Aflarea Sfintei Cruci; Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea; Sfântul Mucenic Eufrosin;Sf. 42 de mucenici din Amoreea; Sf. Cuv. Iov; Sf. Mc. Conon tatăl și Conon fiul
6 martie – Sf. 42 de mucenici din Amoreea; Sf. Cuv. Iov; Sf. Mc. Conon tatăl și Conon fiul
• Pomenirea Sfinţilor Patruzeci şi Doi de Mucenici din Amoreea
Aceştia au fost cu toţii comandanţi în
armatele împăratului bizantin Teofil. Când împăratul Teofil a pierdut
bătălia împotriva sarazinilor, care s-a întâmplat în cetatea Amoreea,
aceştia au capturat oraşul şi au luat cu ei în sclavie mulţi creştini,
între care şi aceşti comandanţi. Ceilalţi creştini din cetate au fost
fie ucişi fie vânduţi ca sclavi. Comandanţii au fost aruncaţi în
temniţă, unde au fost ţinuţi timp de şapte ani. Şefii musulmani îi
cercetau adesea acolo, sfătuindu-i să îmbrăţişeze credinţa islamică.
Comandanţii creştini însă nici nu voiau să-i audă. Când sarazinii le
grăiau comandanţilor, zicând: „Mohamed este adevăratul proroc iar nu
Hristos,” comandanţii îi întrebau: „Dacă aţi avea doi care se ceartă
pentru un câmp, cum că este al lui, unul având mulţi martori care
adeveresc aceasta, iar celălalt nici unul, ce aţi zice, că al cui este
câmpul?” Şefii musulmani au răspuns: „Fără îndoială că al celui cu mulţi martori.”
Comandanţii au zis: „Drept aţi răspuns. Aşa este şi cu Hristos şi cu
Mohamed al vostru. Hristos are mulţi martori: Prorocii din vechime,
Moise şi loan Botezătorul, pe care şi voi îl recunoaşteţi şi care a dat
mărturie pentru El. Mohamed însă nu are ca mărturisitor decât pe el
însuşi.” Sarazinii au rămas ruşinaţi şi au mai încercat să se apere
astfel: „Credinţa noastră e mai bună decât cea creştină pentru că vedeţi
şi voi că Dumnezeu ne-a dat nouă izbândă asupra voastră, a creştinilor!
Vedeţi bine că cele mai bogate pământuri şi împărăţii din lume sunt ale
noastre şi că ele sunt şi mai numeroase şi mai întinse ca ale voastre!”
Atunci comandanţii au zis: „Dacă aşa ar fi, atunci idolatriile
egipteană, babiloniană, elenistică, romană şi închinarea la foc a
persanilor ar fi adevăratele credinţe, căci iată, odată toate aceste
neamuri au fost stăpînitoarele lumii! Este limpede pentru oricine că
victoria, bogăţia şi puterea voastră nu dovedesc şi adevărul credinţei
voastre. Noi ştim că Dumnezeu uneori dă biruinţa creştinilor, iar
alteori îngăduie să fie subjugaţi ca să-şi vadă mai bine păcatele şi să
se curăţească de ele prin pocăinţă şi credinţă adevărată.” După şapte
ani ei au fost ucişi prin decapitare, la anul 845 după Hristos.
Trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat, dar ele au plutit de
cealaltă parte a râului, unde au fost culese şi îngropate cu cinste de
creştini.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Iov
Acest Cuvios Iov s-a născut la Moscova în
anul 1635 de la Hristos. El a iubit mult cântările şi slujbele Sfintei
Bisericii, fiind atras de ele. El a fost duhovnicul Ţarului Petru cel
Mare, dar din cauza intrigilor s-a retras la Mănăstirea Soloveţk [!?],
unde a dus o viaţă de aspră asceză şi lipsuri. La anul 1720, pe când era
în vârstă de optzeci şi cinci de ani, el a adormit întru Domnul;
înainte de a-şi da duhul, el a strigat tare: „Binecuvântat este
Dumnezeul Părinţilor noştri! De aceea în ceasul acesta eu nu am teamă ci
cu bucurie părăsesc această lume”.
• Sfinţii Mucenici Conon tatăl şi Conon fiul
Pe când tatăl era deja înaintat în
vârstă, fiul era un tânăr de şaptesprezece ani. În timpul domniei lui
Domențian, ei au fost tăiaţi în jumătate cu fierăstrăul pentru credinţa
lor în Hristos şi au fost proslăviţi de Stăpânul Hristos în cer şi pe
pământ. Ei au suferit cu cinste la anul 275 după Hristos.
Teofil, împăratul grecilor (829-842), fiul împăratului Mihail
(820-829) care se numea Valvos sau Travlos, fiind cu neamul din Amoreea,
avea dese războaie cu ismailitenii, pe care uneori îi biruia, iar
alteori era biruit de dânşii.
Odată, ieşind cu mulţime de oaste asupra părţii agarenilor, a
înconjurat cetatea ce se numea Sozopetra, care era patria lui Amirmumn,
voievodul saracinilor, şi bătea acea cetate. Amirmumn, care se numea şi
Avisac, voievodul agarenilor, fiind în altă parte, a trimis la împăratul
Teofil, rugându-l mult să se depărteze de cetatea aceea ca să nu-i
strice moştenirea cea iubită lui. Teofil neascultînd, a luat cetatea şi,
risipind-o cu totul, s-a întors în ale sale cu multă pradă.
Amirmumn, fiind cuprins de mare jale şi mânie pentru risipirea
patriei sale, a început a aduna ostaşi de pretutindeni, cu mult aur, din
Babilon, Palestina, Chilisiria şi din Africa cea de departe. Apoi, după
oarecare vreme, adunându-se în Tars împreună cu toată puterea sa cea
ostăşească, voia să se ducă în Frigia asupra prea frumoasei cetăţi
Amoreea, care era patria împăratului Mihail Travlos, tatăl lui Teofil,
ca să-şi răzbune patria sa, Sozopetra, cetatea cea stricată de Teofil.
Auzind de acest lucru Teofil, împăratul grecesc, a adunat de
asemenea oastea sa de la Răsărit şi de la Apus şi din Persia şi, ieşind
la război împotriva vrăjmaşului, s-a dus în cetatea Frigiei, Dorila,
care este departe de cetatea Amoreea cale de trei zile. Dar mulţi din
sfetnicii împărăteşti, ştiind că mai multă este puterea ostăşească a
saracinilor decât a grecilor, îl sfătuiau pe împărat să nu se lupte cu
voievodul Agarenilor, iar pe locuitorii din Amoreea să-i mute în alte
cetăţi mai tari.
Dar Teofil, zicând că este lucru cu ruşine să se dea înapoi de la
război şi să lase pustie cetatea cea preafrumoasă, pregătea război. Deci
a trimis oaste la Amoreea, spre apărare. Şi au fost trimişi acolo
câţiva voievozi, între care: Constantin, ce se numea Drugharie, cu
boieria de patriciu; Aeţiu, iarăşi patriciu cu boieria; Teofil, asemenea
cu cinstea patriciei; Teodor, care se numea Cratir, cu dregătoria
protospătar; Melisen, Calist care se numea Turmarh, Vasoiu şi alţi
comandanţi de oaste, toţi bărbaţi vestiţi.
După aceasta, luptându-se împăratul Teofil cu Amirmumn, s-a făcut
război mare din amândouă părţile. Mai întâi grecii au biruit pe Agareni.
După aceea, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a schimbat războiul. Căci
Stăpânul Hristos, fiind mâniat pe Teofil pentru lupta contra sfintelor
icoane, a luat bărbăţia de la greci. Şi, îndreptându-se agarenii, au
început a-i birui şi a fugit toată puterea grecească, lăsând pe
împăratul lor, pe care îl apăra tare numai oastea persană, plătită cu
aur de dânsul. Şi ar fi pierit desăvârşit acolo împăratul Teofil, de nu
i-ar fi apucat noaptea. Însă cerescul Împărat, Care nu Se mânie până la
sfârşit, nici în veac nu pedepseşte, S-a milostivit spre creştini şi,
fără de veste, a dat o ploaie foarte mare asupra taberelor agarenilor,
le-a slăbit arcurile şi au încetat de a alunga pe împăratul Teofil, care
fugea împreună cu cetele greceşti cele biruite.
După acel cumplit război, Amirmumn al agarenilor s-a dus îndată la
cetatea Amoreea şi a înconjurat-o. Apoi, săpând şanţ adânc împrejur, a
bătut-o cumplit din toate părţile, multă vreme. Iar Teofil împăratul
grecesc, fugind cu ruşine în Dorila, a trimis rugăminte cu multe şi mari
preţuri la Amirmumn voievodul, ca doar va pleca din cetatea Amoreea.
Dar el, fiind foarte mânios pentru Sozopetra, cetatea sa cea
ruinată, stătea neînduplecat. Ba chiar râdea de rugămintea şi de
darurile împăratului, numindu-l fugar şi fricos şi a poruncit ca să ţină
legaţi pe trimişii lui ca să aştepte sfârşitul lucrului. Tiranul
agarean se apropia de cetatea Amoreea în toate zilele, însă cei ce erau
în cetate se împotriveau tare şi au fost ucişi chiar pe zidurile cetăţii
mulţime mare din oastea agarenilor şi din cei mai vestiţi începători de
ostaşi.
Voievodul Amirmumn avea multă îndoire şi tulburare şi, văzând că nu
este cu putinţă să ia cetatea, se gândea s-o lase şi să se ducă la
locul său. Şi cu adevărat s-ar fi făcut acel lucru, dacă n-ar fi fost o
vicleană vindere a unui comandant de ostaşi amoreu, cu numele Vadiţis.
Acel ticălos, mâniindu-se pentru o pricină oarecare şi o sfadă ce
avusese cu voievozii, a gândit să dea cetatea în mâinile vrăjmaşilor.
Astfel, a slobozit printr-o săgeată o hârtie către agarenii care
începuseră a se depărta de zidurile cetăţii. Iar într-acea hârtie era
scris astfel cu mâna lui: "Pentru ce aşteptaţi aici de atâta vreme şi,
având atâta osteneală, vă duceţi în deşert? Îndrăzniţi şi vă apropiaţi
de acea parte a zidului cetăţii unde veţi vedea un stâlp pe care este
închipuit un leu de marmură şi în vârful stâlpului o asemănare de finic
făcută din piatră. Acolo mă aflu eu străjuind piatra aceea şi vă voi
ajuta bine şi veţi lua cetatea cu înlesnire, căci zidurile sunt slabe
acolo. Iar după aceea veţi şti cu ce cinste mă veţi răsplăti pentru
prietenia mea către voi".
Acea hârtie, găsindu-se împreună cu săgeata şi fiind adusă la
voievod, Amirmumn agareanul, citind-o şi văzând cele scrise, s-a bucurat
foarte mult şi îndată toată puterea sa şi-a întors-o spre zidul acela.
Deci, cu ajutorul vicleanului vânzător ce se numea Vadiţis, a intrat
puterea agarenilor în cetate şi s-a făcut omor mare, iar sângele
creştinilor curgea ca pâraiele pe uliţele cetăţii. Şi nu numai cu sabia,
dar şi cu foc au prăpădit acea cetate. Că îndată din toate părţile au
aprins-o, Dumnezeu pedepsind pe poporul Său pentru eresurile ce se
înmulţiseră între greci într-acel timp; şi abia a scăpat cineva în
ceasul acela de sabia agarenilor şi de foc, însă cei ce au rămas atunci
vii, n-au scăpat după aceea de moarte şi de robie.
Apoi, încetând uciderea, au fost prinşi de vii cei mai sus pomeniţi
voievozi care erau trimişi de împărat pentru apărarea cetăţii, adică
Constantin, Aeţiu, Teofil, Teodor, Melisen, Calist, Vasoiu şi ceilalţi
comandanţi de ostaşi care erau la număr patruzeci şi doi. Cei rămaşi în
viaţă erau duşi în robie, bărbaţi, femei, tineri şi fecioare; şi a
poruncit tiranul ca să despartă deosebit pe bărbaţi, tineri, femei şi
fecioare. Şi s-au găsit bărbaţi ca la şaptezeci de mii, iar femei,
fecioare şi tineri fără de număr. Deci, pe toţi bărbaţii a poruncit să-i
taie cu sabia, lăsând vii numai pe cei pomeniţi mai sus voievozi,
împreună cu alţi comandanţi de ostaşi, iar pe femei şi copii i-a
împărţit la ostaşii săi.
Astfel, frumoasa cetate Amoreea a pierit într-o zi, prin foc şi
sabie, pentru păcatele rău credinciosului împărat Teofil care a lepădat
din biserici podoaba icoanelor şi pe mulţi sfinţi mărturisitori i-a
muncit cumplit, pentru închinarea icoanelor.
După aceasta, Amirmumn tiranul a desfăcut din legături pe trimişii
lui Teofil, cei care văzuseră stricarea cetăţii şi i-a trimis la împărat
ca să-i spună tot ce au văzut.
Aflând împăratul toate acelea, s-a mâhnit foarte mult şi a spus lui
Amirmumn că doreşte să răscumpere pe voievozii şi comandanţii de oaste,
cu două sute de chentinari; iar acela n-a voit să-i dea pe cei robiţi
numai pentru atâta preţ, zicând că el a cheltuit o mie de chentinari cu
adunarea ostaşilor. Şi bătându-şi joc de dorinţa împăratului şi de
trimişii săi, i-a eliberat fără cinste, iar pe cei robiţi i-a dus în
Siria. Atunci Teofil, fiind cuprins de mai multă mâhnire, de supărare a
căzut în boală şi nu după mult timp a murit.
Iar cel ce a vândut cetatea la vrăjmaşi, adică comandantul de oaste
Vadiţis, s-a lepădat de Hristos şi s-a făcut păgân, luând credinţa
agarenilor; iar de voievod a fost cinstit cu daruri. Amirmumn, boierul
cel din neamul ismailitenesc, ducând pe voievozii greci cei bogaţi,
împreună cu tovarăşii lor, patruzeci şi doi la număr, a poruncit să-i
păzească în temniţă întunecoasă, cu lanţuri ferecaţi, având picioarele
strânse în obezi, ba încă şi cu foame şi sete să-i omoare. Şi erau
sfinţii în strâmtorare mare şi necăjiţi, nu atât de agareni, cât de
lepădatul Vadiţis, cel mai sus-zis, care avea multă răutate asupra lor.
După aceea, au început agarenii, fiind îndemnaţi de voievodul lor, a
amăgi pe sfinţii cei legaţi spre credinţa lor agarenească. Căci
necuratul acela voievod voia a robi şi sufletele acelora, ale căror
trupuri îi erau robite. Aşadar, intrând unii la sfinţi în temniţă şi
dându-le puţină milostenie, îi sfătuiau să se miluiască singuri şi să
scape din temniţă, zicându-le că vor fi eliberaţi, dacă vor veni la
legea lor mahomedană. Iar sfinţii nici nu voiau să audă cuvintele lor
cele amăgitoare, voind mai ales, în tot timpul vieţii lor, să rabde cele
mai grele nevoi şi legături ale temniţei şi să sufere cea mai cumplită
moarte, decât să se lepede de Hristos şi să urmeze necuratului Mahomed.
Şi nu o dată veneau la sfinţi înşelători de aceştia, ci de multe ori;
dar cât de puţin n-au sporit cu nimic, deşi le făgăduiau sfinţilor, nu
numai libertate, ci şi cinste şi daruri multe.
Altă dată, intrând unii din cei mai vestiţi bărbaţi şi dând
milostenie la cei legaţi, au şezut lingă dânşii şi, prefăcându-se că au
lacrimi, au început a plânge ca şi când se jeleau de atâtea lungi
legături ale celor chinuiţi, apoi grăiau între dânşii: "O, de câte mari
răutăţi este pricinuitoare necredinţa în marele nostru prooroc Mahomed!
Iată, aceştia pe care-i vedem cu grele obezi ferecaţi, au nu sunt din
cei mai aleşi bărbaţi, cinstiţi de împăratul lor, viteji în războaie şi
slăviţi în neamul lor? Au n-au avut sub mâna lor mai mult de şaptezeci
de mii de ostaşi şi cetatea cea tare, Amoreea? Însă sunt vânduţi în
mâinile sfetnicului nostru. Dar cine a luat de la dânşii acea mare tărie
şi putere, fără numai această, că leapădă pe marele Mahomed proorocul,
în care cred robii lui, care au avut atât de mare biruinţă. Însă cei ce
nu cunosc şi în neştiinţă greşesc, cu înlesnire pot să câştige iertare".
După aceea, au zis către sfinţi: "Voi, o, bărbaţilor de care tocmai
vorbim şi pentru care ne doare inima, ascultaţi-ne pe noi care vă
sfătuim de bine; abateţi-vă de la calea aceasta strâmtă, pe care vă
porunceşte vouă Fiul Mariei, ca să călătoriţi şi să mergeţi pe calea ce
este largă, în veacul de acum şi în cel viitor, pe care marele nostru
prooroc ne-o spune. Pentru că ce lucru de necrezut învaţă proorocul
nostru, când zice că este puternic Dumnezeu ca pe cei ce se supun Lui şi
aici în viaţă să-i sature de toate desfătările şi acolo să-i facă
moştenitori ai Raiului?
Au doar aur nu-i ajunge lui Dumnezeu, sau de îndestularea altor
lucruri este El lipsit? Este potrivnic înţelegerii celei sănătoase a vă
lepăda de îndoitele daruri ale lui Dumnezeu, cele dăruite aici şi acolo.
Au doar voiţi să fiţi moştenitori ai bunătăţilor Lui, neprimind
acestea, când El vi le dă, ori când voi singuri le voiţi? Atât de mare
mândrie aveţi, că, trecând cu vederea bunătatea Lui, Îl porniţi spre
mânie. Căci şi voi, când daţi câteodată ceva slugilor voastre, iar ei
trec cu vederea facerea de bine a voastră şi se întorc de la voi, au nu
vă mâhniţi asupra lor? Oare, fiind necinstiţi de dânşii, nu puneţi răni
asupra lor, în loc de faceri de bine?
Deci, dacă oamenii cei muritori fac astfel, au nu cu mult mai
vârtos nemuritorul Dumnezeu, va face vouă acestea? Primiţi dar
învăţătura proorocului nostru şi, scăpând de aceste primejdii de acum,
îndulciţi-vă între cei vii de darurile dăruite vouă de Dumnezeu, iar
după moarte de cele făgăduite. Căci Dumnezeu, fiind foarte milostiv şi
văzând că slăbeşte tot omul care vrea să împlinească cu lucrul legea cea
grea a lui Hristos, a trimis pe proorocul său Mahomed ca să ridice
toată greutatea de la oameni şi toată neputinţa s-o dezlege. Iar după
dulceţile cele în tot chipul ale vieţii acesteia le-a făgăduit veselia
cea de dincolo, învăţându-i că numai prin credinţă, fără de fapte, se
vor mântui cei ce-l vor asculta pe el".
Nişte cuvinte hulitoare ca acestea ale agarenilor auzindu-le acei
preaînţelepţi bărbaţi, au căutat unul la altul şi au zâmbit. Apoi au zis
cuvântul psalmistului: Mi-au spus mie călcătorii de lege bârfeli, dar
nu sunt ca legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sunt adevărate. Iar
către agareni căutând, au zis: "Oare astfel este învăţătura proorocului
vostru? Şi oare acea faptă cu adevărat o credeţi a fi dreaptă şi de
Dumnezeu primită, ca adică să se poată birui cineva de toate poftele,
necurăţiile şi voile cele pătimaşe ale trupului? Ce deosebire va fi
între oamenii care petrec astfel şi între dobitoacele cele fără de
minte? Nu, o, bărbaţilor, nu! Nu voim să fim ca aceia, nici ne vom
depărta de legea creştinească, cea cinstită şi curată, că suntem ucenici
ai celor ce strigă către Dumnezeu: Nu ne vom depărta de la Tine, ci
pentru Tine ne chinuim toată ziua, socotindu-ne ca nişte oi gata de
junghiere. Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu,
Care este întru Iisus Hristos, nici acestea de acum, nici cele
viitoare". Aceasta auzind-o, bărbaţii aceia agareni s-au dus
nelucrători.
Iar după ce a trecut câtăva vreme, alţii, asemenea celor dintâi,
fiind trimişi de voievod, au mers în temniţă la sfinţi; erau nişte
înşelători care se numesc ghimnosofişti; aceia, dând şi ei legaţilor
milostenie şi pe fiecare sărutându-l, au şezut. Apoi au început a-i
întreba, zicând: "Ce lucru este cu neputinţă lui Dumnezeu?" Sfinţii au
răspuns: "Nimic; toate Îi sunt cu putinţă Lui, căci acel lucru este
potrivit firii lui Dumnezeu".
Zis-au ghimnosofiştii: "Dacă lui Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă,
să vedem cui îi face bine într-aceasta vreme, cu puterea Sa cea mare?
Oare grecilor sau ismailitenilor? Cui a dat cele mai frumoase şi mai
slăvite părţi ale pământului? Oare vouă sau nouă? A cui oaste o
înmulţeşte şi ale cui cete le seceră ca pe nişte paie? Au doar este
Dumnezeu nedrept? De nu ne-ar fi aflat că păzim poruncile Lui, nu ne-ar
fi arătat nouă o aşa de mare facere de bine. Şi ce să mai zicem? De nu
v-ar fi aflat pe voi căzuţi în necredinţă, prin proorocul Mahomed, cel
trimis de la dânsul, nu v-ar fi supus şi nu v-ar fi dat nouă în robie".
Sfinţii au răspuns: "Dacă mărturiilor prooroceşti aţi fi crezut, cu
înlesnire judecată noastră aţi fi cunoscut-o că este nemincinoasă. Oare
cele grăite de voi, pot să se mărturisească cu ale noastre, din
dumnezeieştile Scripturi? Nicidecum. Şi tot lucrul ce este nemărturisit,
nu este adevărat. Daţi-ne răspuns la cele ce vă întrebăm: "De s-ar fi
întâmplat doi oameni a se certa pentru o ţarină, unul dintr-înşii
neavând nici un martor, ar fi strigat, s-ar fi gâlcevit, spunând că a
lui este ţarina; iar celălalt, fără de sfadă şi fără de strigare, ar fi
pus înainte martori mulţi, cinstiţi, vrednici de credinţă care ar arăta
cum că a lui este ţarina, iar nu a celuilalt. Deci, ce vi se pare o,
saracinilor, a căruia aţi fi socotit, că este ţarina aceea?""
Răspuns-au aceia: "Cu adevărat, se cuvine ţarina celui care are
martori". Zis-au sfinţii: "Drept aţi judecat. Astfel şi noi socotim
între Mahomed, învăţătorul vostru, şi între Unul născut Fiul lui
Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit luând trup omenesc
din Preacurata Fecioară, precum şi pe voi v-am auzit întărind aceasta,
de multe ori. Hristos a venit având cu Sine mărturiile tuturor celor mai
vechi sfinţi prooroci, care mai înainte au vestit despre venirea Lui în
lume. După aceea a venit şi al vostru prooroc şi dătătorul de lege,
Mahomed, pe care îl socotiţi voi a fi trimis de la Dumnezeu. Oare nu i
se cădea lui să aibă doi prooroci, sau măcar un prooroc drept mărturie,
ca pe faţă să-l arate, cum că el este trimis de Dumnezeu cu adevărat?"
Acestea grăind sfinţii, s-au ruşinat ghimnosofiştii, văzându-se
biruiţi în cuvinte. Iar Sfântul Vasoiu a grăit, zâmbind: "Are şi al
saracinilor un dătător de lege slăvit şi adevărat, pe Sfântul Isaia,
care a proorocit despre dânsul; şi de nu s-ar mâhni aceşti înţelepţi
bărbaţi (ghimnosofiştii), le-aş spune proorocia aceluia".
Zis-au saracinii (arabii): "Nicidecum nu ne vom mâhni, căci ştim a
ierta pe cei ce greşesc din neştiinţă, chiar de ai zice cu ocară ceva
pentru proorocul nostru". A zis Sfântul: "Oare nu voi spuneţi că
proorocul Mahomed este mai pe urmă decât toţi proorocii că o pecetluire a
proorocilor?" Zis-au aceia: "Cu adevărat aşa este". Sfântul Vasoiu a
grăit: "Isaia, pe care şi voi îl mărturisiţi a fi prooroc al lui
Dumnezeu, zice în proorocia sa: Luat-a Domnul din Israil capul şi coadă.
Şi tâlcuieşte iarăşi singur proorocul cuvintele acestea, spunând: Capul
se aseamănă cu cei ce se minunează de feţe, adică cei ce fac judecăţi
nedrepte. Iar despre coadă se spune că Mahomed este proorocul care
învaţă cele fărădelege.
Deci, să nu vă miniaţi, o, bărbaţilor. Oare nu este proorocul
vostru coada, ca cel mai de pe urmă prooroc şi după al vostru cuvânt? Şi
oare nu vă învaţă pe voi lucruri fărădelege? Căci oare nu este acest
lucru fărădelege, pe care vi l-a pus ca pe o lege proorocul vostru?
Adică "de va urî un bărbat pe femeia sa şi o va lepăda, să nu mai
îndrăznească iarăşi a o lua, până ce mai întâi nu s-ar fi unit aceea cu
alt bărbat?" Dar să lăsăm celelalte nelegiuite aşezări de lege ale lui.
Este destul spre a înţelege proorocia lui Isaia, că nu despre altul
oarecare, ci numai despre al vostru Mahomed a zis acele cuvinte, grăind:
Prooroc care învaţă cele fărădelege, este coadă".
Răspuns-au ghimnosofiştii: "Ştim şi noi a grăi înţelept, dar de
vreme ce astfel a voit Dumnezeu, cine suntem noi ca să ne împotrivim
voii Lui? Şi nu are trebuinţă Mahomed de mântuirea omenească, deoarece
de la Dumnezeu este ales prooroc şi de la El a luat nişte legi ca
acelea". Sfântul Vasoiu a zis: "Oare de la Dumnezeu v-a adus el o lege
ca aceea, ca să aveţi mai multe femei şi cu dânsele să petreceţi în
timpul posturilor voastre nopţi întregi, până la răsăritul
luceafărului?"
Iar ei au zis: "Aşa este, cu adevărat". Zis-au ceilalţi sfinţi: "De
trebuinţă este împotriva răspunsului vostru celui dintâi, a răspunde
părerii cum că mai bună este credinţa acelora care se arată biruitori în
războaie. Dacă voi socotiţi credinţa voastră în puterea oştirii, apoi
aduceţi-vă aminte de puterea de demult a Perşilor, cum, biruind multe
ţări, aproape toată lumea au cuprins-o. Apoi, după dânşii a venit
monarhia elinească, Alexandru cel Mare biruind pe Perşi. După aceea Roma
a stăpânit toată lumea. Deci, ce este? Oare toţi aceia aveau credinţa
dreaptă, pentru că au fost puternici în războaie? Nicidecum. Ci se
îndeletniceau mult la închinarea la idoli, fără să cunoască pe
adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor.
Apoi, cum ziceţi voi, că este dreaptă credinţa voastră? Căci cu
voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre aţi biruit în timpul din
urmă, prin puterea oştirii voastre; şi se întâmpla de multe ori nouă
creştinilor, cei ce cinstim drept pe Dumnezeu, de avem biruinţă asupra
vrăjmaşilor, cu ajutorul Lui. De asemenea, când miniem pe Hristos,
Domnul nostru, şi suntem fără pocăinţă, atunci aduce asupra noastră
oameni necuraţi, ca pedeapsă pentru greşelile noastre. Însă noi, fiind
pedepsiţi, nu ne lepădăm de Stăpânul nostru. Ci Lui ne rugăm şi împreună
cu credinţa avem şi nădejdea spre El că ne va milui. Iar pe al vostru
învăţător, care nu are mărturii prooroceşti, iar mai ales fiindcă este
şi potrivnic sfinţilor prooroci, nicidecum nu-l primim, ci îl lepădăm".
După o vorbă ca aceasta, ghimnosofiştii s-au dus la voievodul lor,
umplându-se de ruşine şi de mânie.
Se împliniseră şapte ani de la pătimirea sfinţilor, fiind tot în
legături şi în temniţa cea strâmtă şi necăjicioasă. Acolo ziua şi
noaptea se îndeletniceau în rugăciuni, neîncetat cântând psalmii lui
David şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă
pentru dânşii. Căci anii trecuţi ai vieţii lor, cheltuiţi în dulceţi şi
în mulţimea greşelilor, îi curăţeşte Dumnezeu printr-o strâmtorare ca
aceea şi suferinţă a temniţei; şi că printr-o atât de lungă răbdare îi
întăreşte, lucru pe care mai înainte nici a gândi nu-l puteau. Astfel
pătimind ei, Vadiţis, acel călcător de lege, care a vândut barbarilor
cetatea Amoreea şi s-a lepădat de Hristos, a fost dus în temniţă, în
cinci zile ale lunii martie, apunând atunci soarele.
Apoi pe unul din cei legaţi, care altă dată a fost scriitorul
domnului Constantin patriciul, cu numele asemenea Constantin, chemându-l
printr-o scrisoare, i-a zis în taină: "Să ştii, preaînţeleptule bărbat,
cât de mare dragoste am avut de mulţi ani, către stăpânul tău,
patriciul Constantin. Dar acum, înştiinţându-mă cu adevărat de sfatul
voievodului, cum că mâine de dimineaţă o să vă ucidă pe voi, de nu veţi
primi credinţa lui, am venit ca să vă spun.
Deci, tu sfătuieşte pe stăpânul tău ca să se izbăvească de moarte,
cu o învoire prefăcută în credinţa saracinilor. Ba încă şi tu fă tot
aşa, iar cu gândul nicidecum să nu vă depărtaţi de la creştineasca
credinţă, ci numai cu prefacere să vă învoiţi cu voievodul în primejdia
ce vă stă asupra, şi milostiv vă va fi vouă Hristos". Dar acel bărbat
iubitor de Dumnezeu, însemnându-se cu semnul Crucii, a răspuns acelui
călcător de lege: "Depărtează-te de la noi, lucrătorule al fărădelegii!"
Şi s-a dus de la dânsul.
Domnul Constantin patriciul, a întrebat pe Constantin scriitorul
cine l-a chemat la ferestruie şi pentru ce pricină? Iar el, nevrând să
spună de faţă cu toată lumea, că nu cumva cineva dintre dânşii,
temându-se de moarte, să înceapă a se tulbura şi cu gândul a se clătina,
a luat de-o parte pe domnul Constantin şi i-a arătat lui cele ce i-a
spus Vadiţis. Iar Constantin patriciul, mulţumind lui Dumnezeu, a zis:
"Fie voia Domnului!"
Apoi, întorcându-se spre tovarăşii săi, le-a zis: "Fraţilor,
această noapte s-o petrecem toată în rugăciune". Şi sculându-se, toţi se
rugau, cântând psalmii lui David până la ziuă.
A doua zi, foarte de dimineaţă, un boier oarecare, fiind trimis de
voievod cu oaste înarmată, a venit la temniţă şi pe sfinţii patruzeci şi
doi de mucenici scoţându-i din temniţă şi uşile de afară ale ogrăzii
poruncind a le încuia, îi întreba pe ei, grăind: "Câţi ani socotiţi să
aveţi în temniţa aceasta?" Răspuns-au sfinţii: "Pentru un lucru ştiut,
de ce întrebi? Iată, al şaptelea an se sfârşeşte, de când suntem închişi
aici".
Boierul le-a zis: "Într-atât de lung timp, oare n-aţi înţeles cita
iubire de oameni vă arată credinciosul nostru voievod? Că iată sunt
atâţia ani, de când vă cruţă pe voi, putind de mult să vă piardă. Deci,
se cădea vouă ca să fiţi mulţumitori pentru bunătatea ce vă arată, să vă
rugaţi pentru dânsul şi să-l iubiţi din toată inima". Zis-au sfinţii:
"Legea noastră ne porunceşte ca să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc
şi ne fac ispite şi nedreptate; deci şi pentru voievodul vostru ne-am
rugat lui Dumnezeu, dar ca să-l iubim din toată inima, este cu
neputinţă, că suntem opriţi de cuvintele Sfântului Prooroc David, care
zice către Dumnezeu astfel: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne,
i-am urât?"
A zis boierul: "Cum se poate să fie aşa, ca cineva, urând pe altul,
să se fi rugat pentru el? Cu adevărat minţiţi, zicând că v-aţi rugat
pentru voievod, pe care îl urâţi". Iar sfinţii au zis: "Adevărat grăim,
că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, că doar i-ar lumina
sufleteştii lui ochi, cei întunecaţi cu necredinţa, că doar ar cunoaşte
el calea dreptăţii şi ar cinsti pe Dumnezeu cu bună credinţă, primind
adevărata credinţă creştină, în locul celei mincinoase pe care o are
acum şi o socoteşte a fi dreaptă. Că, dacă ar fi cunoscut credinţa cea
dreaptă, ar fi primit-o; şi atunci nu numai l-am fi iubit din toată
inima, ci l-am fi cinstit preamult, după cuvântul lui David: Iar mie îmi
sunt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule".
Zis-a boierul: "Oare atât de fără minte sunt boierii greci, încât
socotesc că atât de mult popor, tare şi puternic, fără purtarea de grijă
a lui Dumnezeu s-ar fi adunat? Că dacă am fi fost urâţi de Dumnezeu,
n-ar fi avut El pentru noi oarecare purtare de grijă şi nu ne-am fi
înmulţit, nici ne-am fi întărit aşa cum suntem acum, lucru care îl
vedeţi singuri".
Sfinţii răspunseră: "Nu grăim noi această, că voi aţi fi fost fără
purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci cine este lipsit de purtarea de
grijă a Lui? Deşi cineva nu ar cunoaşte pe Dumnezeu şi l-ar necinsti
fără de ruşine, însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă este pe pământ
şi se mişcă. Pentru aceasta grăim noi, că voi nedrept credeţi în
adevăratul Dumnezeu. Căci, mărturisindu-L a fi Ziditor a toată făptura
cea văzută şi nevăzută, vă bateţi joc, zicând despre El că, precum este
Făcător şi pricinuitor al tuturor bunătăţilor, aşa este şi al tuturor
răutăţilor. Adică al adevărului şi al minciunii, al dreptăţii şi al
nedreptăţii, al smereniei şi al mândriei, al blândeţii şi al iuţimii, al
întregii înţelepciuni şi al desfrânării celei rele, cum şi al altor
fapte bune şi a celor potrivnice lor, pe care nu este de trebuinţă a le
număra aici cu de-amănuntul.
Dacă cele grăite de voi despre Dumnezeu ar fi fost adevărate, am fi
zis că voi aveţi spre Dumnezeu dreaptă cunoştinţă. Dar de vreme ce, pe
cât se deosebeşte întunericul de lumină, pe atât se deosebeşte
mărturisirea voastră de adevăr, vom arăta că numai vi se pare a avea
adevărata cunoştinţă despre Dumnezeu, iar cu lucrul n-o aveţi, voi
sunteţi urâţi de Dumnezeu, deşi vă ţineţi cu purtarea Lui de grijă".
Boierul zise: "Voi spuneţi că unul este dumnezeu al tuturor
răutăţilor şi ziditor al tuturor păcatelor; apoi cum vor fi doi
Dumnezei, unul bun, iar altul rău? Şi cum poate să fie lumea, făcând
război între cei doi Dumnezei?" Sfinţii răspunseră: "Noi nu zicem că
este alt dumnezeu făcător al răului, deosebindu-se de Dumnezeul
Ziditorul tuturor bunătăţilor, să nu fie aceasta. Ci, vă spunem că s-a
aflat unul din îngeri care, prin alegerea de sine stăpânitoare a
plăcerii sale, şi-a ales cele nefolositoare şi, pe acelea iubindu-le, a
urât pe Dumnezeu, Făcătorul său dintii, după aceea şi pe om. Apoi a voit
să încerce alegerea noastră, oare spre Dumnezeu ne sârguim, sau ne
supunem la îndemnarea cea ispititoare? Deci, voi fiind aduşi de diavol
în rătăcire, scrieţi răutăţile aceluia cu minciună, asupra
neschimbatului Dumnezeu". Boierul zise: "Dar proorocul nostru Mahomed
învaţă că Atotputernicul Dumnezeu este făcător a tot lucrul rău,
asemenea ca şi al celui bun".
Sfinţii răspunseră: "Deci cum se vede, un alt Dumnezeu aţi izvodit
cu minciună, precum odată elinii au aflat pe un Agatodemon şi pe acela
vi l-au lăsat ca să vă închinaţi lui; unul ca acela nu este Dumnezeu,
nici va fi vreodată. Iar noi am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi pe
Acela Îl mărturisim; Care în Legea Veche s-a propovăduit făcător a tot
binele, de către sfinţii prooroci; iar în darul Evangheliei, a fost
predicat de Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi alt Dumnezeu nu ştim
nicidecum". Boierul zise: "Dar oare nu vreţi voi astăzi că, împreună cu
credinciosul, întâiul sfetnic şi voievod al nostru, să daţi rugăciuni
lui Dumnezeu, după obiceiul credinţei noastre? Căci pentru o pricină că
aceea sunt trimis la voi; şi ştiu pe unii care sunt între voi, că doresc
să câştige această; pe aceia, când îi vor vedea preamăriţi, potrivnicii
vor plânge pentru a lor nesupunere fără de socoteală".
I-au răspuns toţi sfinţii, cu un suflet: "Noi rugăm pe Unul
adevăratul Dumnezeu că nu numai voievodul vostru, întâiul sfetnic, dar
şi tu şi tot neamul saracinilor, să vă depărtaţi de la rătăcirea
necuratului Mahomed, iar lui Dumnezeu, Celui propovăduit de proorocii şi
Apostolii lui Hristos, să-I daţi datorită cinste şi închinăciune; dar
nouă să nu fie a lăsa lumina şi a trece la întuneric, de bunăvoie".
Boierul zise: "Gândiţi-vă ce grăiţi, ca să nu vă căiţi mai pe urmă, că
nu se va lăsa fără pedeapsă această împotrivire a voastră". Sfinţii au
răspuns: "Lui Dumnezeu Cel fără de moarte şi drept, Îi dăm în mâini
sufletele noastre şi spre El nădăjduim, până la cea mai de pe urmă
răsuflare a noastră şi nu ne lepădăm de credinţa pe care o avem
într-Însul".
Boierul a zis iarăşi către dânşii: "Sărăcia fiilor voştri şi
văduvia soţiilor voastre vă va judeca în ziua înfricoşatei judecăţi,
căci de ei toţi vă lipsiţi acum, deoarece nu vă învoiţi cu voievodul,
lepădându-vă de credinţa lui; fiindcă ar fi putut marele nostru voievod
să poruncească împăratului vostru de acum, fiindcă este tânăr, să
elibereze la voi pe femeile voastre şi pe copii. Dar şi acum, dacă voiţi
să vă întoarceţi şi să primiţi pe proorocul Mahomed, toate cele
privitoare la casa voastră, degrabă le veţi avea, precum am zis, pe care
văzându-le, vă veţi bucura foarte. Pentru că în ţara grecească
împărăţeşte o femeie, Teodora, împreună cu un copil, Mihail, care nu
poate să se împotrivească poruncii marelui sfetnic al nostru. Iar despre
bogăţii şi averi să nu vă îngrijiţi, că dăjdiile Egiptului de peste an,
vi le va da vouă milostivul nostru voievod ca unor prieteni ai săi; şi
atât de mult vă va îmbogăţi, încât şi nepoţilor voştri, până la al
zecelea neam, să le fie îndestulare multă de toate bunătăţile". Atunci,
într-un glas au strigat sfinţii: "Anatema lui Mahomed şi tuturor celor
ce-l mărturisesc a fi prooroc!"
Acestea grăindu-le sfinţii cu multă îndrăzneală, cu mare râvna
către Dumnezeu şi cu mare glas, îndată boierul cu mânie a poruncit
ostaşilor celor înarmaţi ca, prinzind pe fiecare din sfinţi, să le lege
mâinile înapoi şi ca pe nişte mieluşei să-i tragă la locul de junghiere.
La acea privelişte a început a se strânge nenumărată mulţime, din
poporul saracinilor şi creştini care vieţuiau între ei, voind să vadă
junghierea sfinţilor mucenici.
Deci, apropiindu-se ei de râul Eufratului - căci pe lângă el era
zidită o cetate mare a saracinilor care se numea Samara -, voievodul a
chemat la sine pe unul din mucenici, pe Sfântul Teodor care se poreclea
"Cratir", adică tare sau viteaz, şi a zis către dânsul: "Tu ai fost
cleric odată, precum am auzit despre tine cu dinadinsul şi, lepădându-ţi
rânduiala preoţească, ai luat suliţa şi te-ai îmbrăcat cu pavăză
ostăşească şi te-ai făcut în război vărsător de sânge omenesc. Iar acum
cu făţărnicie te prefaci a fi creştin, fiind mustrat de conştiinţa ta
pentru creştineasca credinţă, pe care de mult ai lepădat-o. Oare nu ţi
se cuvine mai bine să alergi la învăţătura proorocului şi apostolului
Mahomed şi de la dânsul să dobândeşti ajutor şi izbăvire de la moarte,
de vreme ce nu vei putea să ai nici o nădejde de la Hristos, de care mai
întâi te-ai lepădat de bunăvoie?"
Răspuns-a viteazul lui Hristos, Mucenicul Teodor: "Grăieşti cele
nedrepte, o, voievodule, ca şi cum eu aş fi voit a mă lepăda de Hristos
Dumnezeu. Dar m-am lepădat numai de preoţeasca rânduiala, pentru
nevrednicia mea. De aceea, acum sunt dator să-mi vărs sângele pentru
credinţa în Hristos şi să mor pentru dragostea Lui; ca, fiind milostiv
Stăpânul meu, să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut mai înainte către
El. Căci şi un rob al tău, de-ar fi fugit de la tine, iar după aceea
întorcându-se, s-ar fi nevoit pentru tine până la moarte, oare atunci
n-ar fi câştigat iertare?" A zis voievodul: "Fie voia ta, eu ţi-am pus
înainte această, prin care ai putea scăpa de moarte". Iar călăii arabi,
scoţând săbiile şi prinzind pe sfinţii mucenici, pe fiecare deosebi îl
târa spre tăiere.
Acelui Teodor Cratir i s-a întâmplat că stătea aproape de
Constantin patriciul; şi Teodor, temându-se că nu cumva Constantin,
văzând înjunghierea lui, se va împuţina cu sufletul şi se va teme de
frica morţii, a început a-l îndemna, zicând: "Auzi, stăpânul meu, de
vreme ce tu pe toţi ne covârşeşti şi cu cinstea rânduielii şi cu podoaba
faptelor bune, de aceea se cuvine ca tu mai întâi între noi să fii
mucenic, mai înainte de noi toţi plecând capul tău sub sabie, pentru
Domnul tău. Tu mai întâi să primeşti cununa de la Iisus Hristos,
Împăratul cerurilor, precum şi de la pământescul împărat, ai fost
înainte cinstit cu daruri şi cu măriri". Sfântul Constantin i-a zis:
"Ţie mai ales, celui atât de viteaz, cu adevărat ţi se cade să faci
această. Mai întâi să pui sufletul tău pentru Hristos ca astfel şi pe
mine şi pe ceilalţi prieteni ai noştri, următori ţie, să poţi a ne
avea". Iar Sfântul Teodor, făcând rugăciuni şi încredinţându-şi sufletul
lui Dumnezeu, s-a apropiat de călău şi prin sabie a luat sfârşitul
slăvit al muceniciei.
După dânsul, ceilalţi sfinţi, după rânduiala şi după cinstea
boieriilor lor de mai înainte, ca la un împărătesc ospăţ chemându-se,
unul pe altul sub sabie se întreceau, nearătând cât de puţină frică de
moarte, nici tulburare sau vreo împuţinare de suflet în ei. De aceasta
voievodul se mira foarte, văzând pe mucenici sîrguindu-se spre moarte,
cu atâta nădejde. Şi astfel sfinţii patruzeci şi doi de mucenici şi-au
sfârşit viaţa lor prin vitejească moarte, pentru Domnul lor, într-a
şasea zi a lunii martie.
După uciderea sfinţilor mucenici, voievodul saracinilor a poruncit
ca să ucidă cu sabia şi pe cel mai sus-zis călcător de lege, care se
numea Vadiţis, zicând: "Dacă a fost adevărat creştin, apoi nu i se cădea
să se abată de la credinţa sa; şi dacă nu şi-a păzit credinţa către
Hristos al său, apoi cum va putea să păzească credinţa către Mahomed al
nostru? Cel ce s-a făcut vrăjmaş creştinilor săi, vânzându-i în mâinile
noastre, dacă s-ar întâmpla vreo vreme rea, cum nu s-ar face vânzător şi
celor ai noştri? Cel ce a fost necredincios spre ai lui, va fi oare
credinciosul celor străini? Nicidecum".
Deci i-au tăiat capul cu sabia acelui ticălos şi şi-a luat vrednică
răsplătire de la saracini pentru a sa prietenie către dânşii; căci a
vândut acelora slăvita şi preafrumoasa cetate creştinească Amoreea. A
doua zi, din porunca voievodului, s-au aruncat în râul Eufratului
trupurile sfinţilor patruzeci şi doi de mucenici; tot acolo au aruncat
şi trupul acelui călcător de lege care s-a tăiat. Iar după puţină vreme,
s-au găsit pe lângă mal, întregi, muceniceştile trupuri, de cealaltă
parte de râu; căci capul fiecăruia se lipise de trupul său, zăcând
împreună cu cuviinţă. Dar trupul acelui călcător de lege, l-au găsit
departe de sfinţi, iar capul lui deosebit de trup. Deci, trupurile
sfinţilor le-au luat credincioşii şi le-au îngropat cu cinste, iar pe al
vânzătorului celui fărădelege, adică trupul şi capul, le-au rupt şi
le-au mâncat crocodilii şi pentru toate acestea se cuvine slavă lui
Hristos, Dumnezeului nostru, Celui închinat împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sinaxar 6 Martie
În această lună, în ziua a şasea, pomenirea
sfinţilor marilor mucenici patruzeci şi doi: Teodor, Constantin,
Calist, Teofil, Vasois şi cei împreună cu ei, care au pătimit în
Amoreea.
În timpul unui război
dintre Împăratul Bizanţului Teofil (829-842) şi saraceni, aceştia au
reuşit să asedieze oraşul Amorea (în Galicia - Asia Mică) datorită
trădării comandantului de armată Baditses. Amorea a căzut şi, o dată cu
ea, 42 de generali au fost luaţi captivi şi duşi în Siria.În timpul celor şapte ani de încarcerare, aceştia au încercat în zadar să-i convingă pe captivi să renunţe la creştinism şi să accepte credinţa islamică. Captivii au rezistat cu tărie la toate ofertele tentante dar şi la ameninţări. După mai multe chinuri prin care nu au reuşit să frângă spiritul creştin al soldaţilor, păgânii au hotărât să-i condamne la moarte, sperând să-i sperie şi să-i convingă înainte de execuţie. Mucenicii au rămas de neclintit, spunând că profeţii Vechiului Testament aduc mărturii despre Hristos, pe când Mohamed se autointitulează profet fără nici o dovadă.
Păgânii îi spuseră soldatului Teodor următoarele: "Ştim că ai lepădat preoţia, ai devenit soldat şi ai vărsat sânge în bătălii. Nu mai poţi nădăjdui în mila lui Hristos pentru că L-ai părăsit cu bună ştiinţă, aşa că trebuie să-l accepţi pe Mahomed." Dar mucenicul le-a răspuns: "Vorbele tale nu sunt adevărate când spui că L-am părăsit pe Hristos. Mai mult, am părăsit preoţia pentru nevrednicia mea. De aceea trebuie să vărs sângele meu pentru Hristos, ca să-mi spăl păcatele mele împotriva Lui."
Călăii i-au dus pe rând pe fiecare la locul unde li s-a tăiat capul şi trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat. La slujba de pomenire, aceşti sfinţi suferitori de patimi sunt numiţi astfel: Teodor "Întrutotul Binecuvântat", Calist cel "Neînfrânt", Constantin cel "Nepreţuit", Teofil cel "Minunat" şi Vasois cel "Puternic".
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Arcadiu.
Sfântul Arcadiu
s-a nevoit într-o viaţă monahicească încă de timpuriu. El a locuit în
insula Cipru, în timpul împăratului Constantin cel Mare (206-337). El a
fost învăţătorul sfinţilor mucenici Iulian Doctorul şi Eubol, care au
fost executaţi în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). După
ce a jelit moartea martirică a discipolilor săi şi le-a pus moaştele în
mormânt, la scurt timp Sf. Arcadiu a plecat în pace la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Isihiu, făcătorul de minuni.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Maxim, care, fiind lovit cu pietre, s-a săvârşit din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Eufrosin, care, fiind adăpat cu apă fiartă, s-a săvârşit din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea
aflării cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane de către sfânta Elena,
mama sfântului împărat Constantin cel Mare.
La
începutul domniei Sf. Constantin cel Mare (306-337), primul împărat
roman care a recunoscut credinţa creştină el împreună cu Sf. Elena,
mama sa credincioasă, au decis să reconstruiască oraşul Ierusalim.
Şi-au făcut un plan de a înalţa o biserică pe locul patimilor şi
învierii Domnului pentru a sfinţi din nou locurile legate de moartea şi
învierea Mântuitorului şi a şterge mânjirea păgână din sfintele
locuri. Împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim cu o mare cantitate de aur. Sf. Constantin i-a scris o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), prin care îi cerea să o ajute pe mama lui în toate felurile posibile ca să restaureze sfintele locuri creştine.
După sosirea în Ierusalim, împărăteasa a început să dărâme toate templele păgâne şi să sfinţească locurile murdărite de păgâni.
În căutarea ei după Crucea Dătătoare de Viaţă, împărăteasa a cercetat mai mulţi creştini şi evrei, fără să afle nimic pentru mai mult timp. În cele din urmă, un bătrân evreu numit Iuda i-a spus că crucea era îngropată în spatele templului lui Venus. Sf. Elena a dat ordin să se demoleze templul şi să se facă săpaturi pe locul acela. În scurt timp au găsit Golgota şi Mormântul Domnului. Nu departe de acel loc au găsit trei cruci, o scândură cu inscripţia lui Pilat (Ioan 19:19) şi patru piroane care au străpuns corpul Domnului.
Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Iulian şi Evul, care de sabie s-au săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sfinţii Conon, tatăl şi fiul
Împăratul îi şopteşte tânărului Conon:
„Mintea tatălui tău s-a întunecat de vârstă,
Deci tu, tinere, cuvântul să nu i-l iei în seamă.
Ci mai curând leapădă-te şi uită-L pe Hristos.
Jertfă adu romanilor zei
Şi alături de noi vei petrece cu cinste”
Dar tânărul Conon răspunde viteaz:
„Scris este, o, călăule-mpărat,
Că fiul cele văzute la tatăl le face,
Iar eu de faptele tatălui meu
Nicicând mă ruşinez.
Căci tatăl meu adevărul
Adevăratei Credinţe mă-nvaţă,
Al Adevăratei Credinţe şi cunoştinţe de Dumnezeu.
Pentru ca eu un Dumnezeu să cunosc,
Pe Făcătorul meu Atotmilostiv.
Pentru ca eu pe Hristos să-L cunosc,
Mântuitorul meu din moarte.
Orice vei face trupului tatălui meu,
Aceleaşi să le faci şi mie;
Căci tu asupra sufletelor noastre
Nici o stăpânire nu ai.
Ale noastre suflete ale noastre sunt,
Şi pe ale noastre noi
Stăpânului nostru Hristos Le dăruim,
Fiului lui Dumnezeu.
Cugetare
Câtă vreme suntem pe pămînt, să ne socotim oaspeţi în Casa lui Hristos. Tu stai la masă şi El este cel care te serveşte.
Dacă respiri, aerul Lui îl respiri. Dacă te îmbăiezi, în apa Lui te îmbăiezi. Dacă eşti călător, pe pămîntul Lui eşti călător. Dacă strângi bogăţii, ale Lui sunt bogăţiile pe care le strângi. Dacă risipeşti, ale Lui sunt cele pe care le risipeşti. Dacă ai putere asupra altora, prin a Lui îngăduinţă ai primit-o.
Dacă eşti în strălucită adunare, tu şi
ceilalţi împreună cu tine sunteţi oaspeţii Lui. Când ieşi să respiri
într-un colţ de natură, în grădina Lui petreci. Dacă eşti singur, El
este de faţă. Dacă porneşti undeva sau te întorci, El vede. Orice faci,
El ţine minte.
El este gazda cea mai atentă şi mai delicată care te-a găzduit vreodată.
Fii deci cu băgare de seamă faţă de El. Într-o casă aleasă, oaspeţilor li se cere să ştie să se poarte. Aceste
cuvinte sunt simple şi ştiute, dar ele ascund un mare adevăr. Toţi
sfinţii l-au cunoscut şi şi-au călăuzit vieţile după el. De aceea
Veşnicul Stăpân al Casei i-a răsplătit cu veşnica viaţă în ceruri şi cu
slavă pe pământ.
Luare aminte
Să luăm aminte la Taina Împărtăşirii cea care este medicament de viaţă dătător sufletului şi trupului:
- Medicament ce curăţă sufletul de bolile păcatelor, redându-i sănătatea vieţii;
- Medicament care vindecă şi curăţă trupul de avariţie şi vicii, redându-i sănătatea vieţii;
- Medicament care învie şi revigorează tot omul, fâcându-l mădular sănătos al veşnicului Trup al lui Hristos, fără de care el putrezeşte şi în cele din urmă se usucă, se taie şi se aruncă în foc.
Predică
Despre moştenitor şi rob – „Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate (Galateni 4: 1).
Câtă vreme
moştenitorul unei mari averi este copil de leagăn, cu ce se deosebeşte
el de fiul unui rob? Nici trupul nu-i este mai altul, nici gândurile mai
înalte, nici dorinţele mai curate. Cum e pruncul de rege, aşa este şi
cel de rob, aşa este şi cel de cerşetor. Timp de câţiva ani, fiul de
rege deci nu se deosebeşte cu nimic de cel de rob. Totuşi, când fiul de
rege ajunge la majorat şi la deplina conştiinţă a demnităţii lui, el
primeşte răspunderea împărăţiei, iar când fiul de rob ajunge la majorat
şi la deplina cunoştinţă a maturităţii, el intră în jugul sclaviei.
Atunci se vede enorma diferenţă dintre cei doi. Atunci este limpede că moştenitorul şi robul nu au cum să fie egali. Robul trebuie să robească, iar regele trebuie să conducă.
Apostolul vrea să spună prin aceste cuvinte că aşa stau lucrurile şi cu cei care sunt creştini şi necreştini.
Căci cel care nu este creştin este rob firii, pe cînd creştinul este stăpân peste fire.
Era
necreştină a istoriei omenirii ne arată cum omul a fost robul
elementelor naturii, sluga trupului şi a păcatului, a idolilor şi
creaturilor egale lui şi inferioare lui, în timp ce era creştină a
istoriei omenirii ne arată cum omul a redevenit stăpân şi proprietar, un
nobil de rasă împărătească şi moştenitor peste toate. Chiar cei care au
ştiut despre Unul Adevăratul Dumnezeu, adică israeliţii, nu au fost ca
nişte copii ai lui Dumnezeu, nici ca nişte moştenitori ai tatălui lor,
ci ca nişte slugi şi robi ai lui Dumnezeu şi Judecătorul. Iar cînd a
venit plinirea vremii (Galateni 4: 4), Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu a
venit pe pământ. El a făcut posibil ca să dobândim înfierea (Galateni
4: 5), şi să ne îndreptăm către Duhul lui Dumnezeu strigând „Avva,
Părinte” (Galateni 4: 6).
Fraţilor, de ce a venit Hristos pe pământ? El a venit pe pământ ca să ne dea o soartă alta decît a robilor, să ne dea soarta moştenitorilor şi responsabilităţile de stăpâni.
El a venit
să ne dea soarta celui care este fiu, a aceluia, adică, care în Numele
lui Hristos poate îndrăzni să-L numească pe Dumnezeu Tată, şi să ne
arate care este datoria noastră de stăpâni, aceea, adică, de a stăpâni
peste noi înşine, peste trupurile noastre, peste gândurile noastre,
peste dorinţele noastre şi peste toată zidirea din jurul nostru.
O, Unule
Născut Fiule al lui Dumnezeu, Tu ne-ai dăruit nouă cinstea înfierii prin
milostivirea şi jertfa Ta. O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne
nouă să luptăm până la sfârşit, întru curăţie şi adevăr. Căci Ţie se
cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!