţătură despre viaţa aceasta,
spusă sub forma unei parabole: „Se aseamănă viaţa cu o negustorie, iar
omul cu un negustor, precum; spunea şi Fiul meu, iar fericit şi întreit
fericit este omul care va negustori bine timpul”.
Aceasta este o temă ce ne preocupă foarte mult: Cum să valorificăm
timpul, cum să îl ducem în veşnicie? Valorificând ceva mic şi trecător
vom găsi veşnicia cea fără margini, o veşnicie pregătită prin aceste
rugăciuni, puţine în comparaţie cu ceea ce putem dobândi. Iar pentru
faptul că Sfinţii Părinţi au încercat toate cele duhovniceşti, am văzut
din experienţa lor că orice lucru duhovnicesc pe care îl vom încerca va
fi bun şi folositor, însă nu în măsura în care este valorificat timpul
acordat rugăciunii lui Iisus. Iar aceasta vreau să o subliniez în mod
special.
Părinţii insistă asupra faptului că timpul cheltuit, pentru a spune
neîncetat rugăciunea minţii este cel mai de preţ dintre toate celelalte
ceasuri acordate altor lucruri din viaţa duhovnicească. Pentru acest
timp ne este dator Cerul. Pentru toate celelalte, noi suntem datornicii,
pentru acest timp însă, când noi îl cheltuim spunând rugăciunea
neîncetată a minţii, bineînţeles în; mod plăcut lui Dumnezeu, în mod
firesc, prin sentiment adânc de pocăinţă, cu lacrimi, datornicul este
Hristos şi Preasfânta Născătoare.
Totuşi, până când omul ajunge să atingă această măsură a rugăciunii,
măcar să repete, chiar şi papagaliceşte, ca un mic mecanism, spunând
rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase miluieşte-mă!”, deoarece obişnuinţa
aceasta ajută mult şi provoacă pagubă doar demonului. Probabil nici nu
percepem ce se întâmplă în jurul nostru, înlăuntrul nostru, în lumea
ceasta, dar diavolul percepe foarte bine. Avem de a face cu un vrăjmaş
deosebit de născocitor de rele şi care le înţelege pe toate perfect. Nu
trebuie să înveţe carte, le ştie, le înţelege şi imediat intervine. La
fiece „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, spus cum se cuvine,
explodează ca o bombă atomică. Ne închipuim câte bombe atomice, în duh,
explodează în inima lui neagră. Toate aceste lucrări ce sunt în Duhul
Sfânt, pricinuiesc reacţia de împotrivire la lucrarea duhovnicească.
Dacă îl lovim ne va lovi. Şi un câine dacă-l loveşti te atacă chiar dacă
este dintre cei casnici. Este firesc războiul şi nu este ciudat, ba
chiar are şi cele mai incredibile forme ale războiului.
Într-o după amiază, înainte de a bate clopotul pentru vecernie, mi-a
dat telefon mama unei fete şi mi-a spus: „Fiica mea e în primejdie de
moarte, vă rog faceţi degrabă rugăciune! Moare! Moare! Moare!”. Şi ce
avea acea fată? Acea fată era un copil duhovnicesc, avusese o experienţă
duhovnicească fără precedent, şi ca dimensiuni, şi pentru că i se
întâmpla prima oară. Fiindcă avusesem asemenea experienţe şi întâlnisem
şi la alţi părinţi, i-am dat sfaturile potrivite şi a revenit la viaţă.
îngheţase sărmana. Tatăl ei şi fratele mai mare lipseau, iar mama şi
fiica avuseseră simţământul tăcerii de moarte, din pricina fricii; fata
experia exact sentimentul ieşirii sufletului.
Pur şi simplu este o experiere a unui sentiment, cum ne vom simţi în
ceasul morţii. Cred că fata erai aşa de curată şi de neprihănită, încât
Dumnezeu i-a dat o pregustare, o dulceaţă spirituală. Acum trăieşte,
este bine, dar în clipa aceea ajunsese într-o stare de nemişcare vecină
cu moartea. Sunt lucruri înfricoşătoare ce se întâmplă oamenilor...
Probabil că Hristos, pentru a ne înţelepţi şi pentru a ne îmbogăţi cu
experienţe spirituale, ne dă şi asemenea palme, asemenea intervenţii
pedagogice. Sunt nişte scuturări din partea lui Dumnezeu pentru propria
noastră îmbogăţire duhovnicească. Căci unde duc acestea? Dacă acceptăm,
ele duc la încununare spirituală şi Domnul este Cel Care ne răsplăteşte
şi ne dă medalia duhovnicească.
Să nu uităm că pâinea; pentru a deveni pâine dulce şi binecuvântată,
trebuie să se coacă bine. Nici azimă să nu fie, nici crudă, dar nici să
se facă precum cărbunele. Va trebui să ajungă în acea stare în care este
folositoare, sănătoasă şi pricinuieşte bucurie când o mâncăm. La fel şi
în cele duhovniceşti, trupul şi sufletul cu structura lor lăuntrică
trebuie să se coacă bine. De aceea numim pe Hristos învăţător şi
Pedagog, iar lecţiile Sale sunt pedagogii divine pentru noi. În orice
clipă, acolo unde nu se aşteaptă nimeni, Domnul intervine atât de
puternic şi de surprinzător. Dar şi după o înştiinţare, iarăşi ne
surprinde Hristos şi trebuie să fim pregătiţi. De aceea ne-a şi spus:
„Privegheaţi..., iarăşi zic vouă, privegheaţi”; o repetă.
Când va veni Mirele sufletului nostru, să nu urmăm fecioarelor celor
neînţelepte, iar când vom auzi Mea voce să avem untdelemnul
discernământului şi untdelemnul trezviei, ca să ungem sufletele noastre!
Căci după aceea nu vom mai putea fi miluiţi, dacă nu am uns fiu acele
daruri mai înainte sufletele noastre. Când vor seca toate izvoarele
milostivirii şi ale lacrimilor, atunci, după moarte, nu vom mai putea
lăcrima, nu vom mai avea trup pentru a avea şi lacrimi. Sufletul nici el
nu poate lăcrima fără ochii trupeşti. Toate le controlează sujetul prin
trup. De aceea şi fericiţii Părinţi insistă să cultivăm această
rugăciune a minţii şi să cheltuim cât de mult timp este cu putinţă
pentru pomenirea binecuvântatului şi a preadoritului nume al lui
Hristos.
Întrebare:
Un aspect foarte sensibil şi subţire al rugăciunii minţii, al acestei
nevoinţe a minţii, care pe toţi ne încurcă şi ne îngreunează în timpul
rugăciunii în sine, este concentrarea minţii în ceasul în care ne facem
canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet
încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înţeleaptă: „Trebuie să ne
îngrijim de propria minte, să nu o lăsăm să vagabondeze”. Iar lucrul
acesta este foarte serios şi foarte important. Căci atunci când ne facem
canonul şi facem rugăciunea minţii cu metanierul în mână şi suntem
sorbiţi de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se
împrăştie, să se ducă încolo şi-ncoace. Precum a spus şi părintele
Efrem, mintea „vagabondează” în ceasul acela. Aceasta este o. observaţie
plină de înţelepciune.
Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în
cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece.
Este lucru sensibil şi greu de realizat, deoarece este vorba de minte.
Poate să vrea omul, dar starea minţii este o stare pe care omul nu prea
poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta şi-l închid în
cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică
nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie
de o pre-lucrare şi, fireşte, lucrare sistematică, ascetică, pentru a
putea fi închisă şi dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un avvă:
„mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăştie mintea, ci
acolo, Doamne, Iisuse Hristoase miluieşte-mă!, acolo, neîncetat, şi aşa
să comunici cu Hristos şi să spui: să mă miluiască!”. Greutatea vine din
faptul că mintea se împrăştie. Deci, aici aş dori să îmi răspundeţi:
Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine?
Răspuns:
Să vă dau un exemplu de vagabondaj al minţii în ceasul rugăciunii. Un
pustnic spunea rugăciunea minţii şi s-au adunat demonii şi îl atacau,
iar pustnicul zise: „duceţi-vă dracilor!”, aşa, brusc şi cu voce tare. A
spus aceste cuvinte fără să aibă ispită concretă, a mai zis şi o
înjurătură şi au plecat. Atunci a înţeles înşelarea din partea
vrăjmaşului. A aşteptat vrăjmaşul să îl facă să cadă, să spună vorba
păcătoasă, iar după aceasta nu a plecat fiindcă s-a temut de o
înjurătură, ci i-a zis: „Acum când ai devenit vagabond, nu mai e nevoie
să te; războiesc, doar vroiam să te fac să-ţi pierzi răbdarea.” Adică,
după aceasta îşi va controla greu mintea.
Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii.
Înduri orice fără să crâcneşti! Sentimentul păcătoşeniei, simţământul,
în primul rând, al atotprezenţei lui Hristos, estea împreună nasc o
frică curată, divină, nu nega-uvă, ceva ce te încremeneşte, iar mintea o
lipeşte de mamele pomenit. Acolo este reuşita noastră, toată arta
icestei situaţii. Această frică divină curată adună, fiin-ică mintea a
devenit deja o mie de bucăţi. Câte patimi tvem, atâtea cugete ce se
învârtesc neîncetat în jurul ninţii. Câte gânduri avem, imaginăm ce
gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după nişte criterii
serioase şi facem o ierarhizare, vom vedea de câţi demoni am fost
războiţi şi câte cugete străine am avut şi câte compromisuri
duhovniceşti am făcut în numai 24 de ore.
Frica de Dumnezeu cea curată este ca un pol ce atrage ca un magnet
foarte puternic şi adună bucăţile sparte ale minţii, cele împrăştiate
peste tot, cele care fac zboruri necontrolate, cele care sunt ca nişte
fii risipitori aflaţi în beciurile adânci şi în murdăriile nelegiuirii,
nu numai ale murdăriei trupeşti, dar şi ale oricărui fel de murdărie, în
primul rând al egoismului şi al trufiei. Căci acestea două din urmă
nasc cea mai mare mizerie în suflet, nu în trup. Mizeria începe de la
mândria minţii noastre, de la mândria sufletului: „nu sunt ca acela, ca
mine nu există altul, niciodată nu va mai fi cineva ca mine, simt unic,
simt irepetabil, sunt... sunt...”. Iar într-un final omul ce gândeşte
aşa, poate chiar să se demonizeze, şi atunci vom vedea cine este cu
adevărat... Impresionant e faptul că, deşi a spus o înjurătură, chiar
care îl trimitea la diavol, nu a fugit diavolul, dar când a spus un alt
cuvânt, atunci a fugit. În timpul acela mintea ascetului vagabonda. Ca
urmare, duşmanul neamului omenesc vrea să audă aceste cuvinte urâte şi
de ruşine, trupeşti şi pline de împătimire. Îi plac, deoarece ele sunt
de fapt consimţiri, compromisuri ale sufletului, sunt drepturi cele le
acordă sufletul diavolului, de a avea acces înlăuntrul său, iar dreptul
acesta ţine timp îndelungat.
Cum are cineva să zicem un „travel card” valabil o lună, un an, iar în
tot acest interval poate călători cu uşurinţă, sau să îi fie toate
serviciile înainte plătite, sau micşorate, oferte cunoscute în zilele
noastre; aşa este şi dreptul diavolului de a intra în sufletul omului.
Are deci dreptul să intre şi să iasă în raţiune şi să o clatine
bine-bine. Cum ţinem în mână lingura şi amestecăm bine-bine mâncarea
pentru a se găti cum trebuie? Are demonul o autoritate ce i s-a acordat
de către noi înşine după cădere, să intre adică în mintea noastră, în
raţiunea noastră şi să o dea peste cap, să o facă ping-pong, să o
dizolve cu totul. Şi numai cu amintirea morţii, numai cu sentimentul
păcătoşeniei, numai cu sentimentul adânc de frică de Dumnezeu, bucăţile
minţii depărtate şi împrăştiate sunt atrase, sunt reunite. Şi precum se
apropie între ele, omul devine mai implu. Va deveni în final într-un
cuget; trebuie să ajungem să avem un unic cuget, nu există altă cale.
Sfinţii Părinţi au folosit şi numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
spunând de nenumărate ori numele acesteia, îngenunchiaţi, cu mâinile
întinse în stare de extaz, de implorare, cu capul lipit de pământ,
precum vameşul din parabolă, şi strigând din adâncuri. Au folosit
poziţii ale trupului, moduri de rugăciune, până au atras Harul
dumnezeiesc din belşug, să miluiască Hristos, să fugă lupii fioroşi ai
cugetelor. Unele cugete sunt atât de obraznice, atât de îspreţuitoare,
atât de neruşinate, încât nu se împiedică de nici o rugăciune. Omul
trebuie să se facă bucăţi, în sensul ostenelii fizice, al nevoinţelor
trupeşti, pentru a alunga acel cuget potrivnic. Există cugete trupeşti,
precum şi cugete ce provin din mânie şi din egoism, ce sunt atât de
insistente şi încăpăţânate, încât nu pleacă dacă omul nu se smereşte cu
adevărat.
Îmi spunea un monah: „chiar dacă m-am smerit, vrăjmaşul nu pleacă...”
Vrăjmaşul este viclean, nu şi fraier. El percepe faptul că nu te-ai
smerit încă cu adevărat. Nu poate nici un om să îl păcălească. Se vede,
însă, faptul că mulţi oameni au o percepţie infimă sau copilăroasă,
simplistă a lucrurilor. Să nu uităm că vrăjmaşul neamului omenesc nu a
fost un simplu înger, arhanghel sau întâistătător, ci a fost învăţător
al îngerilor. Iar cunoştinţa sa nu a anulat-o nimeni, ci doar s-a
micşorat. Rămâne însă cunoştinţă. Iar îngerii ştiu că au de a face cu un
potrivnic deosebit de mare şi puternic. Însă ei sunt plini de puterea
Duhului; Sfânt şi de aceea îi depăşesc în tărie, fără îndoială, pe
demoni. Dacă s-ar lupta unul către unul, fără prezenţa Duhului Sfânt,
diavolul ar ieşi biruitor, fiindcă este mai puternic din pricina
cunoştinţei ce deţine. Sunt de aceeaşi vârstă, dar din pricina
cunoaşterii, diavolul este superior, deţine unele taine, dar le
foloseşte în sens invers, nu vrea să folosească corect ceea ce cunoaşte.
De aceea trebuie să reţinem că avem de a face cu un vrăjmaş ce s-a
specializat în lucrarea de a convinge cugetul omului, de a-l amăgi,
pentru a se ocupa cu tot ce este lumesc şi păcătos şi pentru a nu se
aduna, a nu se concentra. Căci tot ceea ce este lumesc, pământesc are
însuşirea de a se împrăştia, de a se îndepărta de sursa naturală; astfel
şi părţile minţii se îndepărtează enorm de însăşi mintea omului. Toate
acestea din pricina păcatului primordial. Fiece cuget ce nu se adună,
îndepărtează şi mai mult părţile minţii, împiedicând unitatea minţii şi
unirea ei cu Hristos. Iar acest lucru nu aduce nici mântuirea, nici
pocăinţa. Nu este interesat diavolul să ştie, să afle sau să înveţe
cutare sau cutare... Nici nu îl va invidia pe om, nici nu se va mai
ocupa de el. Printr-o singură privire aruncată de la distanţă, înţelege
ce se întâmplă cu omul.
Însă, cum percepe că omul a tras învăţătura şi încearcă să adune cele
sparte, cele împrăştiate, să adune cele făcute mii de bucăţi ale minţii
sale, şi să le facă un tot unitar, un cuget în numele lui Hristos,
atunci diavolul sună adunarea generală. N-are de gând să cedeze nici un
strop. Are o nemărginită răbdare şi mii de ani să ne războiască. Nu va
da înapoi, nici nu va obosi. Însă Hristos, fiindcă este atât de bun şi
văzând nepocăinţa omului, de multe ori opreşte firul vieţii, şi moartea
însăşi devine o expresie a milostivirii pentru noi toţi, căci ni se ia
posibilitatea de a mai păcătui şi este oprită păcătuirea. Găci, dacă
omul ar mai fi trăit şi stăruit în păcat, s-ar fi dus în adâncurile
iadului.
După moarte omul nu mai poate păcătui; nici chiar cel mai mare păcătos.
Pe de altă parte, nu poate face nici vreo lucrare a binelui, din moment
ce a plecat din viaţa aceasta. Doar dacă a lăsat moştenire şi testament
spiritual, precum Sfinţii Părinţi au lăsat lucrările lor duhovniceşti
şi petrecerea lor sfântă. Ce loc special trebuie să aibă Sfinţii
Părinţi!
Sfinţii au loc de frunte în împărăţia Cerurilor prin lucrările lor
teologice, prin minunile lor, prin pilda vieţilor, şi pentru că şi noi
ne mântuim prin acestea. Au loc de frunte chiar şi până la Judecata
finală. Căci prin ceea ce au lăsat se mântuiesc mulţi. Şi totuşi nu fac o
anumită lucrare a binelui doar prin trupul lor. Ei au lăsat testament
duhovnicesc.
Există însă şi fenomenul invers: câţi actori, cântăreţi şi imorali, şi
stricaţi sufleteşte, şi satanişti au plecat din viaţa aceasta şi au
lăsat moşteniri precum videocasete, reviste, lucrări scrise pline de
stricăciune, atât de mizerabile, de amăgitoare şi de satanice. Toate
sufletele ce văd aceste lucruri se prind de ele şi păcătuiesc iară şi
iară. Ce iad îi aşteaptă pe autorii morali ai acestor lucruri murdare şi
pline de viclenie? Au murit, iar sufletele lor nu îşi găsesc încă
liniştea în iad. Se scufundă şi mai mult deoarece păcatul lor este un
act ontologic. Nu există în sine păcatul, dar ca faptă, ca act
înfăptuit, trăieşte în veac. Este ca un monstru ce nu exista, dar brusc
există din alunecarea şi neascultarea omului şi devine ca un balaur ce
încearcă să-i mănânce pe toţi. Nu scapă nimeni de balaurul acesta al
păcatului, doar dacă se va pocăi şi va decapita dintr-o dată balaurul.
Noi avem în mână secera; avem sabia Duhului Sfânt, nu doar să biruim,
nu doar să tăiem capul ba laurului, ci să alungăm definitiv păcatul prin
uşile pocăinţei. Nu doar prin lucrarea spovedaniei, ci prin pocăinţă.
Spovedanie este să mărturisesc păcatele, dar aici este vorba de pocăinţă
– metanoia – ceea ce înseamnă schimbare, adică să nu mai fac păcatul
din nou, niciodată; se întâmplă să nu pot să o aplic de câte ori dau
făgăduinţa, chiar dacă o dau cu jurământ (jurământul trebuie ocolit de
creştini). Aceasta, din pricină că nimeni nu a pătimit destul şi nu a
simţit destulă durere pentru păcatul făcut şi pentru păcatul ce îl va
face. Din moment ce nu a durut, omul făgăduieşte cu uşurinţă şi uneori
zâmbind... Zice: „am făcut păcatul cutare şi păcatul cutare...” şi
zâmbeşte! Este ca şi cum am povesti despre păcatele celorlalţi. Mu
suferă inima, nu a suferit nici mai devreme. Ca urmare, vrea nu vrea
omul acela va păcătui din nou. Probabil şi mai rău va face, căci după
mărturisirea păcatelor la spovedanie, omul este atacat şi mai mult de
cugetele viclene.
Astfel, Părinţii insistă asupra faptului că amintirea morţii,
sentimentul păcătoşeniei personale, dar în primul rând acest sentiment
curat al fricii de Dumnezeu, izvor adevărat al filosofiei dumnezeieşti,
va aduna şi va ţine mintea însăşi adunată. Iar pe de altă parte
rugăciunea minţii va începe să înalţe mintea în numele lui Hristos şi să
o unească cu Însuşi Hristos. Iar doxologia şi mulţumirea pentru toate,
fie triste, fie plăcute sufletului, vor conduce iarăşi şi iarăşi harul
înlăuntrul minții. Vedem că mintea noastră cea rătăcitoare, oaia aceasta
pierdută, fiul acesta risipitor, mintea noastră, adică, aleargă,
rătăceşte, şi unde nu se plimbă, şi în trecut şi în prezent şi în
viitor... Cercetează totul în toate direcţiile, vrând să creadă că le
înţelege pe toate şi le interpretează pe toate, dar, din păcate,
lucrurile nu stau deloc precum vedem şi precum credem noi despre noi şi
despre ceilalţi.
Este o taină foarte mare aproapele ce nu o înţelegem, şi nu înţelegem
nici propriul sine, fără ajutorul Duhului Sfânt. Pe noi ne va înţelege
aproapele? Doar Hristos ne poate înţelege. Singurul cunoscător al
inimilor, singurul ziditor al inimilor... Nici îngerii nu ne pot
înţelege, nici demonii... Nici chiar Maica Sa, fără Duhul Sfânt. Nimeni.
Doar Hristos. De aceea „vorbăria” pe tema aceasta este lucrarea noastră
acum, este şi învăţătura tuturor Sfinţilor Părinţi.
Când se va afla omul singur în ceasul greutăţilor – căci mereu se va
afla omul într-o desăvârşită singurătate, în greutate fără de pereche,
cândva în timp, în ceasul pericolului— numele acesta, HRISTOS, este
singurul ce ne însoţeşte şi este împreună cu noi şi ne mângâie
ontologic, nu sentimental, ci cu adevărat existenţial, deoarece Hristos
nu este doar atotprezent, ci în primul rând este înlăuntrul nostru.
Această stare ce este înlăuntrul nostru, prin pomenirea numelui Său,
lucrează şi este trăită în noi.
(
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei,
Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 106-126)
