marți, 5 martie 2019

Sinaxar 6 martie

Aflarea Sfintei Cruci; Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea; Sfântul Mucenic Eufrosin;Sf. 42 de mucenici din Amoreea; Sf. Cuv. Iov; Sf. Mc. Conon tatăl și Conon fiul

 

 

6 martie – Sf. 42 de mucenici din Amoreea; Sf. Cuv. Iov; Sf. Mc. Conon tatăl și Conon fiul


• Pomenirea Sfinţilor Patruzeci şi Doi de Mucenici din Amoreeasf_42_mucenici_amoreea
Aceştia au fost cu toţii comandanţi în armatele împăratului bizantin Teofil. Când împăratul Teofil a pierdut bătălia împotriva sarazinilor, care s-a întâmplat în cetatea Amoreea, aceştia au capturat oraşul şi au luat cu ei în sclavie mulţi creştini, între care şi aceşti comandanţi. Ceilalţi creştini din cetate au fost fie ucişi fie vânduţi ca sclavi. Comandanţii au fost aruncaţi în temniţă, unde au fost ţinuţi timp de şapte ani. Şefii musulmani îi cercetau adesea acolo, sfătuindu-i să îmbrăţişeze credinţa islamică. Comandanţii creştini însă nici nu voiau să-i audă. Când sarazinii le grăiau comandanţilor, zicând: „Mohamed este adevăratul proroc iar nu Hristos,” comandanţii îi întrebau: „Dacă aţi avea doi care se ceartă pentru un câmp, cum că este al lui, unul având mulţi martori care adeveresc aceasta, iar celălalt nici unul, ce aţi zice, că al cui este câmpul?” Şefii musulmani au răspuns: „Fără îndoială că al celui cu mulţi martori.” Comandanţii au zis: „Drept aţi răspuns. Aşa este şi cu Hristos şi cu Mohamed al vostru. Hristos are mulţi martori: Prorocii din vechime, Moise şi loan Botezătorul, pe care şi voi îl recunoaşteţi şi care a dat mărturie pentru El. Mohamed însă nu are ca mărturisitor decât pe el însuşi.” Sarazinii au rămas ruşinaţi şi au mai încercat să se apere astfel: „Credinţa noastră e mai bună decât cea creştină pentru că vedeţi şi voi că Dumnezeu ne-a dat nouă izbândă asupra voastră, a creştinilor! Vedeţi bine că cele mai bogate pământuri şi împărăţii din lume sunt ale noastre şi că ele sunt şi mai numeroase şi mai întinse ca ale voastre!” Atunci comandanţii au zis: „Dacă aşa ar fi, atunci idolatriile egipteană, babiloniană, elenistică, romană şi închinarea la foc a persanilor ar fi adevăratele credinţe, căci iată, odată toate aceste neamuri au fost stăpînitoarele lumii! Este limpede pentru oricine că victoria, bogăţia şi puterea voastră nu dovedesc şi adevărul credinţei voastre. Noi ştim că Dumnezeu uneori dă biruinţa creştinilor, iar alteori îngăduie să fie subjugaţi ca să-şi vadă mai bine păcatele şi să se curăţească de ele prin pocăinţă şi credinţă adevărată.” După şapte ani ei au fost ucişi prin decapitare, la anul 845 după Hristos. Trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat, dar ele au plutit de cealaltă parte a râului, unde au fost culese şi îngropate cu cinste de creştini.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Iov
Acest Cuvios Iov s-a născut la Moscova în anul 1635 de la Hristos. El a iubit mult cântările şi slujbele Sfintei Bisericii, fiind atras de ele. El a fost duhovnicul Ţarului Petru cel Mare, dar din cauza intrigilor s-a retras la Mănăstirea Soloveţk [!?], unde a dus o viaţă de aspră asceză şi lipsuri. La anul 1720, pe când era în vârstă de optzeci şi cinci de ani, el a adormit întru Domnul; înainte de a-şi da duhul, el a strigat tare: „Binecuvântat este Dumnezeul Părinţilor noştri! De aceea în ceasul acesta eu nu am teamă ci cu bucurie părăsesc această lume”.
• Sfinţii Mucenici Conon tatăl şi Conon fiul
Pe când tatăl era deja înaintat în vârstă, fiul era un tânăr de şaptesprezece ani. În timpul domniei lui Domențian, ei au fost tăiaţi în jumătate cu fierăstrăul pentru credinţa lor în Hristos şi au fost proslăviţi de Stăpânul Hristos în cer şi pe pământ. Ei au suferit cu cinste la anul 275 după Hristos.

Viaţa Sfinților 42 de Mucenici din Amoreea

   Teofil, împăratul grecilor (829-842), fiul împăratului Mihail (820-829) care se numea Valvos sau Travlos, fiind cu neamul din Amoreea, avea dese războaie cu ismailitenii, pe care uneori îi biruia, iar alteori era biruit de dânşii.
    Odată, ieşind cu mulţime de oaste asupra părţii agarenilor, a înconjurat cetatea ce se numea Sozopetra, care era patria lui Amirmumn, voievodul saracinilor, şi bătea acea cetate. Amirmumn, care se numea şi Avisac, voievodul agarenilor, fiind în altă parte, a trimis la împăratul Teofil, rugându-l mult să se depărteze de cetatea aceea ca să nu-i strice moştenirea cea iubită lui. Teofil neascultînd, a luat cetatea şi, risipind-o cu totul, s-a întors în ale sale cu multă pradă.
    Amirmumn, fiind cuprins de mare jale şi mânie pentru risipirea patriei sale, a început a aduna ostaşi de pretutindeni, cu mult aur, din Babilon, Palestina, Chilisiria şi din Africa cea de departe. Apoi, după oarecare vreme, adunându-se în Tars împreună cu toată puterea sa cea ostăşească, voia să se ducă în Frigia asupra prea frumoasei cetăţi Amoreea, care era patria împăratului Mihail Travlos, tatăl lui Teofil, ca să-şi răzbune patria sa, Sozopetra, cetatea cea stricată de Teofil.
    Auzind de acest lucru Teofil, împăratul grecesc, a adunat de asemenea oastea sa de la Răsărit şi de la Apus şi din Persia şi, ieşind la război împotriva vrăjmaşului, s-a dus în cetatea Frigiei, Dorila, care este departe de cetatea Amoreea cale de trei zile. Dar mulţi din sfetnicii împărăteşti, ştiind că mai multă este puterea ostăşească a saracinilor decât a grecilor, îl sfătuiau pe împărat să nu se lupte cu voievodul Agarenilor, iar pe locuitorii din Amoreea să-i mute în alte cetăţi mai tari.
    Dar Teofil, zicând că este lucru cu ruşine să se dea înapoi de la război şi să lase pustie cetatea cea preafrumoasă, pregătea război. Deci a trimis oaste la Amoreea, spre apărare. Şi au fost trimişi acolo câţiva voievozi, între care: Constantin, ce se numea Drugharie, cu boieria de patriciu; Aeţiu, iarăşi patriciu cu boieria; Teofil, asemenea cu cinstea patriciei; Teodor, care se numea Cratir, cu dregătoria protospătar; Melisen, Calist care se numea Turmarh, Vasoiu şi alţi comandanţi de oaste, toţi bărbaţi vestiţi.
    După aceasta, luptându-se împăratul Teofil cu Amirmumn, s-a făcut război mare din amândouă părţile. Mai întâi grecii au biruit pe Agareni. După aceea, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a schimbat războiul. Căci Stăpânul Hristos, fiind mâniat pe Teofil pentru lupta contra sfintelor icoane, a luat bărbăţia de la greci. Şi, îndreptându-se agarenii, au început a-i birui şi a fugit toată puterea grecească, lăsând pe împăratul lor, pe care îl apăra tare numai oastea persană, plătită cu aur de dânsul. Şi ar fi pierit desăvârşit acolo împăratul Teofil, de nu i-ar fi apucat noaptea. Însă cerescul Împărat, Care nu Se mânie până la sfârşit, nici în veac nu pedepseşte, S-a milostivit spre creştini şi, fără de veste, a dat o ploaie foarte mare asupra taberelor agarenilor, le-a slăbit arcurile şi au încetat de a alunga pe împăratul Teofil, care fugea împreună cu cetele greceşti cele biruite.
    După acel cumplit război, Amirmumn al agarenilor s-a dus îndată la cetatea Amoreea şi a înconjurat-o. Apoi, săpând şanţ adânc împrejur, a bătut-o cumplit din toate părţile, multă vreme. Iar Teofil împăratul grecesc, fugind cu ruşine în Dorila, a trimis rugăminte cu multe şi mari preţuri la Amirmumn voievodul, ca doar va pleca din cetatea Amoreea.
    Dar el, fiind foarte mânios pentru Sozopetra, cetatea sa cea ruinată, stătea neînduplecat. Ba chiar râdea de rugămintea şi de darurile împăratului, numindu-l fugar şi fricos şi a poruncit ca să ţină legaţi pe trimişii lui ca să aştepte sfârşitul lucrului. Tiranul agarean se apropia de cetatea Amoreea în toate zilele, însă cei ce erau în cetate se împotriveau tare şi au fost ucişi chiar pe zidurile cetăţii mulţime mare din oastea agarenilor şi din cei mai vestiţi începători de ostaşi.
    Voievodul Amirmumn avea multă îndoire şi tulburare şi, văzând că nu este cu putinţă să ia cetatea, se gândea s-o lase şi să se ducă la locul său. Şi cu adevărat s-ar fi făcut acel lucru, dacă n-ar fi fost o vicleană vindere a unui comandant de ostaşi amoreu, cu numele Vadiţis. Acel ticălos, mâniindu-se pentru o pricină oarecare şi o sfadă ce avusese cu voievozii, a gândit să dea cetatea în mâinile vrăjmaşilor.
    Astfel, a slobozit printr-o săgeată o hârtie către agarenii care începuseră a se depărta de zidurile cetăţii. Iar într-acea hârtie era scris astfel cu mâna lui: "Pentru ce aşteptaţi aici de atâta vreme şi, având atâta osteneală, vă duceţi în deşert? Îndrăzniţi şi vă apropiaţi de acea parte a zidului cetăţii unde veţi vedea un stâlp pe care este închipuit un leu de marmură şi în vârful stâlpului o asemănare de finic făcută din piatră. Acolo mă aflu eu străjuind piatra aceea şi vă voi ajuta bine şi veţi lua cetatea cu înlesnire, căci zidurile sunt slabe acolo. Iar după aceea veţi şti cu ce cinste mă veţi răsplăti pentru prietenia mea către voi".
    Acea hârtie, găsindu-se împreună cu săgeata şi fiind adusă la voievod, Amirmumn agareanul, citind-o şi văzând cele scrise, s-a bucurat foarte mult şi îndată toată puterea sa şi-a întors-o spre zidul acela. Deci, cu ajutorul vicleanului vânzător ce se numea Vadiţis, a intrat puterea agarenilor în cetate şi s-a făcut omor mare, iar sângele creştinilor curgea ca pâraiele pe uliţele cetăţii. Şi nu numai cu sabia, dar şi cu foc au prăpădit acea cetate. Că îndată din toate părţile au aprins-o, Dumnezeu pedepsind pe poporul Său pentru eresurile ce se înmulţiseră între greci într-acel timp; şi abia a scăpat cineva în ceasul acela de sabia agarenilor şi de foc, însă cei ce au rămas atunci vii, n-au scăpat după aceea de moarte şi de robie.
    Apoi, încetând uciderea, au fost prinşi de vii cei mai sus pomeniţi voievozi care erau trimişi de împărat pentru apărarea cetăţii, adică Constantin, Aeţiu, Teofil, Teodor, Melisen, Calist, Vasoiu şi ceilalţi comandanţi de ostaşi care erau la număr patruzeci şi doi. Cei rămaşi în viaţă erau duşi în robie, bărbaţi, femei, tineri şi fecioare; şi a poruncit tiranul ca să despartă deosebit pe bărbaţi, tineri, femei şi fecioare. Şi s-au găsit bărbaţi ca la şaptezeci de mii, iar femei, fecioare şi tineri fără de număr. Deci, pe toţi bărbaţii a poruncit să-i taie cu sabia, lăsând vii numai pe cei pomeniţi mai sus voievozi, împreună cu alţi comandanţi de ostaşi, iar pe femei şi copii i-a împărţit la ostaşii săi.
    Astfel, frumoasa cetate Amoreea a pierit într-o zi, prin foc şi sabie, pentru păcatele rău credinciosului împărat Teofil care a lepădat din biserici podoaba icoanelor şi pe mulţi sfinţi mărturisitori i-a muncit cumplit, pentru închinarea icoanelor.
    După aceasta, Amirmumn tiranul a desfăcut din legături pe trimişii lui Teofil, cei care văzuseră stricarea cetăţii şi i-a trimis la împărat ca să-i spună tot ce au văzut.
    Aflând împăratul toate acelea, s-a mâhnit foarte mult şi a spus lui Amirmumn că doreşte să răscumpere pe voievozii şi comandanţii de oaste, cu două sute de chentinari; iar acela n-a voit să-i dea pe cei robiţi numai pentru atâta preţ, zicând că el a cheltuit o mie de chentinari cu adunarea ostaşilor. Şi bătându-şi joc de dorinţa împăratului şi de trimişii săi, i-a eliberat fără cinste, iar pe cei robiţi i-a dus în Siria. Atunci Teofil, fiind cuprins de mai multă mâhnire, de supărare a căzut în boală şi nu după mult timp a murit.
    Iar cel ce a vândut cetatea la vrăjmaşi, adică comandantul de oaste Vadiţis, s-a lepădat de Hristos şi s-a făcut păgân, luând credinţa agarenilor; iar de voievod a fost cinstit cu daruri. Amirmumn, boierul cel din neamul ismailitenesc, ducând pe voievozii greci cei bogaţi, împreună cu tovarăşii lor, patruzeci şi doi la număr, a poruncit să-i păzească în temniţă întunecoasă, cu lanţuri ferecaţi, având picioarele strânse în obezi, ba încă şi cu foame şi sete să-i omoare. Şi erau sfinţii în strâmtorare mare şi necăjiţi, nu atât de agareni, cât de lepădatul Vadiţis, cel mai sus-zis, care avea multă răutate asupra lor.
    După aceea, au început agarenii, fiind îndemnaţi de voievodul lor, a amăgi pe sfinţii cei legaţi spre credinţa lor agarenească. Căci necuratul acela voievod voia a robi şi sufletele acelora, ale căror trupuri îi erau robite. Aşadar, intrând unii la sfinţi în temniţă şi dându-le puţină milostenie, îi sfătuiau să se miluiască singuri şi să scape din temniţă, zicându-le că vor fi eliberaţi, dacă vor veni la legea lor mahomedană. Iar sfinţii nici nu voiau să audă cuvintele lor cele amăgitoare, voind mai ales, în tot timpul vieţii lor, să rabde cele mai grele nevoi şi legături ale temniţei şi să sufere cea mai cumplită moarte, decât să se lepede de Hristos şi să urmeze necuratului Mahomed. Şi nu o dată veneau la sfinţi înşelători de aceştia, ci de multe ori; dar cât de puţin n-au sporit cu nimic, deşi le făgăduiau sfinţilor, nu numai libertate, ci şi cinste şi daruri multe.
    Altă dată, intrând unii din cei mai vestiţi bărbaţi şi dând milostenie la cei legaţi, au şezut lingă dânşii şi, prefăcându-se că au lacrimi, au început a plânge ca şi când se jeleau de atâtea lungi legături ale celor chinuiţi, apoi grăiau între dânşii: "O, de câte mari răutăţi este pricinuitoare necredinţa în marele nostru prooroc Mahomed! Iată, aceştia pe care-i vedem cu grele obezi ferecaţi, au nu sunt din cei mai aleşi bărbaţi, cinstiţi de împăratul lor, viteji în războaie şi slăviţi în neamul lor? Au n-au avut sub mâna lor mai mult de şaptezeci de mii de ostaşi şi cetatea cea tare, Amoreea? Însă sunt vânduţi în mâinile sfetnicului nostru. Dar cine a luat de la dânşii acea mare tărie şi putere, fără numai această, că leapădă pe marele Mahomed proorocul, în care cred robii lui, care au avut atât de mare biruinţă. Însă cei ce nu cunosc şi în neştiinţă greşesc, cu înlesnire pot să câştige iertare".
    După aceea, au zis către sfinţi: "Voi, o, bărbaţilor de care tocmai vorbim şi pentru care ne doare inima, ascultaţi-ne pe noi care vă sfătuim de bine; abateţi-vă de la calea aceasta strâmtă, pe care vă porunceşte vouă Fiul Mariei, ca să călătoriţi şi să mergeţi pe calea ce este largă, în veacul de acum şi în cel viitor, pe care marele nostru prooroc ne-o spune. Pentru că ce lucru de necrezut învaţă proorocul nostru, când zice că este puternic Dumnezeu ca pe cei ce se supun Lui şi aici în viaţă să-i sature de toate desfătările şi acolo să-i facă moştenitori ai Raiului?
    Au doar aur nu-i ajunge lui Dumnezeu, sau de îndestularea altor lucruri este El lipsit? Este potrivnic înţelegerii celei sănătoase a vă lepăda de îndoitele daruri ale lui Dumnezeu, cele dăruite aici şi acolo. Au doar voiţi să fiţi moştenitori ai bunătăţilor Lui, neprimind acestea, când El vi le dă, ori când voi singuri le voiţi? Atât de mare mândrie aveţi, că, trecând cu vederea bunătatea Lui, Îl porniţi spre mânie. Căci şi voi, când daţi câteodată ceva slugilor voastre, iar ei trec cu vederea facerea de bine a voastră şi se întorc de la voi, au nu vă mâhniţi asupra lor? Oare, fiind necinstiţi de dânşii, nu puneţi răni asupra lor, în loc de faceri de bine?
    Deci, dacă oamenii cei muritori fac astfel, au nu cu mult mai vârtos nemuritorul Dumnezeu, va face vouă acestea? Primiţi dar învăţătura proorocului nostru şi, scăpând de aceste primejdii de acum, îndulciţi-vă între cei vii de darurile dăruite vouă de Dumnezeu, iar după moarte de cele făgăduite. Căci Dumnezeu, fiind foarte milostiv şi văzând că slăbeşte tot omul care vrea să împlinească cu lucrul legea cea grea a lui Hristos, a trimis pe proorocul său Mahomed ca să ridice toată greutatea de la oameni şi toată neputinţa s-o dezlege. Iar după dulceţile cele în tot chipul ale vieţii acesteia le-a făgăduit veselia cea de dincolo, învăţându-i că numai prin credinţă, fără de fapte, se vor mântui cei ce-l vor asculta pe el".
    Nişte cuvinte hulitoare ca acestea ale agarenilor auzindu-le acei preaînţelepţi bărbaţi, au căutat unul la altul şi au zâmbit. Apoi au zis cuvântul psalmistului: Mi-au spus mie călcătorii de lege bârfeli, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sunt adevărate. Iar către agareni căutând, au zis: "Oare astfel este învăţătura proorocului vostru? Şi oare acea faptă cu adevărat o credeţi a fi dreaptă şi de Dumnezeu primită, ca adică să se poată birui cineva de toate poftele, necurăţiile şi voile cele pătimaşe ale trupului? Ce deosebire va fi între oamenii care petrec astfel şi între dobitoacele cele fără de minte? Nu, o, bărbaţilor, nu! Nu voim să fim ca aceia, nici ne vom depărta de legea creştinească, cea cinstită şi curată, că suntem ucenici ai celor ce strigă către Dumnezeu: Nu ne vom depărta de la Tine, ci pentru Tine ne chinuim toată ziua, socotindu-ne ca nişte oi gata de junghiere. Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, Care este întru Iisus Hristos, nici acestea de acum, nici cele viitoare". Aceasta auzind-o, bărbaţii aceia agareni s-au dus nelucrători.
    Iar după ce a trecut câtăva vreme, alţii, asemenea celor dintâi, fiind trimişi de voievod, au mers în temniţă la sfinţi; erau nişte înşelători care se numesc ghimnosofişti; aceia, dând şi ei legaţilor milostenie şi pe fiecare sărutându-l, au şezut. Apoi au început a-i întreba, zicând: "Ce lucru este cu neputinţă lui Dumnezeu?" Sfinţii au răspuns: "Nimic; toate Îi sunt cu putinţă Lui, căci acel lucru este potrivit firii lui Dumnezeu".
    Zis-au ghimnosofiştii: "Dacă lui Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă, să vedem cui îi face bine într-aceasta vreme, cu puterea Sa cea mare? Oare grecilor sau ismailitenilor? Cui a dat cele mai frumoase şi mai slăvite părţi ale pământului? Oare vouă sau nouă? A cui oaste o înmulţeşte şi ale cui cete le seceră ca pe nişte paie? Au doar este Dumnezeu nedrept? De nu ne-ar fi aflat că păzim poruncile Lui, nu ne-ar fi arătat nouă o aşa de mare facere de bine. Şi ce să mai zicem? De nu v-ar fi aflat pe voi căzuţi în necredinţă, prin proorocul Mahomed, cel trimis de la dânsul, nu v-ar fi supus şi nu v-ar fi dat nouă în robie".
    Sfinţii au răspuns: "Dacă mărturiilor prooroceşti aţi fi crezut, cu înlesnire judecată noastră aţi fi cunoscut-o că este nemincinoasă. Oare cele grăite de voi, pot să se mărturisească cu ale noastre, din dumnezeieştile Scripturi? Nicidecum. Şi tot lucrul ce este nemărturisit, nu este adevărat. Daţi-ne răspuns la cele ce vă întrebăm: "De s-ar fi întâmplat doi oameni a se certa pentru o ţarină, unul dintr-înşii neavând nici un martor, ar fi strigat, s-ar fi gâlcevit, spunând că a lui este ţarina; iar celălalt, fără de sfadă şi fără de strigare, ar fi pus înainte martori mulţi, cinstiţi, vrednici de credinţă care ar arăta cum că a lui este ţarina, iar nu a celuilalt. Deci, ce vi se pare o, saracinilor, a căruia aţi fi socotit, că este ţarina aceea?""
    Răspuns-au aceia: "Cu adevărat, se cuvine ţarina celui care are martori". Zis-au sfinţii: "Drept aţi judecat. Astfel şi noi socotim între Mahomed, învăţătorul vostru, şi între Unul născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit luând trup omenesc din Preacurata Fecioară, precum şi pe voi v-am auzit întărind aceasta, de multe ori. Hristos a venit având cu Sine mărturiile tuturor celor mai vechi sfinţi prooroci, care mai înainte au vestit despre venirea Lui în lume. După aceea a venit şi al vostru prooroc şi dătătorul de lege, Mahomed, pe care îl socotiţi voi a fi trimis de la Dumnezeu. Oare nu i se cădea lui să aibă doi prooroci, sau măcar un prooroc drept mărturie, ca pe faţă să-l arate, cum că el este trimis de Dumnezeu cu adevărat?"
    Acestea grăind sfinţii, s-au ruşinat ghimnosofiştii, văzându-se biruiţi în cuvinte. Iar Sfântul Vasoiu a grăit, zâmbind: "Are şi al saracinilor un dătător de lege slăvit şi adevărat, pe Sfântul Isaia, care a proorocit despre dânsul; şi de nu s-ar mâhni aceşti înţelepţi bărbaţi (ghimnosofiştii), le-aş spune proorocia aceluia".
    Zis-au saracinii (arabii): "Nicidecum nu ne vom mâhni, căci ştim a ierta pe cei ce greşesc din neştiinţă, chiar de ai zice cu ocară ceva pentru proorocul nostru". A zis Sfântul: "Oare nu voi spuneţi că proorocul Mahomed este mai pe urmă decât toţi proorocii că o pecetluire a proorocilor?" Zis-au aceia: "Cu adevărat aşa este". Sfântul Vasoiu a grăit: "Isaia, pe care şi voi îl mărturisiţi a fi prooroc al lui Dumnezeu, zice în proorocia sa: Luat-a Domnul din Israil capul şi coadă. Şi tâlcuieşte iarăşi singur proorocul cuvintele acestea, spunând: Capul se aseamănă cu cei ce se minunează de feţe, adică cei ce fac judecăţi nedrepte. Iar despre coadă se spune că Mahomed este proorocul care învaţă cele fărădelege.
    Deci, să nu vă miniaţi, o, bărbaţilor. Oare nu este proorocul vostru coada, ca cel mai de pe urmă prooroc şi după al vostru cuvânt? Şi oare nu vă învaţă pe voi lucruri fărădelege? Căci oare nu este acest lucru fărădelege, pe care vi l-a pus ca pe o lege proorocul vostru? Adică "de va urî un bărbat pe femeia sa şi o va lepăda, să nu mai îndrăznească iarăşi a o lua, până ce mai întâi nu s-ar fi unit aceea cu alt bărbat?" Dar să lăsăm celelalte nelegiuite aşezări de lege ale lui. Este destul spre a înţelege proorocia lui Isaia, că nu despre altul oarecare, ci numai despre al vostru Mahomed a zis acele cuvinte, grăind: Prooroc care învaţă cele fărădelege, este coadă".
    Răspuns-au ghimnosofiştii: "Ştim şi noi a grăi înţelept, dar de vreme ce astfel a voit Dumnezeu, cine suntem noi ca să ne împotrivim voii Lui? Şi nu are trebuinţă Mahomed de mântuirea omenească, deoarece de la Dumnezeu este ales prooroc şi de la El a luat nişte legi ca acelea". Sfântul Vasoiu a zis: "Oare de la Dumnezeu v-a adus el o lege ca aceea, ca să aveţi mai multe femei şi cu dânsele să petreceţi în timpul posturilor voastre nopţi întregi, până la răsăritul luceafărului?"
    Iar ei au zis: "Aşa este, cu adevărat". Zis-au ceilalţi sfinţi: "De trebuinţă este împotriva răspunsului vostru celui dintâi, a răspunde părerii cum că mai bună este credinţa acelora care se arată biruitori în războaie. Dacă voi socotiţi credinţa voastră în puterea oştirii, apoi aduceţi-vă aminte de puterea de demult a Perşilor, cum, biruind multe ţări, aproape toată lumea au cuprins-o. Apoi, după dânşii a venit monarhia elinească, Alexandru cel Mare biruind pe Perşi. După aceea Roma a stăpânit toată lumea. Deci, ce este? Oare toţi aceia aveau credinţa dreaptă, pentru că au fost puternici în războaie? Nicidecum. Ci se îndeletniceau mult la închinarea la idoli, fără să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor.
    Apoi, cum ziceţi voi, că este dreaptă credinţa voastră? Căci cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre aţi biruit în timpul din urmă, prin puterea oştirii voastre; şi se întâmpla de multe ori nouă creştinilor, cei ce cinstim drept pe Dumnezeu, de avem biruinţă asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul Lui. De asemenea, când miniem pe Hristos, Domnul nostru, şi suntem fără pocăinţă, atunci aduce asupra noastră oameni necuraţi, ca pedeapsă pentru greşelile noastre. Însă noi, fiind pedepsiţi, nu ne lepădăm de Stăpânul nostru. Ci Lui ne rugăm şi împreună cu credinţa avem şi nădejdea spre El că ne va milui. Iar pe al vostru învăţător, care nu are mărturii prooroceşti, iar mai ales fiindcă este şi potrivnic sfinţilor prooroci, nicidecum nu-l primim, ci îl lepădăm". După o vorbă ca aceasta, ghimnosofiştii s-au dus la voievodul lor, umplându-se de ruşine şi de mânie.
    Se împliniseră şapte ani de la pătimirea sfinţilor, fiind tot în legături şi în temniţa cea strâmtă şi necăjicioasă. Acolo ziua şi noaptea se îndeletniceau în rugăciuni, neîncetat cântând psalmii lui David şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă pentru dânşii. Căci anii trecuţi ai vieţii lor, cheltuiţi în dulceţi şi în mulţimea greşelilor, îi curăţeşte Dumnezeu printr-o strâmtorare ca aceea şi suferinţă a temniţei; şi că printr-o atât de lungă răbdare îi întăreşte, lucru pe care mai înainte nici a gândi nu-l puteau. Astfel pătimind ei, Vadiţis, acel călcător de lege, care a vândut barbarilor cetatea Amoreea şi s-a lepădat de Hristos, a fost dus în temniţă, în cinci zile ale lunii martie, apunând atunci soarele.
    Apoi pe unul din cei legaţi, care altă dată a fost scriitorul domnului Constantin patriciul, cu numele asemenea Constantin, chemându-l printr-o scrisoare, i-a zis în taină: "Să ştii, preaînţeleptule bărbat, cât de mare dragoste am avut de mulţi ani, către stăpânul tău, patriciul Constantin. Dar acum, înştiinţându-mă cu adevărat de sfatul voievodului, cum că mâine de dimineaţă o să vă ucidă pe voi, de nu veţi primi credinţa lui, am venit ca să vă spun.
    Deci, tu sfătuieşte pe stăpânul tău ca să se izbăvească de moarte, cu o învoire prefăcută în credinţa saracinilor. Ba încă şi tu fă tot aşa, iar cu gândul nicidecum să nu vă depărtaţi de la creştineasca credinţă, ci numai cu prefacere să vă învoiţi cu voievodul în primejdia ce vă stă asupra, şi milostiv vă va fi vouă Hristos". Dar acel bărbat iubitor de Dumnezeu, însemnându-se cu semnul Crucii, a răspuns acelui călcător de lege: "Depărtează-te de la noi, lucrătorule al fărădelegii!" Şi s-a dus de la dânsul.
    Domnul Constantin patriciul, a întrebat pe Constantin scriitorul cine l-a chemat la ferestruie şi pentru ce pricină? Iar el, nevrând să spună de faţă cu toată lumea, că nu cumva cineva dintre dânşii, temându-se de moarte, să înceapă a se tulbura şi cu gândul a se clătina, a luat de-o parte pe domnul Constantin şi i-a arătat lui cele ce i-a spus Vadiţis. Iar Constantin patriciul, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: "Fie voia Domnului!"
    Apoi, întorcându-se spre tovarăşii săi, le-a zis: "Fraţilor, această noapte s-o petrecem toată în rugăciune". Şi sculându-se, toţi se rugau, cântând psalmii lui David până la ziuă.
    A doua zi, foarte de dimineaţă, un boier oarecare, fiind trimis de voievod cu oaste înarmată, a venit la temniţă şi pe sfinţii patruzeci şi doi de mucenici scoţându-i din temniţă şi uşile de afară ale ogrăzii poruncind a le încuia, îi întreba pe ei, grăind: "Câţi ani socotiţi să aveţi în temniţa aceasta?" Răspuns-au sfinţii: "Pentru un lucru ştiut, de ce întrebi? Iată, al şaptelea an se sfârşeşte, de când suntem închişi aici".
    Boierul le-a zis: "Într-atât de lung timp, oare n-aţi înţeles cita iubire de oameni vă arată credinciosul nostru voievod? Că iată sunt atâţia ani, de când vă cruţă pe voi, putind de mult să vă piardă. Deci, se cădea vouă ca să fiţi mulţumitori pentru bunătatea ce vă arată, să vă rugaţi pentru dânsul şi să-l iubiţi din toată inima". Zis-au sfinţii: "Legea noastră ne porunceşte ca să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc şi ne fac ispite şi nedreptate; deci şi pentru voievodul vostru ne-am rugat lui Dumnezeu, dar ca să-l iubim din toată inima, este cu neputinţă, că suntem opriţi de cuvintele Sfântului Prooroc David, care zice către Dumnezeu astfel: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât?"
    A zis boierul: "Cum se poate să fie aşa, ca cineva, urând pe altul, să se fi rugat pentru el? Cu adevărat minţiţi, zicând că v-aţi rugat pentru voievod, pe care îl urâţi". Iar sfinţii au zis: "Adevărat grăim, că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, că doar i-ar lumina sufleteştii lui ochi, cei întunecaţi cu necredinţa, că doar ar cunoaşte el calea dreptăţii şi ar cinsti pe Dumnezeu cu bună credinţă, primind adevărata credinţă creştină, în locul celei mincinoase pe care o are acum şi o socoteşte a fi dreaptă. Că, dacă ar fi cunoscut credinţa cea dreaptă, ar fi primit-o; şi atunci nu numai l-am fi iubit din toată inima, ci l-am fi cinstit preamult, după cuvântul lui David: Iar mie îmi sunt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule".
    Zis-a boierul: "Oare atât de fără minte sunt boierii greci, încât socotesc că atât de mult popor, tare şi puternic, fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-ar fi adunat? Că dacă am fi fost urâţi de Dumnezeu, n-ar fi avut El pentru noi oarecare purtare de grijă şi nu ne-am fi înmulţit, nici ne-am fi întărit aşa cum suntem acum, lucru care îl vedeţi singuri".
    Sfinţii răspunseră: "Nu grăim noi această, că voi aţi fi fost fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci cine este lipsit de purtarea de grijă a Lui? Deşi cineva nu ar cunoaşte pe Dumnezeu şi l-ar necinsti fără de ruşine, însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă este pe pământ şi se mişcă. Pentru aceasta grăim noi, că voi nedrept credeţi în adevăratul Dumnezeu. Căci, mărturisindu-L a fi Ziditor a toată făptura cea văzută şi nevăzută, vă bateţi joc, zicând despre El că, precum este Făcător şi pricinuitor al tuturor bunătăţilor, aşa este şi al tuturor răutăţilor. Adică al adevărului şi al minciunii, al dreptăţii şi al nedreptăţii, al smereniei şi al mândriei, al blândeţii şi al iuţimii, al întregii înţelepciuni şi al desfrânării celei rele, cum şi al altor fapte bune şi a celor potrivnice lor, pe care nu este de trebuinţă a le număra aici cu de-amănuntul.
    Dacă cele grăite de voi despre Dumnezeu ar fi fost adevărate, am fi zis că voi aveţi spre Dumnezeu dreaptă cunoştinţă. Dar de vreme ce, pe cât se deosebeşte întunericul de lumină, pe atât se deosebeşte mărturisirea voastră de adevăr, vom arăta că numai vi se pare a avea adevărata cunoştinţă despre Dumnezeu, iar cu lucrul n-o aveţi, voi sunteţi urâţi de Dumnezeu, deşi vă ţineţi cu purtarea Lui de grijă".
    Boierul zise: "Voi spuneţi că unul este dumnezeu al tuturor răutăţilor şi ziditor al tuturor păcatelor; apoi cum vor fi doi Dumnezei, unul bun, iar altul rău? Şi cum poate să fie lumea, făcând război între cei doi Dumnezei?" Sfinţii răspunseră: "Noi nu zicem că este alt dumnezeu făcător al răului, deosebindu-se de Dumnezeul Ziditorul tuturor bunătăţilor, să nu fie aceasta. Ci, vă spunem că s-a aflat unul din îngeri care, prin alegerea de sine stăpânitoare a plăcerii sale, şi-a ales cele nefolositoare şi, pe acelea iubindu-le, a urât pe Dumnezeu, Făcătorul său dintii, după aceea şi pe om. Apoi a voit să încerce alegerea noastră, oare spre Dumnezeu ne sârguim, sau ne supunem la îndemnarea cea ispititoare? Deci, voi fiind aduşi de diavol în rătăcire, scrieţi răutăţile aceluia cu minciună, asupra neschimbatului Dumnezeu". Boierul zise: "Dar proorocul nostru Mahomed învaţă că Atotputernicul Dumnezeu este făcător a tot lucrul rău, asemenea ca şi al celui bun".
    Sfinţii răspunseră: "Deci cum se vede, un alt Dumnezeu aţi izvodit cu minciună, precum odată elinii au aflat pe un Agatodemon şi pe acela vi l-au lăsat ca să vă închinaţi lui; unul ca acela nu este Dumnezeu, nici va fi vreodată. Iar noi am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi pe Acela Îl mărturisim; Care în Legea Veche s-a propovăduit făcător a tot binele, de către sfinţii prooroci; iar în darul Evangheliei, a fost predicat de Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi alt Dumnezeu nu ştim nicidecum". Boierul zise: "Dar oare nu vreţi voi astăzi că, împreună cu credinciosul, întâiul sfetnic şi voievod al nostru, să daţi rugăciuni lui Dumnezeu, după obiceiul credinţei noastre? Căci pentru o pricină că aceea sunt trimis la voi; şi ştiu pe unii care sunt între voi, că doresc să câştige această; pe aceia, când îi vor vedea preamăriţi, potrivnicii vor plânge pentru a lor nesupunere fără de socoteală".
    I-au răspuns toţi sfinţii, cu un suflet: "Noi rugăm pe Unul adevăratul Dumnezeu că nu numai voievodul vostru, întâiul sfetnic, dar şi tu şi tot neamul saracinilor, să vă depărtaţi de la rătăcirea necuratului Mahomed, iar lui Dumnezeu, Celui propovăduit de proorocii şi Apostolii lui Hristos, să-I daţi datorită cinste şi închinăciune; dar nouă să nu fie a lăsa lumina şi a trece la întuneric, de bunăvoie". Boierul zise: "Gândiţi-vă ce grăiţi, ca să nu vă căiţi mai pe urmă, că nu se va lăsa fără pedeapsă această împotrivire a voastră". Sfinţii au răspuns: "Lui Dumnezeu Cel fără de moarte şi drept, Îi dăm în mâini sufletele noastre şi spre El nădăjduim, până la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră şi nu ne lepădăm de credinţa pe care o avem într-Însul".
    Boierul a zis iarăşi către dânşii: "Sărăcia fiilor voştri şi văduvia soţiilor voastre vă va judeca în ziua înfricoşatei judecăţi, căci de ei toţi vă lipsiţi acum, deoarece nu vă învoiţi cu voievodul, lepădându-vă de credinţa lui; fiindcă ar fi putut marele nostru voievod să poruncească împăratului vostru de acum, fiindcă este tânăr, să elibereze la voi pe femeile voastre şi pe copii. Dar şi acum, dacă voiţi să vă întoarceţi şi să primiţi pe proorocul Mahomed, toate cele privitoare la casa voastră, degrabă le veţi avea, precum am zis, pe care văzându-le, vă veţi bucura foarte. Pentru că în ţara grecească împărăţeşte o femeie, Teodora, împreună cu un copil, Mihail, care nu poate să se împotrivească poruncii marelui sfetnic al nostru. Iar despre bogăţii şi averi să nu vă îngrijiţi, că dăjdiile Egiptului de peste an, vi le va da vouă milostivul nostru voievod ca unor prieteni ai săi; şi atât de mult vă va îmbogăţi, încât şi nepoţilor voştri, până la al zecelea neam, să le fie îndestulare multă de toate bunătăţile". Atunci, într-un glas au strigat sfinţii: "Anatema lui Mahomed şi tuturor celor ce-l mărturisesc a fi prooroc!"
    Acestea grăindu-le sfinţii cu multă îndrăzneală, cu mare râvna către Dumnezeu şi cu mare glas, îndată boierul cu mânie a poruncit ostaşilor celor înarmaţi ca, prinzind pe fiecare din sfinţi, să le lege mâinile înapoi şi ca pe nişte mieluşei să-i tragă la locul de junghiere. La acea privelişte a început a se strânge nenumărată mulţime, din poporul saracinilor şi creştini care vieţuiau între ei, voind să vadă junghierea sfinţilor mucenici.
    Deci, apropiindu-se ei de râul Eufratului - căci pe lângă el era zidită o cetate mare a saracinilor care se numea Samara -, voievodul a chemat la sine pe unul din mucenici, pe Sfântul Teodor care se poreclea "Cratir", adică tare sau viteaz, şi a zis către dânsul: "Tu ai fost cleric odată, precum am auzit despre tine cu dinadinsul şi, lepădându-ţi rânduiala preoţească, ai luat suliţa şi te-ai îmbrăcat cu pavăză ostăşească şi te-ai făcut în război vărsător de sânge omenesc. Iar acum cu făţărnicie te prefaci a fi creştin, fiind mustrat de conştiinţa ta pentru creştineasca credinţă, pe care de mult ai lepădat-o. Oare nu ţi se cuvine mai bine să alergi la învăţătura proorocului şi apostolului Mahomed şi de la dânsul să dobândeşti ajutor şi izbăvire de la moarte, de vreme ce nu vei putea să ai nici o nădejde de la Hristos, de care mai întâi te-ai lepădat de bunăvoie?"
    Răspuns-a viteazul lui Hristos, Mucenicul Teodor: "Grăieşti cele nedrepte, o, voievodule, ca şi cum eu aş fi voit a mă lepăda de Hristos Dumnezeu. Dar m-am lepădat numai de preoţeasca rânduiala, pentru nevrednicia mea. De aceea, acum sunt dator să-mi vărs sângele pentru credinţa în Hristos şi să mor pentru dragostea Lui; ca, fiind milostiv Stăpânul meu, să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut mai înainte către El. Căci şi un rob al tău, de-ar fi fugit de la tine, iar după aceea întorcându-se, s-ar fi nevoit pentru tine până la moarte, oare atunci n-ar fi câştigat iertare?" A zis voievodul: "Fie voia ta, eu ţi-am pus înainte această, prin care ai putea scăpa de moarte". Iar călăii arabi, scoţând săbiile şi prinzind pe sfinţii mucenici, pe fiecare deosebi îl târa spre tăiere.
    Acelui Teodor Cratir i s-a întâmplat că stătea aproape de Constantin patriciul; şi Teodor, temându-se că nu cumva Constantin, văzând înjunghierea lui, se va împuţina cu sufletul şi se va teme de frica morţii, a început a-l îndemna, zicând: "Auzi, stăpânul meu, de vreme ce tu pe toţi ne covârşeşti şi cu cinstea rânduielii şi cu podoaba faptelor bune, de aceea se cuvine ca tu mai întâi între noi să fii mucenic, mai înainte de noi toţi plecând capul tău sub sabie, pentru Domnul tău. Tu mai întâi să primeşti cununa de la Iisus Hristos, Împăratul cerurilor, precum şi de la pământescul împărat, ai fost înainte cinstit cu daruri şi cu măriri". Sfântul Constantin i-a zis: "Ţie mai ales, celui atât de viteaz, cu adevărat ţi se cade să faci această. Mai întâi să pui sufletul tău pentru Hristos ca astfel şi pe mine şi pe ceilalţi prieteni ai noştri, următori ţie, să poţi a ne avea". Iar Sfântul Teodor, făcând rugăciuni şi încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu, s-a apropiat de călău şi prin sabie a luat sfârşitul slăvit al muceniciei.
    După dânsul, ceilalţi sfinţi, după rânduiala şi după cinstea boieriilor lor de mai înainte, ca la un împărătesc ospăţ chemându-se, unul pe altul sub sabie se întreceau, nearătând cât de puţină frică de moarte, nici tulburare sau vreo împuţinare de suflet în ei. De aceasta voievodul se mira foarte, văzând pe mucenici sîrguindu-se spre moarte, cu atâta nădejde. Şi astfel sfinţii patruzeci şi doi de mucenici şi-au sfârşit viaţa lor prin vitejească moarte, pentru Domnul lor, într-a şasea zi a lunii martie.
    După uciderea sfinţilor mucenici, voievodul saracinilor a poruncit ca să ucidă cu sabia şi pe cel mai sus-zis călcător de lege, care se numea Vadiţis, zicând: "Dacă a fost adevărat creştin, apoi nu i se cădea să se abată de la credinţa sa; şi dacă nu şi-a păzit credinţa către Hristos al său, apoi cum va putea să păzească credinţa către Mahomed al nostru? Cel ce s-a făcut vrăjmaş creştinilor săi, vânzându-i în mâinile noastre, dacă s-ar întâmpla vreo vreme rea, cum nu s-ar face vânzător şi celor ai noştri? Cel ce a fost necredincios spre ai lui, va fi oare credinciosul celor străini? Nicidecum".
    Deci i-au tăiat capul cu sabia acelui ticălos şi şi-a luat vrednică răsplătire de la saracini pentru a sa prietenie către dânşii; căci a vândut acelora slăvita şi preafrumoasa cetate creştinească Amoreea. A doua zi, din porunca voievodului, s-au aruncat în râul Eufratului trupurile sfinţilor patruzeci şi doi de mucenici; tot acolo au aruncat şi trupul acelui călcător de lege care s-a tăiat. Iar după puţină vreme, s-au găsit pe lângă mal, întregi, muceniceştile trupuri, de cealaltă parte de râu; căci capul fiecăruia se lipise de trupul său, zăcând împreună cu cuviinţă. Dar trupul acelui călcător de lege, l-au găsit departe de sfinţi, iar capul lui deosebit de trup. Deci, trupurile sfinţilor le-au luat credincioşii şi le-au îngropat cu cinste, iar pe al vânzătorului celui fărădelege, adică trupul şi capul, le-au rupt şi le-au mâncat crocodilii şi pentru toate acestea se cuvine slavă lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui închinat împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sinaxar 6 Martie
În această lună, în ziua a şasea, pomenirea sfinţilor marilor mucenici patruzeci şi doi: Teodor, Constantin, Calist, Teofil, Vasois şi cei împreună cu ei, care au pătimit în Amoreea.
În timpul unui război dintre Împăratul Bizanţului Teofil (829-842) şi saraceni, aceştia au reuşit să asedieze oraşul Amorea (în Galicia - Asia Mică) datorită trădării comandantului de armată Baditses. Amorea a căzut şi, o dată cu ea, 42 de generali au fost luaţi captivi şi duşi în Siria.
În timpul celor şapte ani de încarcerare, aceştia au încercat în zadar să-i convingă pe captivi să renunţe la creştinism şi să accepte credinţa islamică. Captivii au rezistat cu tărie la toate ofertele tentante dar şi la ameninţări. După mai multe chinuri prin care nu au reuşit să frângă spiritul creştin al soldaţilor, păgânii au hotărât să-i condamne la moarte, sperând să-i sperie şi să-i convingă înainte de execuţie. Mucenicii au rămas de neclintit, spunând că profeţii Vechiului Testament aduc mărturii despre Hristos, pe când Mohamed se autointitulează profet fără nici o dovadă.
Păgânii îi spuseră soldatului Teodor următoarele: "Ştim că ai lepădat preoţia, ai devenit soldat şi ai vărsat sânge în bătălii. Nu mai poţi nădăjdui în mila lui Hristos pentru că L-ai părăsit cu bună ştiinţă, aşa că trebuie să-l accepţi pe Mahomed." Dar mucenicul le-a răspuns: "Vorbele tale nu sunt adevărate când spui că L-am părăsit pe Hristos. Mai mult, am părăsit preoţia pentru nevrednicia mea. De aceea trebuie să vărs sângele meu pentru Hristos, ca să-mi spăl păcatele mele împotriva Lui."
Călăii i-au dus pe rând pe fiecare la locul unde li s-a tăiat capul şi trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat. La slujba de pomenire, aceşti sfinţi suferitori de patimi sunt numiţi astfel: Teodor "Întrutotul Binecuvântat", Calist  cel "Neînfrânt", Constantin cel "Nepreţuit", Teofil cel "Minunat" şi Vasois cel "Puternic".
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Arcadiu.
Sfântul Arcadiu s-a nevoit într-o viaţă monahicească încă de timpuriu. El a locuit în insula Cipru, în timpul împăratului Constantin cel Mare (206-337). El a fost învăţătorul sfinţilor mucenici Iulian Doctorul şi Eubol, care au fost executaţi în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). După ce a jelit moartea martirică a discipolilor săi şi le-a pus moaştele în mormânt, la scurt timp Sf. Arcadiu a plecat în pace la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Isihiu, făcătorul de minuni.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Maxim, care, fiind lovit cu pietre, s-a săvârşit din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Eufrosin, care, fiind adăpat cu apă fiartă, s-a săvârşit din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea aflării cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane de către sfânta Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare.
La începutul domniei Sf. Constantin cel Mare (306-337), primul împărat roman care a recunoscut credinţa creştină el împreună cu Sf. Elena, mama sa credincioasă, au decis să reconstruiască oraşul Ierusalim. Şi-au făcut un plan de a înalţa o biserică pe locul patimilor şi învierii Domnului pentru a sfinţi din nou locurile legate de moartea şi învierea Mântuitorului şi a şterge mânjirea păgână din sfintele locuri.
Împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim cu o mare cantitate de aur. Sf. Constantin i-a scris o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), prin care îi cerea să o ajute pe mama lui în toate felurile posibile ca să restaureze sfintele locuri creştine.
După sosirea în Ierusalim, împărăteasa a început să dărâme toate templele păgâne şi să sfinţească locurile murdărite de păgâni.
În căutarea ei după Crucea Dătătoare de Viaţă, împărăteasa a cercetat mai mulţi creştini şi evrei, fără să afle nimic pentru mai mult timp. În cele din urmă, un bătrân evreu numit Iuda i-a spus că crucea era îngropată în spatele templului lui Venus. Sf. Elena a dat ordin să se demoleze templul şi să se facă săpaturi pe locul acela. În scurt timp au găsit Golgota şi Mormântul Domnului. Nu departe de acel loc au găsit trei cruci, o scândură cu inscripţia lui Pilat (Ioan 19:19) şi patru piroane care au străpuns corpul Domnului.
Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Iulian şi Evul, care de sabie s-au săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sfinţii Conon, tatăl şi fiul
Împăratul îi şopteşte tânărului Conon:
„Mintea tatălui tău s-a întunecat de vârstă,
Deci tu, tinere, cuvântul să nu i-l iei în seamă.
Ci mai curând leapădă-te şi uită-L pe Hristos.
Jertfă adu romanilor zei
Şi alături de noi vei petrece cu cinste”
Dar tânărul Conon răspunde viteaz:
„Scris este, o, călăule-mpărat,
Că fiul cele văzute la tatăl le face,
Iar eu de faptele tatălui meu
Nicicând mă ruşinez.
Căci tatăl meu adevărul
Adevăratei Credinţe mă-nvaţă,
Al Adevăratei Credinţe şi cunoştinţe de Dumnezeu.
Pentru ca eu un Dumnezeu să cunosc,
Pe Făcătorul meu Atotmilostiv.
Pentru ca eu pe Hristos să-L cunosc,
Mântuitorul meu din moarte.
Orice vei face trupului tatălui meu,
Aceleaşi să le faci şi mie;
Căci tu asupra sufletelor noastre
Nici o stăpânire nu ai.
Ale noastre suflete ale noastre sunt,
Şi pe ale noastre noi
Stăpânului nostru Hristos Le dăruim,
Fiului lui Dumnezeu.
Cugetare
Câtă vreme suntem pe pămînt, să ne socotim oaspeţi în Casa lui Hristos. Tu stai la masă şi El este cel care te serveşte.
Dacă respiri, aerul Lui îl respiri. Dacă te îmbăiezi, în apa Lui te îmbăiezi. Dacă eşti călător, pe pămîntul Lui eşti călător. Dacă strângi bogăţii, ale Lui sunt bogăţiile pe care le strângi. Dacă risipeşti, ale Lui sunt cele pe care le risipeşti. Dacă ai putere asupra altora, prin a Lui îngăduinţă ai primit-o.
Dacă eşti în strălucită adunare, tu şi ceilalţi împreună cu tine sunteţi oaspeţii Lui. Când ieşi să respiri într-un colţ de natură, în grădina Lui petreci. Dacă eşti singur, El este de faţă. Dacă porneşti undeva sau te întorci, El vede. Orice faci, El ţine minte.
El este gazda cea mai atentă şi mai delicată care te-a găzduit vreodată.
Fii deci cu băgare de seamă faţă de El. Într-o casă aleasă, oaspeţilor li se cere să ştie să se poarte. Aceste cuvinte sunt simple şi ştiute, dar ele ascund un mare adevăr. Toţi sfinţii l-au cunoscut şi şi-au călăuzit vieţile după el. De aceea Veşnicul Stăpân al Casei i-a răsplătit cu veşnica viaţă în ceruri şi cu slavă pe pământ.
Luare aminte
Să luăm aminte la Taina Împărtăşirii cea care este medicament de viaţă dătător sufletului şi trupului:
  • Medicament ce curăţă sufletul de bolile păcatelor, redându-i sănătatea vieţii;
  • Medicament care vindecă şi curăţă trupul de avariţie şi vicii, redându-i sănătatea vieţii;
  • Medicament care învie şi revigorează tot omul, fâcându-l mădular sănătos al veşnicului Trup al lui Hristos, fără de care el putrezeşte şi în cele din urmă se usucă, se taie şi se aruncă în foc.
Predică
Despre moştenitor şi rob – „Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate (Galateni 4: 1).
Câtă vreme moştenitorul unei mari averi este copil de leagăn, cu ce se deosebeşte el de fiul unui rob? Nici trupul nu-i este mai altul, nici gândurile mai înalte, nici dorinţele mai curate. Cum e pruncul de rege, aşa este şi cel de rob, aşa este şi cel de cerşetor. Timp de câţiva ani, fiul de rege deci nu se deosebeşte cu nimic de cel de rob. Totuşi, când fiul de rege ajunge la majorat şi la deplina conştiinţă a demnităţii lui, el primeşte răspunderea împărăţiei, iar când fiul de rob ajunge la majorat şi la deplina cunoştinţă a maturităţii, el intră în jugul sclaviei.
Atunci se vede enorma diferenţă dintre cei doi. Atunci este limpede că moştenitorul şi robul nu au cum să fie egali. Robul trebuie să robească, iar regele trebuie să conducă.
Apostolul vrea să spună prin aceste cuvinte că aşa stau lucrurile şi cu cei care sunt creştini şi necreştini.
Căci cel care nu este creştin este rob firii, pe cînd creştinul este stăpân peste fire.
Era necreştină a istoriei omenirii ne arată cum omul a fost robul elementelor naturii, sluga trupului şi a păcatului, a idolilor şi creaturilor egale lui şi inferioare lui, în timp ce era creştină a istoriei omenirii ne arată cum omul a redevenit stăpân şi proprietar, un nobil de rasă împărătească şi moştenitor peste toate. Chiar cei care au ştiut despre Unul Adevăratul Dumnezeu, adică israeliţii, nu au fost ca nişte copii ai lui Dumnezeu, nici ca nişte moştenitori ai tatălui lor, ci ca nişte slugi şi robi ai lui Dumnezeu şi Judecătorul. Iar cînd a venit plinirea vremii (Galateni 4: 4), Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu a venit pe pământ. El a făcut posibil ca să dobândim înfierea (Galateni 4: 5), şi să ne îndreptăm către Duhul lui Dumnezeu strigând „Avva, Părinte” (Galateni 4: 6).
Fraţilor, de ce a venit Hristos pe pământ? El a venit pe pământ ca să ne dea o soartă alta decît a robilor, să ne dea soarta moştenitorilor şi responsabilităţile de stăpâni.
El a venit să ne dea soarta celui care este fiu, a aceluia, adică, care în Numele lui Hristos poate îndrăzni să-L numească pe Dumnezeu Tată, şi să ne arate care este datoria noastră de stăpâni, aceea, adică, de a stăpâni peste noi înşine, peste trupurile noastre, peste gândurile noastre, peste dorinţele noastre şi peste toată zidirea din jurul nostru.
O, Unule Născut Fiule al lui Dumnezeu, Tu ne-ai dăruit nouă cinstea înfierii prin milostivirea şi jertfa Ta. O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă să luptăm până la sfârşit, întru curăţie şi adevăr. Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Canon de rugăciune către Sfinţii 42 de Mucenici din Amoreea: Teodor, Constantin, Calist, Teofil, Vasois şi către cei împreună cu dânşii


Troparul Sfinţilor 42 de Mucenici din Amoreea: Teodor, Constantin, Calist, Teofil, Vasois şi al celor împreună cu dânşii, glasul al 4-lea:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
 
Condacul Sfinţilor 42 de Mucenici din Amoreea: Teodor, Constantin, Calist, Teofil, Vasois şi al celor împreună cu dânşii
Glasul 2
Cele de sus căutând...
Pe ostaşii credinţei cei de curând arătaţi, ca pe unii ce cu osârdie au pătimit pentru Hristos, cu cununi de laude, după vrednicie, toţi să-i încununăm; căci se roagă pentru noi lui Hristos, ca nişte turnuri şi păzitori ai credinţei creştineşti.
 
Cântarea 1, glasul al 6-lea.
Irmosul:
Ca pe uscat umblând Is­rael, cu urmele prin adânc, pe prigonitorul Faraon văzându-l înecat, a strigat: lui Dumnezeu cântare de biruinţă să-I cântăm!
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Arătându-vă, măriţilor, ca nişte stele luminoase în înălţi­mea Bisericii lui Hristos, lumi­naţi sufletele credincioşilor, în­depărtând întunericul rătăcirii.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu hotărâre plină de vitejie v-aţi luat la luptă cu vrăjmaşul, mucenicilor şi l-aţi înfrânt pe el. Şi murind, aţi aflat laolaltă viaţă nesfârşită, preafericiţilor.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Străluciţi fiind de frumuse­ţea luptei voastre celei pline de lumină şi tari, v-aţi adus lui Hristos, Celui înjunghiat cu trupul şi aţi fost număraţi lao­laltă cu cetele cele muceniceşti, mucenicilor.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Prealăudaţilor patruzeci şi doi de mucenici ai Domnului, surpând mulţimea cea nenu­mărată a nelegiuiţilor, v-aţi în­vrednicit în ceruri de multe bu­nătăţi.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Preasfântă Fecioară, tu Dum­nezeiască podoabă a muceni­cilor, care ai născut pe Hristos, Podoaba tuturor frumuseţilor, pe Acela roagă-L să înfrumu­seţeze sufletul meu.

Cântarea a 3-a. Irmos: Nu este sfânt precum Tu...
Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Stând de faţă în mijlocul locului de chinuri, cu glas mare ai propovăduit vitejeşte că pentru noi Cuvântul S-a În­trupat ca Mântuitor, Preamă­rite Teodor, cel cu cugetul plin de răbdare.
Stih: Sfinte Mucenice Constantin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu credinţă pătimind, te-ai lepădat înţelepţeşte de trup şi plecându-te însuţi săbiei care te tăia, te-ai jertfit ca un miel, Sfinte Mucenice Constantin, mucenicule vred­nic de laudă.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Prieten credincios al lui Dumnezeu te-a arătat pe tine vremea luptelor, tuturor, Preaalesule Teofil, smulgându-ţi cu­getul de la prietenia cea vătă­mătoare cu trupul.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Adunarea sfinţilor patruzeci şi doi de pătimitori te-a propo­văduit în chip vădit cu adevă­rat Maica lui Dumnezeu, Celui Preaînalt, pe tine, care îi întă­reai cu mijlocirile tale.
Irmosul:
Nu este sfânt precum Tu, Doamne Dumnezeul meu, Care ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale.

Cântarea a 4-a.
Irmosul:
Hristos este Puterea mea, Dumnezeu şi Domnul, cântă cinstita Biserică cu Dumnezeiască cuviinţă strigând din cuget curat, întru Domnul prăznuind.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu Puterea Dumnezeiescului Duh, mucenicilor, toată puterea cea neputincioasă a vrăjmaşu­lui aţi surpat-o, fiind ucişi şi aţi moştenit viaţa cea veşnică.
Stih: Sfinte Mucenice Calist, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Întărindu-şi preabine sufle­tul vitejeşte, Sfântul Calist, cu gându­rile cele Dumnezeieşti bucu-rându-se, a mers să fie tăiat de sabie şi a moştenit cele cereşti.
Stih: Sfinte Mucenice Vasois, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Temeiurile cele înţelegătoare ale minţii tale frumos le-ai aşe­zat pe piatra cunoştinţei şi ai împiedicat pe vrăjmaşii tăi, bărbăteşte alungându-i, Prea­fericite Vasois.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Vărsându-vă sângele, cu stră­lucire v-aţi dat totodată şi du­hurile Celui ce şi-a vărsat Sân­gele Său pe Cruce pentru noi, prin bogăţia bunătăţii, prealăudaţilor.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Dumnezeieştii mucenici cunoscându-te Maică Curată, Fecioară şi lăudând slava cea dintru tine, au moştenit darurile cele nemuritoare întru înălţime.

Cântarea a 5-a.
Irmosul:
Cu Dumnezeiască Strălu­cirea Ta, Bunule, sufletele celor ce mânecă la Tine cu dragoste, luminează-le, mă rog Ţie, ca să Te vadă, Cuvinte al lui Dumnezeu, pe Tine Adevăratul Dumnezeu, Cel Ce ne chemi din negura greşelilor.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Făclii de Taină v-aţi arătat, luminând sufletele credincioşi­lor cu lumina dreptei credinţe şi risipind întunericul necunoştinţei, pătimitorilor ai Domnu­lui preafericiţi.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
De gurile cele căscate ale lei­lor celor înţelegători scăpând nevătămaţi, mucenici ai Dom­nului, preadulce mâncare a Stăpânului tuturor v-aţi făcut, învrednicindu-vă de Desfătarea Cea Nestricăcioasă.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Rugăciune pentru noi adu­ceţi lui Dumnezeu, patruzeci şi doi de mucenici, ca să ne izbă­vim de toată osânda şi de ne­număratele necazuri care vin asupra noastră.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Rogu-mă ţie, Preacurată, îndreptează mişcările minţii mele către Dumnezeu, Cel Ce este Ca­lea Vieţii şi a netezit cărările purtătorilor de chinuri, cele ce duc către cele cereşti.

Cântarea a 6-a. Irmos: Marea vieţii văzând-o...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu vetreala Crucii într-aripându-se pătimitorii, au străbătut în chip neudat marea nelegiuirii şi au ajuns la lima­nurile cele liniştite, făcându-se cârmuitori ai credincioşilor.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Pe mucenicii Domnului: pe Constantin şi pe măritul Teo­dor, pe Calist şi pe Vasois şi împreună cu ei pe marele Teofil şi pe împreună pătimitorii cu aceştia, cu dreaptă credinţă să-i lăudăm.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Ca nişte flori plăcut mirosi­toare înflorind Tainic în gră­dina pătimitorilor, aţi umplut Biserica de toată de mireasma du­hovnicească, îndepărtând mi­rosul urât al înşelăciunii.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu, Te-a născut pe Tine, Hristoase, mai presus de fire, cu adevărat în afară de cele ale firii; Care ai încununat pe mucenicii care au pătimit cu credinţă după Lege.
Irmosul:
Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive.

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Cele de sus căutând...
Pe ostaşii credinţei cei de curând arătaţi, ca pe unii ce cu osârdie au pătimit pentru Hristos, cu cununi de laude, după vrednicie, toţi să-i încununăm; căci se roagă pentru noi lui Hristos, ca nişte turnuri şi păzitori ai credinţei creştineşti.

Cântarea a 7-a.
Irmosul:
Îngerul a făcut cuptorul dătător de rouă cuvioşilor tineri, iar pe caldei arzându-i porunca lui Dumnezeu, pe chinuitorul l-a plecat a striga: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
După îndelungată închisoare, cei patruzeci şi doi de mucenici ai lui Hristos, dezlegaţi fiind de temniţa trupului, ca unii ce au păzit Legile Lui, s-au arătat adevăraţi păzitori ai noştri, lo­cuind în ceruri.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Asemănatu-v-aţi cu cei trei tineri Dumnezeieşti robiţi în Babilon oarecând, fiind duşi ca nişte robi în loc îndepărtat, bunilor biruitori mucenici, unde aţi robit pe vrăjmaşul cel mult tulburător.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cu curgerea sângelui vostru aţi uscat râurile deşertăciunii; şi fiind aruncaţi în apele râu­rilor, înţelepţilor, v-aţi mutat la Apa Vieţii, izvorându-ne nouă apele nemuririi.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Carte cu totul nouă fiind tu, Fecioară, ai avut întru tine scris pe Cuvântul, Care a înscris în cartea celor vii pe ai Săi Dumnezeieşti pătimitori, cei ce cu osârdie au împlinit cele scrise.

Cântarea a 8-a. Irmos: Din văpaie cuvioşilor...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Ajungând, mucenicilor, la locul sfânt de chinuri, aţi răbdat cu statornicie luptele, surpând pe vrăjmaşul cu îm­potrivirile voastre cele neclintite. Pentru aceasta, vă lăudăm pe voi, ostaşi ai lui Hristos.
Stih: Sfinte Mucenice Constantin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Vitejeşte ai stat, mult Pătimitorule Constantin, împotriva celor de­şerţi cu mintea, care se sileau să te smulgă pe tine de la dragos­tea lui Hristos şi cu cetele mu­cenicilor ai fost numărat.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
Ca nişte miei fără de răutate jertfindu-se laolaltă cei patru­zeci şi doi de pătimitori, au ur­mat bucurându-se şi cu multă îndrăzneală lui Hristos, Celui Ce s-a jertfit ca un Miel.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Dumnezeiescul Arhanghel, arătându-se ţie ca un Crainic de nuntă, a strigat ţie: Bucură-te, Scaun de foc al lui Dumnezeu, Curată, fără prihană, întărirea pătimitorilor celor ce au măr­turisit pe Dumnezeu, Care S-a arătat în Trup.
Irmosul:
Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
Din văpaie cuvioşilor rouă ai izvorât şi jertfa drep­tului cu apă ai ars-o; că toate le faci, Hristoase, cu singură voirea Ta. Pe Tine Te preaînălţăm întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Dumnezeu a-L vedea...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Învrednicitu-v-aţi a vedea pe Domnul, Cel Ce v-a dă­ruit vouă cununa Măririi Celei Nestricăcioase, Sfinţilor Mucenici Constantin, Vasois, Teodor, Viteazule Calist şi Fericite Teofil; împreună cu ceilalţi rugaţi-vă pururea pen­tru noi.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Ca o lumină, ca nişte zori de zi, ca un soare mare strălucind astăzi pomenirea pătimitorilor, a luminat sufletele credincio­şilor. Pe care săvârşind-o, să-i lăudăm pe ei, cei ce au preaslăvit în mădularele lor pe Hristos Mântuitorul.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Oastea mucenicilor, Dum­nezeiasca ceată a celor patru­zeci şi doi de pătimitori s-a nu­mărat cu mulţimile îngerilor, cerându-ne nouă acum dezlegare de greşeli, după măsura Postu­lui celui de patruzeci de zile.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Pământul a primit sângele vostru şi râul a împreunat tru­purile voastre cele aruncate, laolaltă; o strălucire Dumneze­iască se purta de sus asupra capetelor celor tăiate, fericiţi­lor şi le povăţuia, în chip ară­tat, cu o putere mai bună.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Ceea ce eşti Vas al Luminii, de Dumnezeu Dăruită, cu Razele tale cele pline de lumină, lumi­nează inima mea, îndepărtând norii trândăvirii mele şi risi­pind întunericul păcatului, ca Una ce ai născut pe Dumnezeu, Cel fără de păcate.
Irmosul:
Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor; spre Care nu cutează a căuta Cetele îngereşti. Iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat; pe Care slăvindu-L cu Oştile îngereşti, pe tine te fericim.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat..
Aşezaţi duhovniceşte în rân­duri de luptă şi înconjuraţi cu îndârjire de cei de altă lege, aţi luat armele lui Hristos Dum­nezeu: credinţa luând-o în mâini, ca pe o sabie, nădejdea punând-o pe umeri, ca pe o pavăză şi îmbrăcându-vă cu adevărat cu platoşa dragostei, aţi biruit pe vrăjmaşi.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea...
Duşi, legaţi fiind de cel po­trivnic şi închişi fiind în tem­niţă vreme de mai mulţi ani, aţi rămas nevătămaţi, fiind păziţi prin credinţă; şi prin sabie dezlegându-vă de trup, sfinţi­lor, cu Dumnezeiescul dor lă­murit v-aţi legat. Pentru aceas­ta, ca nişte luminători aţi stră­lucit în lume, luminând pe toţi cu harul Duhului, fericiţilor pă­timitori. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea voastră.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea...
Pe Înţelepciunea şi Cuvântul în pântecele tău zămislind în chip de negrăit, Maica lui Dum­nezeu, lumii ai născut pe Cel Ce ţine lumea şi în braţe ai purtat pe Cel Ce cuprinde toate, pe Dă­tătorul de hrană al tuturor şi Făcătorul zidirii. Pentru aceas­ta te rog pe tine, Preasfântă Fecioară, în ceasul judecăţii, când mă voi afla înaintea feţei Ziditorului meu, să-mi dăruieşti atunci ajutorul tău, Stăpână, Preacurată. Că pe tine te am Nă­dejde, eu, nevrednicul robul tău.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea...
Pe Mieluşelul şi Păstorul şi Mântuitorul văzându-L cu nedreptate pe Cruce spânzurat, Mieluşeaua se tânguia plân­gând şi cu amar striga: lumea se bucură, primind mântuirea, iar rărunchii mei ard văzând Răstignirea Ta, pe care o rabzi pentru milostivirea milei, Îndelung Răbdătorule, Doamne, Adâncul milei şi Izvorul Cel Ne­împuţinat. Milostiveşte-te, deci şi dă iertare de greşeli robilor Tăi, care laudă cu credinţă Dumnezeieştile Tale Patimi.

luni, 4 martie 2019

Sinaxar 5 martie

Luna martie in 5 zile: Sfântul Nou-Mucenic Ioan Bulgarul; Sfânta Muceniţă Iraida; Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul; Sfântul Mucenic Conon din Isauria; Sfântul Mucenic Conon Grădinarul; Sfântul Mucenic Evloghie

 

 

 

Ev. Luca 22, 39-42, 45-71; 23, 1

 
În vremea aceea, ieşind de la Cină, Iisus S-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, iar ucenicii L-au urmat. Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Iar El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi, îngenunchind, Se ruga, zicând: Părinte, dacă voieşti, să treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Şi, ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare. Şi le-a zis: De ce dormiţi? Sculaţi-vă vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Şi, vorbind El, iată o mulţime se apropia, iar cel ce se numea Iuda, unul dintre cei doisprezece, venea în fruntea lor. Şi el s-a apropiat de Iisus ca să-L sărute. Iar Iisus i-a zis: Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului? Iar cei din preajma Lui, văzând ce avea să se întâmple, au zis: Doamne, dacă vom lovi cu sabia? Şi unul dintre ei a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar Iisus, răspunzând, a zis: Lăsaţi, până aici! Şi, atingându-Se de urechea lui, l-a vindecat. Iar Iisus a zis către arhiereii, către căpeteniile templului şi către bătrânii care veniseră asupra Lui: Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege. În toate zilele, fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului. Şi, prinzându-L, L-au dus în casa arhiereului. Iar Petru Îl urma de departe. Şi, aprinzând ei foc în mijlocul curţii şi şezând împreună, a şezut şi Petru în mijlocul lor. Iar o slujnică, văzându-l şezând la foc şi uitându-se bine la el, a zis: Şi acesta era cu Dânsul. Dar Petru s-a lepădat, zicând: Femeie, nu-L cunosc. Şi, după puţin timp, văzându-l un altul, i-a zis: Şi tu eşti dintre ei. Petru însă a răspuns: Omule, nu sunt eu. Iar după ce a trecut cam un ceas, un altul adeverea zicând: Cu adevărat şi acesta era cu El, căci este galileean. Atunci Petru a zis: Omule, nu ştiu ce spui. Şi îndată, încă vorbind el, a cântat cocoşul. Şi, întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru; iar Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului, cum îi zisese: Mai înainte de a cânta astăzi cocoşul, tu te vei lepăda de Mine de trei ori. Şi, ieşind afară, Petru a plâns cu amar. Iar bărbaţii care îl păzeau pe Iisus îl batjocoreau bătându-L. Şi, acoperindu-I faţa, Îl întrebau, zicând: Proroceşte, cine este cel ce Te-a lovit? Şi hulindu-L, multe altele spuneau împotriva Lui. Iar când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi L-au dus pe El în soborul lor, zicând: Spune nouă dacă Tu eşti Hristos? Şi El le-a zis: Dacă vă voi spune, nu veţi crede; iar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde. De acum, însă, Fiul Omului va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu. Iar ei au zis toţi: Aşadar, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu? Şi El a zis către ei: Voi ziceţi că Eu sunt. Şi ei au zis: Ce ne mai trebuie mărturii, căci noi înşine am auzit din gura Lui! Şi, ridicându-se toată mulţimea acestora, L-au dus înaintea lui Pilat.

Ap. Iuda 1, 1-10

 
Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor ce sunt chemaţi, iubiţi în Dumnezeu-Tatăl şi păstraţi pentru Iisus Hristos: Milă vouă şi pace şi iubirea să se înmulţească! Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna. Fiindcă s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos. Voiesc, deci, să vă aduc aminte vouă, celor ce aţi ştiut odată toate acestea, că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut. Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus în pază sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata Zilei celei mari. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic. Asemenea deci şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle (cereşti). Dar Mihail arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Să te certe pe tine Domnul!». Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce – ca dobitoace necuvântătoare – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.

 

Luna martie in 5 zile: pomenirea Sfantului Cuviosului Mucenic Conon, cel din Isauria.
    Acesta a trait pe vremea Apostolilor si era din satul Vidania, din tara numita Isauria, fecior al lui Nestor si Nadia. Inca inainte de a veni el la credinta, parintii sai, insurandu-l cu o fecioara, numita Ana, Sfantul s-a invoit a petrece in curatie cu femeia sa, fiind si ea la un gand cu dansul. Si, primind el credinta si Sfantul Botez, la indemnul Arhanghelului Mihail, atata si-a umplut sufletul de sfintele invataturi, incat a induplecat pe sotia si parintii lui sa se boteze. Si, ducand o viata smerita de munca si de infranare, Cuviosul Conon propovaduia fara incetare cuvantuI lui Dumnezeu, incat a primit si darul facerii de minuni.
Deci, cu ravna lui pentru raspandirea credintei si cu puterea facatoare de minuni, cea data lui, Sfantul Conon a adus la credinta cea adevarata pe multi inchinatori la idoli. Asa, voind odata poporul sa aduca jertfa unui idol, ce era intr-o pestera din munte, Sfantul Conon a facut pe demonul, ce era ascuns in chipul acela idolesc de piatra, sa marturiseasca singur ca nu este el Dumnezeu. Iar poporul, auzind aceasta, intr-un glas striga: "Unul singur este Dumnezeu, Cel al lui Conon." Si s-au botezat toti, facandu-se inchinatori Domnului Hristos.
Iar patimirea fericitului Conon a fost asa: Pornindu-se prigoana impotriva crestinilor, poruncita de paganul imparat de la Roma, Domitian, a venit in Isauria, ca dregator, trimisul imparatesc Magnus, care a inceput a prinde pe crestini, silindu-i sa se lepede de Hristos. Deci, in multimea de crestini, care au suferit atunci prigoana, s-a aflat si Sfantul Conon, care, dovedindu-se neclintit in credinta, cu rabdare a suferit cumplite batai si schingiuiri de moarte. Dar locuitorii cetatii, auzind cate patimeste Sfantul Conon, cel cunoscut si pretuit de ei, au alergat ca sa-l izbaveasca, iar pe Magnus, prinzandu-l sa-l ucida. Deci, incepand a se strange poporul, Magnus a prins de veste si a fugit. Iar poporul, slobozind pe Sfantul si legand ranile lui, l-a dus la casa lui, unde a mai trait doi ani, dupa aceea, cu pace, si s-a mutat la Domnul.
 

 

Viaţa Sfântului Mucenic Conon Grădinarul

   Acest Sfânt Conon a fost pe vremea lui Decius împăratul (249-251), cu neamul din Nazaretul Galileii. De acolo a venit în cetatea Mandon, a Pamfiliei şi la un loc ce se numea Carmila, şi-a făcut o grădină de gospodărie în care semănând verdeţuri, îşi agonisea hrană dintr-aceea. Era bun cu obiceiul, fără de răutate şi nevinovat cu inima, deşi era neînvăţat la carte, ci, fiind creştin, vieţuia cu plăcere de Dumnezeu. Şi Puplius ighemonul, înştiinţându-se despre el, a trimis ostaşi ca să-l prindă. Iar aceia, spre batjocură, închinându-se lui cu cuvinte frumoase, el a răspuns cu bucurie la închinarea lor, prin cuvinte de urare şi de dragoste. Ostaşii i-au spus: "Te cheamă Puplius, ighemonul". El le-a răspuns: "Ce trebuinţă are de mine, mai vârtos că eu sunt creştin? Să cheme la sine pe cei de un gând cu el". Dar a fost legat Sfântul Conon şi l-au dus la ighemon, silindu-l să aducă jertfă idolilor; atunci a suspinat din adâncul inimii, pentru orbirea şi rătăcirea necredincioşilor, şi, pe ighemon ocărându-l cu cuvinte, era neclintit întru mărturisirea lui Hristos. Deci i-au bătut în picioarele lui piroane de fier şi a fost silit a alerga înaintea caretei ighemonului până într-atât, încât, slăbind, a căzut în genunchi şi, rugându-se lui Dumnezeu, în mâinile Lui şi-a dat duhul său.

Viaţa Sfântului Mucenic Conon din Isauria

   Isauria, cetatea domnească a ţării cu acelaşi nume, a primit sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos de la Sfântul Apostol Pavel, propovăduitorul neamurilor, care a propovăduit acolo şi a adus pe câţiva la credinţă.
    În vremea propovăduirii apostoleşti era un oarecare om, cu numele Nestor, care trăia într-un sat ce se chema Vidania, care era departe de cetatea Isauriei ca la optsprezece stadii. Acela avea o femeie ce se numea Nada, cu care au născut pe acesta, de care ne stă înainte povestirea, adică pe Sfântul Conon.
    După ce a ajuns pruncul în vârstă desăvârşită, au voit părinţii lui să-l căsătorească, şi l-au logodit cu o fecioară frumoasă, anume Ana. Însă, mai înainte de legătura nunţii, s-a arătat lui Conon Sfântul Arhanghel Mihail, în chip de bărbat prealuminos şi, învăţându-l sfânta credinţă, l-a pogorât la pârâu, l-a botezat întru numele Preasfintei Treimi şi, împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine, l-a însemnat cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut. Tânărul Conon s-a umplut de Duhul Sfânt şi Arhanghelul Mihail era împreună cu dânsul nevăzut.
    Sosind ziua nunţii şi toţi veselindu-se, când a fost dus mirele cu mireasa în cămară, Conon a luat o lumânare aprinsă, şi, punând-o într-un vas, a zis către fecioară: "Ce este mai bun, lumină sau întunericul?" Iar fecioară a răspuns: "Mai bună este lumina, decât întunericul".
    Atunci Sfântul Conon, deschizându-şi gura sa cea plină de darul lui Dumnezeu, a început a învăţa pe fecioară despre păzirea fecioriei şi despre viaţa curată, cu credinţa întru Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunându-i că aceea este lumina cea neînserată, iar faptele cele trupeşti cum şi necurata credinţă cea elinească sunt întuneric.
    Fecioară, având inima sa ca un pământ bun spre primirea seminţei cuvântului lui Dumnezeu, s-a învoit cu mirele întru toate: căci a crezut în Hristos şi a făgăduit a-şi păzi fecioria sa. Şi vieţuia acea sfântă doime în curăţenie feciorească, ca un frate cu sora sa, sau mai bine-zis ca doi îngeri ai lui Dumnezeu, arzând cu duhul dragostei către Dumnezeu ca serafimii, slujind Domnului.
    După aceasta, fericitul Conon i-a îndemnat şi pe părinţii săi a se lepăda de idoli şi i-a adus la Hristos, botezând pe tatăl şi pe mama sa, ca şi pe mireasă sa. Şi toţi au plăcut lui Dumnezeu, fiind povăţuiţi şi învăţaţi de Sfântul Conon. Iar tatăl lui, fericitul Nestor, s-a învrednicit şi cununii muceniceşti, fiind ucis de închinătorii de idoli, cărora se împotrivea, mustrând rătăcirea lor.
    După câtăva vreme, maica sfântului, fericită Nada, s-a mutat către Dumnezeu, în bună mărturisire. Apoi s-a dus şi Sfânta fecioară Ana, cea logodită lui mireasă, către cămara cea nestricăcioasă a cerescului Mire Hristos, şi i-a îngropat Sfântul Conon într-un mormânt; iar el se îndeletnicea cu gândirea de Dumnezeu, cu postul, cu ostenelile şi cu rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-şi trupul şi robindu-l duhului. Iar comoara cea dată lui, a darului Sfântului Duh, o tăinuia până la vremea arătării sale, care a sosit după mulţi ani, în zilele bătrâneţelor sale. Şi s-a început această într-acest chip:
    Era în ţara aceea o peşteră grozavă şi întunecoasă, în locuri pustii şi în munţi neumblaţi. Şi aceea era capişte idolească şi locaş diavolesc, fiind acolo un idol de piatră, mare, al necuratului zeu Apolon, pe care ţara Isauriei îl cinstea mai mult. Şi le era obiceiul isaurienilor ca, în toţi anii, în ziua necuratei prăznuiri a lui Apolon, să se adune acolo cu jertfe şi să săvârşească acea prăznuire urâtă de Dumnezeu.
    Deci într-un an oarecare, venind praznicul acela, şi toţi din cetate gătindu-se să meargă la capiştea ce era în peşteră, Sfântul Conon mişcându-se de duhul, a venit în cetate şi, văzând mulţimea poporului, pe unii pe cai înarmaţi, iar pe alţii pedeştri, gătiţi ca la un război, a strigat către dânşii, grăind cu mare glas: "O, bărbaţi isaurieni, aşteptaţi puţin, căci am să vă vorbesc ceva. Pentru ce v-aţi gătit într-un chip ca acesta de oştire? Au doar a năvălit vreun război fără de veste asupra ţării noastre şi vă cheamă pe voi?" Iar ei i-au zis: "Ba nu, ci mergem la zeul Apolon, să-i aducem jertfă şi să-i facem praznicul".
    A zis către dânşii Sfântul: "Cine este Apolon şi care este puterea lui? Voiesc să aflu de la voi". Iar ei au zis: "Acela ne este purtător de grijă, căci toate bunătăţile ni le rânduieşte şi ne întăreşte pe noi în războaie, precum întărea şi pe părinţii noştri, care ne-au lăsat nouă acest obicei de prăznuire".
    Sfântul îi întreba, batjocorindu-i: "Oare aţi auzit cândva de la dumnezeul vostru glas sau vreun cuvânt?" Ei au zis: "Nu! Dar de la părinţii noştri am luat obicei a crede într-însul". Grăit-a către dânşii Sfântul Conon: "Părinţii voştri au fost ca nişte dobitoace necuvântătoare, neştiind din înşelăciune pe adevăratul Dumnezeu. Căci, dacă L-ar fi ştiut, n-ar fi avut sârguinţa către un idol surd, mut şi netrebnic. Ci, daţi-mi stăpânire asupra dumnezeului vostru şi vă voi arăta vouă pe cine cinstiţi şi cine este. Îl voi înnegri cu cerneală şi să vedem de se va putea spăla? Îl voi zdrobi cu ciocan de fier şi va putea oare să aibă iarăşi chipul său? Îi voi da mâncare şi să vedem va întinde mâna să mănânce? Până când veţi fi fără de minte? Oare aceasta n-o înţelegeţi? Să mă ascultaţi, că şi eu sunt din a voastră seminţie, dar sunt străin de lucrurile voastre.
    Lăsaţi-vă de închinarea idolilor şi vă voi învăţa pe voi pe care Dumnezeu se cade a-L cinsti şi a vă închina Celui ce este întru înălţime. Că Acela este Dumnezeu nevăzut şi pe toate le vede, Făcător al cerului, al pământului, al mării şi al tuturor celor ce sunt într-însele. El este Împărat tare şi puternic, mântuind pe robii Săi şi pierzând pe vrăjmaşii care se închină idolilor şi aduc jertfe diavolilor.
    Aceluia nu-i trebuie jertfe sângeroase, ci voieşte să-L cunoască cei ce vin la El fără de răutăţi şi vicleşuguri şi să creadă în El; ştiind cum că El este adevăratul Dumnezeu, Tatăl Unuia născut Fiului Său, al Domnului nostru Iisus Hristos, Care de Tatăl nu se desparte, prin Care toate s-au făcut, cu Care Duhul Sfânt este părtaş vieţii şi Împărăţiei şi Care de la Tatăl purcede. Şi aceste trei feţe sunt un Dumnezeu, Care arde cu foc pe slujitorii de idoli, cei ce-L urăsc pe El şi iubeşte numai pe cei ce-L preamăresc, pentru că este milostiv cu prisosinţă tuturor celor ce cred în El şi-L cheamă cu adevărat".
    Acestea şi mai multe grăind sfântul, s-a tulburat poporul şi s-a făcut multă gâlceavă; căci unii se repezeau asupra lui, vrând să-l ucidă, iar alţii îl apărau, nelăsându-i să pună mâinile pe el; şi vrând a auzi ceva mai mult de la dânsul, abia au potolit tulburarea poporului şi au zis către sfântul: "Cum poţi să ne încredinţezi că Dumnezeu este mai mare decât zeul nostru Apolon, pe care noi îl avem mai cinstit, mai mult decât pe toţi ceilalţi zei? Arată-ne vreun semn al Dumnezeului tău ca să credem în El".
    Sfântul Conon, văzând că ei cer semn, punându-şi nădejdea spre Dumnezeu, le-a zis: "Iată, mulţi din voi sunt pe cai şi mulţi pedeştri, tineri şi voinici. Deci, să mergem toţi spre peştera lui Apolon, la locul adunării voastre; voi înainte, iar eu, ca un bătrân, voi merge după voi. Însă să ne dăm cuvânt unul altuia care pe care va întrece, Dumnezeul aceluia va fi mare şi adevărat şi vom crede apoi în El.
    Dacă voi, cei ce sunteţi pe cai şi pedeştri, fiind voinici, mă veţi întrece pe mine, cel bătrân şi slab cu trupul, şi de veţi ajunge mai întâi la locul lui Apolon, apoi zeul vostru să fie mare; iar dacă eu, bătrânul şi pedestrul, întrecându-vă, voi ajunge acolo, apoi Dumnezeul meu este mai mare decât zeul vostru şi datori veţi fi a crede în Dumnezeul meu". Toţi au primit cuvântul acesta şi au făcut legământ cu Sfântul Conon, căci ziceau între ei: "Acest bătrân abia în patru zile va putea să ajungă acolo, fiind departe şi calea grea, pentru înălţimea munţilor şi a văilor celor adânci".
    Deci au pornit toţi în grabnică călătorie, unii nădăjduind în caii lor, iar alţii în picioarele lor. Iar Sfântul Conon mergea după ei şi se ostenea alergând. Însă s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată i-a stat înaintea lui Sfântul Arhanghel Mihail. Acela luându-l, l-a dus într-un ceas la locul acela unde alerga. Iar pe cei ce alergau pe cai şi pe cei pedeştri i-a tulburat arhanghelul nevăzut, încât rătăceau prin munţi şi prin văi, călcând în prăpăstii de munţi, sfărâmându-se ei şi caii lor; şi n-au putut toată ziua şi toată noaptea să nimerească la peştera lui Apolon, nici să-şi cunoască calea încotro călătoresc. Iar dimineaţa, Sfântul Conon a ieşit în întâmpinarea lor.
    Aceia văzându-l, s-au înspăimântat, iar el a început a-i ocărî, zicând: "Pentru ce v-aţi lenevit a veni, căci eu, aşteptându-vă mult, iarăşi m-am întors spre voi?" Iar ei, fiind foarte osteniţi, povesteau sfântului toate cele ce li s-au întâmplat şi-l rugau ca să le arate calea spre locul lui Apolon. Iar el, mergând înaintea lor, i-a dus până acolo şi le-a zis: "Iată s-a împlinit legământul meu şi eu, întrecându-vă, am sosit mai înainte aici. Deci se cade să mărturisiţi că mare este Dumnezeul meu şi să credeţi în El; iar pe zeul vostru, daţi-mi-l în stăpânirea mea, ca să vă răzbun, căci până acum v-a înşelat".
    Ei au strigat: "Ba nu! Nu arunca vina asupra zeului nostru şi nu îndrăzni a grăi asupra lui, căci noi suntem vinovaţi, deoarece, rătăcind în cale, am zăbovit". Şi astfel, neîmplinind cuvântul cel întărit prin legământ, au făcut nedreptate sfântului prin aceasta. Sfântul le-a zis: "Dacă nu credeţi Dumnezeului meu, apoi credeţi zeului vostru. Când vă va grăi ceva, veţi împlini cuvântul lui?" Iar ei toţi i-au zis: "Numai de vom auzi pe zeul nostru grăind ceva şi îndată suntem gata a-i împlini cuvântul lui, căci credem în el fără îndoială". Şi iarăşi au făcut cu sfântul legământ, iar cuvântul lor l-au întărit mai tare decât întâi, ca să creadă cuvântul, oricare l-ar grăi zeul lor.
    Sfântul, stând înaintea acelei peşteri în care era capiştea lui Apolon, a strigat cu glas mare către idol: "Ţie îţi grăieşte şi ţie îţi porunceşte Domnul meu Iisus Hristos, să ieşi din capiştea ta şi să vii aici la mine!" Îndată idolul cel fără de suflet se făcu ca şi cum era viu, căci s-a cutremurat şi a căzut din locul său, tăvălindu-se pe pământ, spre sfântul; apoi, venind aproape, s-a sculat de la pământ şi stă drept înaintea Sfântului Conon. Şi toată mulţimea poporului fiind cuprinsă de mare spaimă, a strigăt de frică şi s-a pornit pe fugă. Iar sfântul făcându-le cu mâna şi poruncindu-le să nu se teamă, abia i-a oprit; şi, potolind gâlceava, s-au întors iarăşi spre idol şi toţi luau seama cu dinadinsul ce are să mai fie.
    Sfântul Conon a zis către idol: "Spune-mi, idole neînsufleţit, cine este Dumnezeul cel adevărat, tu, ori Domnul meu Iisus Hristos, cel propovăduit de mine?" Şi îndată idolul, întinzând spre cer cu cutremur mâinile sale cele de piatră, a grăit cu mare glas omenesc, zicând: "Unul este Dumnezeu adevărat, Hristos Cel propovăduit de tine!" Zicând acestea, a căzut şi s-a sfărâmat.
    Făcându-se această minune, tot poporul a strigat cu mare glas, grăind: "Unul este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Conon, Acela a biruit". Atunci a crezut mulţime de popor în Hristos Dumnezeu şi sfărâmându-şi idolii, a primit Sfântul Botez. Iar ceilalţi împietriţi erau în necredinţă şi se mâhneau pentru sfărâmarea idolului Apolon; dar, mai pe urmă, au crezut şi aceia, văzând multe feluri de minuni ce se făceau de Sfântul Conon.
    În aceeaşi ţară a Isauriei, într-o altă peşteră, ce era la un loc pustiu, vieţuia un diavol pierzător, care ca un tâlhar năvălea asupra oamenilor şi a dobitocelor ce treceau pe acolo şi-i pierdea. Isaurienii aduceau multe jertfe acelui diavol şi-l rugau să nu le facă şi ucidere. Dar nu le era de nici un folos, ci spre mai mare vătămare. Deci, adunându-se popor de credincioşi şi necredincioşi, au rugat pe Sfântul Conon să meargă şi să izgonească pe acel diavol din hotarele lor. Credincioşii îl rugau cu credinţă, neîndoindu-se de puterea lui Hristos, care era cu Sfântul Conon; iar necredincioşii nu-l rugau cu credinţă, ci cu ispitire, părîndu-li-se că Sfântul nu va putea să izgonească de acolo pe acel diavol cumplit; nădăjduiau chiar, că el singur va fi ucis de diavol.
    Ducându-se Sfântul acolo, fiind urmat de popor, a stat înaintea peşterii. Iar poporul stătea departe cu multă frică; şi, certând Sfântul Conon pe necuratul duh, în numele lui Hristos, i-a poruncit să iasă din peşteră, la vederea ochilor, în privirea a tot poporul. Diavolul dinăuntru, striga, rugind pe sfântul, să nu-i poruncească să iasă în chip văzut, ca să nu se vadă de oameni necuratul lui chip, dar Sfântul îi poruncea cu multă certare, să se arate.
    Deci a ieşit, văzându-l toţi, în chip femeiesc ca o babă necurată, tremurând şi scuturându-se. Apoi certând sfântul pe diavol să nu facă rău cuiva, l-a trimis în gheena şi îndată se făcu nevăzut diavolul acela. Şi poporul strigă: "Mare este Dumnezeul lui Conon", şi mulţi din necredincioşi au crezut atunci în Hristos. Iar Sfântul Conon, învăţând mult pe popor a crede în Dumnezeu, s-a întors în cetate cu cântare. Căci el doar începea cântarea şi poporul o cântă toată, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.
    Venind Sfântul Conon, a vieţuit în satul său, Vidania, în casa părintească, făcând minuni şi vindecând toate durerile celor ce veneau cu credinţă la dânsul; apoi izgonea diavolii, asupra cărora i se dăduse stăpânire de la Dumnezeu. Un oarecare om, din cei dintâi cetăţeni ai isaurienilor, a fost prădat de tâlhari şi i-a pierit mult aur. Pentru aceasta mulţi erau munciţi pentru furtişag, puşi în legături şi ţinuţi în temniţă fără vină; dar nu s-a aflat aurul cel furat. Drept aceea, cetăţeanul cel prădat, alergând la Sfântul Conon, precum şi rudeniile celor ce erau ţinuţi în legături, şi, căzând la picioarele sfântului, îl rugau să se roage lui Dumnezeu, spre a se descoperi furtişagul.
    Sfântul, milostivindu-se spre cei clevetiţi şi chinuiţi fără de vină, s-a dus în cetate şi, stând în mijlocul ei, şi-a ridicat mâinile la cer şi a făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu, până ce i s-a descoperit unde este pus aurul cel furat. Deci, luând pe mulţi din popor, s-a dus cu dânşii afară din cetate şi, trecând multă cale care ducea în pustie, a ajuns la o piatră oarecare, ce i se arătase de Sfântul Arhanghel Mihail. Sub acea piatră era aurul ascuns de tâlhari, aur pe care aflându-l Sfântul Conon, a poruncit oamenilor care veniseră cu dânsul, să-l ia şi să-l aducă în cetate.
    Văzând aceasta, tot poporul isaurienilor se minuna foarte şi preamărea pe Dumnezeu. Apoi, dorind cetăţeanul să afle de la sfântul cine sunt tâlharii, l-a întrebat despre aceasta; şi i-a răspuns: "Ia-ţi al tău ca să fii îndestulat, că al tău ţi s-a întors fără pagubă, iar pe cei ţinuţi în legături să-i eliberezi". Şi aşa a făcut. Străbătând vestea de această minune prin toată ţara aceea, mulţi se întorceau la Dumnezeu şi creştea şi se înmulţea din zi în zi Biserica lui Hristos.
    Odată Sfântul Conon, şezând în casa sa, a văzut o tabără de diavoli care venise asupra lui. Căci cei din insula aceea, care erau izgoniţi din oameni şi din capiştile idoleşti, adunându-se, s-au înarmat asupra sfântului şi au venit să-l vatăme. Văzându-i sfântul, i-a legat pe toţi cu numele lui Iisus ca să nu poată să scape. Şi diavolii rugau pe sfântul să nu le poruncească a se duce în adânc, ci orice voieşte să le poruncească să lucreze. Iar sfântul, certându-i să nu facă oamenilor nici un rău, i-a trimis la diferite lucrări: pe unii să sape pământul în grădini, să smulgă buruienele, spinii şi pălămidele; pe alţii să are ţarinele şi să le semene, alţii să păzească roadele, alţii să pască cireada dobitoacelor şi s-o apere de fiare, iar alţii să taie şi să aducă lemne; şi i-a rânduit să facă tot lucrul casei ca nişte robi cumpăraţi. Astfel, diavolii slujeau fericitului Conon ca robi şi răscumpăraţi, până când i-a fost voia lui, făcând cu sârguinţă tot lucrul poruncit; căci erau legaţi cu legăturile puterii lui Dumnezeu şi robiţi şi supuşi sub picioarele plăcutului lui Hristos.
    Într-o noapte, au năvălit tâlharii asupra casei sfântului, crezând că vor găsi la dânsul vreo bogăţie, deoarece era slăvit în toată ţara aceea; şi, legându-l, voiau să-l muncească ca să le spună unde are aurul. Începând ei a-l munci, îndată, prin porunca lui Dumnezeu, strângându-se diavolii care slujeau sfântului, au apucat pe tâlhari şi-i băteau fără de milă. Apoi, aprinzând foc în cuptor, le ardeau trupurile, iar pe sfântul l-au dezlegat din legături; dar el i-a certat, că au lăsat pe tâlhari abia vii. Apoi sfântul s-a rugat pentru tâlhari către Dumnezeu şi şi-au venit întru sine; după care fericitul, învăţându-i ca să nu mai facă tâlhărie, i-a slobozit cu pace.
    Dar nu numai din mâinile tâlharilor au scos diavolii pe Sfântul Conon cu porunca lui Dumnezeu, ci şi cinstea numelui lui o păzeau, aşa voind Dumnezeu. Căci, atunci când cineva dintre credincioşii isaurieni îndrăznea să hulească numele lui Conon, îndată aceia erau bătuţi de diavoli nevăzuţi. Şi se făcuse numele lui Conon la toţi cinstit şi înfricoşat. Fiind oriunde pomenit numele lui Conon, unii din închinătorii de idoli au început a-l huli pe Sfântul cu cuvinte ocărâtoare. Şi îndată au năvălit asupra lor diavolii şi, bătându-i, îi trăgeau de păr pe cale; apoi, aducându-i la Sfântul, i-au aruncat înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia. Astfel, cuprinsese frică pe toţi necredincioşii, încât nici cu mintea nu gândeau ceva rău asupra Sfântului Conon.
    Pe un om care fură rodurile din ţarina lui Conon, l-au prins acei nevăzuţi păzitori şi, bătându-l, l-au adus la sfântul, cu asinul lui şi cu sacul plin de roade. Pe acesta învăţându-l să nu fure, l-a eliberat Sfântul la locul său. O văduvă oarecare, săracă, purtând în braţe pe singurul său fiu, a mers la ţarină în vremea secerişului să adune spice în urma secerătorilor. Şi a pus pe pământ pe pruncul său şi s-a dus la oarecare depărtare, adunând spice. Dar, îndată alergând din pădure, un lup a apucat pe prunc şi l-a dus în pustie. Şi a alergat femeia după el, dar n-a putut să-l ajungă, nici să scoată pe prunc din dinţii lui. Apoi a alergat femeia aceea la făcătorul de minuni, Sfântul Conon, de vreme ce era aproape locul lui. Plângând şi căzând la picioarele lui, i-a spus primejdia. Iar el îndată a poruncit nevăzuţilor robi şi aceia, alergând în clipeala ochiului, au prins pe lup cu pruncul ţinându-l în dinţi şi l-au dus înaintea Sfântului. El a dat pruncuşorul maicii sale viu şi sănătos, iar pe lup l-a lăsat întru ale sale.
    După aceea alţi diavoli, care încă nu erau legaţi, începuseră în ţara aceea a vătăma pe oameni prin diferite boli, dar mai ales cu vărsatul. Înţelegând Sfântul vrăjmăşia acelora, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată i s-a dat putere asupra lor. Deci, prinzându-i pe toţi, i-a certat şi pe unii i-a izgonit din hotare la locuri pustii; pe alţii întru adânc i-a trimis, iar pe alţii, legaţi, punându-i în treizeci de vase de lut cu plumb şi, pecetluindu-i cu puterea Crucii, i-a îngropat în pământ, sub temelia casei sale.
    În acea vreme a sosit prigonire asupra creştinilor. Şi a venit în Isauria, din porunca împărătească, un voievod oarecare, anume Magdon. Acela, prinzind mai întâi pe Sfântul Onisie, din satul Usorova, l-a muncit până la moarte. După aceea şi pe Sfântul Conon l-a prins şi-l muncea cu multe şi cumplite răni, silindu-l spre idoleasca jertfă.
    Auzind isaurienii că voievodul munceşte pe Sfântul Conon, s-au adunat mulţime de bărbaţi înarmaţi şi au alergat la satul Usorova, vrând să ucidă pe voievod. De acest lucru înştiinţându-se voievodul, a încălecat pe cal cu slugile sale şi a fugit din hotarele lor. Iar isaurienii au fugit după dânsul şi nu l-au ajuns. Iar pe Sfântul Mucenic Conon l-au aflat legat şi peste tot trupul rănit şi sângerat de bătăi. Apoi dezlegându-l, plângeau pentru dânsul; şi, ştergându-i sângele, se ungeau pe trupurile lor, dorind să se sfinţească cu sângele lui, şi-i sărutau cu dragoste rănile cele luate pentru Hristos. Iar Sfântul Mucenic se mâhnea foarte că nu-l lăsară să pătimească până în sfârşit, pentru că dorea să moară în munci pentru Hristosul său. După aceea l-au dus oamenii cei credincioşi în casa lui părintească din satul Vidania şi se îngrijeau pentru vindecarea rănilor lui.
    Trecând doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfântul Conon către Dumnezeu. Atunci, adunându-se toată ţara Isauriei, a făcut plângere mare pentru dânsul şi l-au îngropat împreună cu fericiţii săi părinţi şi cu sfânta lui mireasă care şi-a păzit fecioria sa fără prihană până în sfârşit. După adormirea şi îngroparea Sfântului Conon, au voit isaurienii să prefacă părinteasca lui casă cea mucenicească într-o biserică. Lărgind casa, au început a-i săpa temelia şi au aflat în pământ acele mai sus pomenite treizeci de vase de lut, întru care Sfântul Conon închisese pe diavoli.
    Deci, neştiind ce este într-acele vase, şi parându-le că este ascuns într-însele aur şi argint, s-au bucurat; şi degrabă au spart un vas şi îndată au ieşit dintr-însul diavolii în chip de fum întunecat şi foarte necurat şi, întunecând văzduhul, au făcut vifor înfricoşat, încât toţi oamenii, înspăimîntîndu-se, unii au căzut de frică, iar alţii au fugit din locul acela. Iar diavolii, zburând în văzduh, făceau zgomot mare şi unul pe altul se strigau pe nume. Şi se făcuse frică mare în satul acela, încât nimeni, după apusul soarelui, nu îndrăznea a ieşi afară din casa sa, de vreme ce multe îngroziri diavoleşti se arătau noaptea şi speriau pe oameni şi pe dobitoace. Iar aceasta o îngăduise Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor celor lacomi; căci, socotind că este în vasele acelea comoară, au început a le sparge.
    După aceea, s-au izgonit acele diavoleşti năluciri şi îngroziri, cu rugăciunile Sfântului Conon. Iar celelalte vase, în număr de douăzeci şi nouă, ce ţineau într-însele pe diavoli, au rămas şi până astăzi în pământ îngropate sub temelia bisericii Sfântului Conon. Cu ale cărui sfinte rugăciuni şi noi să petrecem totdeauna nevătămaţi de diavoli, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, în veci. Amin.

Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul

Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, şi cercetării Sfintelor Scripturi şi a ajuns la desăvârşirea cea mai înaltă în sihăstrie şi în virtute. Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învăţătură şi de folos; şi lucrarea minunilor i-a fost încredinţată de Mântuitorul Hristos. Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte şi se cerceta pe sine însuşi, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb şi într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea şi să vindece orbirea puiului ei. Iar sfântul scuipând asupra ochilor celor bolnavi şi rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulţumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv faţă de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie sã era faţă de oameni, cărora însăşi părtăşia firii le cere să fie plini de îndurare?
Atât de mare era curăţia sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtăşească, era împărtăşit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ţinând linguriţa, când sfântul se împărtăşea. Sfântul se depărtase de toate grijile şi zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; şi petrecând întru sihăstrie şaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spânatic la barbă şi avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.

Sfântul Nou-Mucenic Ioan Bulgarul – 5 martie


Sfântul Nou Mucenic Ioan s-a născut în Bulgaria în anul 1765. Pe când era doar un copil, Ioan îşi petrecea mult timp cu musulmanii şi, încet-încet, a renunţat la Hristos, urmând credinţa musulmană.Dar mai târziu, pe când avea şaisprezece ani, căindu-se amarnic pentru greşeala sa, Sfântul Ioan, ca atâţia alţii, a fugit la Sfântul Muntele Athos unde a intrat în Marea Lavră. Acolo a rămas trei ani, slujind unui stareţ care avea o mână înţepenită.
 
Însă pacea şi liniştea Sfântului Munte nu au izbutit să-i alunge tristeţea ce-i apăsa inima din pricina lepădării sale de Iisus Hristos. Astfel, cu binecuvântare de la duhovnic, el s-a hotărât să plece la Constantinopol şi să mărturisească public pe Hristos, chiar să-şi verse sângele pentru a spăla păcatul apostaziei de care se simţea vinovat.
Tânărul călugăr s-a îmbrăcat ca un turc, lucru care nu i se permite unui creştin să facă şi, ajungând în Constantinopol, s-a dus direct în biserica Sfânta Sofia (preschimbată în moschee de către Mahomed Cuceritorul, după cucerirea Constantinopolului în 1453). În faţa musulmanilor şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să spună rugăciuni creştine. Apoi a mărturisit cum el s-a născut creştin dar a căzut în rătăcire şi s-a depărtat de credinţa lui Hristos. Cu glas tare a spus cum că vrea în acel moment să se lepede de falsa credinţă musulmană şi să se întoarcă din nou la Hristos.
Auzind aceste cuvinte, turcii au înnebunit de mânie, l-au prins pe Ioan şi l-au dus la cadiu. Acesta a încercat să-l înduplece pe tânărul creştin să-şi lepede credinţa în Hristos şi să se întoarcă la credinţa musulmană. Însă Sfântul Ioan a răspuns: „Fără Hristos, nu există mântuire.”
Agarenii furioşi l-au târât pe sfânt în curtea bisericii Sfânta Sofia unde i-au tăiat capul. În acest fel, Sfântul Ioan a primit cununa muceniciei pe 5 martie 1784, la vârsta de 19 ani.
Tropar
Înălţimea pocăinţei tuturor ai arătat fericite,
Şi ai alergat spre mărturisirea celor mărite,
Cununa muceniciei luând de la Hristos pentru nevoinţă,
Întăreşte-mă şi pe mine cu rugăciunea ta întru credinţă.
Intru aceasta zi, cuvant despre vedenia ingerului, care scria pe cei ce intrau in biserica la rugaciune.     Preotul Amonie, slujind Liturghia in biserica, a vazut pe un inger, stand de-a dreapta altarului, care scria numele celor ce intrau in biserica si stergea numele celor ce, din pricina lenei, ieseau din biserica, iar acestia, din urma, dupa treisprezece zile, au si murit.
Deci, aceasta stiindu-o, fratilor, sa nu iesiti din biserica, mai inainte de terminarea a toata cantarea si pravila.
 
• Pomenirea Sfântului Mucenic Conon din Isauriaconon
Acest sfânt mucenic a fost crescut de mic în credinţa în Hristos şi botezat în Numele Preasfintei şi de Viaţă făcătoarei Treimi de însuşi Arhanghelul Mihail, voievodul netrupeştilor oştiri ale lui Dumnezeu. Pînă la moartea lui, arhanghelul lui Dumnezeu a vegheat, nevăzut, asupra Sfîntului Conon. Sfîntul Conon era luminat şi împuternicit de Harul lui Dumnezeu, astfel încît inima lui nu mai putea fi plecată de nimic lumesc, ci pururea era ridicată la cele de sus. Cînd părinţii lui l-au silit să se însoare şi s-a aflat cu mireasa lui în cămară după nuntă, atunci el a luat o luminare pe care a pus-o sub un vas şi a întrebat-o pe mireasă: „Ce e mai bun, lumina, sau întunericul?” Iar ea a răspuns: „Lumina.” Atunci el a început să o înveţe despre Credinţa în Hristos şi despre viaţa veşnică, care sînt mult mai înalte şi mai atrăgătoare decît viaţa trupească, în această faptă a lui, sfîntul Conon a reuşit pe deplin, căci şi mireasa lui cu părinţii ei au venit mai după aceea la credinţa în Hristos. Conon a trăit o vreme cu soţia lui ca frate şi soră. Căci nu după mult timp soţia lui a murit, precum şi părinţii lui. Astfel sfîntul Conon s-a retras complet din viaţa lumii, dăruindu-se deplin vieţii de rugăciune, postiri şi cugetări dumnezeieşti. El a făcut multe minuni, întorcînd mult popor la Hristos. Printre minunile lui este şi aceea că avea putere mare asupra duhurilor necurate, pe care le forţa să-i slujească lui. In timpul unei prigoane el a fost prins, torturat, şi înjunghiat peste tot cu cuţite. Cei bolnavi se ungeau cu sîngele lui şi se făceau sănătoşi. După această mucenicie Sfîntul Conon a mai trăit doi ani în cetatea lui Isauria şi trecînd la cele veşnice, s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu. Acest slăvit sfînt a trăit şi a luat mucenicia în veacul al doilea.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Conon Grădinarul
Acest Sfînt Conon s-a născut în Nazaret. El era blînd şi curat cu inima şi era peste tot plăcut înaintea lui Dumnezeu. În timpul domniei lui Decius, sfîntul Conon a fost prigonit, chinuit şi mucenicit pentru Hristos. Întotdeauna el a rămas tare în credinţă. El i-a certat cu asprime pe judecătorii păgîni, vădind prostia lor. Călăii i-au bătut cuie în picioare, l-au legat de carul cezarului şi l-au silit să alerge în trapul cailor prin cetate pînă cînd acest om nevinovat şi sfînt, epuizat de chinuri, a căzut. Atunci el s-a rugat ultima oară pentru lume şi şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, la anul 251 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Isihie Postitorul
Sfîntul Isihie s-a născut lîngă oraşul Brusa, în veacul al optulea. El apoi s-a retras în muntele Maion, temut şi vestit pentru mulţimea duhurilor necurate care se sălăşluiau acolo. Acolo Isihie şi-a clădit o colibă şi un paraclis închinat Sfîntului Apostol Andrei. El le-a împrejmuit cu o grădină pe care o cultiva ca să se hrănească din lucrul mîinilor lui. Cu rugăciunea, Sfîntul Isihie făcea multe minuni. El a prorocit că după moartea lui pe acel loc se va ridica o mînăstire. El a ştiut cu o lună mai înainte ziua şi ceasul morţii lui. La miezul nopţii acelei zile, unii oameni au văzut cum chilia lui s-a umplut de o lumină neobişnuită. Cînd au sosti la colibă, 1-au găsit pe sfînt deja mort. Sfîntul Isihie a adormit cu pace, fiind primit în împărăţia Cerească a Domnului Său la anul 790 după Hristos. Mai tîrziu, Teofilact, Episcopul Amasiei, a mutat sfintele sale moaşte în cetatea Amasia.
marcu ascetul• Pomenirea Sfântului Cuvios Marcu Ascetul
Sfîntul Marcu a fost mare ascet şi făcător de minuni, în cel de al patruzecilea an al vieţii lui el a fost tuns monah de povăţuitorul lui, Sfîntul loan Gură de Aur. După aceasta Sfîntul Marcu a petrecut şaizeci de ani în pustia sălbatică a Nitriei în postiri, rugăciuni, şi scrierea a multe cărţi duhovniceşti privitoare la mîntuirea sufletului. El cunoştea pe de rost Sfintele Scripturi. El era milostiv şi blînd. El plîngea mult pentru nenorocirea care a căzut peste întregul neam omenesc şi peste întreaga zidire a lui Dumnezeu. Odată, pe cînd plîngea, el s-a rugat pentru un pui de hienă care se născuse orb şi îndată puiul a văzut. Hiena mamă văzînd aceasta sa dus şi a adus sfîntului o piele de oaie. Sfîntul i-a poruncit atunci hienei să nu mai ucidă niciodată oile oamenilor, mai ales săraci. Sfîntul Marcu primea Sfînta împărtăşanie din mîinile îngerilor. Omiliile lui duhovniceşti, despre pocăinţă, priveghere, paza minţii, sînt socotite printre cele mai mari scrise vreodată în Biserică. Aceste lucrări au fost lăudate mult de marele Sfînt Patriarh Fotie.
Cântare de laudă la Sfântul Arhanghel Mihail
Îngerii sînt fraţi ai noştri mai înalţi în duh şi mai vîrstnici,
A căror voinţă este doar
Voinţa lui Dumnezeu.
Mai strălucitori decît lumina sînt ei,
Mai uşori şi mai repezi,
În lumină sînt îmbrăcaţi, lumina Făcătorului lor,
Neobosiţi lucrători ai lucrării lui Hristos.
Grija lor cea mare, singura, este neamul omenesc:
Cum să-l întoarcă la Dumnezeu, ca pe Fiul Risipitor.
Grija îngerilor este să-i scoată din pămînt străin
Pe fraţii lor mai mici, oamenii,
Şi să-i aşeze în curţile împărăteşti ale Stăpînului Hristos.
Arhistrategul Mihail, cel mai dintâi dintre cei dintâii,
Străluceşte printre ostile cereşti
Precum Luceafărul între stele.
Aproape este el de tot omul care se pocăieşte,
Ridicîndu-l la Dumnezeu;
Puternic este el să fie aproape de toţi,
Oricît de mulţi ar fi.
Bucuria lui cea mai mare este slujirea,
Chiar şi în ceruri slujirea aproapelui
Prima poruncă este.
Slujirea întăreşte viaţa şi o umple de bucurie pe mamă,
Slujirea împleteşte cununile cele neveştejite,
Această slujire îngerilor le este bucurie şi sărbătoare,
Căci se face spre slava lui Dumnezeu şi mîntuirea oamenilor.
Cugetare
Oare de ce unii oameni, educaţi la şcoli înalte şi botezaţi în numele lui Hristos, se îndepărtează de creştinism şi se dăruiesc cu totul filozofiei şi teoriilor omeneşti, afirmînd că ele conţin mai mult adevăr decît creştinismul? Din două motive se întîmplă aceasta: fie dintr-o înţelegere cu totul superficială a creştinismului, fie din cauza păcatelor.
Mintea superficială nu-L poate primi pe Hristos, ea fuge de El precum criminalul de curtea de justiţie.
Creştinii păcătoşi şi superficiali au fost dea lungul timpurilor tot atît de revoltaţi împotriva creştinismului ca şi păgînii.
Celor superficiali şi culpabili le-a fost întotdeauna mai comod să se scalde în băltoaca noroioasă a cugetării omeneşti, decît să se arunce în adîncurile riscante ale lui Hristos.
Pe cei care îl urmează cu credinţă, Hristos îi cheamă mereu la adîncimi tot mai mari, precum i-a spus Sfîntului Apostol Petru: „Mână la adânc” (Luca 5: 4). Sfîntul Marcu Ascetul zice că legea lui Dumnezeu se pricepe în măsura în care împlineşti cu fapta sfintele porunci ale lui Dumnezeu:
„Ignoranţa îl face pe om să grăiască împotriva a ceea ce îi este de folos, iar obrăznicia înmulţeşte păcatul.”
Luare aminte
Să luăm aminte la Taina Împărtăşirii ca Taină a Iubirii Desăvîrşite, căci:
  • Din partea Mîntuitorului Hristos Ea înseamnă desăvîrşita dăruire a Lui credincioşilor Lui;
  • Astfel fiind Ea, Hristos este primit cu credinţă şi încredere de credincioşi;
  • Astfel fiind ea, duce la unirea mîntuitoare, roditoare şi plină de bucurie dintre Dumnezeu şi om.
Predică
Despre mergerea la adâncuri împreună cu Hristos – „Mână la adânc” (Luca 5:4).
Aşa i-a poruncit Stăpînul Hristos lui Petru şi celorlalţi apostoli, cînd a încetat de a vorbi (Luca 5: 4).
Aceasta înseamnă că mai întîi El i-a învăţat, şi imediat după aceea ia chemat la faptă.
Acest lucru este important şi pentru noi. Căci de îndată ce învăţăm ceva din Sfintele Scripturi, avem neapărată nevoie să mergem şi să împlinim cu fapta ceea ce am învăţat.
Nu numai ucenicul este iubit de către Stăpînul Hristos, ci mai ales faptele lui.
„Mînă la adînc”. De pe ţărm, de acolo unde apele sînt mici, Stăpînul a grăit poporului care era mai puţin luminat în tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Dar pe Apostoli i-a îndemnat la adînc.
Apele mici sînt mai puţin periculoase, dar puţini sînt şi peştii pe care îi poţi prinde în ele.
În apele mici printre peşti se mai află şi şerpi, broaşte, şi alte vietăţi respingătoare. Acesta este tot pericolul, în apele mici şi peştii sînt puţini şi mici – aceasta e tot ceea ce poţi prinde.
Dar la adînc, pericolul e corespunzător mai mare. Acolo există peşti mari şi furtuni pe măsură. Acolo este pericol de moarte. Dar acolo şi peştele este mai mare, şi mult mai bun -acesta este cîştigul.
O, creştine înţelepte, la adînc aşadar trebuie să mîni!
Mână la adâncul tainic al mării vieţii, dar nu îndrăzni să porneşti fără Hristos la cîrmă, nu, niciodată.
Căci dacă îndrăzneşti, s-ar putea să-ţi petreci toată noaptea acestei vieţi fără să prinzi nimic, aşa cum s-a întîmplat în acea noapte cu bătrînul Petru, pescarul cel încercat, cînd a spus: „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” (Luca 5: 5).
Nu numai că nu vei prinde nimic dacă nu-L ai pe Hristos la cîrmă, dar şi mai rău poate să ţi se întîmple.
Căci pot veni vînturi mari care să te răstoarne în adînc. Căci poţi fi sfîşiat de fiarele sîngeroase ale adîncului.
Iar vînturile, creştine înţelepte, sînt propriile tale patimi care te însoţesc fără să vrei dacă mîni la adînc fără Hristos. Iar fiarele adîncului, creştine înţelepte, sînt diavolii care te pot distruge într-o clipeală de ochi,
tot aşa cum într-o clipeală de ochi au mînat turma de porci în mare: „Atunci, ieşind, duhurile necurate au intrat în porci şi turma s-a aruncat de pe ţărmul înalt în mare. Şi erau ca la două mii şi s-au aruncat în mare” (Marcu 5: 13). Dar dacă mîni la adînc cu Hristos la cîrmă, de nimic să nu te temi; ci mergi bucurîndu-te, şi cu curaj alipindu-te de Hristos. Aşa vei dobîndi prada cea mai bună; aşa îţi vei umple cu ea amîndouă luntrile, şi pe cea a trupului, şi pe cea a sufletului tău.
Te ve îmbogăţi cu cea mai bună pradă, o, râvnitorule creştine, şi fără piedici vei sosi la ţărm, la ţărmul împărăţiei lui Hristos.
Căci nicăieri fără Hristos! Nici în locurile joase, nici în cele înalte. Căci în cele joase te vor supăra foametea şi multele mizerii omeneşti, iar în cele înalte încă şi mai mari rele pot să te pască.
O, Atotputernice şi Mîntuitorule Doamne, Tu eşti Cârmaciul, Apărarea şi Limanul nostru. Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru cei ce zic ca nu se pot mantui in lume.
    In stiinta sa ne fie, ca nu ne va mantui pe noi locul, daca nu vom face voia lui Dumnezeu, ci, pe fiecare, il mantuieste, mintea cea cu bunavoie catre Dumnezeu. Ca nu este ajutor nici din dregatoria cea cinstita, nici din locul cel sfant, pentru cel care nu face porunca lui Dumnezeu. Ca, ce dregatorie este mai mare decat dregatoria lui Adam, cea fara de moarte, sau ce loc este mai frumos, decat Raiul, din care a fost izgonit Adam, prin calcarea poruncii lui Dumnezeu ? Si, dimpotriva, ce este mai de ocara, decat gunoiul, pe care sezand, Iov a pazit porunca lui Dumnezeu si in Rai s-a salasluit ? Iar, Saul, la imparatie fiind si in palate de mult pret stand, si viata aceasta a pierdut-o si nici pe cealalta n-a castigat-o. Iar Lot, aflandu-se in Sodoma, in mijlocul unui popor fara de lege, facand poruncile lui Dumnezeu, s-a mantuit si cununa cu sfintii a luat si de va zice cineva, ca nu se poate mantui in lume, cu femei si cu copii, unul ca acela, cu nebunie, se inseala, ca pretutindeni, ne primeste pe noi Dumnezeu, daca implinim poruncile Lui. Locul pe nimeni nu mantuieste, nici nu osandeste, ci, pe fiecare, faptele il osandesc, sau il mantuiesc.
Deci, macar, ca in lume petrecem, o, fratilor, sa nu ne deznadajduim chiar de am si gresi cu ceva, ci, iarasi, prin pocainta, sa alergam la Dumnezeu, si sa fim milostivi si darnici cu cei saraci si neputinciosi, din averile noastre. Caci, mai mult pentru unii ca acestia si-a incredintat tie Dumnezeu averea, ca ea cu nimeni nu s-a nascut impreuna. Pentru aceea, sa dai milostenie singur, de buna voie, ca de mult ajutor este sufletului tau, adica, a da cu mana sa. Si sa nu ai martori langa tine, cand faci milostenie. Pe rudele cele apropiate ale tale, sa nu le treci cu vederea. Mai intai, pe cei din casa ta, si pe rudeniile tale, fara de grija sa-i faci, apoi, dupa acestia, si la altii sa faci milostenie. Ca este fatarnicie, ca, la saracii cei straini sa imparti milostenie, iar neamul tau, sau cei din casa ta sa fie goi, desculti si flamanzi. Deci, cum zici ca te ingrijesti de sufletele lor, iar de trupeasca lor nevoie nu te ingrijesti ? Cum, dar, ii vei duce pe dansii la frica lui Dumnezeu, atata timp cat ii necajesc pe ei trupestile neajunsuri ? O, cata nepricepere si cata inima rea !
Au n-ati auzit Scriptura care zice: "Fericit este cel ce miluieste sufletele robilor sai si nu-si lasa neamul sau in nevoi". Ca de vei supara pe ai tai, iar pe altii vei milui, iti va zice tie Domnul: Fatarnice, orbitule de rautate, scoate mai intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti si gunoiul din ochiul fratelui tau. Deci, auzind acestea acum, asa, sa miluiesti pe cei de aproape ai tai si sa te ingrijesti de hrana lor, ca sa faci milostiv pe Dumnezeu fata de tine. A Caruia este slava in veci ! Amin.
 

Sinaxar 5 Martie
În această lună, în ziua a cincea, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Conon, cel din Isauria.
Sfântul Conon a trăit pe vremea sfinţilor apostoli. Era fiul lui Nestor şi al Nadei, dintr-un sat numit Vidani. Părinţii săi, la vremea cuvenită l-au căsătorit, dar el a dorit să trăiască cu femeia lui în feciorie. Se zice că însuşi arhanghelul Mihail l-a învăţat credinţa în Hristos, l-a botezat în numele de viaţă făcătoarei Treimi, l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi i-a dat puterea de a săvârşi lucruri minunate. Drept aceea el a plecat şi pe femeia lui Ana (căci aşa se numea aceasta), să fie de un gând cu dânsul şi să trăiască laolaltă în feciorie şi a botezat şi pe părinţii lui, după ce i-a adus mai întâi la credinţa lui Hristos. Apoi, a înduplecat pe tatăl său Nestor să sufere mucenicia pentru Hristos. Pe închinătorii la idoli care voiau să aducă jertfă unui demon întunecat şi necurat ce se găsea într-o peşteră, i-a făcut să cunoască pe Dumnezeul tuturor.
Sfârşitul său mucenicesc a fost astfel: când ighemonul Magnus a venit în ţinutul acela, aducând cu sine poruncile împărăteşti, sfântul a fost prins şi adus înaintea lui, şi a fost bătut cumplit. Când mulţimea a auzit despre aceasta a alergat ca să scoată pe sfânt din mâinile ighemonului şi să-l pedepsească pe acesta pentru fapta făcută. Ighemonul aflând aceasta, a fugit; iar mulţimea dezlegând pe sfânt şi ştergându-i rănile de sânge, l-a adus la casa lui, unde a mai trăit doi ani, după care s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Conon, grădinarul.
Acest sfânt era din Nazaretul Galileii şi a trăit pe vremea împăratului Decius. Deci, plecând de acolo, a venit în cetatea Pamfiliei, care se chema Mandron şi aici, făcându-şi o grădină în locul ce se zice Carmela, îngrijea de ea, scoţându-şi hrana de care avea nevoie. Şi era atât de cinstit şi de curat cu inima, încât atunci când au venit cei ce căutau să-l prindă, găsindu-l pe câmp şi îndreptându-şi cuvântul către el, li s-a închinat lor din tot sufletul. Când aceştia i-au arătat pricina pentru care au venit la el, cum că ighemonul Publius îl cheamă, el le-a răspuns: dar ce nevoie are el de mine, că eu sunt şi creştin? Să cheme la el pe cei ce sunt de un cuget şi de o credinţă cu el. După ce a fost legat şi a fost adus înaintea ighemonului şi neîmplinind porunca acestuia de a aduce jertfă idolilor, i s-a bătut cuie de fier în picioare şi a fost silit să meargă aşa înaintea unui car. Atunci el, ieşind şi căzând în genunchi şi rugându-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui Marcu monahul ("Ascetul"), făcătorul de minuni.
Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, şi cercetării Sfintelor Scripturi şi a ajuns la desăvârşirea cea mai înaltă în sihăstrie şi în virtute. Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învăţătură şi de folos; şi lucrarea minunilor i-a fost încredinţată de Mântuitorul Hristos. Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte şi se cerceta pe sine însuşi, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb şi într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea şi să vindece orbirea puiului ei. Iar sfântul scuipând asupra ochilor celor bolnavi şi rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulţumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv faţă de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie sã era faţă de oameni, cărora însăşi părtăşia firii le cere să fie plini de îndurare?
Atât de mare era curăţia sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtăşească, era împărtăşit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ţinând linguriţa, când sfântul se împărtăşea. Sfântul se depărtase de toate grijile şi zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; şi petrecând întru sihăstrie şaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spânatic la barbă şi avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evloghiu din Palestina.
Sf. Mucenic Evloghiu era din Palestina. După moartea părinţilor săi păgâni, el şi-a dat toată moştenirea săracilor, devenind un pelerin prin Palestina şi convertind păgânii la credinţa creştină. În timpul unei persecuţii el a fost arestat, torturat în mod groaznic şi decapitat.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evlampiu.
Sf. Mucenic Evlampiu a trăit în Palestina şi i s-a tăiat capul pentru credinţa sa în Hristos.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Arhelau şi a celor împreună cu dânsul o sută cincizeci şi doi de mucenici, care prin sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Ioan Bulgarul, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1784, şi care prin sabie s-a săvârşit.
Sfântul Nou Mucenic Ioan s-a născut în Bulgaria în anul 1765. Musulmanii, crezând în mod fanatic că dacă vor converti cât mai mulţi creştini la credinţa lor ei vor fi salvaţi şi vor avea în viaţa de dincolo abundenţă de hrană şi desfătări cu fecioare, foloseau toate metodele, bune şi rele de a-i convinge pe creştini.
Pe când era doar un copil, Ioan îşi petrecea mult timp cu musulmanii şi, încet-încet, a renunţat la Hristos, urmând credinţa musulmană. Pe când avea şaisprezece ani, şi-a revenit din rătăcire, căindu-se amarnic pentru greşeala sa. Sf. Ioan a fugit la Muntele Athos, în Marea Lavră, unde a petrecut în pocăinţă, sub ascultarea unui părinte. El a dus o viaţă monahală strictă timp de trei ani şi totuşi, conştiinţa nu-i da pace. Astfel, cu binecuvântare de la duhovnic, el s-a decis să plece la Constantinopol şi să mărturisească public pe Hristos, chiar să-şi verse sângele pentru a spăla păcatul apostaziei de care se simţea vinovat.
Tânărul călugăr s-a îmbrăcat ca un turc, lucru care nu i se permite unui creştin să facă şi, ajungând în Constantinopol, s-a dus direct la biserica Hagia Sophia, care a fost transformată în moschee. În faţa musulmanilor şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să spună rugăciuni creştine. Cu voce tare povestea cum el s-a născut creştin dar a căzut în rătăcire şi s-a depărtat de credinţa lui Hristos. Striga mai departe cum că vrea în acel moment să se lepede de falsa credinţă musulmană şi să se întoarcă din nou la Hristos.
Auzind aceste cuvinte, turcii au înnebunit de mânie, l-au prins şi l-au torturat în felurite chipuri. "Leapădă-te de Hristos," strigau ei, "şi întoarce-te la credinţa musulmană, altminteri vei muri."
Sf. Ioan a răspuns: "Fără Hristos, nu există salvare."
Agarenii  furioşi l-au târât pe sfânt în curte unde i-au tăiat capul. În acest fel, Sf. Ioan a primit coroana muceniciei în 1784, la vârsta de 19 ani.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ascultare.
    Doi frati trupesti au venit sa locuiasca intr-o manastire. Unul era postitor, iar celalalt si-a ales ascultarea. Si orice-i zicea lui parintele, facea fara de indoiala, ca de multe ori ii zicea: "Mananca dimineata" si el manca. Si iar ii zicea: "Sa nu mananci pana seara" : si nu manca. Si la alte asemenea, orice i se poruncea, cu bucurie implinea. Si, pentru ascultarea lui era vestit la toti in manastire.
Si, pizmuindu-l pe el, fratele lui, a zis intru sine: "Il voi ispiti pe el de are ascultare." Si, venind la parintele, a zis: "Trimite, cu mine, pe fratele meu, ca sa facem, impreuna, cutare treaba". Si l-a slobozit pe el staretul. Deci, daca a venit la rau, intru care era multime de crocodili, a zis postitorul catre fratele sau: "Pogoara-te in rau si treci". Si s-a pogorat si au venit crocodilii si-i lingeau trupul lui si nu l-au vatamat. Si, vazand postitorul, i-a zis: "Iesi din rau". Si a iesit nevatamat. Deci, calatorind ei, au aflat un trup lepadat pe cale si a zis postitorul: "De am avea o haina veche, am pune-o peste el". Raspuns-a fratele: "Mai bine sa ne rugam, poate, cumva, va invia acesta". Si, au stat la rugaciune si, rugandu-se ei, a inviat mortul. Si se lauda postitorul, zicand: "Pentru postirea mea a inviat acesta". Dar a descoperit Dumnezeu parintelui manastirii toale. Si daca s-au intors, a zis staretul catre postitor: "De ce ai ispitit asa pe fratele tau, pana la rau ? Ca, iata, pentru ascultarea lui, a inviat Dumnezeu mortul". Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.