Luna lui Martie în ziua dintâi: pomenirea Preacuvioasei Mucenițe Evdochia samarineanca.

        Această Sfântă era din cetatea Iliopolis, samarineancă din Libanul Feniciei și a trăit prin veacul al III-lea, din naștere fiind necredincioasă și închinătoare la idoli. Și, fiind ea peste măsură de frumoasă și petrecându-și viața în desfrânare, pe mulți îi atrăgea la sine cu farmecul ei și, prin aceasta, strânsese multă avuție, încât, și în alte țări i se dusese vestea. A crezut, însă, mai târziu, în Hristos. Că, trecând prin cetatea aceea un pustnic, anume Ghermano, și acesta luându-și sălaș aproape de locuința Evdochiei, din rânduiala lui Dumnezeu, se întâmplă că ea auzea din casa ei, neîncetatele cântări, citiri și rugăciuni, pe care le făcea Sfântul, în odaia lui, cuvinte de suflet folositoare, de evlavie și întoarcere la Dumnezeu, cuvinte cum nu mai auzise ea niciodată. Și s-a cutremurat sufletul desfrânatei, cu deosebire atunci când a auzit cuvintele: "Vai vouă, bogaților !" Deci, luminându-se la cuget și scârbită de viața pe care o ducea, Evdochia a mers la omul lui Dumnezeu, rugându-l s-o învețe calea mântuirii. Și așa, învățând dreapta credință de la Sfântul Ghermano, iar Sfântul Botez primindu-l de la Sfântul Episcop Teodot, Evdochia și-a schimbat și viața. Ea a împărțit toată averea ei, cea multă, săracilor, dând slobozenie la toți robii și s-a dus într-o mânăstire, unde trăia în smerenie și în pocăință. Deci, ducându-se vestea de venirea ei la credința creștinilor și pârâtă fiind la împăratul Aurelian (270-275), acesta a poruncit să fie prinsă. Dar, atâta putere și atâtea semne minunate a săvârșit Sfânta Evdochia, încât împăratul însuși s-a îmblânzit față de dânsa. Murind însă Aurelian, Sfânta a fost prinsă din nou, pe vremea când Diogen era dregător în Iliopolis, și, fiind pusă la chinuri, Sfânta a dovedit atâta putere de răbdare, încât însuși dregătorul, zguduit, a pus-o în libertate. I s-a tăiat capul, însă, sub dregătorul Vichentie, urmașul lui Diogen, după ce a îndurat din nou cumplite și înspăimântătoare chinuri, pentru credință. Și astfel, Sfânta Evdochia, cea care în tinerețe fusese o desfrânată, s-a mutat la cer, dobândind cununa muceniciei, pentru Hristos, Dumnezeului nostru, slavă!

Întru această zi, pomenirea Sfintei Domnina, cea din Cir. 

      Aceasta s-a născut din părinți binecredincioşi și bogați. Și, dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu din tinerețe, în pustnicie și în celelalte grele pătimiri ale trupului petrecea. Că, făcându-și o colibă lângă grădina maicii sale, acolo viețuia, cu lacrimi necurmate, nu numai fața udându-și, ci și îmbrăcămintea ei, cea de păr, fiindcă niște haine ca acestea purta. Iar, la cântatul cocoșilor, intra în sfânta biserică, împreună cu toată mulțimea credincioșilor, și cântare de laudă aducea Stăpânului tuturor. Iar, ca hrană, avea linte muiată în apă. Și toată osteneala aceasta o răbda, măcar că era slabă la trup. Și, învelindu-se, cu totul, cu broboadă, n-a văzut nici ea fața cuiva, nici altul fața ei și vorbea, încet și fără meșteșug, cu cei ce se întâmpla. Deci, acestea petrecând ea ziua și noaptea, la preaiubitul său Mire Hristos s-a suit, prin faptele ei, cele lui Dumnezeu plăcute.

Întru această zi, cuvânt despre faptul cum Sfântul Epifanie a luat, cu meșteșug, de la Ioan, Episcopul Ierusalimului, argint și l-a împărțit, ca milostenie, la săraci și la scăpătaţi. 

      Oarecând a venit un diacon de la Ierusalim și a spus lui Epifanie, Episcopul Ciprului, cele despre Ioan, Episcopul Ierusalimului, că, adică, este iubitor de argint și banii, adunându-i, nu-i da celor ce sunt în nevoie. Și Ioan acesta locuise în mănăstirea marelui Ilarion, când Epifanie viețuise cu dânsul. Deci, Epifanie a scris epistolă lui Ioan să miluiască pe cei ce sunt la nevoie; dar Ioan nimic n-a făcut din cele scrise în epistolă. Și, nu după multă vreme, a zis Epifanie către mine: "Vino, dar, fiule, să mergem la Ierusalim și, închinându-ne, ne vom întoarce." Și, plecând din Cipru, am plutit cu corabia în Cezareea lui Filip și, de acolo, ne-am suit în Ierusalim. Deci, venind și rugându-ne, ne-am dus la Episcopie. Și a văzut Ioan pe Epifanie și s-a bucurat cu bucurie mare. Și a zis Epifanie lui Ioan: "Dă-mi mie, frate, o casă, pentru a petrece aici câteva zile." Și ne-a dat nouă prea bună locuință. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă, și bucate și băuturi scumpe și de multe feluri ne aducea nouă la masă, și, nici din acestea, săracii nu aveau parte. Deci, odată, a zis Epifanie către Ioan: "Dă-mi mie, o, părinte Ioan, argint cu împrumut, căci am să hrănesc pe niște bărbați ciprioți. Să mă fălesc, zicea, înaintea acestora, cu argintul tău. Cele preabune din casa ta dă-le, dar, robului tău spre slava ta și voi fi lăudat pentru lucrurile tale. Numai ține minte tot ceea ce îmi dai, ca să ți le întorc pe urmă". Și a adus Ioan, înaintea lui Epifanie, mult argint. Și a zis Epifanie către Ioan: "Mai este la tine și alt argint spre păstrare, părinte?" Și a zis Ioan către Epifanie: "Destul îți este ție acum acesta, pentru trebuința ta, părinte." Și a zis Epifanie către Ioan: "Adu-l și pe acela, părinte, ca să fim de mirare la oaspeți." Iar el, aducând și pe celălalt, a zis Epifanie către Ioan: "Dă-mi mie tot ceea ce face faimă, celor slobozi." Și a zis Ioan către Epifanie: "Toate cele ce desfată pe oamenii tăi, primește-le și fă plăcere celor pe care îi ospătezi." Și Epifanie, luând argintul, greu ca la o mie cinci sute de livre, am mers în casa cea dată nouă de către Ioan, unde eram găzduiți. Și era un oarecare cumpărător de argint, cu numele Asterie, care venise de la Roma la Ierusalim, pentru neguțătorie. Pe acesta, chemându-l și arătându-i argintul și tocmindu-se și făcând târg cu dânsul Epifanie, i l-a vândut lui, luând pe la dânsul aur. Și Epifanie, luând aurul, noaptea și ziua, îl împărțea celor ce erau în nevoie. Și trecând câteva zile, a zis Ioan către Epifanie: "Dă-mi mie argintul, pe care l-am dat ție împrumut." Și a zis Epifanie către Ioan: "Îngăduie-mă puțin, frate, că am să hrănesc pe oaspeți și toate ți le voi da." Deci, trecând alte câteva zile, a zis Ioan către Epifanie, pe când stam noi în biserică, unde este Lemnul cel mântuitor: "Și acum, zic ție, dă-mi mie argintul, pe care ți l-am împrumutat." Deci, Epifanie a zis lui Ioan cu liniște: "Ți-am spus ție, părinte, că ți-l voi da." Deci, Ioan, de multă mânie umplându-se, l-a apucat și l-a ținut de rasă pe Epifanie și a zis către dânsul: "Nu vei ieși, nu vei sta, nu vei fi în pace, până nu-mi vei da mie argintul, pe care l-ai luat de la mine, făcătorule de nedreptate, Epifanie. Dă Bisericii cele ale Bisericii." Pentru toate acestea nu s-a tulburat Epifanie. Ci, era aceeași liniște într-însul. Și a petrecut Ioan vreme de două ceasuri, ținând și ocărând pe Epifanie. Și toți cei care erau de față nu mai puteau asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci, Epifanie, deloc mâhnindu-se, a suflat în fața lui Ioan și, îndată, acesta a orbit și frică a căzut peste toți cei ce stăteau de față. Deci, a căzut Ioan înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu, ca iarăși să vadă. Iar acesta i-a zis: "Du-te și închină-te cinstitei Cruci și îți va da ție ceea ce ceri." Dar el sta neclintit, rugându-se lui Epifanie. Și, învăţându-l, Epifanie și-a pus pe dânsul mâna sa și s-a deschis atunci ochiul lui cel drept. Deci, îl ruga Ioan și pentru ochiul său cel stâng. Şi a zis Epifanie către Ioan: "Nu este al meu, fiule, lucrul acesta, că, Dumnezeu l-a închis, Dumnezeu l-a deschis. Și a făcut aceasta după cum a voit, ca să ne înţelepţim." Iar Ioan, după ce a fost pedepsit și certat de Cel Drept, s-a făcut cuvios întru toate, și milostiv pentru săraci și lipsiți. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt despre 
cum se cade să fie învățătorul. 

      Mai întâi voi povesti cele spuse de marele Ioan Gură de Aur, care, multora le-a fost de folos. Că, zice, mare la suflet se cade a fi învățătorul, iar mândru, cu bărbăție, iar nu aspru și sălbatic, blând, dar nu în chipul robului, smerit cugetător, iar nu prefăcut în smerit cugetător, slobod de patimi, iar nu pătimaș. Precum însuși Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "În tot chipul se cade să fie învățătorul și păstorul. Că nu este trebuință și nici se cade numai cu un chip a face și a se purta cu cei ce sunt sub stăpânirea lui. De vreme ce nici doctorii nu învață să folosească numai o singură doctorie la toți cei bolnavi, nici cârmaciul nu știe numai o singură cale în lupta cu vânturile. Deci, se cade să fie învățătorul străin și înstrăinat de slava deșartă, depărtat de mândrie și să nu primească mită și îmbunări, nebiruindu-se de pântece, nici de mânie, cuprinzându-se. Ci se cade să fie îndelung răbdător și blând din toată puterea, smerit cugetător și milostiv, ales, dăruitor și iubitor de suflete, cinstit și învățător, neînălţat, apropiat, stăpânitor, tuturor folositor, neprimind plată, încercat și smerit, nerobit, vesel și lin, ca lesne să lupte și să biruiască. Iar de lipsa de măsură a tuturor răutăților, să se ferească și liber să fie. Nici întru asprime ațâțându-se, nici în stare de rob căzând, ci spre cei buni smerit se cuvine a fi, iar spre cei sălbatici, stăpân, de vreme ce unii socotesc că blândeţile sunt o faptă bună, iar alții, bărbăția cea aspră. Deci, spre aceia, de trebuință este a se purta cu smerenie, iar, spre aceștia cu bărbăție, pentru că aceasta stinge îngâmfarea cea din sălbăticie și folosește tuturor, chemându-i la smerita cugetare." Acest lucru arătându-l, marele Vasilie zice: "Fiindcă înțeleptul Solomon a zis, că este vreme pentru tot lucrul, apoi, se cade a ști, că, este vreme și de smerenie și de stăpânire și de mustrare și de mângâiere și de cruțare și de îndrăznire, și de bunătate și de asprime, adică, pentru tot lucrul. Că uneori se cade a arăta smerenie și a-i numi pe toți fii, întru smerenie, după glasul Domnului, iar alteori, când ar cere trebuința, a lua și a arăta stăpânirea, pe care a dat-o Domnul, spre zidire, iar nu spre risipire. Și, în vremea mângâierii, se cade a arăta bunătate, iar în vremea asprimii, a arăta râvnă spre fiecare. Asemenea, i se cade a lua hotărâre dreaptă după pravilă." Încă și de Dumnezeu purtătorul Isidor, ucenicul fericitului Ioan Gură de Aur, zice: "Se cade cârmuitorului să fie și bun, dar și înfricoșător, ca cei ce fac bine să îndrăznească, iar cei ce greșesc să nu se lenevească. Pentru că, una fără alta, mai curând lipsă de stăpânire, decât stăpânire este. Că de ar fi fost toți supuși și iubitori de fapte bune, atunci numai de bunătate ar fi fost trebuință. Sau de ar fi fost toți iubitori de păcate atunci, numai frică le-ar fi trebuit. Iar de vreme ce așa, era rânduit, ca să fie, între cei păstoriți, și buni și răi, cu dreptate este, dar, ca pe amândouă acestea să le obișnuiască învățătorul și înainte-stătătorul. Ca bunătatea să întărească pe cei buni și întregi la minte, iar frica să taie, deodată, răutatea celor ce greșesc. Deci, dar, acestea și cele asemenea cu acestea, necunoscându-le vrăjmașii dumnezeiescului Ioan, dobitocește și cu necunoștință îl urau pe el, și-l socoteau ca pe un om mânios. Deci, de poftește cineva episcopie, bun lucru dorește, însă i se cade lui să fie și bun și aspru, ca învățătura cea de la Sfinții Părinți să nu se ocărască, ci, mai mult, fără primejdie și lăudată să fie, Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea !

Luna februarie in 29 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian (+439).

    Sfantul Ioan Cassian s-a nascut in Dobrogea, prin anul 360. Inca din frageda tinerete s-a facut monah intr-o manastire din Betleem si, avand deosebita istetime a mintii si multa osardie spre intelepciune si spre dumnezeiestile carti, a strabatut, mai intai, toata elineasca filosofie si a cunoscut desavarsit, pe cat se poate, si tainele dumnezeiestii credinte. Totodata si-a infrumusetat si viata sa cu fecioria, curatia, bunul obicei si toata fapta buna, agonisindu-si astfel o minunata filosofie a vietii.

    Deci, auzind el de viata inalta a pustnicilor, care traiau in pustietatile Egiptului, a avut o mare dorinta sa-i vada si, primind ingaduinta, a plecat pe la anul 385, impreuna cu un bun prieten al sau, Gherman, si a vizitat patria anahoretilor, Egiptul. Acolo, a intrat indata intr-o manastire din pustia Schitiei si s-a dat pe sine la ascultare si la toata monahiceasca osteneala, indeletnicindu-se cu viata cea aspra a nevointelor si a postirilor pustnicesti. Si, la dreapta socoteala venind, s-a departat la loc pustiu, la liniste; si a petrecut asa, nu putina vreme, deprinzandu-se intru cunoasterea ispitelor si luptandu-se cu toate nevoile.

    Voind apoi sa traga si mai mult folos de la sfintii parinti ai pustiei, a iesit din acea liniste si a strabatut, in doua randuri, impreuna cu fratele Gherman, locurile si oamenii cei mai de seama din pustietatile Egiptului: Schitul, Tebaida, Nitria s.a. Calatoriile lor tineau pana aproape de sapte ani fiecare. Au putut intreba si aduna astfel cuvinte, marturisiri, descoperiri fara pereche, din viata celor mai mari oameni induhoviciti, din vremea aceea, avand tot timpul de trebuinta.

    Prin anul 400, s-au dus amandoi la Constantinopol, unde au ascultat cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur si unde Sfantul Cassian a fost sfintit ca diacon, de insusi dumnezeiescul patriarh, si a fost folosit, o vreme, pentru slujirea Bisericii din Constantinopol. Pe la 405, cei doi prieteni se aflau la Roma, intru apararea Sfantului Ioan Gura de Aur, patriarhul Constantinopolului, care, in anul 404, fusese surghiunit, a doua oara, la Comane, unde a si murit.

    Pe la anul 415, il gasim pe Sfantul Cassian preot, statornici la Marsilia, unde a intemeiat doua manastiri, una pentru barbati si alta pentru femei. Tot aici, la cererea unor episcopi din Galia, Sfantul Cassian a scris doua carti. Cea dintai carte a lui Cassian: Asezamintele vietii de obste a calugarilor, priveste mai mult viata cea dinafara a calugarilor si curatirea lor de patimi, iar, a doua carte, Convorbiri cu parintii pustiei, priveste cu deosebire viata launtrica a monahilor: gandul neincetat la Dumnezeu si lupta oamenilor pentru indumnezeirea lor, scopul vietii crestinesti.

    Si asa, acest minunat barbat, ani multi vietuind si lasand monahilor mult folos cu scrierile sale, s-a dus la vesnicele locasuri, punte facandu-se intre Rasaritul si Apusul crestinatatii. Dumnezeului nostru, slava!
 



Intru aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan, ce s-a numit Versanufie (sec. V).     Cuviosul Ioan era de neam din Palestina si, cand s-a botezat, avea optsprezece ani si a luat chipul monahicesc si in pustniceasca viata s-a deprins, apoi, pentru multele lui fapte bune a fost pus arhiepiscop in Damasc. Si petrecand catava vreme in arhiereasca treapta si socotind ca si-a pierdut folosul vietii monahicesti, Cuviosul a lasat episcopia si, tainuindu-se de toti, a iesit de acolo si a mers in Alexandria, numindu-se pe sine Versanufie, ca sa nu fie stiut de nimeni. Iar din Alexandria, s-a dus la muntele Nitriei, ca un biet sarman si s-a inchinat egumenului, rugandu-se sa-l primeasca pe el la slujirea batranilor. Iar acesta, primindu-l, i-a dat lui imbracaminte monahiceasca si slujea el fratilor, in toate zilele, iar noaptea, fara de somn, o petrecea la rugaciune. Iar dupa Utrenie, luand de la toate chiliile cofele si urcioarele, se ducea la rau si, luand apa, le aducea si punea vasele langa chilia fiecarui batran.

    Si era acolo un monah, neintreg la minte, care multe suparari facea Sfantului, cu porecliri de ocara, numindu-l pe el si cu laturi udandu-l. Ba, din indemnarea diavolului, i-a spart peretele chiliei si slobozea tot felul de necuratii pe rogojina lui, incat totdeauna era acolo murdarie. De aceasta instiintandu-se, egumenul a chemat pe acel frate si voia sa-l pedepseasca pe el. Si, cazand Varsanufie la picioarele egumenului, cu lacrimi le uda, luand pricina asupra sa si zicand "Eu ma impotrivesc fratelui si-l pornesc pe el spre manie, deci, iarta-l pe el, pentru Domnul". Si asa l-a izbavit pe fratele de pedeapsa.

    Dupa aceasta, a fost cunoscut de Cuviosul Teodor al Nitriei si, lasand muntele a fugit in Egipt si acolo a luat darul inaintevederii, cat si gandurile omenesti le stia si a slobozit Biserica de eretici. Si multe carti de suflet folositoare scriind, a adormit cu pace, intru Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu tatal si cu Sfantul Duh se cuvine cinste si slava in veci. Amin.
 



Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Grigorie Dialogul, despre slujirea cuvantului.     Zis-a Sfantul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decat rugaciunea este propovaduirea cuvantului, adica a ajuta pe cuvantul invataturii, ca, a intoarce pe pacatosi la pocainta, mai mult este, decat a invia un mort. Ca intru inviere se scoala trupul si iarasi moare, iar intru pocainta se scoala sufletul, care vietuieste in veci. Dar, inca si din Evanghelie poti cunoaste cu adevarat grairea aceasta. Ca, iata, a inviata Dumnezeu pe Lazar trupeste, dar Scriptura nu ne spune ce a facut trupul inviat al lui Lazar. Insa, a inviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; si cate n-a facut sufletul lui Pavel! A facut puteri multe cu invataturile sale."
 



Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian, despre dreapta socoteala si despre marturisire.     Calatorind pe la sfintii parinti cei din Schit, am mers si la ava Moise, barbat inalt la fapta buna si la cele dumnezeiesti intelept. Si, apropiindu-ne, dupa oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am intrebat pe dansul: "Cum se cuvine a face marturisirea gandurilor. Ca, de multe ori pricina de rusine este si acoperamant de vatamatoare evlavie obisnuieste a ne naste noua lucrul acesta, ca, adica, unii din parinti, auzind ganduri de la frati, nu numai ca nu-i tama­duieste, ci ii si defaima si in deznadajdu­ire ii aduc, precum si noi insine am cu­noscut, ca s-a intamplat aceasa in partile Siriei. Ca un frate si-a spus gandurile sale, unuia din batranii de acolo, cu toata cin­stea si adevarul, fara de rusine dezgolin­du-si ascunzisurile inimii sale. Iar acesta, indata ce a auzit, a inceput a se mania si a se porni asupra fratelui, ocarandu-l pen­tru acest fel de ganduri rele, incit din aceasta pricina, multora, le-a fost rusine a-si mai descoperi gandurile lor batranilor."

    Si Ava Moise a zis: "Bine este a nu ascunde gandurile tale fata de parinti, dar, nu orcui s-ar intampla a le spune, ci ba­tranilor celor duhovnicesti, si care au dreapta socoteala, se cade a le descoperi, iar nu celor albiti numai de vreme. Ca mul­ti la varsta privind si gandurile lor vestin­du-le, in loc de vindecare, in deznadajdu­ire au cazut, din pricina neiscusintii celor ce-i ascultau. Ca, iata era un oarecare din frati, foarte sarguitor, care tare fiind su­parat de duhul desfranarii, a venit la un batran si i-a spus gandurile sale. Iar acela, auzind si neiscusit fiind, maniindu-se, zi­cea ca este ticalos fratele si nevrednic de cinul calugaresc, fiindca a primit astfel de ganduri. Acestea auzind fratele, dezna­dajduindu-se, si lasand locul, s-a intors in lume. Dar, din iconomia lui Dumnezeu, l-a intalnit Ava Apolos, cel mai iscusit din ba­trani, care, vazandu-l tulburat si foarte po­somorat, l-a intrebat pe el, zicand : Fiule, care-i pricina acestei mahniri atat de mari? lar el, la inceput, din multa lui intristare, n-a raspuns nimic. Dar, mai pe urma, mult fiind rugat de batranul, a spus cele despre sine, zicand: De multe ori pe mine ma supara gandurile si, mergand, le-am spus cutarui batran si, dupa cuvantul lui, nu-mi mai am nadejde de mantuire. Deci, deznadajduindu-ma, ma duc in lume. Acestea auzind, Ava Apolos mult il man­gaia si il sfatuia pe fratele, zicand : Nu te mira fiule, nici nu te deznadajdui. Ca eu, la aceasta varsta a batranetii fiind, foarte suparat sunt de aceste ganduri. Drept aceea, nu te scarbi pentru acest fel de infocare, care nu atat prin silinta omeneasca se tamaduieste, cat prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ci, numai ziua de astazi daruieste-mi-o mie si intoarce-te la chilia ta. Si a facut fratele asa. Iar Ava Apolos a mers la chilia batranului celui ce dezna­dajduise pe fratele si, stand afara, s-a ru­gat lui Dumnezeu eu lacrimi, zicand: Doamne, Cela ce aduci ispite spre folos, intoarce razboiul fratelui asupra acestui batran, ca, prin incercare, sa invete la ba­tranetele lui cele ce in lunga vreme n-a invatat, ca sa patimeasca si el cu cei ce sunt ispititi. Si, dupa ce a sfarsit rugaciunea, a vazut un arap, stand aproape de chilie si slobozind asupra batranului sageti, de care ranindu-se, indata se invartea ca intr-o betie, incoace si incolo, neputand suferi si iesind din chilie se ducea in lume, pe aceeasi cale ca si tanarul. Iar Ava Apolos, intelegand cele ce se facusera, l-a intampinat, zicand : "Unde te duci? Si care este pricina tulburarii acesteia, ce te-a cuprins? Iar el, simtind ca Sfantul cunoaste cele despre dansul, de rusine, nimic nu graia. Si i-a zis Ava Apolos: Intoarce-te la chilia ta si, de aici inainte, cunoaste-ti neputinta ta si da-ti seama ca sau nu ai fost stiut de dia­vol sau ca nu ai fost luat in seama de el si de aceea nu te-ai invednicit de lupta cea eu el. Si, ce zic cu, lupta, ca, o lovitura a lui, de o zi, n-ai putut sa o suferi. Aceasta, insa, ti s-a intamplat, pentru ca, pe un ta­nar, care se lupta cu vrajmasul nostru, primindu-l pe el, in loc sa-l imbarbatezi la lupta, in deznadajduire l-ai aruncat, nesocotind porunca cea inteleapta, care zice: "Izbaveste pe cei dusi la la moarte si de a rascumpara pe, cei ucisi, nu cruta." (pilde 24, 11). Precum si pilda Mantuito­rului nostru, Care zice: "Trestia strivita nu o frange si inul ce fumega nu-l va stinge" (Matei, 12, 20). Ca nimeni n-ar putea su­feri bantuielile, vrajmasului si nici fierberea cea infocata a firii a o stinge, daca da­rul lui Dumnezeu n-ar strajui, neputinta omencasca. Deci, dupa ce s-a implinit aceasta iconomie mantuitoare pentru noi, cu rugaciuni de obste sa ne rugam lui Dumnezeu, ca si biciul cel lasat asupra ta, sa-l dea inlaturi. Ca, El face sa doara si iar tamaduieste, raneste si mainile Lui vindeca, smereste si inalta, omoara si inviaza, po­goara in iad si ridica. Acestea zicand si rugandu-se, indata l-a izbavit pe el de razboiul cel adus asupra lui si-l sfatuia, ca sa ceara de la Dumnezeu, sa-i dea limba de invatatura, ca sa stie, la vreme, cand se cade sa spuna cuvant.

    Deci, din toate cele zise, cunoastem ca nu se va gasi alta cale mai temeinica de mantuire, ca aceasta, adica a descoperi gandurile sale parintilor celor mai cu dreapta socoteala si, de la dansii, a se in­druma spre fapta buna, iar nu a urma gandului si judecatii sale. Si nici nu tre­buie, de ar da cineva din intamplare, peste vreun batran neiscusit pentru aceasta, sa fuga si sa nu-si marturiseasca gandurile sale parintilor celor mai iscusiti sau sa defaime invatatura stramosilor. Ca si ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu si de la Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind miscati, au dat urmasilor randuiala de a intreba pe cei ce mai inainte au calatorit pe acest drum. Si din multe alte locuri, care sunt in Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, este cu putinta a ne invata, dar, mai ales, din istoria Sfantului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa si invrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii si gandurilor sale, ci, o data si de doua ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat la batranul Eli si prin invatatura lui a fost asezat in randu­iala si indrumat, cum trebuie sa raspunda lui Dumnezeu. Si asa, pe Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a voit sa fie invatat prin punerea in randuiala si prin porunca batra­nului, fiindca, prin aceasta, avea sa fie po­vatuit spre smerenie. Inca si pe Pavel, pe care Hristos lisus l-a chemat si Care putea indata sa-i deschida ochii si a-i face cu­noscuta si calea desavarsirii, Domnul l-a trimis, totusi, la Anania si i-a poruncit ca, de la dansul, sa afle calea adevarului, zi­cand: "Scoala-te si intra in cetate si acolo ti se va spune tie ce trebuie sa faci", (Fapte, 9, 6). Prin aceasta, ne invata sa urmam povatuirea celor buni, ce mai ina­inte de noi au calatorit pe acest drum. Fiindca fiecare ar fi vrut, asemenea cu Pavel, sa fie povatuit spre adevar de Dum­nezeu, iar nu prin parinti, lar Apostolul cu insusi fapta sa, a aratat, ca acestea, asa sunt, zicand: "Ca m-am suit la Ierusalim ca sa vad pe Petru si pc lacov si le-am aratat lor Evanghelia pe care o propova­duiesc, ca nu cumva in desert sa alerg sau sa fi alergat". (Gal. 1, 18), macar ca umbla impreuna cu el darul Duhului Sfant, prin puterea semnelor ce facea.

    Deci, cine este asa de mandru si de trufas, incat cu socoteala si judecata sa sa umble, cand insusi vasul alegerii marturi­seste ca are trebuinta de sfatuirea Aposto­lilor, celor de mai inainte decat dansul? Prea aratat, dar, si prin aceasta, s-a do­vedit ca la nimeni Domnul nu descopera calea, desavarsirii, fara numai celor ce sunt povatuiti, spre aceasta, prin parintii du­hovnicesti, precum zice si Proorocul: "Intreaba pe Tatal tau si-ti va grai tie, pe cei batrani ai tai, si-ti vor spune tie" (Deut. 32, 7). Asadar, cu toata puterea si cu toata sarguinta, suntem datori sa agoni­sim intru noi darul cel bun al dreptei so­cotiri, care va putea sa ne pazeasca nevatamati de de trecerea peste masura in amandoua partile. Ca, precum zic parintii, iesirile peste masura in amandoua partile, la fel sunt de vatamatoare, si trecerea, peste masura, a postirii si saturarea imbuibarii pantecelui, si nemasura privegherii si satiul somnului si celelalte treceri peste masura, toate vatama. Ca am cunoscut pe unii, care de imbuibarea pantecelui s-au biruit, dar pe postirea, cea peste masura s-au surpat si intr-o aceeasi patima a imbuibarii pantecelui au alunecat, din pricina slabiciunii ce s-a facut, din postirea cea fara masura. Inca, si eu tin minte ca am patimit odata ceva in acest fel si, pana intru atata m-am infranat, incat am uitat pofta de hrana si doua, trei zile am ramas nemancat si nicidecum n-am dorit hrana, de nu m-ar fi indemnat altii spre aceasta. Si, iarasi, din bantuiala diavolului, asa s-a departat somnul de la ochii mei, incat, multe nopti, fara somn petrecand, ma rugam Domnului, ca sa iau putin somn. Dar, mai greu m-am primejduit pentru nemancarea si privegherea cea fara masura, decat pentru imbuibarea pantecelui si saturarea somnului."

    Cu acest fel si atat de mari invataturi ne-a veselit pe noi Sfantul Moisi, incat, folosindu-ne, am proslavit pe Domnul, Care da atata intelepciune celor ce se tem de Dansul. Caruia se cuvine cinstea si stapanirea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
 



Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ascultare.     Un mare batran avea un ucenic, care, la el, facea multa ascultare. Deci, intr-una din zile, l-a trimis pe el batranul la o slujire, dandu-i lui si putine paini, ca merinde. Iar el, ducandu-se si implinind porunca, s-a intors, aducand si painile. Si, vazand painile, batranul i-a zis: "Pentru ce fiule, nu ai mancat painile?" Iar el, facand metanie a zis batranului: "Iarta-ma, ava, dar nu mi-ai zis sa le mananc si, pentru aceasta, nu le-am mancat." Si, batranul, minunandu-se de socotinta cea dreapta a fratelui, l-a binecuvantat pe dansul.

    Acestui frate, dupa adormirea batranului sau, postind el patruzeci de zile, i-a venit un glas din cer, zicandu-i: "Peste orice fel de boala vei pune mainile tale, se va tamadui." Si, dimineata facandu-se, dupa iconomia lui Dumnezeu, iata, un om cu femeia lui, care avea o boala foarte grea. Si-l ruga pe dansul sa o tamaduiasca. Deci, dupa multa rugaminte, de-abia plecandu-se, si-a pus mana sa si, insemnandu-i rana cu semnul crucii, numaidecat s-a tamaduit. Si de atunci multe semne a facut Dumnezeu printr-insul, nu numai in viata, ci si dupa moartea lui. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna lui februarie în 28 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Vasilie Mărturisitorul, cel ce a pătimit împreună cu Sfântul Procopie.

          Acesta a viețuit pe timpul nelegiuitului împărat Leon Isaurul și era din aceeași mânăstire cu Sfântul Procopie Decapolitul. Deci, petrecea în obștea fraților cu fapte bune pustnicești, cu viață cuvioasă și cu dreaptă credință. Ivindu-se lupta contra Sfintelor Icoane, a stat cu multă tărie împotriva taberelor rătăcirii. Drept aceea, a fost prins și multe chinuri pătimind, l-au aruncat în temniță, unde a îndurat și mai cumplite chinuri. Și având într-ajutor și pe dumnezeiescul Procopie, neîncetat a propovăduit adevărul, până la sfârșit. Și a fost strujit și Sfântul Vasilie, ca și Sfântul Procopie, cu unghii de fier, peste tot trupul și a petrecut în lanțuri, nu puțină vreme, neprimind a se învoi cu erezia. Iar când a murit tiranul împărat Leon, slobozit a fost din lanțuri și din temniță și Sfântul Vasilie, împreună cu Sfântul Procopie și cu alți mărturisitori ai dreptei credințe. Și s-a întors el la mănăstirea sa, la aceleași pustnicești osteneli, ca și mai înainte, pe mulți îndreptând la cunoștința adevărului și la viața plăcută lui Dumnezeu. Iar după mulți ani, venind la fericitul său sfârșit, cu rugăciuni și cu mulțumiri, s-a dus el veselindu-se, către Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit.

Întru această zi, pomenirea Sfintelor femei Chira şi Marana.

      Patria acestora era Veria, cea dinspre răsărit, fiind din neam strălucit și ales, iar creșterea lor, potrivită cu neamul. Ci, pe toate acestea defăimându-le, au intrat într-o căsuță mică, căreia i-au astupat ușa cu lut și cu pietre și, lăsând numai o ferăstruică, prin care primeau înlăuntru hrana cea de nevoie, vorbeau cu femeile care mergeau către dânsele, înalțând laudă lui Dumnezeu. Și toată vremea cea de peste an, o petreceau în liniște; și numai în vremea Cincizecimii vorbeau. Și singură Marana vorbea cu cele ce mergeau la ele, iar glasul Chirei nimeni, vreodată, nu l-a auzit. Și purtau pe trupul lor lanțuri de fier foarte grele și îmbrăcămintea le era foarte mare, încât le acoperea cu totul picioarele și trupul. Cu asemenea chip viețuind, au săvârșit patruzeci și doi de ani; cu postire și cu suferirea răbdării, atât s-au nevoit, încât gustau hrană o dată la patruzeci de zile, timp de trei ani întregi, iar în ceilalți trei ani, o dată la trei săptămâni, precum dumnezeiescul Daniil. Ci și la purtătorul de viață Mormânt al lui Hristos, ducându-se, nicicum n-au gustat hrană, până ce au săvârșit închinăciunea, și iarăși, întorcându-se, fără a mânca, au încheiat călătoria; iar lungimea căii era de douăzeci de zile de mers. Și ducându-se încă și la biserica cea din Isauria, a bunei biruitoarei Mucenițe Tecla, asemenea au făcut; s-au dus și s-au întors fără a mânca. Deci, acestea, cu asemenea viețuire împodobind neamul femeilor, au alergat către Domnul, pe Care-L doreau.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Iulian monahul, pe care îngerul l-a izbăvit de desfrânare.

       Spunea Iulian monahul despre sine: "Șezând eu, în părțile sfântului Iordan, în peștera mea, într-una din zile, întru amiază fiind și arșiță mare, că era luna lui august, a bătut oarecine la ușa peșterii mele, iar eu, ieșind, am văzut o femeie și i-am zis ei: "Ce cauți tu aicea?" Iar ea, răspunzându-mi, mi-a zis mie: "Părinte sfinte și eu în pustia aceasta viețuiesc, ca de o stadie departe de peștera ta, având și eu o peșteră mică." Încă mi-a arătat mie și locul spre miazăzi și mi-a zis mie: "Trecând eu pustia aceasta, am însetat de arșița cea cumplită. Deci, te rog, părinte, dă-mi să beau puțină apă." Iar eu, scoțând o cană cu apă, i-am dat ei; și după ce a băut, s-a dus. Iar după plecarea ei a început diavolul a mă îmboldi spre gând de desfrânare și, biruindu-mă, n-am mai putut răbda înfocarea. Deci, luându-mi toiagul meu, am ieșit din peșteră la zăduf. Și era arșița, cât și pietrele se aprindeau. Și mergeam spre dânsa, vrând să-mi împlinesc pofta mea și m-am apropiat cât era cu putință a se vedea și locul, iar pofta mă aprinsese foarte tare. Și, încă neajungând eu la locul acela, am văzut, ca în vis, pământul deschizându-se și pe mine aruncat în deschizătura lui și am văzut acolo niște trupuri moarte, putrezite și risipite. Însă, am văzut și un bărbat cu sfințită cuviință, cu haine preoțești îmbrăcat, arătându-mi trupurile acelea și zicându-mi: "Acest trup este femeiesc și acesta de copil, iar acesta-i bărbătesc, deci, satură-ți pofta ta, pe cât voiești, și, pe cât ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi și de stricăciune, pentru că și aceștia, asemenea făcând, toți aceștia au murit și trupurile lor s-au risipit lângă iad, iar sufletele lor se chinuiesc în osândă. Deci, cazi și osândei vinovat să fii. Pentru o poftă ca aceasta voiești să-ți pierzi plata unor atât de mari osteneli? Teme-te dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde într-o frântură de ceas, vezi și înțelege că, pentru o biată poftă ca aceasta, primești să te despărți pe tine de Împărăția lui Dumnezeu. O, vai și amar de slăbiciunea omenească ! Că, pentru o frântură de ceas, de toată plata ostenelilor tale primești să te lipsești, de la Dumnezeu." Iar eu, de multă rușine, am căzut cu fața la pământ și cel ce mi s-a arătat în haine preoțești, venind, m-a ridicat pe mine; iar eu m-am dus la locul meu, mulțumind lui Dumnezeu și grăind: "De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puțin mai trebuia și sufletul meu s-ar fi sălăşluit în iad." Deci, lăudând pe Dumnezeu, Cel ce m-a mântuit și m-a izbăvit de păcat și de amarele chinuri gătite desfrânaților, v-am spus vouă toate acestea.

Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor ! Amin.

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, 

despre ascultare.

       Ascultă monahule, cuvintele acestea ale părintelui tău și cu neabatere să-i împlinești învățăturile lui. Când te va lua pe tine să mergi împreună cu dânsul, atunci cu tot gândul să călătorești împreună cu el. Căci, în acest chip, vei lepăda gândurile cele rele și vrăjmașii draci nu se vor întări asupra ta. Iconomul cel rău necăjește sufletele fraților și, găsindu-le vină, nu-i miluiește pe dânșii. Iconomul nedrept împărţeşte rău, iar cel drept, după cum se cade, dă. Cel ce grăiește de rău pe fratele său, va pieri, și cel ce trece cu vederea pe cel bolnav, nu va vedea lumina. Mai bun este călugărul cel ce slujește fratelui la boală, decât sihastrul cel ce nu se îndură de aproapele său. Cela ce-și împodobește hainele sale și își satură pântecele său, va paște gânduri spurcate și, cu cei întregi la minte și curați, nu va ședea. De vei intra în vreun sat, să nu te apropii de femei și să nu zăbovești multă vreme împreună cu dânsele la vorbă, ci să fugi de dânsele, și așa vei scăpa și te vei izbăvi de păcate.

CUVÂNT LA ÎNCEPUTUL POSTULUI MARE, DIN ANUL 1984

Prea Cuvioase părinte staret, prea cuviosi părinti si frati.

Mai întâi suntem datori să multumim, din toată inima si din toată puterea noastră, Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi, Dumnezeului nostru, Preasfin-tei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si la toti sfintii cei plăcuti lui Dumnezeu, care se roagă pentru mântuirea noastră, că am ajuns si anul acesta la poarta Sfântului si Marelui Post al Patruzecimii.

Ca să vă dati seama cât de veche este porunca postului, voi aduce în mijloc cuvintele Marelui Vasile, care zice asa: "Cucereste-te, smereste-te, omule, în fata bătrânetii postului, că de o vechime cu lumea este el!" Cea mai veche poruncă dată de Dumnezeu omului este porunca postului. De aceea nu figurează în cele zece porunci, că s-a dat mai înainte de cele zece porunci cu 4108 ani, cât a fost de la zidirea lumii până când s-a suit Moise pe Muntele Sinai să primească tablele Legii.

Căci a zis Dumnezeu lui Adam în Rai: Din toti pomii Raiului să mâncati, iar din pomul cunostintei binelui si răului să nu mâncati, căci dacă veti mânca, cu moarte veti muri.

Ati auzit poruncă de post înainte de a fi rana? Înainte de a gresi Adam, i s-a dat ca doctorie postul. Să nu mâncati. Ce înseamnă? Post din cutare pom. Deci cea mai veche poruncă din toate poruncile date de Dumnezeu omului este porunca postului. De aceea zice dumnezeiescul Vasile: "Fiindcă n-am postit, am iesit din Rai si am fost izgoniti de acolo. Să postim ca să intrăm iar în Rai".

Postul este legiuit în Legea Veche în multe părti si obligatoriu. Cei mai mari sfinti ai lui Dumnezeu au postit foarte mult. Moise a postit 40 de zile si 40 de nopti când a primit Tablele Legii; Ilie iarăsi a postit si a legat cerul 3 ani si sase luni; Daniel a postit în groapa leilor si dintii lor nu s-au atins de dânsul. Proorocul David auziti ce zice: Genunchii mei au slăbit de post si trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului…, că cenusă ca pâinea am mâncat si băutura mea cu plângere am amestecat-o si celelalte.

Vei auzi si la Isaia si la Ieremia si la Proorocul Ioil, care zic asa: Vestiti post, vestiti vindecare. Să iasă mirele din asternutul său si mireasa din cămara sa! Aici arată că postul se face si cu curătie.

În Legea Darului, pecetea tuturor proorocilor a fost Sfântul Ioan Botezătorul, care a trăit numai cu acride si cu miere sălbatică. Legea si proorocii sunt până la Ioan. De aici începe propovăduirea Evan-gheliei lui Hristos, Care, mai înainte de a începe misiunea Sa pe pământ, S-a dus în pustia Carantania si a postit acolo 40 de zile si 40 de nopti, ispitindu-Se de diavol.

Postul l-a legiuit nu numai Mântuitorul, ci si apostolii. Auziti pe Pavel: Întru postiri, întru înfrâ-nări, întru privegheri, întru rugăciuni... Si arată că totdeauna când mergeau la propovăduit, ei se înarmau cu postul si cu rugăciunea.

Dar ce să zicem de milioanele de monahi si monahii, care au înfiintat mănăstirile din jurul Ierusali-mului, din Egipt, apoi din Sfântul Munte si mănăstirile din marea Rusie si din toate tările ortodoxe, în care s-a pus tipicul si rânduiala canonică pentru celelalte posturi.

Trebuie să stiti că postul având originea lui încă din Rai si din Legea Veche si din Legea Darului, având traditie evanghelică si apostolică, el s-a pus în dumnezeiestile canoane obligatoriu, cu rânduială pentru toată Biserica universală crestină în cele patru posturi de peste an, lunea, miercurea si vinerea si în zilele în care se posteste post negru, cum este ziua de 29 august, înăltarea Sfintei Cruci si celelalte.

Trebuie să stim însă că cel mai mare post si mai însemnat de peste tot anul, este postul mare la care am ajuns. Acesta-i postul patruzecimii, al proorocilor.

Ce am a vă spune despre post? Postul nu este de un singur fel. El este de două feluri: post trupesc, când cineva posteste să nu mănânce mult, să nu bea mult si se înfrânează de anumite mâncăruri: de carne, de brânză, de ouă, de lapte, de untdelemn si de altele. Si când cineva se înfrânează cu curătie trupească. Cei căsătoriti trebuie să ducă viata curată si cinstită. Acesta-i post trupesc.

Iar postul duhovnicesc este mult mai înalt decât cel trupesc. Pentru că nu ajută nimic postul trupesc fără cel duhovnicesc. Si diavolii postesc si niciodată nu mănâncă, nici nu beau, dar tot diavoli sunt. Nici nu se însoară, nici nu se mărită, dar tot diavoli sunt, pentru că au inima înaltă, plină de mândrie înaintea lui Dumnezeu. Si Solomon zice: Necurat este înaintea Domnului tot cel înalt cu inima si viclean, asa cum sunt diavolii.

Deci postul duhovnicesc este acesta: să postim si cu limba, să postim si cu ochii. Limba să nu vorbească minciuni, nedreptăti si cuvinte putrede si stricăcioase; ochii să nu privească cele spre sminteală; urechea să se înfrâneze de a auzi cântece lumesti si de alte feluri; mâna să postească, să nu iscălească zapise nedrepte sau pâră, sau să fure ceva, sau să bată pe cineva, sau să facă altă nedreptate cu mâna. Piciorul si el trebuie să postească. Să nu mergem acolo unde sunt păcate, să nu ne ducă la răutăti si la fărădelegi.

Mintea trebuie si ea să postească postul cel mai mare. Postul ei este să nu primească gânduri spurcate, gânduri rele, gânduri de ură pe cineva si toate gândurile care duc la păcat. Toate organele noastre să postească de la cele rele, si atunci si postul nostru de a bea si a mânca este de mare folos.

Cine uneste postul acesta duhovnicesc cu cel trupesc, ajunge, cum arată Sfântul Isidor Pelusiotul, icoană a toată filosofia. Pentru că el înfrânează si partea exterioară prin post, si cea dinăuntru, sufletul, prin postul duhovnicesc si, unindu-se aceste două feluri de posturi, îl fac pe om icoană si filosofie a tuturor faptelor bune.

Dar să stiti că nu toti pot posti la fel. Acum la începutul postului este rânduit de Biserică soborni-ceste, trei zile post negru; cine poate cinci zile, o săptămână si mai mult. Dar Marele Vasile - cântarul cel mai desăvârsit al cumpenei înfrânării, ochiul Bisericii, gura cea de foc a Duhului Sfânt, stâlpul si lumina Sinoadelor Ecumenice, căci canoanele lui au fost aprobate în unanimitate de toate sinoadele, pentru scumpătatea si austeritatea lor -, spune asa: "Iar măsura înfrânării să se ia după măsura puterii fiecăruia". Este om bătrân, bolnav, este om slab, este om nedeprins la post. Acela chiar de posteste mai putin, să-i pară rău că nu se poate tine de ceilalti, si prin această smerenie el se ridică unde trebuia să se ridice prin fapta bună a postului.

Stai lângă unul tare cu trupul si el face 500 de metanii si tu de abia faci 100 sau 50 de metanii, fiind bolnav si slab, dar îti pare rău. Si acela nu se mândreste. Îsi face datoria lui, canonul lui de călugăr sau de schimnic. Acesta l-a ajuns din urmă cu smerenia inimii. Cine ne învată asa? Sfântul Părinte Isaac Sirul, că zice: "Ajunge întristarea mintii si smerenia la monah mai mult decât toată osteneala duhului si a sufletului". Ai auzit că smerenia îl înaltă pe om spre Dumnezeu?

De aceea si la milostenie, când nu poti face milostenie multă - vorbim de credinciosii de la tară -, să-ti pară rău că n-ai făcut, si acea părere te ridică exact la măsura celui ce a făcut mari milostenii. La toată fapta bună, dacă se smereste inima se împlineste cuvântul: inima înfrântă si smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.

Deci Dumnezeu nu se uită numai la postul nostru exterior. Se uită dacă avem dragoste, dacă avem smerenie, dacă avem părere de rău pentru păcatele noastre. Această jertfă este mare; este jertfa cea cu duh umilit si inimă înfrântă primită la Dumnezeu. Măcar că si rugăciunea este jertfă, că zice: Jertfeste lui Dumnezeu jertfă de laudă si dă celui Preaînalt rugăciunile tale. Si mă cheamă pe Mine în ziua necazului tău si te voi scoate, si Mă vei preaslăvi, si celelalte. Dar smerenia este cea mai înaltă jertfă.

Iar dacă vom pune bază numai pe postul trupesc si nu vom avea dragoste, smerenie, umilintă, asculta-re, tăierea voii si dacă nu vom avea între noi întelege-re si bucurie duhovnicească, postul nostru este sterp.

Ai văzut ce scrie la Levitic? Si va fi tie postul al treilea si al patrulea si al cincilea si al saselea si al zecelea, postire sfântă, va fi tie de mare folos, dar să dezlegati datoriile către altii, să iertati pe cei ce v-au gresit vouă, să faceti bine celor ce vă urăsc... si celelalte.

Ai auzit cum este postul primit? Evanghelia de astăzi v-a arătat trei lucruri mari. De ce s-a pus? Alcătuitorul Sinaxarului a potrivit evangheliile după evenimentele anului tipiconal bisericesc. De ce s-a pus astăzi evanghelia care ne arată cum să ne rugăm lui Dumnezeu, cum să postim si cum să facem milostenie? Că Mântuitorul, neavând păcat, a postit 40 de zile si 40 de nopti pentru noi si pentru mântuirea noastră, ca să ne dea nouă pildă.

Domnul ne-a învătat si cum să postim. Ce zice? Tu când postesti, spală fata ta, piaptănă capul tău si nu te arăta oamenilor că postesti. Aceasta pentru că pe vremea Mântuitorului erau foarte multi farisei si arhierei, cărturari fătarnici care se smoleau, stăteau pe la coltul ulitelor, posteau si se rugau să-i vadă lumea că-s mari postitori.

Urâciune era postul lor înaintea lui Dumnezeu, că-si luau plata de la oameni. Nu asa! Să ne acoperim cât se poate în taină postul nostru cu bunătatea inimii si cu dragoste. Ati auzit pe Sfântul Teodor Studitul mai înainte? "Ascultarea si tăierea voii este cea mai înaltă postire din lume".

Ascultarea către proiestos, către econom, către cei mai mari si unul fată de altul si fiecare la vremea sa este o mucenicie de bună voie si mare postire, pentru că nu face omul voia lui.

Cartea Sfântului Teodor Studitul atât s-a citit în mănăstirea aceasta, de când sunt si eu pe aici - si iată că cu mila Preasfintei Treimi sunt 55 de ani -, că eu o stiu pe de rost, numai de câte ori am ascultat-o.

Ai auzit câtă bază pun Sfintii Părinti pe tăierea voii si pe spovedania sinceră? "Deci nimeni să nu umble în întunericul nespovedaniei!" Vai de acela care se duce la mărturisire si crede că nu-i Dumnezeu acolo si spune ce vrea el, nu ce-a făcut! Altul vine si citeste pe-o carte, dar ce-a făcut el nu spune. Să nu crezi că-L poti însela pe Dumnezeu! Că cei ce n-au spovedania sinceră, se vădesc singuri, că diavolul îi ia si-i duce după capul lor tocmai prin acea spărtură - că nu-s sinceri înaintea lui Dumnezeu - si-i prăpădeste!

Am văzut foarte adesea că cei ce n-au spovedanie sinceră o iau într-o parte. Diavolul îl ia de acolo de unde a putut si-l prinde. Pentru că îl duce după mintea lui, îi zice: "Nu spune asta la duhovnic!"

Eu n-am nevoie să vă spovediti la mine! V-am spus de sute de ori că eu nu mai pot. Dar care vreti să veniti si cât mai pot eu, să fiti sinceri la spovedanie. Pentru că nu sunt eu acolo. Eu când mă duc la spovedanie, cât mi-ajută Dumnezeu, cât as putea mai tare mă pârăsc. Pentru că stiu că mă duc în fata lui Hristos. Si apoi pot să-L mint pe Dumnezeu, Care citeste în inima mea pururea?

Ce zice Solomon? Ochii lui Dumnezeu sunt de milioane de ori mai luminosi decât soarele. Ce zice la Ieremia? Iadul este gol înaintea Mea, cum nu si inimile oamenilor? Ce zice Dumnezeu lui Iov? Cine este care poate să ascundă de Mine sfatul inimii sale?

Cred eu că Dumnezeu nu stie viclenia mea, răutatea mea? "Măi, dar să nu stie cutare! Să n-audă cutare!" Vai de noi, dacă am ajuns asa! Vai de nenorocirea noastră si de răutatea noastră! Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Vai de acela care se teme de urechile si de ochii oamenilor!" Dar de urechea lui Dumnezeu si de ochii Lui cine se poate păzi? Te temi că va auzi cutare? Că stie cutare? Dacă faci aceasta ca să nu smintesti, ai un motiv; iar dacă te păzesti de oameni, nu stie Dumnezeu? Asta-i mare viclenie, mare înselăciune!

Ca mâine plecăm! Când mă uit la sfintiile voastre aici, îmi aduc aminte de acu 40-50 de ani în urmă, câti părinti buni au fost aici!… Unde sunt părintii nostri cei vechi? Nici unul nu mai este! Din cei mai vechi, iată mai este Părintele Antonie, Părintele Ioil, săracul, care-si duce crucea lui, până Dumnezeu va rândui, asa cum o duce. Dar din ceilalti, masa întreagă, nu-i mai văd pe nici unul!

Mâine plecăm si noi! Ei ne asteaptă la cimitir, trupurile, iar sufletele lor, unde Dumnezeu le-a rânduit. Să-i pomenim cu toată dragostea, cu toată smerenia. Să ne aducem aminte de ei, de dragostea lor, cu care am făcut ascultare, cu care ne sfătuiam, cu care am petrecut atâtea zile si ne mângâiam la praznicele mari. Uite asa la lăsatul secului ne sfătuiam. Si-mi aduc aminte de osteneala lor si de râvna lor de atunci, si uneori eu stau uimit asa, câte zile mai am, că si eu sunt bolnav si bătrân si putred de viu, si cu inima si cu dantura si cu altele.

Ca mâine trebuie să plec si n-am făcut nimic înaintea lui Dumnezeu, dar îmi aduc aminte de dragostea lor si de credinta lor si nădăjduiesc la rugăciunea părintilor si a fratilor, că va face Dumnezeu milă si cu mine, ca celui mai de pe urmă.

Ce vreau să vă spun, părintilor? Intrăm în Postul Mare. Cât de frumos este în biserică când suntem cu totii! Ne simtim ca în rai, când vezi că toti sunt pe la străni, toti în biserică, altii la sfântul altar. Vă rog din toată inima, că întotdeauna v-am spus asa, să dăm mare întâietate si să avem mare grijă mai întâi de sfânta biserică.

Staretul nostru Ioanichie era bolnav, cu un ochi scos de hotii Baltă, si stătea cu epitrahilul de gât si cu un ochi citea la Psaltire zi si noapte. Si a mai trăit vreo patru ani si mai bine după asta.

Ne chema la capul lui, când pe mine, când pe Părintele Ioil, si ne zicea:

- Dragii mei, ia veniti încoace! Ce-ti mai face, ce nu veti mai face, dar biserica să nu o lăsati!

Cea mai sfântă grijă a avut de biserică. Douăzeci de ani a slujit singur Sfânta Liturghie. Douăzeci de ani! Si venea la noi aici în capul mesei si ne citea cartea Sfântului Teodor Studitul sau alt cuvânt si trăia cu Sfânta Împărtăsanie. Asa staret, că-l stia toată lumea.

Când vedea un frate tulburat în mănăstire, îi zicea: "Dragul meu, n-am nevoie de ascultarea ta! Ia Psaltirea si du-te în chilie! Să postesti trei zile si să citesti trei Psaltiri. Să vezi ce are să-ti zică gândul! Să nu iesi de acolo până nu te-oi chema eu!"

Ce metodă dumnezeiască! Fratele, dacă citea la Psaltire si postea în chilie, se trezea, cunostea ispita si venea si se mărturisea: "Părinte, nu mă mai duc din mănăstire! Părinte, de acum înainte îmi îndrept viata!" "Ei, vezi că te-ai trezit? Vezi că era de la vrăjmasul?" Încerca să-l aducă înapoi la asezarea lui duhovni-cească, să cunoască că este în ispită. Avea mare grijă de fiecare.

Fratii mei, dacă n-ar fi oleacă de dragoste si milă unul fată de altul, degeaba am sta aici! Suntem o familie. Mie asa îmi este de drag când vă văd pe toti si în biserică si la masă, că văd că Duhul lui Dumnezeu este cu voi, si Maica Domnului care ne-a adus aici. De aceea vă rog să fie dragoste, unitate, întelegere si să vă fie dragă biserica.

Vor veni multi oameni în post, dar vin oamenii cu greutătile lor. Eu stiu, că-s pe front acolo. Vin săracii toti cu cereri, toti cu greutăti, toti cu necazuri si dau pomelnice. Omul vine si-ti aduce aici osteneala lui. Vin ca albinele; unul aduce alimente, altul aduce bani. Pomelnicele acestea sunt o greutate mare pe sufletele noastre!

În Pravila Mare spune asa: "Preotii care nu vor pomeni liturghiile sau pomelnicele date de credin-ciosi, să fie anatema"; îi desparte de Hristos. Si de aceea îmi pare bine că veniti la pomenit. Uite, văd preotii la pomenit si călugării. Veniti cu totii la pomenit, ca să se ridice povara de pe sufletele noastre. Pentru că aici este o lucrare misionară.

Noi trăim cu venitul credinciosilor, iar ei se mântuiesc prin rugăciunile noastre, ale Bisericii. Este o colaborare dintotdeauna a mănăstirii noastre. Asa si la celelalte mănăstiri din tară. Toate sunt asa. Si cei din Sfântul Munte stau acolo si se roagă. Dar să stiti că si aceia sunt ajutati tot de credinciosi.

Deci poporul se mântuieste prin mănăstiri, prin rugăciuni si liturghii si noi suntem ajutati de ei cu cele materiale. Apostolul Pavel spune asa: Dacă voi ati primit de la noi cele duhovnicesti - cuvântul lui Dumnezeu si învătătura si toate celelalte rugăciuni -, ce mare lucru este de vom primi si noi de la voi cele trupesti? Hrana si îmbrăcămintea. Este clar!

Ai auzit că si pe vremea aceea se proceda asa? Apostolii predicau, că vrednic este lucrătorul de plata sa, si poporul îi ajuta pe apostoli. Ce spune la Faptele Apostolilor? Veneau cu toate averile si le aruncau la picioarele apostolilor. Si apostolii au rânduit viata de obste: Toate erau ale Bisericii, iar ei zăboveau pururea în rugăciune si în frângerea pâinii, adică în împărtă-sire.

Acum aceste obsti, care au rămas tocmai de la sfintii apostoli, se mai găsesc prin mănăstiri. De aceea zic asa: Noi să ne facem datoria. Să iubim Biserica si slujbele Bisericii. Care urăste Biserica, voi auziti cum cântă la antifoane: Cei ce urăsc Sionul, rusina-se-vor de Domnul; că precum iarba de foc, asa se vor usca!

Să vă fie dragă Biserica, să veniti la pomenit si să veniti la slujbele Bisericii. Că noi ne facem datoria si fată de noi la biserică si fată de atâtea mii si zeci de mii de credinciosi care cercetează mănăstirea asta în timpul anului. Si aceasta am vrut să vă aduc aminte si la începutul Postului Mare, pentru că eu sunt si bătrân si bolnav. Dar am stat cum am putut cu fiecare, că au venit săracii pe jos, prin zăpezi.

Aceasta vă spun: Să iubiti biserica si să veniti cu totii la biserică, că de la biserică nu numai că avem mântuirea sufletului; dar tot biserica aduce si venitul, si cu venitul bisericii putem purta toată gospodăria si toate câte trebuie să le îndeplinească administratia pentru nevoile celelalte ale mănăstirii.

Aceasta v-am spus acum. Iar dacă intrăm în post, de obicei, după cum spune tipicul, se pune un desteptător, un părinte, care să-i scoale pe frati la biserică. Când eram eu clopotar, asa era: făceam si desteptarea, băteam si toaca, trăgeam si clopotul, iar paraclisierul se ocupa numai de altar.

Îmi spunea staretul Ioanichie: "Du-te si-i trezeste o dată, mai treci o dată si apoi, după ce-ai tocat si ai sculat soborul, du-te si te culcă si te odihneste! Ti-ai făcut datoria!"

Atât de mult tinea ca acela să nu fie prea obosit, că dacă era obosit, săracul, adormea si el. Trebuie să împărtim ascultările cu dreaptă socoteală. Mă duceam si luam blagoslovenie, tocam în tochita de fier, tocam împrejur, tocam sus si trăgeam clopotele si mă duceam si-i sculam la biserică. Si mă mai uitam în biserică o dată. Si-mi spunea: "Ia să-mi dai o listă cu cei care n-au fost la biserică!"

Si dacă pe listă era unul care a fost bolnav, sau a fost dus în vreo ascultare departe, nu-i zicea nimic. Iar dacă vedea că-l chemi o dată sau de două ori si nu vrea să vină, apoi nu-i dădea mâncare. A doua zi stătea în genunchi la masă si nu mânca în ziua aceea până seara, ca să stie.

Si de aceea clopotarul sau desteptătorul, care va fi el săracul, dacă scoală si se duce, are grija asta. Este o ascultare sfântă, că-i desteaptă pe toti la rugăciune. Eu umblam cu un ciocănas în mână, mi-aduc aminte, si cu un clopotel. Si loveam de trei ori cu ciocănelul în usă si sunam clopotelul: "Pentru rugăciunile Sfintilor Părintilor nostri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!" si el din chilie zicea: "Amin". "Părinte cutare, vremea cântării, ceasul rugăciunii" si mă duceam de la dânsul.

Ia cititi la Sfântul Pahomie în secolul IV, cu toaca în usă si cu clopotelul. Ia cititi la Sfântul Ioan Scărarul! Acum, dacă vine cineva din partea noastră, să nu se supere careva dacă va bate în usă. El vine si îsi face datoria. Trece de la unul la altul. Si sfintiile voastre, care sunteti mai aproape unul de altul, dacă v-ati sculat: "Părinte, hai la biserică, că a sunat clopotul, a tocat! Hai să mergem!"

Să ne adunăm la biserică, că acolo este masa duhovnicească a sufletelor noastre, mai mult decât la masa aceasta. V-am adus aminte si de biserică, pentru că, cu nevrednicie, câte zile mai am o scânteie de viată, sunt si duhovnic la multi si am mare datorie să vă spun. Să iubiti biserica si pravila la chilie si să aveti mare grijă de rugăciunea mintii.

Cea mai puternică rugăciune care te păzeste de gânduri rele si de războaie este aceasta: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!" Ai văzut când ne-am călugărit? Ne-a dat metania. Ce-a zis? "Iată, fiule, sabia Duhului, că esti dator în toată vremea si în tot locul să zici: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!""

În zadar vei face mii de metanii si nu stiu câte zile de post si alte nevointe mari, dacă nu-ti păzesti mintea! Paza mintii si rugăciunea mintii sunt legate una de alta ca trupul de suflet. Si vei vedea că nu pătrund în mintea ta gânduri rele si nici n-ai ispite, pentru că unde se aude numele lui Hristos nu poate intra satana. Ce spune la Filipeni? Întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor ceresti, al celor pământesti si al celor de dedesubt.

Deci dacă ar vibra în mintea noastră rugăciunea aceasta, fie călugăr sau mirean închinător, de unde esti, diavolul nu are putere să intre în sufletul acesta, pentru că aude numele Dumnezeului celui viu. Si Dumnezeul nostru este foc mistuitor, îi arde pe diavoli.

Dar pentru că se leneveste mintea noastră si trândăveste, de aceea suferim atâtea înfruntări si atâtea ispite. Ne răspândim la altele si uităm rugăciunea. Vai de noi! Dacă nu vorbim în mintea noastră cu Iisus Hristos, ajungem un măturoi al vrăjmasului, batjocură, si ne duce unde vrea.

V-am făcut atenti, că sunteti multi care vă mărturisiti si la mine. Si măcar că eu nu am cu ce mă lăuda, că nu fac această rugăciune, dar măcar să vă trezesc pe voi, ca prin rugăciunea voastră să mă mântuiesc si eu.

Si la începutul postului ati văzut că s-a făcut iertarea. Fiti atenti, fiecare cu chiliuta lui. Aceste trei zile si toată săptămâna aceasta mai cu seamă, este vreme de liniste. Să nu se vorbească. În tipic spune asa: "Cine va vorbi după Pavecernită un cuvânt, să facă 50 de metanii". Ati iesit de la biserică, mergeti la chiliută. Stai fiecare linistit în chilia ta; odihneste-te, roagă-te, citeste.

Asa si credinciosii care ati avut dragoste să ne însotiti la aceste mari rânduieli si rugăciuni din săptămâna aceasta. Ati iesit din biserică, plecati la odăile voastre. Odihniti-vă, cititi prin cărti, rugati-vă si nimic mai mult.

Marti după slujbă se va pune molitfa de spove-danie pentru sobor si atunci vom spovedi soborul mănăstirii. Numai pe părintele Ambrozie îl mai avem liber din cei care pot mărturisi, că Varsanufie a intrat săracul de săptămână. N-avem duhovnici să se ocupe. Sunt bătrâni prea tare si nu primesc la mărturisire, că nu pot. Singur părintele Ambrozie îl mai avem duhovnic pentru popor. Cu toate că este atâta popor credincios care vine, trebuie dinainte să spunem sărăcia noastră.

Eu cât pot mă ocup si cu soborul si cu voi, dar numai cât voi putea, că eu am ascultare si de la Sfântul Sinod să lucrez, să scriu si altele cum v-am spus.

Eu zic asa, ca si la începutul acestei predici, să multumim Preasfântului Dumnezeu si Preacuratei Lui Maici că am ajuns până aici. Să ne ajute Preabunul si Preaînduratul nostru Dumnezeu si Maica Domnului si toti sfintii care se roagă din Biserica biruitoare pentru noi, să ajungem si noi păcătosii si la Sfânta Înviere. Iar dacă vreunul pe drumul acesta până atunci se va duce la Domnul, să-i dea Dumnezeu sfârsit bun si mergere usoară înaintea Preasfintei Treimi. Amin.












Parintele Cleopa

Luna februarie în 27 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru și Mărturisitorul Procopie Decapolitul (+750).

        Țara Decapole, care se află lângă Marea Galileii, se numea așa din pricina celor zece cetăți păgâne, pe care le cuprindea. Deci, Sfântul Procopie era din acest ținut și, de aici, și-a luat el numele de Decapolitul. Luase de tânăr calea vieții monahicești și ajunsese vestit între cuvioși, pentru postirea și curăția care împodobeau numele său. Și a trăit pe vremea prigoanei Sfintelor icoane, luptă începută, întâia dată, de nelegiuitul împărat Leon Isaurul (717-740), care numea închinători la idoli pe creștinii care cinsteau Sfintele icoane, anatemizându-i și fără milostivire aruncându-i în temnițe și în chinuri, ucigându-i, iar Sfintele icoane sfărâmându-le și în foc arzându-le. Deci, în acest fel de vreme s-a ridicat Sfântul Procopie, ca un stâlp al Ortodoxiei și mare apărător al dreptei credințe și, stând cu bărbăție împotriva taberelor eretice, le umplea de rușine și cu nebiruite cuvinte, de Dumnezeu insuflate, dovedea socoteala lor cea nebună, rupând toate meșteșugirile lor, ca pe o pânză de păianjen. Drept aceea, din porunca împăratului, Cuviosul, a fost prins și bătut cumplit, apoi a fost cu unelte de fier strujit peste tot și i s-a smuls pielea de pe trup. Și, în temniță grea fiind aruncat și în tot felul schingiuit, Sfântul pe toate le-a răbdat, propovăduind neîncetat dreapta credință a lui Hristos. Și a avut frate de pătimire, în temniță, pe prietenul său Vasilie Mărturisitorul (sărbătorit la 28 februarie), cu care împreună a pătimit aceleași chinuri. Murind împăratul Leon, cel cu nume și nărav de fiară, Sfântul Procopie și alți mărturisitori ai credinței au fost sloboziți din temniță și din legături. Cu trupul șubrezit de mulțimea chinurilor îndurate, mergând, Sfântul Procopie s-a întors la mănăstirea sa și la obișnuitele lui osteneli pustnicești, povăţuind pe mulți la fapta cea bună și la mântuire aducându-i. Și așa, la bătrâneți adânci, s-a mutat către Hristos Domnul, ca să-L vadă pe Acesta nu în icoană, ci întru însăși fața Lui și să primească de la El plata cea îndoită a ostenelilor sale, ca pustnic, dar și ca pătimitor pentru Hristos, el care pentru sfânta Lui icoană s-a nevoit până la sânge.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Leon Monahul. 

         În vremea lui Tiberiu, împăratul din Constantinopol (578-582), a fost un călugăr în cetatea Asanului, om de rând, de neam din Capadochia, cu numele Leon. Și întru ascultarea coacerii de pâine își săvârșea slujba, însă foarte smerit era și liniștit cu totul, necăutând nimic din ale lumii acesteia, ci mai mult către toți avea dragoste și de aceasta mulți se minunau și unii îl întrebau pe el de folosul sufletesc; iar bunul și nevoitorul bătrân le zicea: "Să mă credeți pe mine, fiilor, că am să împărățesc." Iar ei îi ziceau lui: "Să nu dai de vreo sminteală, ava Leon. Din Capadochia, nimeni nu s-a făcut cândva împărat; și, deci fără de rost este cuvântul acesta care l-ai zis." Iar el iarăși grăia lor: "Cu adevărat, fiilor, că voi împărăți." Și nimeni nu putea să-l înduplece pe el și să-l depărteze de gândul acesta. Deci, după ce au venit saracinii în țara aceea și au cucerit-o pe ea, au venit și la cetatea Asanului și au pustiit mănăstirile din jurul ei; încă au prins și pe trei călugări din Lavră Sasios, adică pe Ioan citeţul, care era din Constantinopol, pe Eustatie Românul și pe Teodor din Cilicia. Și acești trei robiți, bolnavi și legați fiind, s-au rugat de barbari, zicând: "Duceți-ne, rugămu-ne, ca să ne răscumpere pe noi Episcopul, că vă va da vouă treizeci și patru de galbeni." Deci, i-au luat pe ei barbarii și i-au adus aproape de cetate și a intrat Ioan citeţul la Episcop. Și era atunci în cetate și Leon monahul, împreună cu alți călugări ce coceau pâine și, pentru aceea, nu au fost prinși de barbari. Și venind Ioan cel ce era robit, a început a-l ruga pe Episcop, ca să de aur barbarilor. Dar episcopul nu avea aur mai mult, decât numai opt galbeni. Și îi da pe aceștia barbarilor, iar ei nu-i luau, grăind: "Sau ne mai dați douăzeci și șase, sau ne dați pe călugăr." Și au fost nevoiți cetățenii ca să dea iarăși pe ava Ioan barbarilor, plângând și tânguindu-se. Și barbarii, luându-l pe el și pe ceilalți doi călugări, i-au dus în țara lor. Și, după trei zile, Leon monahul, luând cei opt galbeni de la episcop, s-a dus în pustie, unde erau păgânii și i-a rugat pe ei: "Luați-mă pe mine și acești opt galbeni, iar pe acești trei călugări să-i sloboziți, de vreme ce ei sunt bolnavi și nu vor putea să meargă împreună cu voi prin pustietăți și atunci îi veți ucide pe ei, fără nici un folos. Iar eu sunt sănătos și voi sluji vouă." Atunci, barbarii, au luat pe Leon monahul și cei opt galbeni, iar pe cei trei călugări, i-au slobozit. Deci, din cauza călătoriei lor cea grabnică, Leon monahul a slăbit, neputând el să meargă prin atâta pustietate, iar barbarii l-au tăiat pe el. Și i s-a împlinit, astfel, lui Leon cuvântul pe care îl zisese el, precum și Domnul, în Evanghelie, a zis: "Dacă cineva își va pune sufletul său pentru prietenii săi, acesta, mare se va chema întru Împărăția Cerurilor. Că mai mare dragoste decât aceasta nu este." (Ioan 15,13). Și, dintru aceasta, toți au cunoscut, că aceasta este ceea ce grăia ava Leon când zicea: "Eu am să împărățesc"; că îndată a moștenit Împărăția Cerurilor, pentru că și-a pus sufletul său pentru prietenii săi. Iar aceasta au adeverit-o și barbarii, zicând: "Când am vrut să-l tăiem pe el, am văzut pe Cineva strălucind mai mult decât soarele și Acela a pus peste călugărul cel tăiat o porfiră împărătească și o coroană."

Întru această zi, povestire despre Părintele nostru Elisei și 

despre căderea celor mândri.

          Ne-a spus noua ava Elisei, zicând: "Eu, când eram tânăr, m-am îmbolnăvit de moarte, iar tatăl meu, în toate zilele chema doctorii, având mare sârguință ca să mă vindece. Și doctorii, mult ostenindu-se, n-au putut să-mi tămăduiască durerile mele, iar, mai pe urmă, au zis tatălui meu: "Acest tânăr până în trei zile va muri." Deci, tatăl meu, auzind aceasta de la doctori, a alergat, rugându-se, cu multe lacrimi, la biserica Sfântului Evanghelist Marcu. Și a aflat acolo, precum spunea, în biserică, pe un călugăr foarte bătrân, care, văzând pe tatăl meu mâhnit, i-a zis lui: "Ce-ți este ție Kir Procopie, de te mâhnești?" I-a răspuns lui tatăl meu: "Cel ce ți-a arătat ție numele meu, îți va spune și pricina." Și a zis bătrânul: Să mergem la casa ta. Deci, venind, bătrânul, m-a cercetat pe mine și a zis tatălui meu: Să chemi și pe soția ta. Și era maica mea iubitoare de Hristos și primitoare de călugări, iar tatălui meu nu îi prea plăceau călugării! Apoi a zis tatălui meu: "Trei lucruri cere Dumnezeu de la tine și, de le vei păzi pe ele, îți va dărui ție Dumnezeu viața copilului tău." Și a zis tatăl meu: "Chezaș îmi este Sfântul Marcu Evanghelistul, că voi păzi cele ce-mi vei porunci mie." Deci, i-a zis bătrânul: "Iată, sunt cincisprezece ani, de când faci desfrânare și spurci patul femeii tale; pentru aceasta, pe cinci copii ai tăi cu moarte i-a tăiat Dumnezeu. Deci, pocăiește-te. Iar al doilea lucru, ți se cere ca, pe tânărul acesta să nu-l însoțești prin nuntă, ci să-l faci pe el călugăr. Iar al treilea lucru este: să nu mai ai nici o împărtășire cu arienii și cu teodosienii." Și a zis tatăl meu: "Îți voi păzi cuvintele tale, în toate zilele vieții mele." Deci, a făcut bătrânul rugăciune și, în trei zile, m-am făcut sănătos. Și am petrecut trei ani lângă tatăl meu. Însă, după aceea, tatăl meu, ducându-se, m-a logodit cu o fecioară. Și, gătind tatăl meu cele pentru nuntă, s-a întâmplat de s-a tulburat cumplit fecioara de un drac, care cu nemulțumire și cu amar o chinuia. Iar părinții fecioarei și tatăl meu au umblat șaptesprezece luni, pretutindeni pe la biserici, cât și pe la descântători și la vrăjitori au dus-o pe dânsa; și nimic nu s-a folosi, ci încă și mai rău în amărăciunea aceea, cădea ea. Atunci, făcând socoteală de obște și de sfat, au dus-o pe ea la ava Macarie. Încă am mers și eu și tatăl meu cu ea. Deci, starețul, luând undelemn, a făcut rugăciune asupra ei și a poruncit mamei sale să o spele pe ea și apoi să o ungă cu undelemn, de la cap până la picioare. Iar după ce au uns-o, a început dracul a striga: "Amar, amar". Și, ieșind din fecioară dracul, a intrat în mine și de șapte ori mai rău mă chinuia. Deci, am pătimit treizeci de zile, chinuindu-mă rău acel demon.Dar, iată, a venit și bătrânul călugăr, care vorbise la început cu tatăl meu. Și, văzându-l pe el, tatăl meu a fugit de dânsul. Și luându-mă pe mine, bătrânul m-a dus la gazda sa și toată noaptea, priveghind, a petrecut-o în rugăciuni și, genunchii plecându-și, a gonit pe dracul din mine. Și, tunzându-mi părul capului, m-a îmbrăcat în chip călugăresc și m-a dat lui ava Isaia. Încă, mai avea ava Isaia și alt ucenic, anume Petru; și am petrecut lângă acest stareț nouă luni. Dar tatăl meu auzind, cele despre mine, a trimis patru slugi și opt cămile încărcate cu tot felul de mâncări și de poame; încă a trimis și o scrisoare către mine. Iar eu, luând scrisoarea am citit-o şi am început a plânge. Deci, văzând ava Isaia scrisoarea în mâinile mele, sculându-se mi-a luat-o din mâinile mele și a rupt-o, iar eu m-am mâniat. Încă a început starețul a mă ocărî pe mine înaintea slugilor tatălui meu. Și, din ceasul acela, m-a cuprins pe mine diavolul urii. Deci, nu puteam să-l văd, nici glasul lui să-l aud și-l vedeam pe el ca pe un măscărici, iar cuvintele lui ca niște săgeți și ca o sabie de amândouă părțile ascuțită. Iar când stam cu dânsul la rugăciune și la privegheri îl blestemam pe el. Și, din acea multă urâciune și dușmănie ce aveam pentru dânsul, de multe ori mă sculam noaptea, vrând ca să-l ucid pe el, însă mă temeam și mă înspăimântam de Petru, cel ce era ucenic împreună cu mine. Iar starețul nu înceta, sfătuindu-mă și învăţându-mă; uneori mă ruga, iar alteori mă certa. Și când mergeam să mă împărtășesc, mă oprea pe mine și cu ocară mă împingea în lături și de la masă mă despărțea, zicându-mi: "Nu vei mânca până ce nu vei zice: "Am greșit, iartă-mă."" Iar eu împotrivă făceam, adică, furând, în taină, mâncam, pe când el se ruga; el priveghea și eu dormeam, el plângea și eu râdeam. Deci, în acest fel aflându-mă pe mine diavolul, fiindu-i eu lui ascultător întru toate, a început a-mi arăta mie și năluciri în vise, am început, adică, eu ticălosul, a crede în părerile mele și în nălucitoarele vise, încât, și treaz fiind, adeseori vedeam, izvorând dinlăuntrul inimii mele și tulburându-mă pe mine, gânduri spurcate și necurate. Deci, am început a le crede și a mă însoți cu ele. Au început gândurile a mă tulbura dinlăuntru, iar dracii, din afară, spre mânie și iuțime și amărăciune mă porneau. Iar dracul mândriei, adică al pierzării, mă învăța pe mine. Încă am început ca cele ce el în ascuns, mă învăța, să le spun pe față și să le grăiesc înaintea tuturor, la arătare. Că, șezând, ziceam întru mine: "Cine este acest înșelător și fățarnic de neam mare și neam prost, căruia eu, întru acea mare cetate fiind și de neam mare și din părinți de rang înalt, care sunt plini de bogăție și cu mulțime de dobitoace, ca un ucenic m-am făcut, încă mai vârtos și ca un rob îi stau înainte și apă pe mâini îi torn și masă îi pun lui și slujitor îi sunt și apă îi aduc și lemne îi adun și ca un rob îi slujesc lui? Deci, cu cale era ca el să-mi slujească mie și să mi se supună, iar nu eu lui. O, câte necazuri și amărăciuni și scârbe, ocări și nevoi iau de la dânsul. De câte ori m-a făcut a flămânzi și a înseta și a priveghea și a mă culca pe pământ. De câte ori m-a ocărât. De câte răutăți m-a împovărat." Deci, acestea învăţându-mă pe mine dracul, eu mai mult încă mă mâniam și mă socoteam pe mine ca un asuprit și ca și cum multe răutăți aș fi pătimit. Însă îmi zicea mie gândul: "Ieși de la blestematul acesta și șezi într-o chilie, ca toți părinții, pentru că acesta nu este călugăr, nici creștin." Deci, din unele gânduri ca acestea am început iarăși a vedea vise despre starețul meu. Adică, îl visam că se joacă cu o femeie și cu idolii dănțuiește, și, încredințându-mă pe mine, mă întăreau că, adică el este vrăjmașul lui Dumnezeu și prieten dracilor. Și era afară din Schit, ca la nouă stadii departe, o capiște elinească, iar în mijlocul capiştei sta un idol de marmură. Deci, avea starețul obiceiul de ieșea din Schit în toate sâmbetele și, în capiște șezând, plângea. Încă erau acolo și morminte elinești. Și-mi arătă în vis, nu o dată, ci de mai multe ori, că starețul jertfește și se închină idolilor. Iar eu, socotind că adevărate îmi sunt mie visele, în ceasul întru care avea starețul obicei să iasă spre capiște, apucând înainte, am ieșit din chilie și, alergând, m-am ascuns în mijlocul capiştei, unde erau niște rugi și am văzut pe starețul venind și o femeie înaintea lui. Iar după ce a venit femeia, am văzut-o că se ruga și se închina idolului, și, după ce și-a sfârșit rugăciunea, mi s-a părut, din drăcească înșelăciune, că văd pe stareţ mergând și închinându-se idolului și sărutând pe femeie și păcătuind cu ea. După aceea, s-a întors starețul la Schit, iar femeia a intrat în luncă. Pe acestea, de șapte ori în taină cercetându-le și cu tărie văzându-le, am început a ședea afară din chilie și fraților celor ce veneau să se folosească de la stareț, le ziceam: "Frații mei, călugărul acesta este desfrânat și slujitor la idoli. Deci, ce vă mai înșelați de veniți la dânsul?" Și, timp de patru luni, tot așa am grăit către călugării ce veneau la stareț. Și voiam eu să-i opresc pe dânșii. Iar ei, cu darul lui Dumnezeu povățuindu-se, tot se adunau la dânsul. Și aceasta văzând, mă căiam și-mi ridicam mâinile la cer, zicând: "Doamne, dă-mi mie răbdare." Că socoteam eu, ticălosul și pătimașul, că după dreptate pătimesc și rabd, ca și când aș face o faptă bună și, suspinând, ziceam: "Slavă ție, Dumnezeule, din ce fel de cinste, la ce necinste am ajuns și cum m-am făcut;" și plângeam. Iar starețul, văzându-mă pe mine, îmi zicea: "Fiule bun, curățește-ți inima, smerește-ți gândurile tale, dorește smerenia lui Hristos, urăște mândria și ia aminte la tine însuți." Acestea când mi le grăia el, eu mă mâniam și mă tulburam și ca niște săgeți înfocate ce mă ardeau, așa îi socoteam cuvintele lui. Iar la masă, când ședeam cu dânsul, vedeam bucatele ca pe o stricăciune și-mi era silă. Iar gândul dinlăuntru, tulburându-mă, nu înceta, zicându-mi: "Ieși din lăcașul starețului acestuia și, de se poate și din Schit, pentru că, văzându-l pe acesta, nu te vei mântui." Și ziceam întru mine: "Pentru ce pătimesc eu acestea? În lumea aceasta eu n-am fost desfrânat, n-am furat, nici n-am ucis." Încă îmi zicea mie gândul: "Fără dreptate pătimești și ai supărat pe tatăl tău și pe mama ta, pe rude și pe prieteni, ai lăsat pe sfinții părinți și ai venit să petreci la mincinosul acesta, care are viață rea și nemilostivă și fără rușine." Acestea mi le punea în minte diavolul, iar eu, neputinciosul și ticălosul, gata mă aflam la supunerea gândurilor celor spurcate și rele. Și, întru întuneric îngropat fiind, mi se părea că umblu în lumină, călugăr mă socoteam, satana fiind și, în loc ca să mă micșorez pe mine și să mă osândesc, eu mă judecam rob al lui Dumnezeu. Deci, într-o furtună ca aceasta a gândurilor mele, tulburat fiind, s-a întâmplat de mi-a scris tatăl meu, că maica mea este pe moarte și să vin să o văd pe ea, mai înainte de a muri. Și am spus părintelui Petru: "Cu adevărat, eu mă voi duce ca să văd pe mama mea." Și, acesta, ducându-se, a spus starețului, iar starețul, venind, mi-a zis mie: "Fiule bun, șezi cu răbdare dumnezeiască și lasă pătimirea tatălui și a maicii tale, că avem tată și maică pe Dumnezeu, Care și de noi și de dânșii poartă grijă, spre folos. Iar de nu mă vei asculta și te vei duce, pe părinții tăi nicidecum nu-i vei folosi, iar pe tine însuți și mai mult te vei vătăma." Deci, eu, acestea auzindu-le de la stareț și dracul răpindu-mă spre mânie, am zis starețului: "Înșelătorule, închinătorule la idoli, desfrânatule, voiești, precum se vede, să mă faci asemenea ție, slujitor la idoli și desfrânat?" Iar starețul mi-a zis mie: "Darul lui Dumnezeu este pe buzele tale, fiule." Iar eu am strigat: "Mincinosule, slujitorule la idoli." Și la glasul meu mulți părinți s-au adunat și toți bătrânii mă ocărau pe mine și mă osândeau. Și, înteţindu-mă dracul, am apucat haina mea și am rupt-o de mânie de sus până jos și am aruncat-o în fața lui și, așa gol, m-am dus în chilie. Intrând apoi în chilia unuia din bătrâni, am furat de la dânsul o haină mai bună și, ieșind, m-am dus în Alexandria și am aflat pe maica mea moartă și pe tatăl meu bolnav, iar după trei zile s-a sfârșit și tatăl meu. Și eu acum socoteam și mă îngrijeam pentru averi și pentru alte bogății și mă căiam că m-am făcut călugăr. Iar, după ce a sosit seara, pe pat zăcând și la Schit și la Părintele Isaia gândind, am suspinat și am zis: "Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai izbăvit de mincinosul și înșelătorul acela." Și împreună cu cuvântul, am auzit un glas ca un tunet, zicând: "Atotpierzare și pagubă casei lui Procopie." Apoi, îndată s-a făcut un vânt și s-a aprins foc în cele patru unghiuri ale curții. Iar eu, sculându-mă tulburat, abia am putut ieși cu toți cei din casă, că focul o cuprinsese de pretutindeni. Deci, s-au adunat toți locuitorii Alexandriei și n-au putut să facă nimic, că focul a mistuit și pietrele. Iar eu stam rușinat și înfruntat, gândind la cele ce se întâmplaseră. Apoi, de mult necaz și mâhnire, mergând, m-am aruncat în genunchi pe mine la biserica Sfântului Mina. Și, iarăși, dracul, închipuindu-se în chipul mucenicului, mi-a zis mie: "Cele ce ai văzut că ți s-a întâmplat ție, din pricina părintelui Isaia ți s-au întâmplat." Și deșteptându-mă, am zis: "Cu adevărat, amăgitorul acela fermecător este; că, și draci trimițând, mi-a ars mie curtea." Deci, sculându-mă dimineață, am mers la Patriarhul Alexandriei, Evloghie și i-am grăit lui: "Stăpâne, izbăvește-mă de slujitorul de idoli, părintele Isaia de la Schit, că acela cu vrăjile sale mi-a ars casa." Iar Patriarhul mi-a zis mie: "Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc rele asupra dreptului." Și, împreună cu cuvântul Patriarhului, am văzut și pe un arap bătându-mă cu un toiag de fier și îmbrâncindu-mă într-un lanț. Și, îndată, am căzut la picioarele Patriarhului, înrăindu-mă. Atunci, Patriarhul, tinzându-și mâna, s-a dezlegat legătura limbii mele. Și am petrecut eu șapte luni, fiind pedepsit de veliarul cel cumplit și arătându-mă în priveliște jalnică tuturor; încât și cu cătușe de fier m-au legat, că mă băteam pe mine însumi și pe toți cei ce erau, în jurul meu și mâncam gunoaie. Iar iubitorii de Hristos, miluindu-mă, mă îmbrăcau în haine, că mă zbuciumam gol, rupându-mi trupul meu și hainele și mă chinuiam pe mine, făcând rău și celor ce erau împrejurul meu. Iar trupul meu, din pricina gunoiului și a tinei în care mă tăvăleam și zăceam, se acoperise ca și cu niște solzi. Că nu avea cine să se îngrijească de mine. Atunci, cei ce erau iubitori de Hristos în cetatea Alexandriei, văzând pe unii din părinții Schitului, îi aduceau pe ei la mine, iar ei văzându-mă, nu mă cunoșteau. Și le spuneau lor iubitorii de Hristos: "Acesta este fiul lui Procopie, care s-a călugărit la părintele Isaia." Și au zis părinții către dânșii: "Faceți bine și aduceți-l pe el la Schit." Și, aflând iubitorii de Hristos un cărăuș, i-au dat lui un galben și, legându-mi mâinile și picioarele, m-au dus la Schit. Deci, adunându-se sfinții părinți ai Schitului în biserica cea mare, au făcut priveghere pentru mine și ungându-mă cu undelemn peste tot trupul, îndată au gonit pe dracul din mine și am rămas chinuindu-mă de răni și de bube. Și așa eu, smeritul și păcătosul, toate cele ce mi s-au întâmplat mie, le-am arătat cu de-amănuntul și tuturor am spus primejdia mea, rugându-i pe ei să facă milă cu mine și să roage pe stareț, ca să mă miluiască și să mă primească întru pocăință și să nu mă lase pe mine iarăși să mă ispitesc de la diavolul. Iar părinții, mergând au chemat pe Petru, care a fost ucenic, împreună cu mine, la stareț. Și, dacă m-a văzut zăcând și cu trupul putred de răni și de bube - că părinții, vrând să înduplece pe stareț spre milă și umilință, mă dezbrăcaseră de hainele cu care am fost îmbrăcat și gol mă puseseră pe o rogojioară -, Părintele Petru s-a aruncat pe sine la pământ și nu înceta vărsând lacrimi asupra mea. Iar eu, mârșavul, zăceam fără de îndrăzneală și mă rușinam să privesc măcar la dânsul. Și el plângând destul, s-a sculat și a luat și pe unii din părinți și, ducându-se, au adus pe stareț. Deci eu, văzând pe stareț venind, am strigat, zicând: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine, cel înșelat de draci, și nu mă lăsa pe mine, cel înșelat de draci, și nu mă lăsa pe mine întru cea desăvârșită bucurie a vrăjmașului celui stricător de suflete. Că destul m-am pedepsit și destul m-am chinuit." Iar starețul, plângând și el, mi-a zis mie: "Înțeles-ai oare fiule, că semnul celor mândri este căderea?" Iar eu am zis: "Am cunoscut, cinstite părinte, dintru acestea ce mi s-au întâmplat mie și m-am înțelepțit din toate câte am pătimit și am priceput că, dă Dumnezeu cu dreaptă judecată fiecăruia, după faptele lui." Deci, însemnându-mă cu semnul crucii, mi-a zis: "Dumnezeu, Cel ce este ziditor a toată făptura, să-ți ierte cele trecute și să-ți îndrepteze cele viitoare." După aceea m-a luat pe o targă și m-a dus la chilie. Apoi, mai zăcând puține zile, cu darul lui Hristos și cu rugăciunile starețului, m-am tămăduit. Și așa s-a plinit întru mine cuvântul proorocului, care zice: "Cu zăbală și cu frâu fălcile lor voi strânge, ca să nu se apropie de tine" (Ps.31,10). Și iarăși: "Multe sunt bătăile păcătosului" (Ps.31,11). Deci, văzând părinții Schitului toate cele ce s-au făcut cu mine, că erau vrednice de dat în scris, au chemat pe Pionie, vestitul scriitor și mi-au poruncit mie să-i spun lui, cu de-adinsul și cu de-amănuntul, toate. Iar scriitorul cel bun, scriind această întâmplare, a pus-o în cartea cea dintâi, întru care scrie despre nălucirile drăcești. Și am petrecut cealaltă vreme, împreună cu părintele meu Isaia, întru toate supunându-mă lui.