1 decembrie – Sf. Pr. Naum; Sf. Filaret cel Milostiv

• Pomenirea Sfântului Proroc Naum

El s-a născut din seminţia lui Simeon, la locul numit Elkoş, aflat în latura îndepărtată a Iordanului. El a trăit cam cu şapte sute de ani mai înainte de Hristos şi a prorocit distrugerea cetăţii Ninive la aproximativ două sute de ani după Prorocul lona. Datorită propovăduirii Prorocului lona, cetatea Ninive se pocăise, iar Dumnezeu nu a mai dat-o pieirii. Dar în timp ninivitenii au uitat de pocăinţă şi de milostivirea lui Dumnezeu şi s-au stricat din nou. De aceea Prorocul Naum a profeţit la rîndul lui grabnica pieire a cetăţii dacă nu se vor întoarce şi nu se vor pocăi. De astă dată însă, ninivitenii nu 1-au mai ascultat pe proroc şi în consecinţă Domnul nu i-a mai cruţat. Întreaga cetate a pierit într-un cutremur cumplit, care a declanşat umflarea apelor lacului din jurul ei şi potopirea cetăţii, iar partea neintrată sub ape a ars cu foc venit din pustie. Aşa a pierit cu desăvîrşire de pe pămînt marele Ninive, de este cu neputinţă să se mai spună locul unde a fost. Sfîntul Proroc Naum a trăit patruzeci şi cinci de ani pe pămînt şi s-a săvîrşit cu pace către Domnul, lăsîndu-ne o scriere de întinderi mici cu ale sale adevărate prorocii.

• Pomenirea Sfântului Filaret cel Milostiv

El a fost din satul Amnia din Paflagonia. La începutul vieţii lui el a fost un om extrem de bogat, dar din pricină că a făcut tot timpul milostenii peste milostenii din averea lui colosală, a sărăcit el însuşi. Cu toate acestea el niciodată nu s-a temut de sărăcie, ci, fără să se lase tulburat de nemulţumirea soţiei şi copiilor lui, el a continuat, chiar şi sărac fiind, opera lui caritabilă, punîndu-şi nădejdea numai în Domnul Dumnezeu Care zice: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 4: 7). Pe cînd Sfîntul Filaret îşi ara odată ogorul, a venit la el un om care plîngînd i-a zis că i-a murit unul din cei doi boi în jug şi nu poate să are numai cu unul. Atunci Sfîntul şi-a scos boul lui din jugul la care ara şi i 1-a dat omului. El a dat ultimul lui cal unui om care fusese recrutat pentru război. El a dat viţelul ultimei vaci pe care o mai avea şi, pentru că vaca răgea după viţelul ei, iar viţelul nu se putea dezlipi de mama lui, i-a dat omului aceluia şi vaca. Astfel Sfîntul Filaret, acum vîrstnic, a rămas cu desăvîrşire fără hrană într-o casă goală. Nădejdea în Dumnezeu însă nu şi-a pierdut-o nici o clipă, ci s-a aflat pururea în rugăciune către El. Şi cu adevărat Dumnezeu nu 1-a dat uitării pe robul Lui, nici 1-a lăsat de ruşine înaintea celor care îi batjocoreau milostivirea sufletului. În acele vremuri pe tronul imperial se aflau împărăteasa Irina şi fiul ei, Constantin. Potrivit obiceiului vremii, împărăteasa a trimis oameni prin întreaga împărăţie, care să îi dea de veste unde s-ar putea afla o tînără distinsă şi de bun neam, pe care să o ia de soţie pentru fiul ei, viitorul împărat. Prin tainica Purtare de Grijă a lui Dumnezeu, aceşti oameni au găzduit la casa Sfîntului Filaret şi acolo au observat-o pe nepoata Sfîntului, Maria, fiica fiicei lui, Hipatia. Văzînd frumuseţea, distincţia şi aleasa educaţie a fetei, ei au luat-o şi au dus-o cu cinste la Constantinopol. Împăratul a iubit chipul Măriei, a luat-o de soţie, şi a strămutat la Constantinopol, întru onoruri şi bogăţie mare, toată familia ei. Dar Sfîntul Filaret nu s-a mîndrit cîtuşi de puţin din pricina acestei neaşteptate şi fericite schimbări, ci, mulţumind lui Dumnezeu, a mers mai departe cu sfintele lui milostenii, încă şi mai mult decît înainte, şi aceasta pînă la moartea lui. Ajungînd la vîrsta de nouăzeci de ani, el şi-a chemat de faţă întreaga familie, cu copii şi nepoţi, i-a binecuvîntat, şi le-a lăsat cu limbă de moarte să stea mereu strîns lipiţi de Dumnezeu şi de Legile Lui cele sfinte şi le-a prorocit tuturor, ca odinioară lacov, care va fi cursul vieţii lor. După aceasta el a mers la Mînăstirea Rodolfia şi s-a săvîrşit acolo către Domnul cu pace. La ieşirea sufletului lui faţa lui a strălucit ca soarele. După moarte din trupul lui a ieşit un minunat miros de bună mireasmă, iar la sfintele lui moaşte s-au făcut minuni. Acest bărbat drept s-a strămutat la fericita odihnă în anul 797. Soţia lui, Theosevia, împreună cu toţi copiii şi nepoţii lui, au vieţuit cu plăcere de Dumnezeu în cealaltă vreme a vieţii lor şi s-au săvîrşit şi ei cu pace către Domnul.

Sinaxar 1 Decembrie

În această lună, în ziua întâia, pomenirea Sfântului Prooroc Naum.

Proorocul Naum, al cărui nume se tâlcuieşte: "odihnă" ori "mângâiere", sau "minte" ori "pricepere", era din seminţia lui Simeon. A trăit cu 460 de ani înainte de Hristos. Mai târziu, după Proorocul Iona, a proorocit şi el de cetatea Ninivei şi a făcut minune în ea. A proorocit că cetatea va pieri de ape dulci şi de foc ieşit din pământ, şi aşa s-a şi întâmplat. Căci lacul din jurul cetăţii, umflat de cutremur, a acoperit-o cu ape; iar focul, venind din pustiu, a ars partea oraşului necuprinsă de ape. A murit în pace şi a fost îngropat în pământul lui.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Filaret Milostivul.

Cuviosul Filaret a trăit pe la anul 780, pe vremea împăraţilor Constantin şi Irina. Era de loc din ţara Paflagonilor, fiul unor părinţi de bun neam, Gheorghe şi Ana. Şi-a luat, după lege, femeie cu cununie şi se îndeletnicea cu lucrarea pământului, din care-şi agonisea cele de trebuinţă pentru trai şi făcea bogate milostenii săracilor. Dar din pizma diavolului a ajuns pururea pomenitul Filaret la o atât de mare sărăcie, ca odinioară Iov, încât era lipsit chiar de hrana cea de toate zilele. Dumnezeu însă nu l-a lăsat ca să se zbată până în sfârşit în lipsă. A rânduit, prin purtarea Lui de grijă, ca fiul împărătesei Irina, Constantin, să se căsătorească cu nepoata acestui Sfânt Filaret, cu Maria, fată frumoasă şi la suflet şi la trup. În urmă, Dumnezeu a rânduit ca şi Sfântul Filaret să fie cinstit cu dregătoria de consul şi să ajungă stăpân pe multe bogăţii, pe care le împărţea cu îmbelşugare săracilor.
Când fericitul Filaret a cunoscut că i se apropie sfârşitul şi mutarea lui către Hristos, a chemat toate rudele sale şi le-a prezis cele ce aveau să se întâmple fiecăreia. A adăugat însă şi aceste sfaturi vrednice de pomenire: "Să nu uitaţi, fiilor şi rudeniilor, iubirea de săraci. Să cercetaţi pe cei bolnavi şi pe cei din închisori! Să apăraţi pe văduve şi pe orfani! Să nu poftiţi lucrurile altora! Să nu lipsiţi de la slujbele şi liturghiile Bisericii! Şi ca să spun pe scurt, să nu încetaţi de a face ceea ce m-aţi văzut pe mine făcând". După ce a spus acestea şi s-a rugat pentru ei, a adormit în pace.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Anania Persul.

Sfântul Mucenic Anania era din Avril, o cetate a Persiei. Pentru credinţa în Hristos a fost prins şi a răbdat fericitul chinuri multe şi de neîndurat. Iar când era aproape să-şi dea lui Dumnezeu sufletul, a zis aceste cuvinte: "Văd o scară ce ajunge până la cer. Văd încă şi nişte tineri cu chip luminat, care mă cheamă şi-mi spun: "Vino, vino cu noi şi te vom duce în cetatea cea plină de lumină şi de veselie de negrăit!". Şi după ce a spus acestea, şi-a dat duhul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Antonie cel Nou.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Onisim, arhiepiscopul Efesului, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea celor între sfinţi părinţii noştri Anania şi Solohon, arhiepiscopii Efesului.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

In ziua dintai: Pomenirea Sfantului Prooroc Naum.     Sfantul Prooroc Naum era din Elchessia, de cealalta parte de Iordan, din tinutul Begavariei, din semintia lui Simeon. Acesta a proorocit ninivitenilor, dupa Sfantul Prooroc Iona, ca cetatea lor se va pierde cu apa si cu foc, care lucru s-a si facut. Pentru ca, ninivitenii, cei ce se pocaisera, putina vreme, prin propovaduirea lui Iona, vazand ca nu s-a indeplinit asupra lor proorocia lui Iona, iarasi s-au intors la faptele lor rele dintai si iarasi au maniat indelunga rabdara a lui Dumnezeu.
    Deci, i-a ajuns pe ei acest fel de pierzare. Era langa Ninive un iezer mare de apa, care inconjura cetatea, si, facandu-se un cutremur mare de pamant, s-a scufundat cetatea in iezerul acela, iara o parte a cetatii, care ramasese pe munte, a fost arsa, iesind foc din pustie. Si asa s-a implinit proorocia lui Naum, Dumnezeu pedepsind pe poporul cel pacatos cu judecata cea dreapta. Astfel, pe cei cei ii miluise in zilele lui Iona Proorocul pentru pocainta, pe aceia, iarasi, dupa ce s-au rasvratit, mai pe urma i-a pierdut.
    Drept, aceea, cuvantul de capetenie al Proorocului Naum, este ca in istoria oamenilor, nu stapanesc legea celui mai tare, legea padurii, ci legea lui Dumnezeu, legea dreptatii.
    Ne-a ramas de la Proorocul Naum o carte, care se afla in Sfanta Scriptura a Vechiului Testament. El a trait cu sapte sute de ani inainte de Mantuitorul Hristos. Si a proorocit Sfantul Naum si altele din cele ce aveau sa fie si a adormit cu pace la patruzeci si cinci de ani de la nasterea sa si a fost ingropat in pamantul sau cu cinste.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre un calugar pe care, diavolul, ispitindu-l, a ramas rusinat.     Era, intr-un pustiu un oarecare calugar cu numele lor, care n-a gustat bucate pamantesti zece ani, ci Ingerul Domnului ii aducea lui, la trei zile, hrana cereasca si aceasta ii era lui in loc de mancare si de bautura. Iara odinioara, au venit la dansul demoni care aratau ca o oaste ingereasca. Si, iata, o caruta de foc si foarte multi purtatori de arme si un imparat mare, care venea si, ajungand la dansul, i-a zis: "Iata acum ai ispravit toate, deci, sculandu-te, te inchina si ca pe Ilie te vom inalta pe tine." Iara calugarul a cugetat in mintea sa, zicand: "Eu in toate zilele ma inchin Imparatului meu, Mantuitorul Hristos, deci de-ar fi fost acesta Hristos, n-ar fi cerut inchinaciunea aceasta. Si asa cugetand, i-a zis lui: "Eu am pe Imparatul meu Hristos, Caruia totdeauna ma inchin, iara tu nu esti imparatul meu. "Si indata inselatorul s-a facut nevazut. Iara lor, biruind puterea diavolului, a ramas neinselat de mestesugirile lui.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre pocainta.     Intoarce-te, din toata inima, cu suspinuri si cu lacrimi. Cu rabdare smereste-te si miluieste pe saraci si pe sarmani si iarta greselile aproapelui tau. Pentru ca acum, zice Domnul nostru, intoarceti-va catre Mine dintru toata inima voastra cu post si cu tanguire si cu plangere. Rupeti-va inimile voastre, iara nu hainele, intoarceti-va la Domnul Dumnezeul vostru, ca milostiv si indurat este, indelungrabdator si mult milostiv. Pentru ca cel ce miluieste, zice, miluit va fi si apoi, iertati si se va ierta voua. Milostenia barbatului ca o pecete este pe dansul si dar bun este celor ce o fac pe ea inaintea Celui Preainalt. Si asa pacatele se sterg.
    Daca vei avea pocainta ninivitenilor, ai pe David, care, prin pocainta, si-a curatit pacatele si atat a aratat puterea pocaintei, incat, prin ea si de darul proorociei iarasi, s-a invrednicit si lui Dumnezeu Tatal s-a facut cunoscut. Ai pe Petru, pe care o slujnica l-a intrebat despre Invatatorul si s-a lepadat de El cu blestem, facandu-se ca nu-L stie pe Dansul, si cu mincinos juramant s-a jurat. Insa, atat si-a curatit spurcaciunea lepadarii, incat si intaistatator s-a facut el si din starea cetei Apostolilor n-a cazut si a fost numit Bisericii temelie si Cerestii Imparatii chelar, de Insusi Dumnezeul Adevarului.
    Ai pe vamesul si pe fiul cel pierdut, ai pe desfranata si pe talharul, care, intr-un ceas, prin glasul cel cu buna intelegere, au fost iertati de pacate si in patria Raiului cetateni s-au facut. Indrazneste prin pocainta, dezbraca-ti spurcaciunea, nu te teme, caci, dupa aceea, Domnul indraznet te va face pe tine. Si cand te vei pocai si vei suspina, atunci te vei mantui. Ca mare este mila lui Hristos Dumnezeu si curatire este celor ce se intorc la Dansul, cu pocainta, pentru ca numai atunci mila Domnului, ca ploaia pe camp, in sufletele noastre se va pogora si razboiul vrajmasului impotriva noastra se va strica, intru Hristos Iisus Domnul nostru.
 


Intru aceasta zi, Cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, ca sa nu ne minunam de cele vremelnice, nici sa ne amagim cu cele veselitoare ale vietii si cuvant la Psalmul 72.     Fiindca mintea noastra este lesne alunecatoare si lesne se pogoara catre cele veselitoare ale vietii, uitand bunatatile cele ce vor sa fie, pentru aceea ni se cuvine noua, a nu fi cu nebagare de seama pentru pazirea de ispitirea simturilor. Ca uratorul de bine, diavolul, ispitindu-ne, amesteca lucrurile, ca sa nu poata mintea, carmaciul, a face deosebire intre cel bun si intre cel rau. Deci, cand s-au adunat asupra noastra ganduri desarte, mai inainte de a ajunge noi in intunecarea lor, degraba catre invatatura cea duhovniceasca sa alergam, cantand impreuna cu Proorocul Psalmul 72, a carui invatatura se potriveste noua. Ca, povesteste Proorocul, in acest Psalm, nepotrivirea vietii, ispitele si pe cei ce sunt vanati, prin ispite si pe cei ce biruiesc ispitele, prin rabdare, dar si rasplatirile fiecaruia sunt descoperite acolo. Pentru aceasta, este el si surpator al trufiei si al slavei desarte, povatuind catre slava cea adevarata pe cei ce voiesc sa se mantuiasca. Deci, nu numai zicerile lui sa le cunoastem, ci si mintea noastra sa o suim cu dinadinsul la graiurile cele dintru el, ca sa ne invrednicim a ne face si implinitori cu fapta si puterii si intelegerii celor aratate.
    Ca zice Proorocul: "Cat este de bun Dumnezeu cu Israel, cu cei drepti la inima. Iar mie, putin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, putin a fost de nu s-au poticnit pasii mei. Ca am pismuit pe cei fara de lege cand vedeam pacea pacatosilor. Ca nu au necazuri pana la moartea lor si tari sunt, cand lovesc ei. De osteneli omenesti nu au parte si cu oamenii nu sunt biciuiti. Pentru aceia ii stapaneste pe ei mandria si se imbraca cu nedreptatea si cugetele inimii lor ies la iveala. Gandesc si vorbesc cu viclesug, nedreptate graiesc de sus. Pana la cer ridica gura lor si cu limba lor strabat pamantul."  (Ps. 72, 1-9).
    Dar ce insemneaza: "nedreptatea graiesc de sus" si "pana la cer ridica gura lor?"
    Ceea ce vrea sa spuna psalmistul, in acest fel, este ca pacatosii, savarsind cele rele si neluand pedeapsa cea cuvenita pentru rautatile lor, ajung de socotesc ca nu este Dumnezeu, fara de minte, facandu-se ei, ca se arata: "Zis-a cel nebun in inima sa: Nu este Dumnezeu" (Ps. 13, 1), nedreptatea de sus graind, gura lor pana la cer ridicand si cu limba lor vanturand pamantul.
    "Pentru aceasta, poporul meu se ia dupa ei si gaseste ca ei sunt plini de zile bune si zice: Cum? Stie aceasta Dumnezeu? Are cunostinta Cel Preainalt? Iata, acestia sunt pacatosi si sunt indestulati. Vesnic sunt bogati. Iar eu am zis: Deci, in desert am fost drept la inima si mi-am spalat, intru cele nevinovate, mainile mele, ca am fost lovit toata ziua si mustrat in fiecare dimineata. Daca as fi grait asa, iata as fi calcat legamantul neamului fiilor tai. Si ma framantam sa pricep aceasta, dar anevoios lucru este inaintea mea. Pana ce am intrat in locasul cel sfant al lui Dumnezeu si am inteles sfarsitul celor rai!"
    Si, iata, acum sfarsitul celor ce uita pe Dumnezeu. Ca zice: "Intr-adevar, pe drumuri viclene i-ai pus pe ei si i-ai doborat cand se inaltau. Cat de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se desteapta, Doamne, in cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai facut."
    Dar care este cetatea aceasta? E "Ierusalimul cel de sus" (Gal. 4, 26). Iar mai departe zice: "De aceea s-a bucurat inima mea si rarunchii mei s-au potolit. Ca eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apuca-tu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul Tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit."
    Dar ce vrea sa spuna cand zice: "Si cu sfatul Tau m-ai povatuit" Ceea ce zice, socotesc ca este asa: Dupa ce m-am dezbarat de voia trupului meu si m-am randuit pe mine insumi catre primirea si pazirea poruncilor Tale, atunci cu sfatul Tau m-ai povatuit. Ca nu am stat nici nu m-am intarit dupa voia mea. Pentru aceea, ca un Parinte bun ce are un fiu iubit, m-ai apucat de mana dreptei mele si cu sfatul Tau m-ai povatuit, pentru care si cu slava m-ai primit.
    "Ca pe cine mai am eu in cer afara de Tine? Si, afara de Tine, ce am dorit pe pamant? Stinsu-s-a inima mea si trupul meu, Dumnezeul inimii mele si partea mea, Dumnezeule, in veac." Dar cautand ce? Petrecerile cele de sus. Ca, "in ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu". (Ps. 41, 1-2). Partea mea Tu esti, Dumnezeule, in veac.
    Adanceste-ti mult mintea ta in primirea celor zise, ca invatatura infricosata rosteste, acum, la urma, zicand: "Ca, iata, cei ce se departeaza de Tine, vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapada de Tine. Iara mie a ma lipi de Dumnezeu bine este, a pune in Domnul nadejdea mea, ca sa vestesc toate laudele Tale in portile fiicei Silonului."
    Avand, deci, iubitilor, intariri din dumnezeiestile Scripturi si cale batatorita si dreapta, care ne duce catre portile cele ceresti, sa nu slabim in nadejdea cea adunata noua in ceruri, ca vine Domnul, precum este scris, Care "are lopata in mana si va curati aria Sa si va aduna graul in jitnita, iar pleava o va arde cu foc nestins." (Matei 3, 12). Lui i se cuvine cu adevarat slava in veci! Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Filaret cel Milostiv

Celui milostiv Domnul i-a arătat milostivire,

El pururea se milostiveşte de oamenii credincioşi.

Ale lor rugăciuni le aude negreşit Domnul,

Şi însutit le răsplăteşte bunătatea lor.

Sfîntul Filaret Multmilostivul

Nădejdea şi-a pus nebiruit în Unul Dumnezeu.

Cu a lui milostivire el a uimit lumea,

Căci în sărăcie ajungînd nu s-a lepădat de Dumnezeu.

Lui Filaret nu i-a păsat de onoruri şi cinste,

Căci veacul de aici pentru negoţ e făcut.

Cu timpul vieţii se cuvine să ne dobîndim

Raiul Veşnicia fericită a lui Dumnezeu.

Domnul grăit-a nouă minunat cuvînt:

Neguţătoriţi pînă ce voi veni!

Iar la plinirea vremii,

Eu însutit şi înmiit vă voi răsplăti vouă!

Sărăcind Filaret din prea mare milostivire,

Din pricina marii bunătăţi şi iubiri de adevăr,

Dumnezeu Cel de Sus l-a cercetat pe dînsul,

Şi milostivirea Lui peste el a turnat.

Domnul pre Filaret l-a cercetat cu putere,

Răsplătind a lui jertfa cu belşug din belşug.

El răsplătitu-l-a ca pre Multpătimitorul Iov odinioară,

Cu bogăţie multă şi har peste har.

Cugetare

Virtutea este ca setea. Cînd începe omul să bea din băutura duhovnicească a virtuţii, el însetează şi mai mult şi caută să bea din ea mereu. Cel care începe să se exerseze în virtutea milostivirii un mai cunoaşte măsură, şi nu mai poate pune graniţă milostivirii lui.

Sfîntul Filaret a fost la fel de generos în sărăcie, pe cît fusese în bogăţie. Ajungînd fiica lui pe tronul imperial, ca soţie a împăratului, Sfintul Filaret a devenit din nou bogat, şi la fel de generos ca întotdeauna. Într-o zi Sfîntul Filaret a cerut soţiei şi copiilor lui să preagătească cea mai aleasă masă cu putinţă, zicîndu-le: „Să invităm la această masă bogată a noastră pe Domnul nostru Împăratul, împreună cu suita lui”. Toată casa s-a gîndit că despre împărat este vorba, ginerele Sfîntului Filaret, şi s-au aşternut la muncă cu multă sîrguinţă, întru pregătirea marii prăznuiri. În această vreme, Sfîntul Filaret a înconjurat toate străzile oraşului Constantinopol şi a adunat la sine pe toţi nevoiaşii, cerşetorii, orbii, proscrişii, uscaţii şi infirmii, şi i-a adus pe ei la marele praznic pregătit. El i-a aşezat la masă, cerînd soţiei şi fiilor să le slujească lor. Sfîrşindu-se masa, el a pus un galben mare de aur în palma fiecărui om şi i-a slobozit. De abia atunci au înţeles toţi cei din casă că prin cuvîntul împărat Sfîntul Filaret s-a referit la împăratul Hristos, iar prin cuvîntul suită, la toţi săracii şi nevoiaşii cei lipsiţi de hrană.

El a mai zis că nu trebuie să socoteşti cît să dai unui sărac, ci doar să bagi mîna în buzunar şi să scoţi de acolo ce se întîmplă să îţi cadă în mînă. Iar mîna nu va scoate decît ceea ce porunceşte Pronia lui Dumnezeu.

Luare aminte

Să luăm aminte la căderea păcătoasă a lui Adam şi Evei din Rai (Facerea 3):

• La cum Eva, după ce a păcătuit, nu s-a pocăit de nelegiuirea ei, ci s-a grăbit să îl facă şi pe soţul ei să păcătuiască;
• La cum Adam, după ce a păcătuit, nu s-a pocăit de nelegiurea lui, ci s-a îndreptăţit pe sine înaintea lui Dumnezeu, aruncînd vina asupra soţiei lui;
• La cum chiar şi astăzi, mulţi păcătoşi caută să coopteze şi pe alţii în păcatul lor, ca să şi-1 poată justifica mai bine, dînd vina pe alţii.

Predică

Despre zidirea lumii – „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul” (Facerea 1:1).

Fraţilor, acesta este răspunsul pe care îl dă Dumnezeu prin gura prorocului, anume, răspunsul la întrebarea pe care ne-o punem toţi:

„De unde a apărut lumea?”

Dumnezeu aude această întrebare a omenirii, rostită, sau nerostită. El o aude şi îi dă răspuns. Aşa cum trimite ploaie pămîntului însetat, aşa cum dă sănătate celui bolnav, aşa cum dă pîine şi îmbrăcăminte spre apărarea trupului, tot aşa dă Dumnezeu şi răspunsuri la întrebările duhului nostru. El dă răspuns la întrebarea care a dus duhul omului la foame şi la sete, la durere şi la golătate şi astfel a potolit foamea şi setea duhului omului, 1-a vindecat de boală şi 1-a îmbrăcat în haina adevăratului răspuns. Iată întrebarea: „De unde vine lumea?”. Iată şi răspunsul:

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Această lume nu a ieşit de la sine, aşa cum nimic în lumea asta un iese de la sine; nici nu a ieşit lumea aceasta de la vreo putere rea, nici are ea mai mulţi creatori, buni sau răi, ci lumea a fost făcută de Unul Dumnezeu Cel Milostiv.

Răspunsul acesta naşte bucuria în sufletul oricărui om, îndemnîndu-1 pe el la toate faptele bune. Acesta este şi criteriul după care cunoaştem, printre altele, că răspunsul acesta este singurul corect şi adevărat. Oricare alt răspuns care vine în contrazicere cu acesta aduce în sufletul omului tristeţe şi teamă, şi îl împinge la păcat şi la rău; iată elementul după care cunoaştem, printre altele, că astfel de răspunsuri sînt false.

Fraţilor, lumea este de la Dumnezeu – să ne bucurăm şi să ne veselim întru adevărul acesta! Lumea este de la Dumnezeu, şi prin urmare sfîrşitul ei va fi tot în Dumnezeu!

Lumea este dintr-o rădăcină bună şi prin urmare va şi aduce roadă bogată şi bună. Lumea a ieşit din cămara luminii, de aceea ea va şi sfîrşi în lumină. Cunoscînd că bun este începutul ei, vom cunoaşte de aceea că spre bine va şi tinde cursul ei, şi că al ei sfîrşit din cele din urmă va fi spre bine. Iată, în cuvintele acestea de la începutul Sfintei Scripturi se cuprind deja, ascuns, şi cele ce privesc sfîrşitul lumii. Căci cum a fost începutul lumii, aşa va fi şi sfîrşitul ei. Acela Care a făcut începutul, Acela va face şi sfîrşitul. Prin urmare, să ne ţinem strîns de acest adevăr mîntuitor, ca să putem avea nădeje luminoasă şi să ne întărim în dragostea faţă de Acela Care, din iubire, ne-a făcut pe noi.

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Unul Domn şi Făcătorul nostru, Izvorul cel Unul a tot binele! Noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te rugăm: îndreptează către sfîrşit bun viaţa noastră întru Duhul Tău Cel Sfînt, prin lisus Hristos Dumnezeul nostru! Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!

 

30 noiembrie – Sf. Ap. Andrei, cel întâi chemat; Sf. Frumentie, Luminătorul Abisiniei ✝) Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei ;

• Pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat

El a fost fiul lui lona şi fratele Marelui Petru, născut la Betsaida, iar de meserie pescar. La început el a fost ucenicul Sfîntului loan Botezătorul, dar arătînd Botezătorul loan către Mîntuitorul Hristos şi zicînd: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (loan 1: 36), Sfîntul Andrei 1-a lăsat pe loan şi a urmat lui Hristos. Apoi, Sfântul Andrei 1-a adus la Hristos şi pe fratele lui, Marele Petru. După Pogorîrea Duhului Sfînt, Sfîntului Andrei i-au căzut sorţii să propovăduiască Cuvîntul lui Dumnezeu în Bizanţ şi în Tracia, apoi în ţinuturile de pe cursul Dunării şi în Rusia de la ţărmul Mării Negre, apoi în toată Tracia, în Epir, în Grecia şi în Peloponnes, unde a adus mulţimi mari de oameni la credinţă, sfinţindu-le apoi episcopi şi preoţi. În cetatea Patras el a lucrat multe minuni mari întru Numele lui Hristos şi a cîştigat pre mulţi pentru Domnul. Printre noii credincioşi s-a numărat şi fratele şi soţia Proconsulului Aegeates. Furios, Aegeates 1-a supus pe Sfîntul Andrei unor torturi bestiale, apoi a ordonat răstignirea lui pe cruce. Fiind încă viu Sfîntul pe cruce, el i-a povăţuit pe credincioşii strînşi în jurul ei. Poporul acela a voit să urce şi să îl dea jos de pe cruce pe Sfîntul Andrei cu orice de preţ, dar Sfîntul nu i-a lăsat. Atunci el s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ei, iar trupul lui s-a înconjurat de o lumină nemaivăzută. Acea strălucire a stat vreme ca la jumătate de ceas, iar cînd ea s-a dus, Sfîntul şi-a dat fericitul lui suflet în mîna lui Dumnezeu. Aşa şi-a încheiat alergarea lui pămîntească cel mai întîi chemat Apostol, primul dintre cei doisprezece Apostoli care L-a cunoscut personal pe Mîntuitorul Hristos şi I-a urmat Lui. Sfîntul Andrei a luat mucenicia pentru Hristos Domnul la anul 62 de la întrupare. Sfintele lui moaşte au fost duse la Constantinopol; capul lui a fost mai pe urmă dus la Roma, iar o sfîntă mînă la Moscova.

Viaţa Sfântului Andrei Şaguna

SINAXAR
Întru această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Andrei, mitropolitul Ardealului

În veacul al XVIII-lea, mulţi „vlahi” sau „aromâni” din Peninsula Balcanică (Grecia, Albania, Macedonia, Kosovo de azi) din cauza stăpânirii turceşti (care îi silea să treacă la islamism) şi-au părăsit locurile natale şi s-au refugiat în câteva ţări creştine, care pe atunci făceau parte din Imperiul austriac sau „al habsburgilor”: Austria, Ungaria, Transilvania, Slovacia şi o parte din Polonia. Printre cei refugiaţi atunci s-au numărat şi familiile Şaguna şi Muciu, bunicii viitorului ierarh, a cărui sfântă pomenire o facem azi, care s-au aşezat ca negustori în oraşul Mişcolţ, în nord-estul Ungariei, ei numărându-se printre ctitorii unei monumentale biserici din acel oraş, care astăzi mai are puţini credincioşi de lege ortodoxă. Acolo s-a născut copilul Anastasie Şaguna, cu puţine zile înainte de Crăciunul anului 1808. Tatăl său, nepriceput în ale negustoriei şi-a pierdut averea şi s-a înrolat în armată, dar după câţiva ani a murit. Înfruntând mari lipsuri materiale, sprijinită de rude mai înstărite, vrednica mamă Anastasia Şaguna, născută Muciu, şi-a crescut în credinţa ortodoxă cei trei copii orfani: Evreta (devenit negustor), Ecaterina şi Anastasie. Cel mai mic , fiul dăruit de Dumnezeu cu mintea iscusită şi dragoste de carte, a fost dat la învăţătură la cele mai bune şcoli ale timpului: şcoala primară „greco-valahă” din Mişcolţ, întreţinută de parohia aromânească de acolo, gimnaziul „inferior” din Mişcolţ, gimnaziul „superior” (liceul) din Pesta (azi Budapesta), apoi la Universitatea din acel oraş, unde a făcut studii strălucite de Filozofie şi Drept. I se deschidea în faţă o frumoasă carieră de avocat, judecător sau profesor, dar la îndemnul evlavioasei sale mame, tânărul Anastasie a plecat la Vârşeţ (în Banatul sârbesc de azi) şi s-a înscris la Seminarul teologic româno-sârb de acolo. Iar după trei ani de învăţătură şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea sârbească Hopovo, unde, după un an de „noviciat”, în ziua de 24 octombrie 1833, deci înainte de a fi împlinit 25 de ani, a fost călugărit sub numele de Andrei. Era un călugăr învăţat, cu studii de drept, filozofie şi teologie, bun cunoscător al limbilor română (inclusiv dialectul aromân), maghiară, germană, sârbă, greacă, latină şi slavonă.
Apreciat de ierarhii ortodocşi sârbi, a activat în cadrul Mitropoliei de la Carloviţ, timp de 13 ani, ca secretar, asesor (consilier) mitropolitan, ca profesor de seminar şi ca egumen la patru mănăstiri sârbeşti (Iazak, Beşenovo, Hopovo şi Covil).
În vara anului 1846 mitropolitul de la Carloviţ l-a numit „vicar general” al Episcopiei româneşti vacante a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu; în decembrie 1847 „soborul” protopopilor ardeleni l-a propus ca episcop, fiind confirmat de Curtea imperială din Viena şi hirotonit arhiereu de către mitropolitul din Carloviţ în Duminica Tomii din anul 1848. Chiar în ziua hirotonirii a plecat spre Sibiu, unde izbucnise revoluţia românească. S-a implicat direct şi cu multă dăruire în toate acţiunile care urmăreau „emanciparea” românilor, pe primul loc fiind recunoaşterea lor ca „naţiune” egală în drepturi cu maghiarii, saşii şi secuii şi desfiinţarea iobăgiei. A fost o copreşedinte al Adunării naţionale româneşti de la Blaj din 3/15 mai 1848, care l-a ales preşedinte al comitetului permanent al românilor, cu sediul la Sibiu, un fel de guvern provizoriu; a fost delegat în două rânduri să prezinte revendicările româneşti la curtea imperială din Viena. De aceea a fost considerat, pe bună dreptate, ca „diplomatul” revoluţiei româneşti, alături de teoreticianul sau ideologul ei Simion Bărnuţiu şi conducătorul de oşti populare Avram Iancu. Mai târziu, a fost membru în Dieta din Pesta, membru în Senatul imperial din Viena, preşedinte al unor Conferinţe naţional-politice româneşti care s-au întrunit la Sibiu şi Alba Iulia. Peste tot a susţinut şi apărat cu demnitate drepturile legitime ale românilor ardeleni.
În acelaşi timp, Andrei Şaguna a luptat cu mult curaj, timp de 15 ani, pentru ieşirea Bisericii româneşti din Ardeal de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Carloviţ, sub care a fost aşezată în mod abuziv de Curtea imperială de la Viena. Lupta lui a fost încununată de izbândă în decembrie 1864, când s-a aprobat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului (desfiinţată în 1701 de autorităţile de stat de atunci), iar Andrei Şaguna a devenit arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al românilor din Ardeal, Banat şi „părţile de vest” (Crişana). El a întocmit apoi o lege de organizare, cunoscută sub numele de Statutul organic, aprobată de un Congres naţional-bisericesc în anul 1868, prin care se prevedea autonomia Bisericii sale faţă de stat, dar şi participarea laicilor la conducerea vieţii bisericeşti, în probleme administrative şi economice. Biserica din Ardeal s-a condus după acest statut până în anul 1925, dar principiile lui de bază s-au păstrat şi în Statutele următoare până azi.
Mitropolitul Andrei a fost un adevărat „ctitor” al culturii româneşti din Ardeal, un adevărat „ministru al culturii şi învăţământului”. El a reorganizat vechea şcoală teologică de la Sibiu (existentă din 1786) ca un Institut teologic-pedagogic, cu două „secţiuni”, în care se pregăteau viitorii preoţi, dar şi învăţătorii celor aproximativ 800 de şcoli primare din Ardeal, îndrumate de Biserică (mai mult de jumătate fiind înfiinţate în timpul lui Şaguna). Tot el (împreună cu protopopul Ion Popasu) a întemeiat Gimnaziul cu opt clase din Braşov (actualul Colegiu „Andrei Şaguna”), un Gimnaziu la Brad, în jud. Hunedoara, o şcoală „reală-comercială” în Braşov, a iniţiat cursuri pentru neştiutorii de carte în fiecare parohie. La Sibiu a înfiinţat o „tipografie diecezană”, în 1850, în care s-a tipărit ziarul „Telegraful Român” (din ianuarie 1853 până azi, în mod neîntrerupt), „Calendarul” eparhial (numit azi „Îndrumătorul bisericesc”, din 1852 până azi), o serie de manuale pentru şcolile primare, dar şi manuale pentru învăţământul teologic (unele scrise de el însuşi), toate cărţile de slujbă, unele în mai multe ediţii, o nouă ediţie a Bibliei, în 1856-1858 şi multe altele. Tot Şaguna a fost acela care a obţinut acordul autorităţilor pentru înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român (Astra), al cărui preşedinte a fost timp de şase ani (desfiinţată de autorităţile comuniste în 1948, readusă la viaţă în 1990). A acordat burse, din fondurile Arhiepiscopiei, unor tineri care urmau studii gimnaziale şi universitare, din rândul cărora s-a format elita intelectuală a Ardealului de altădată.
Sub raport economic, trebuie să spunem că el a cumpărat actuala reşedinţă mitropolitană din Sibiu şi câteva clădiri din apropiere pentru Institutul teologic-pedagogic şi alte imobile. Tot el a ctitorit biserica din Guşteriţa (azi cartier al Sibiului) şi a îndemnat preoţii şi credincioşii să contribuie cu bani şi braţele la ridicarea unor biserici şi clădiri şcolare. Intenţiona să zidească o catedrală în Sibiu, dar nu a reuşit să strângă banii necesari pentru începerea lucrărilor, De aceea, slujea în „biserica din groapă” şi apoi în „biserica grecească” din „cetate”, pe locul actualei catedrale, în care a reuşit să introducă muzica specifică Ardealului, pusă pe note de preotul profesor Dimitrie Cunţan, în locul celei psaltice, greceşti.
A fost un ales rugător şi postitor, un desăvârşit liturghisitor, predicator şi păstor de suflete, care a păstrat în permanenţă legătura cu clerul şi credincioşii prin pastoralele trimise la Crăciun, la Paşti şi în alte ocazii.
Acesta a fost mitropolitul Andrei Şaguna, ierarhul trimis de Dumnezeu în mijlocul românilor ortodocşi din Ardeal, pe seama cărora a creat atâtea instituţii bisericeşti şi culturale, care au rezistat în faţa tuturor vitregiilor istoriei, ajungând până la noi. A trecut la cele veşnice la 16/28 iunie 1873, fiind îngropat lângă biserica mare din Răşinari, aşa cum a rânduit el însuţi prin testament, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică şi fără pompă”. Cu toată smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul dreptcredincios l-a cinstit cum se cuvine şi după moarte, încât s-a creat un adevărat „cult popular” al mitropolitului Andrei. Zeci de oameni de cultură, români, dar şi străini, au scris cărţi şi alte lucrări despre viaţa şi strădaniile sale întru slujirea Bisericii şi a neamului său, socotindu-l drept cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut Biserica românească în tot decursul istoriei sale.
Pomenirea lui să fie din neam în neam!

• Pomenirea Sfântului Frumentie, Luminătorul Abisiniei

În vremea împăratului Constantin cel Mare, un bărbat foarte învăţat din cetatea Tirului, pe nume Meropius, a călătorit în India. El a luat cu sine pe doi creştini, fraţii Edesie şi Frumentie. În timpul călătoriei, corabia lor a naufragiat într-o furtună pe coastele Abisiniei, iar abisinienii sălbatici au ucis tot echipajul şi pe toţi călătorii, mai puţin aceşti doi fraţi. Edesie şi Frumentie au vieţuit astfel în Abisinia vreme de mai mulţi ani, reuşind să intre în serviciul curţii imperiale a împăratului abisinian. Frumentie a început să propovăduiască şi Cuvîntul lui Dumnezeu, mai întîi într-un mod mai precaut, dar convins că acest pămînt va aduce roadă bogată lui Hristos. Cei doi fraţi s-au îmbarcat la urmă în corăbii: Edesie cu destinaţia Tir, iar Frumentius la Alexandria, unde dorea sa îl cerceteze pe Sfîntul Athanasie cel Mare. Sfîntul Frumentie a prezentat Patriarhului situaţia din Abisinia şi a cerut păstori pentru cei noi convertiţi din acele ţinuturi. Sfîntul Athanasie atunci 1-a sfinţit pe Sfîntul Frumentie episcop. Sfîntul Înaltpreasfinţit Frumentie s-a întors astfel în Abisinia, unde în timpul vieţii lui a adus tot poporul abisinian la Hristos. Acest mare păstor al turmei lui Hristos, Luminătorul Abisiniei, s-a săvîrşit către Domnul cu pace la anul 370, strămutîndu-se în locaşurile cereşti ale veşnicei slave.

Luna noiembrie în 30 de zile: pomenirea Sfântului slãvitului si atotlãudatului
Apostol Andrei, cel întâi chemat (+69).       Acesta a fost din Betsaida, orasel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dar, daca a auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan,1,29), Sfantul Andrei, lasandu-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos, zicand fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan,1,41). Si astfel, l-a tras si pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si Apostolul cel intai chemat al Domnului. Si se afla in Scriptura si alte multe invataturi despre dansul.
        Din zilele acelea, ca si ceilalti Apostoli, Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-L pe drumurile Tarii Sfinte, adapandu-se din izvorul nesecat al dumnezeiestilor descoperiri pe care le aducea Mantuitorul. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, datator de viata, al credintei cele noi intemeiata de Hristos, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.
        La randul ei, Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru propovaduire. Atunci, acestui intai chemat, - i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia, Insa, a umblat in aceste locuri nu in graba, ci, in fiecare, zabovind si rabdand multe impotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a intors la urma din nou in Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie si, strabatand celelalte tari, a ajuns la tinutul Peloponezului, unde pe multi i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus "Crucea Sfantului Andrei". Dumnezeului nostru slava!

Sinaxar 30 Noiembrie

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel întâi chemat.

Acesta era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii", lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Şi zicând lui Petru: "Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret", l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului său.
Deci, sculându-se de acolo a trecut multe cetăţi şi oraşe, precum: Neocezareea, Samosata, la alani, la abasgi, zichii, bosforiţi şi hersoniţi, apoi s-a întors la Bizanţ şi acolo hirotonind episcop pe Stahie, şi colindând celelalte ţări, a venit la luminatul Ostrov al Peloponesului şi în Paleapatra, primit fiind în gazda de un om anume Sosie, care bolea greu, l-a tămăduit şi îndată toată cetatea Patrelor, a venit la Hristos. Şi Maximila, femeia proconsulului, fiind vindecată de cumplită boală şi dobândind grabnică tămăduire, a crezut în Hristos, împreună cu preaînţeleptul Stratoclis, fratele proconsulului Egheat, şi alţii mulţi ce aveau multe feluri de boli s-au tămăduit prin punerea mâinilor apostolului. Pentru aceasta mâniindu-se Egheat, şi prinzând pe apostolul Domnului şi răstignindu-l cu capul în jos pe o cruce, l-a scos din viaţa aceasta. Pentru aceasta şi el, nedreptul, dreaptă răsplătire a luat de la Dumnezeu, căci căzând într-o râpă înaltă, s-a risipit. Iar moaştele apostolului după aceea peste multă vreme au fost mutate la Constantinopol, în zilele împăratului Constantiu, fiul mai-marelui Constantin, prin porunca lui, de Mucenicul Artemie. Şi au fost aşezate cu ale lui Luca Evanghelistul şi cu ale lui Timotei în luminata biserică a Sfinţilor Apostoli.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Frumentiu episcop de Inda (în Abisinia, adică Etiopia).

În zilele împăratului Constantin cel Mare, în anii 330, un filozof ce era din Tir, s-a dus să colinde în India cea mai dinăuntru, având împreuna cu el şi doi fraţi după trup tineri, ale căror nume erau Edesiu şi Frumentiu. Iar întorcându-se din India, a stat la un liman ca să ia apă, şi acolo au căzut în mâinile tâlharilor şi ale barbarilor, care pe unii din cei din corabie i-au aruncat în mare, iar pe alţii i-au tăiat. Din cei omorâţi, unul era şi pomenitul filozof. Câţi au rămas vii, între care erau şi cei doi fraţi după trup, Edesiu şi Frumentiu, au fost daţi împăratului Indiei.
Deci văzând împăratul pe aceşti doi tineri ca erau potriviţi cu scopul ce el cugeta, i-a pus pe ei supraveghetori şi iconomi împărătescului său palat. Dar şi fiul împăratului, care a moştenit împărăţia după tatăl său, a învrednicit pe tineri de mai mare cinste şi îndrăzneală. Deci fiindcă ei aveau mare putere la împăratul Indiei, pentru aceasta porunceau cu îndrăzneală neguţătorilor ce veneau din părţile romanilor ca să se adune la o biserică, după obiceiul lor, şi să săvârşească dumnezeiască liturghie. Iar trecând câţiva ani s-au dus tinerii la împăratul şi i-au cerut ca să le dea lor plata pentru dragostea cea către ei. Iar plata era ca să-i lase să se întoarcă în patria lor. Aceasta dorire dobândind-o, s-au dus mai întâi în pământul romanilor. Şi Edesiu s-a dus la Tir, ca să-şi afle părinţii şi rudeniile sale, iar Frumentiu a cinstit mai mult osârdia către cele dumnezeieşti, decât vederea părinţilor săi. Deci ajungând la Alexandria, a arătat arhiepiscopului de acolo ca indienii foarte doresc să primească lumina slăvirii de Dumnezeu şi a credinţei. La aceasta a răspuns arhiepiscopul Atanasie (căci acesta era care pe acea vreme împodobea scaunul Alexandriei): "Iubitul meu, cine este mai bun şi mai potrivit decât tine, ca să alunge din sufletele lor întunericul înşelăciunii şi să le pricinuiască lor lumina dumnezeieştii propovăduiri?" Acestea zicând, l-a hirotonit pe el arhiereu şi l-a trimis în India, ca să lucreze cu plugul învăţăturii sale, la acel neam. Deci dumnezeiescul Frumentiu, nimic socotind atunci ca să meargă spre a-şi vedea rudeniile sale, ci pentru dragostea credinţei celei drepte şi pentru binele aproapelui, lăsându-şi patria şi rudeniile, a îndrăznit să călătorească pe mare, până ce a ajuns în India.
Iar după ce a ajuns acolo fericitul, cu osârdie a bine-lucrat înţelenitele inimi ale indienilor, semănând în ele sămânţa credinţei. Drept aceea le-a şi făcut vrednice spre rodirea cunoştinţei de Dumnezeu şi a faptei bune, având împreună-lucrător harul cel dat de la Dumnezeu. Căci el, urmând toată ziua apostoleştile învăţături şi făcând minuni multe, nu numai pe cei demonizaţi îi mântuia şi tot felul de boală vindeca, ci şi din cei ce se împotriveau şi nu primeau în grabă cele de dânsul zise, iar pe alţii îi da Satanei. După cum a făcut apostolul, care zice: "Daţi-l pe el Satanei spre pierzarea trupului, ca să se mântuiască duhul lui". Iar pe alţii îi făcea să se usuce, şi altora le orbea ochii.
Drept aceea pentru această pricină, toţi au primit şi au rodit în sufletele lor sămânţa credinţei lui Hristos. Pentru care şi în puţină vreme singur sfinţitul Frumentiu, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, a botezat toată latura indienilor. Şi a zidit biserici, şi a hirotonit preoţi, şi capiştile idoleşti le-a surpat, şi pe idoli i-a zdrobit. Aşadar pentru toate acestea, se minunau toţi şi însuşi împăratul, şi zicea sfântului: "Pentru care pricină, o iubitule, în curgerea de vreme a atâtor mulţi ani ce ai vieţuit mai înainte împreună cu noi, nu ai făcut niciodată vreun semn şi minune? Şi acum de unde ţi s-a dat ţie acest fel de har şi de putere, iubitule?" Iar fericitul Frumentiu a răspuns: "Nu este al meu harul, o prea cinstiţilor şi adevăraţilor ai lui Hristos prieteni, ci al preoţiei, care mi s-a dat mie de la Însuşi Hristos. Căci văzând bun cugetul vostru, lăsând pentru aceasta patria şi rudenia, după cuvântul Domnului, m-am dus la Alexandria şi, arătând cele despre voi marelui Atanasie, pastorul Bisericii aceleia, şi cu tainică ungere a arhieriei fiind hirotonit de el, şi cu harul apostolesc fiind luminat, prin rugăciunea lui către Dumnezeu, am fost trimis către voi. Iar voi cu credinţă şi cu dragoste primindu-mă, harul preoţiei, dar mai ales al lui Dumnezeu, lucrează prin mine precum vedeţi, şi face asemenea minuni".
Aşadar Frumentiu acesta întocmai cu apostolii, întru mulţi ani vieţuind cu plăcere de Dumnezeu între indieni şi, învăţându-i poruncile lui Dumnezeu, şi spre lucrarea poruncilor prefăcându-i, s-a mutat către Domnul. Ale cărui cinstite moaşte dau tot felul de vindecări celor ce se apropie de ele, întru slava adevăratului Dumnezeu. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
 
Întru aceastã zi, cuvânt al Preacuviosului Pãrintelui nostru Efrem Sirul,
despre lucrarea dracului, cel ce este urâtorul binelui.         Parintilor si fratilor, ascultati: De multe ori vrajmasul sfatuieste pe om zicand: "Este inca tanar, indulceste-te din poftele tale. Socoteste cati nu s-au desfatat si in lume si nici de vesnicele bunatati nu s-au lipsit. Si tu esti tanar, mananca, bea, veseleste-te cu bunatatile lumii acesteia si la batranetile tale te vei pocai. Ca, pentru ce voiesti de la o varsta ca aceasta sa-ti topesti trupul tau?" Vin apoi batranetile si el, vicleanul, aduce atunci graiuri din dumnezeiestile Scripturi si zice: "O, omule, suspini si te indoiesti de mila lui Dumnezeu si il faci pe Dansul nemilostiv? Dumnezeiasca Scriptura propovaduieste ca Dumnezeu este milostiv si iubitor de oameni. Au nu cunoaste El ca esti batran, slab si neputincios? Nu stie El ca nu poti sa postesti, nici sa priveghezi, nici pe jos sa te culci? Nu l-au auzit pe Dansul, zicand in Evanghelie ca si cei ce slujesc din tanara varsta, si cei din varsta de mijloc, precum si cei batrani, intocmai iau plata? Ca asa a zis in Evanghelie: si cei ce au venit din ceasul intai, ca si cei din ceasul al treilea, si cei din al saselea si cei din al noualea, ca si cei din al unsprezecelea ceas, aceeasi plata au luat. Iata, si Proorocul David a proorocit zicand: A binecuvantat pe cei mici si pe cei mari". Graiurile acestea le zice duhul rau catre cei ce stiu Scripturile, ca nici la tinerete, nici la batranete sa nu-i lase sa-si planga pacatele. Iar catre cei mai simpli, batandu-i cu palosul deznadejdii, zice: "Omule, ce gandesti? Ce te amagesti singur, zicand ca Dumnezeu este Dumnezeu al celor ce se pocaiesc? Ai fost desfranat, ai talharit, ai ucis, ai furat, ai mintit, ai jurat stramb! Ce nadejde de mantuire mai ai? Ai pierit. Drept aceea indulceste-te acum de poftele tale. Pe cele de dincolo le-ai pierdut, vezi, de acestea de aici sa nu te lipsesti!" Acestea sunt graiurile diavolului. Ale lui Hristos sunt tocmai dimpotriva: "Ai pierit, dar poti sa te mantuiesti. Ai fost desfranat, dar poti sa te faci intreg intelept". Cand Petru a zis: "De cate ori voi ierta fratelui meu cand se pocaieste?" I-a raspuns Hristos: "De saptezeci de ori cate sapte". Adica intotdeauna. Insa, omul, asa cum va fi gasit la sfarsitul sau, asa se va judeca ori in bine, ori in rau.
        Adu-ti aminte frate, cum s-au mantuit pacatosii si sa nu deznadajduiesti. Adu-ti aminte de fericitul Manase, de desfranata, de vamesul, de talharul si vei scapa de amagire. Cand iti va zice tie: "Indulceste-te din poftele tale!", zi catre el: "Si oare ce folos este din necuratia dezmierdarilor, afara de focul vesnic ce-l pricinuieste?" SI cand iti aduce tie aminte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu este milostiv si iubitor de oameni, dar El este si drept Judecator. Si stiu ca nu te-a crutat nici pe tine diavole, nici pe cei ce, dupa tine, s-au lepadat de El, ci cu focul cel vesnic v-a osandit". Iar daca iti va zice: "Eu sunt fara de trup si nu sunt legat cu neputinte, pentru aceasta nu m-a crutat, dar pe tine te va cruta". Atunci raspunde-i: "Dar, de ce, atunci, nu l-a crutat pe Adam, cel intai zidit? Nici pe Eva, nici pe Cain, nici pe cei din vremea potopului, nici pe cei din Sodoma si nici pe ucenicul Sau Iuda? Si daca pe ucenicul Sau nu l-a crutat, cum ma va cruta pe mine? Du-te departe de mine, lepadatule din cer". Si pecetluieste-te pe tine cu semnul crucii si va fugi de la tine. Fratii mei, sa nu ne plecam vrajmasului celui ce ne sfatuieste rau, ca sa ne piarda pe noi. Ci sa credem ca este judecata si rasplatire si pentru fapte, ca si pentru cuvinte si pentru ganduri. Acestea toate stiindu-le, pe ele sa ne intemeiem noi insine, ca cei potrivnici, neavand ce sa zica nici un rau impotriva noastra in ziua infricosatei judecati, sa aflam odihna cu cei ce se tem de Domnul si impreuna cu toti acestia sa sjujim binele: "Ca fara fapte, credinta este moarta" (Iacov 2,20) precum si faptele, fara de credinta, moarte sunt. Ca este cu neputinta ca cineva, imbuibandu-se, sa intre in Imparatia Cerurilor, dupa insusi graitul glas al Evangheliei ce zice: "Luati seama la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura" (Luca,21,34). Pentru aceasta se cuvine noua sa fim gata in tot ceasul, ca nu cumva, fara de veste, fiind chemati, sa ne aflam nepregatiti. Si vor suspina pentru noi Sfintii ingeri, cei trimisi de noi, iar raii draci vor rade in hohote.
        Sa nu ne aflam numai cu numele crestini, iar cu naravul pagani, caci, crestinatatea insemneaza sa urmezi, dupa putinta, lui Hristos. Ca, daca ne multumim numai cu Sfantul Botez si ne vom lenevi la implinirea celorlalte porunci, ne vom face necredinciosi. Hristos la nimic nu ne va folosi, petrecand noi in rautate si in pacat. Ca l-au auzit pe Dansul graind in Sfanta Evanghelie: "Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce va face voia Tatalui Meu Celui din ceruri" (Matei,7,21). Vedeti cum au bineplacut Sfintii lui Dumnezeu, nu dormind si zacand cu fata in sus, ci, au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la cazne, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti si stramtorati, rau primiti. Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustiu si in munti, si in pesteri si in crapaturile pamantului. (Evr.11,37-38). Pentru aceea, iubitilor si iubitorilor de Hristos, sa ne ostenim si noi, fiecare dupa putere, ca nu cu totul sa ne aflam fara de roade si nu ne va primi pe noi Domnul cu osanda cea vesnica.
        Deci, precum este la voia noastra a pacatui, Dumnezeu daruindu-ne sloboda stapanire de sine, asa si a lucra dreptatea, intru noi este, cu dumnezeiescul ajutor. Drept aceea, sa iubim calea cea stramta si necajita, ca printr-insa, impreuna cu Hristos vom imparati, si sa fugim de umblarile caii celei late si desfatate, care se face noua pricinuitoare de osanda vesnica. Deci, fratilor, sa lucram bunatatea din toata mintea noastra, sa omoram cugetul nostru cel trupesc, ca sa nu ne aflam vrajmasi ai lui Dumnezeu, cum a zis Pavel, marele Apostol al lui Hristos. Sa ne milostivim, sa dam paine si sa luam cerul, sa dam un ban si vom locui in Rai, sa dam o haina sa mostenim Imparatia Cerurilor. Sa dam putine, ca sa luam multe. Sa avem vointa si vom putea savarsi totul. Sa avem tragere de inima si vom lua virtute. Ca, zice Sfantul Grigorie al Nysei: "Numai fapta buna cu osteneala hraneste puterea, neslabind-o, ci crescand-o". Sa lacrimam aici, o fratilor iubitori de Hristos, ca sa stingem vapaia cea fara de sfarsit, ca cei ce aici se veselesc, acolo se vor osandi, iar cei ce plang aici, acolo vor rade. Cei ce sunt urati, acolo vor fi fericiti. Cei ce aici flamanzesc, acolo se vor satura. Cei ce aici inseteaza, acolo se vor indestula. Sa ne trezim, sa priveghem cu toata puterea. Sa nu ne intristam, batand in usa si rugandu-ne, ca negresit ne va deschide Hristos Dumnezeul nostru.
        Lui se cuvine slava, acum si de-a pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Apostol Andrei Cel întâi Chemat

Sfîntul Andrei, luminat de Duhul,

Şi între Apostoli Mai Întîiul Chemat,

Pre Domnul propovăduit-a ziua şi noaptea,

Şi cu Sfînta Cruce popor mult a botezat.

Ca grădinarul ce bine grijeşte grădina,

El în cetăţi şi în sate a mers fără somn,

Şi cu îndemînare mare altoit-a în ele

Rod bun ce-a udat cu apa Viului Izvor;

Pînă ce la sfîrştitul alergării lui ajuns-a,

Şi văzut-a Crucea ce îl aştepta.

El cu bucurie zis-a către Cruce :

„O, Scumpă Cruce, pre tine Domnul te-a sfinţit!

Pre tine cu al Său trup te a sfinţit Domnul,

O, Cruce sfîntă, odihneşte al meu trup!

Ridică-mă pre mine din tină şi ţărînă,

Şi mă înalţă sus, către Dumnezeu!

Dă-mi ca de pe tine să întîmpine al meu suflet pre Domnul,

Domnul Hristos care pe Sine, pentru mine s-a răstignit!”.

O, ucenice credincios al lui loan Botezătorul,

Apostole Sfinte al lui Hristos Mîntuitor!

O, Sfinte Andreie,

Stea mai întîi chemată,

Ajută-ne nouă cu-ale tale rugăciuni!

Cugetare

Sfântul Ioan Gură de Aur a zis: „Toate le sînt date Apostolilor”. Adică, toate darurile, toate puterile, toată plinătatea harului pe care îl dă Dumnezeu credincioşilor. Noi vedem aceasta în viaţa marelui Apostol, a Sfîntului Andrei cel întîi chemat: El a fost apostol, evanghelist, proroc, păstor şi învăţător (Efeseni 4: 11).

Ca evanghelist, el a dus vestea bună a Evangheliei în cele patru colţuri ale pămîntului; ca proroc, el a prorocit botezul poporului rus şi măreţia Kievului ca centru de iradiere a creştinismului; ca păstor, el a întemeiat şi a organizat mulţime de biserici; ca învăţător, el a învăţat neobosit ziua şi noaptea pînă şi de pe crucea pe care a fost răstignit, pînă la ultima lui suflare. În afară de acestea, el a fost mare mucenic, fapt care a fost de asemenea după darul Sfîntului Duh, şi care nu este dat tuturor.

Astfel, vedem în acest sfînt Apostol, ca şi în alţi sfinţi apostoli, plinătatea harului Duhului Sfînt. Şi fiecare faptă măreaţă pe care o lucrează omul următor lui Hristos trebuie atribuită acestui har. Sfântul Frumentie ne demonstrează cu putere că acesta este adevărul lucrurilor.

Întorcîndu-se de la Alexandria în Abisinia ca episcop sfinţit, el a început să lucreze mari minuni, aducînd la credinţă mulţime de popor. Regele Abisiniei, uimit, 1-a întrebat: „Ai trăit atîţia ani printre noi, şi niciodată nu te-am văzut lucrînd asemenea minuni. De unde ai tu acum această putere?”. Fericitul Frumentie i-a răspuns şi i-a zis: „Aceasta nu este lucrarea mea, ci este lucrarea harului preoţiei care se află întru mine”.

Sfântul apoi i-a explicat regelui cum şi-a lăsat părinţi şi căsătorie şi lumea toată pentru dragostea lui Hristos şi cum a primit, prin punerea mîinilor Sfîntului Athanasie, harul preoţiei celei mai înalte şi al facerii de minuni.

Luare aminte

Să luăm aminte la căderea duhovnicească a lui Adam şi a Evei (Facerea : 3)

• La cum şarpele a stîrnit în Eva lăcomia pîntecelui şi aroganţa;
• La cum femeia lacomă şi mîndră a călcat porunca lui Dumnezeu şi a mîncat din Pomul Cunoştinţei;
• La cum Eva a păcătuit, nu din mijlocul penuriei sau sărăciei, ci din mijlocul a toată abundenţa şi bogăţia.

Predică

Despre ignoranţa şi împietrirea păgânilor – „Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor” (Efeseni 4: 17-18).

Ce este deşertăciunea, fraţilor?

Ea este tot ceea ce este în afara lui Dumnezeu, tăiat de la El şi lucrat fără frică de El.

Ce este deşertăciunea minţii, fraţilor?

Ea este a trăi şi a interpreta viaţa un prin lumina legii lui Dumnezeu, ci prin întunecimea propriilor cugete şi pofte ale minţii noastre trupeşti.

Dar de unde ne vine nouă acest rău, fraţilor?

El ne vine de la împietrirea inimii şi de la ignoranţa cea lăuntrică.

Dar ce înseamnă împietrirea inimii, fraţilor?

Ea înseamnă că inima este lipsită de dragostea lui Dumnezeu şi de frica de Dumnezeu şi este în loc plină de pofte şi de spaima de toate cele care pot face vreun rău trupului.

Fraţilor, dar ce se naşte din împietrirea inimii?

Ignoranţa se naşte dintru aceasta, necunoaşterea desăvîrşită a lucrurilor dumnezeieşti, a căilor dumnezeieşti şi a legilor dumnezeieşti; inima împietrită nu cunoaşte deloc viaţa duhovnicească sau ce sînt cugetările dumnezeieşti.

Dar care este consecinţa finală, fraţilor, a împietririi inimii şi necunoaşterii crase a adevărului dumnezeiesc?

Ea este înţelegerea întunecată a toate şi înstrăinarea de Dumnezeul Cel Viu. Înţelegerea întunecată vine atunci cînd mintea omului este la fel de întunecată precum îi este şi trupul, iar lumina din om se preface atunci întru întuneric.

O, cumplit întuneric! Căci înţelegerea întunecată arată întunecarea cu totul a minţii. Iar mintea întunecată nu mai poate pricepe înţelesul nici unui lucru sau neagă înţelesul oricărui lucru. Într-o asemenea stare, omul este cu totul străin de viaţa lui Dumnezeu şi se usucă şi moare ca un mădular tăiat cu totul din trup.

Aceasta sînt păgînii, aceasta sînt cei fără de Dumnezeu, aceasta sînt toţi cei cu credinţă puţină şi falşii creştini.

Dar chiar şi lemnul uscat, dacă este udat cu Apa Vieţii care vine de la Domnul Hristos, învie şi dă mlădiţe şi verdeaţă. Chiar şi lumea păgînă cea asemenea băţului uscat a fost ridicată şi readusă la viaţă de Hristos Domnul. Cu atît mai mult este posibil acest lucru pentru creştinii care se pocăiesc!

Să privim la noi înşine, fraţilor. Să facem aceasta în fiecare zi. Să ne întrebăm în fiecare zi dacă nu cumva ne-am înstrăinat cu totul de viaţa lui Dumnezeu din pricina deşertăciunii noastre.

Iată ceasul morţii noastre se apropie mereu, împreună cu sfîrşitul şi cu judecata. Iată în curînd lemnul uscat se va arunca în focul cel nestins.

O, Stăpîne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Mintea noastră şi Viaţa, ajută-ne nouă numai la Tine pururea să cugetăm şi cu Tine pururea să vieţuim. Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

 

29 noiembrie – Sf. Mc. Paramon și cei 370 dimpreună cu dânsul; Sf. Acachie de la Sinai; Sf. Mc. Dionisie, episcopul Corintului; Sf. Tiridates, regele Armeniei; Sf. Mc. Apolonie

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Filumen de la Fântâna lui Iacov, sfânt din secolul XX

Sfântul Filumen (după numele de mirean Sofocle), s-a născut în Lefcosia la 15 Octombrie  1913. Părinții lui erau dreptcredincioșii Gheorghe și Magdalini. Era frate geamăn cu Elpidie (Alexandru, după numele de mirean) și de mici s-au deosebit de ceilalți prin dragostea pe care o aveau față de Dumnezeu și de aceea de foarte timpuriu s-a aprins înlăuntrul lor dorul pentru viața monahală. În anul 1927, la vârsta numai de 14 ani au plecat împreună la Sfânta Mănăstire Stavrovouniou, după ce au primit binecuvântarea duhovnicului lor, dar și a evlavioșilor lor părinți. Acolo au rămas aproape 6 ani, când exarhul Preasfântului Mormânt i-a luat ca să studieze la Gimnaziul Patriarhiei la Ierusalim, unde s-au aflat elevi în 1934, la Școala Sfântului Sion.
În 1937, au fost tunși monahi, Sofocle primind numele Filumen și Alexandru, numele Elpidie. Pe 5 Septembrie al aceluiași an au fost hirotoniți diaconi și în 1939 au absolvit Gimnaziul Patriarhiei. Părintele Elpidie a plecat din țara sfântă, slujind în alte locuri. Sfântul Filumen a rămas la Ierusalim pentru 45 de ani fără întrerupere, până la mucenicia lui. În anul 1943, a fost hirotonit preot și, după ce a trecut prin diferite ascultări la Patriarhie și a fost rânduit în diferite locuri, slujind întotdeauna cu răspundere și cu frica lui Dumnezeu, dar și cu multă dragoste față de părinții tafioți[1], la data de 8 Mai a anului 1979 a fost transferat la fântâna lui Iacov, unde a slujit până la moartea lui martirică, pe 29 Noiembrie a aceluiași an. Acolo a întâmpinat multe probleme de la evreii fanatici care în continuu îl amenințau că dacă nu va părăsi fântâna și nu își va lua icoanele și pe Răstignit să plece, îl vor ucide. El însă le răspundea că nu va părăsi niciodată locul de închinăciune și pelerinaj, ci că este gata chiar să mucenicească precum se cuvine unui credincios păzitor al lui. În seara zilei de 29 Noiembrie a anului 1979, care a devenit ziua de pomenire a Sfântului Sfințit Mucenic Filumen, niște evrei fanatici au pătruns în spațiul fântânii lui Iacov și în timp ce Sfântul săvârșea vecernia l-au atacat cu o secure, l-au maltratat și la sfârșit l-au omorât. Mucenicia lui a fost înfricoșătoare, deoarece călăii lui l-au lovit fără milă peste față și i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă. În continuare, au vandalizat Biserica și Crucea și au aruncat o grenadă, distrugând locul.
Este cutremurătoare mărturia părintelui Sofronie care a luat cinstitele moaște ale mucenicului, ca să-l îmbrace și să-l pregătească de înmormântare, că a rămas 5 zile după martiriul lui cald și moale și „l-a ajutat” pe gheronda Sofronie să-l îmbrace. Cutremurătoare este de asemenea mărturia fratelui său după trup, părintele Elpidie, care, chiar dacă era la multe mile distanță, a auzit glasul părintelui Filumen spunându-i: „Fratele meu, m-au ucis pentru slava lui Dumnezeu. Te rog, să nu te revolți”.
Biserica îl cinstește ca sfânt pe data de 29 Noiembrie  și cortul lui plin de bună mireasmă și făcător de minuni se află înlăuntrul noii sfintei și măreței biserici, cu hram întreit, care a fost zidită la fântâna lui Iacov, în numele Sfintei Foteini Samarineanca, a Sfântului Filumen și a sfântului Iustin. Ctitor al acestei noi biserici este Părintele Arhimandrit Iustin, căruia Sfântul Filumen i se arată adeseori și îl ocrotește de atacurile evreilor fanatici care continuă și împotriva Părintelui Iustin și a sfântului loc de închinare și pelerinaj al creștinilor. Mii de ortodocși vin în fiecare an să se închine la sfintele lui moaște la Fântâna lui Iacov în Samaria.
(Tripticul Bisericii Sfantului Filumen de la Fantana lui Iacob din Samaria)
[1] Adică părinții Sfântului Mormânt.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Paramon şi a celor treisute șaptezeci împreună cu dânsul

În Bitinia asiatică creştinii au fost prigoniţi sălbatic de Guvernatorul Aquilinus. El odată a arestat samavolnic trei sute şi şaptezeci de creştini şi i-a legat la un loc unde se afla capiştea idolului lui Poseidon. Acolo necuratul guvernator i-a silit pe creştini să aducă necuratele jertfe idoleşti. Dar ameninţările lui cu schingiuiri şi cu moarte nu au reuşit să clintească nici măcar un singur creştin din credinţa în Hristos. Pe cînd creştinii erau pe cale a fi daţi la chinuri, trecea pe drumul din marginea acelei capişti un cetăţean de frunte pe nume Paramon care, văzînd şi aflînd ce se întîmplă, s-a oprit din drumul lui şi a strigat: „O, mulţimea de drepţi pe care vrea să o ucidă acest necurat guvernator pentru că ei nu se pleacă închinării idolilor celor muţi şi morţi!”. Strigînd astfel, dreptul Paramon şi-a continuat drumul, dar Aquilinus, care auzise strigarea lui, a trimis slugi care să îl ajungă din drum şi să îl ucidă. Slugile 1-au prins şi l-au ucis bestial pe Sffntul Paramon. Ei i-au străpuns limba cu ghimpi, 1-au despuiat cu totul de haine şi 1-au înjunghiat peste tot cu cuţite. Sfîntul Paramon, cu rugăciunea în inimă, şi-a dat sfintul lui suflet în mîna lui Dumnezeu. După aceea, cei trei sute şi şaptezeci de creştini prinşi şi legaţi în lanţuri au fost ucişi cu toţii prin decapitare. Fiii lui Dumnezeu cei vrednici şi mieluşeii nevinovaţi au intrat astfel întru veşnica Împărăţie a Domnului Hristos. Ei au luat mucenicia la anul 250.

• Pomenirea Sfântului Acachie de la Sinai

În vestita lui carte „Scara”, Sfântul loan Scărarul povesteşte viaţa acestui sfînt. Tînărul Acachie, proaspăt tuns în monahism la Muntele Sinai, a avut drept povăţuitor duhovnicesc pe un om foarte rău. Bătrînul, foarte irascibil, în fiecare zi îl insulta şi chiar îl lovea pe ucenicul lui, chinuindu-1 şi maltratîndu-1 în toate felurile. Cu toate aceasta ucenicul Acachie niciodată nu s-a plîns nimănui de bătrînul lui, ci a îndurat toate cu dumnezeiască răbdare, cu siguranţa că toate aceste rele îi sînt lui foarte de folos la mîntuire. Ori de cîte ori îl întreba cineva cum o duce, el răspundea: „Cum să o duc, ca înaintea Feţei Domnului Dumnezeu!”. După nouă ani de astfel de ascultare şi chin, ucenicul Acachie a murit. Bătrînul lui 1-a îngropat după cuviinţă, apoi s-a jeluit unui alt bătrîn, căruia i-a zis: „Ucenicul meu, Acachie, a murit”. Dar acel sfînt bătrîn i-a răspuns şi i-a zis: „Nu, Acachie n-a murit”. Atunci amîndoi s-au dus la mormîntul celui mort, şi acolo bătrînul cel sfînt a strigat: „Frate Acachie, ai murit?” Iar ucenicul Acachie, ascultător chiar şi după moarte, a răspuns: „Nu am murit, preacuvioase părinte, căci nu poate cel ascultător să moară!”. Atunci bătrînul cel rău, pocăindu-se cu amar de păcatul său, s-a închis în chilia Sfîntului ucenic Acachie şi şi-a petrecut acolo în postiri şi nevoinţe aspre cu rugăciune şi cu lacrimi tot restul zilelor lui.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Dionisie, Episcopul Corintului

El a fost desăvîrşit păstor de suflete şi bărbat foarte învăţat. El a fost decapitat pentru Hristos la anul 182.

• Pomenirea Sfântului Tiridates, Regele Armeniei

El a fost contemporanul lui Diocleţian. La început el a fost sălbatic prigonitor al creştinilor, dar a căzut asupra lui pedeapsa cea dreaptă a lui Dumnezeu şi Tiridates şi-a pierdut minţile. El s-a făcut întocmai unei fiare sălbatice, precum Nabucodonosor odinioară. Tiridates s-a vindecat prin miracol de nebunie, la intervenţia Sfîntului Grigorie, Luminătorul Armeniei (a cărui pomenire vezi-o la ziua 30 septembrie). De atunci înainte şi pînă la moartea lui, regele Tiridates şi-a petrecut toată viaţa întru pocăinţă fierbinte şi rugăciune. El a adormit cu pace în veacul al patrulea.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Apolonie

El a fost senator roman. Adus pe banca acuzării din pricina credinţei lui în Hristos, el a mărturisit-o pe ea înaintea întregului Senat, drept pentru care a fost decapitat cu sabia la Roma, în anul 186.

Sinaxar 29 Noiembrie

În această lună, în ziua a douăzeci şi noua, pomenirea Sfântului Mucenic Paramon şi a Sfinţilor 370 de mucenici, care au mărturisit împreună cu el.

Aceştia au trăit pe vremea împăratului Deciu şi a lui Achilin, mai-marele Răsăritului. Iar pricina credinţei în Hristos şi a sfârşitului lor, aceasta a fost. La locul Balsatiei ce se cheamă Ieron, se afla multe şi bogate izvoare de ape fierbinţi, în chip minunat tămăduind bolile. Mergând la acel loc pentru tămăduirea trupului său, Achilin, care cârmuia Răsăritul, a poruncit să-i aducă după dânsul de la Nicomidia pe câţi creştini care erau acolo, legaţi pentru credinţa cea în Hristos. Şi mergând Achilin în capiştea Isidei, şi făcând întinatele jertfe, a poruncit sfinţilor mucenici să se închine şi să facă jertfă la idoli. Dar ei lepădându-se a face una ca aceea, a poruncit să fie daţi la moarte toţi. Şi aşa vitejii mucenici au luat cununa nevoinţei de la împăratul a toate Hristos Dumnezeu, întărindu-se cu puterea Lui, fiind la număr trei sute şaptezeci. Pe aceştia văzându-i Sfântul Paramon aşa fără milă omorâţi, a strigat cu glas mare, zicând: "Mare păgânătate văd, că necuratul acesta stăpânitor înjunghie ca pe nişte dobitoace atâţia drepţi". Iar Achilin auzind aceasta şi aprinzându-se de mânie, îndată a poruncit să-l omoare. Deci l-au prins trimişii şi nu îngăduiau ca unul să-i omoare, ci cu toţii înaintea judecătorului se sileau şi se nevoiau să verse sânge nevinovat cu mâinile şi cu armele lor, unii lovindu-l cu suliţele, alţii băgându-i trestii ascuţite prin limbă şi în celelalte mădulare ale trupului şi i-au dat sfârşitul în locul acela sub privirile tiranului şi l-au trimis la cereştile locaşuri, ca să se bucure veşnic împreună cu cei trei sute şaptezeci de mucenici. Deci sfintele lui moaşte au fost îngropate împreună cu moaştele sfinţilor celor zişi mai sus.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Filumen.

Sfântul Mucenic Filumen a trăit pe vremea împăratului Aurelian, trăgându-se din Licaonia (care este o parte a Capadociei). Lucrul său era să aducă grâu de vândut la Galatia. Acesta dar fiind pârât la mai-marele Ancirei, Felix, şi fiind adus înaintea lui, a mărturisit că este creştin. De aceea a fost supus la felurite şi nenumărate chinuri, după care şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, de la Care a primit cununa muceniciei cea neveştejită.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Nicolae, arhiepiscopul Tesalonicului.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Ioan din Persida.

Tot în această zi, pomenirea Sf. sase Mucenici, care s-au săvârşit fiind prigoniţi.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Urban, episcopul Macedoniei, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Dionisie, episcopul Corintului, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Pancosmie, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Pitirun, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Valerin, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Fedros, care în chinuri s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna noiembrie în 29 de zile: pãtimirea Sfântului Mucenic Paramon
si a celor împreunã cu dânsul (+250).       În vremea rau credinciosului imparat Decius (250-253) era in rasarit un dregator cu numele Achilin, care aprig prigonea pe crestini. Odata, acesta a adunat in temnita trei sute saptezeci de crestini si vrand el sa mearga la via sa cea din Valsatin, a poruncit sa fie dusi si crestinii prinsi, impreuna cu el. Ca, aveau a trece pe langa capistea idolului Poseidon si voia sa-i sileasca sa jertfeasca acolo idolilor. Deci, ajungand la capistea aceea, ii silea pe crestini, pe fiecare, vreme indelungata, sa aduca jertfa spurcatului Poseidon. Si n-a putut sa-i induplece pe dansii, nici cu imbunari, nici cu ingroziri.
        S-a intamplat atunci ca a trecut pe acolo un oarecare barbat cinstit, cu numele Paramon, crestin cu credinta. Acesta, vazand atata multime de mucenici gatiti spre junghiere, a venit inaintea capistei idolesti si a strigat cu glas mare: "O, atatia drepti, fara de vina, junghie spurcatul dregator, pentru ca ei nu se inchina idolilor lui celor muti si fara de suflet". Acestea zicandu-le, in auzul tuturor, a purces in calea sa. Dar dregatorul, auzind aceste cuvinte ale lui Paramon, s-a aprins de manie si a poruncit slujitorilor lui ca indata sa-l alunge si sa-l omoare. Iar Paramon, nestiind de porunca aceasta a dregatorului, mergea pe drumul sau. Si, iata, slujitorii l-au ajuns pe el si l-au prins. Si, mai intai i-au tras afara din gura limba, care mustrase si ocarase pe dregatorul chinuitor si i-au impuns-o cu trestii ascutite.
        Apoi i-au infipt trestii ascutite in toate madularele, iar dupa aceasta l-au strapuns cu sulitele. Si asa, Sfantul Mucenic Paramon si-a dat cinstitul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Intru acelasi ceas si Sfintii Mucenici, cei trei sute saptezeci, mai inainte pomeniti, fiind chinuiti langa capistea lui Poseidon, au fost taiati pentru marturisirea lui Hristos.


 
 
Întru aceastã zi, cuvant din Pateric, ca nu este bine sã dea monahul
cele de trebuintã la rudele sale, cã foc este.         Un calugar avea in lume un frate sarac si cele ce avea in chilia lui le da fratelui mirean, insa pe cat ii da lui, acela inca mai mult saracea. Deci, ducandu-se calugarul sa spuna aceasta staretului, i-a zis lui staretul acela: "Eu te voi invata pe tine sa faci asa: de acum inainte sa nu-i mai dai lui; ca sa nu te vatameze si pe tine si pe dansul, ci sa-i zici lui: Frate, cand am avut eu, iti dam tie, iar acum tu, din ceea ce vei dobandi, sa-mi aduci si mie. Si orice-ti va aduce tie, primeste de la dansul. Si de vei vedea undeva strain, sarac sau batran, da-le lor si roaga-i pe ei sa faca rugaciuni pentru dansul". Deci, mergand calugarul acela, a facut asa si dupa ce a venit la dansul fratele sau mirean, el indata i-a spus lui, precum il invatase pe el staretul. Si s-a dus fratele lui mahnit.
        Insa, a doua zi, luand din ostenelile lui putine verdeturi, le-a si adus fratelui sau calugar, iar acesta, luandu-le pe ele, le-a dat batranilor si i-a rugat pe ei sa faca rugaciuni pentru fratele lui. Si, luand binecuvantare, s-a intors la casa sa. Apoi, iarasi, a mai adus fratelui trei paini si verdeturi si, luandu-le, calugarul a facut la fel ca si mai inainte si, luand binecuvantare, iarasi s-a dus. Deci, a venit a treia oara, aducand multe de trebuinta si vin si peste, incat, vazandu-le fratele, s-a inspaimantat. Si, chemand pe saraci, i-a odihnit pe ei. Zis-a dar calugarul catre fratele lui: "Iti trebuie oare ceva de la mine?" Iar mireanul i-a raspuns: "Nu-mi trebuie nimic, stapanul meu, ca atunci cand luam de la tine, ca focul intra in casa mea si manca lucrurile, iar de cand n-am mai luat, nadajduindu-ma spre Dumnezeu meu, de toate sunt indestulat".
        Deci, calugarul, ducandu-se, a spus staretului toate cele ce se facusera. Iar staretul i-a zis lui: "Oare, nu stii ca lucrul calugarului este foc si oriunde intra arde? Iar daca cineva aduce milostenie la calugari, apoi primeste rugaciuni de la dansii si asa se binecuvanteaza si se imbogatesc unii pe altii.



 
 
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin, despre cei rãposati.         Acel cuvant, ce zice ca Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui si la venirea Ziditorului, fiecare va secera ceea ce a semanat, precum si toate cate se vor zice la infricosatul Lui raspuns, toate despre sfarsitul lumii acesteia sunt. Ca atunci nicidecum nu va mai fi ajutor vremelnic si toata cearta va inceta, fiindca targul se va strica, nu va mai fi nici cumparare, nici dobanda. Ca, unde vor fi atunci saracii, slujbele, unde cantarile, unde faptele bune? Drept aceea, mai inainte de ceasul acela, unul pe altul sa ne ajutam. Ca nu este nedrept Dumnezeu, ca sa uite faptele, dupa cum zice dumnezeiescul Apostol. Iar Atanasie, in cuvintele sale a zis: "Macar si in vazduh de se va fi dus, cela ce s-a savarsit intru buna credinta, tu insa sa nu ostenesti de a-i aprinde la mormant undelemn si lumanari, chemand pe Hristos Dumnezeu, ca primite sunt acelea de Dumnezeu si multa rasplatire aduc, ca undelemnul si lumanarea sunt ca ardere de tot, iar dumnezeiasca si cea fara de sange jertfa este curatire. Iar ceea ce se da la saraci, mai mult decat toata facerea de bine foloseste. Aceasta, dar, stiuta sa fie, ca jertfa cea de gand acelor morti le foloseste, care, in aceasta viata, au petrecut cu infranare de la faptele rele. Pentru aceea, si dupa moarte, le folosesc lor, cele ce se fac aici pentru dansii.
        Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Preacuvios Acachie Sinaitul

Bătrînul pe Acachie strigă şi zice:

„Frate Acachie, unde eşti?”

Încă o dată strigă bătrînul:

„Frate Acachie, ai murit?”

„Nu Părinte, eu nu am murit”

Atunci bătrînul cu zdrobire zice:

„Cu adevărat, cel ce cu credinţă slujeşte

Moartea nu gustă în veac”.

Minunatu-s-a irascibilul avvă,

Minunatu-s-a şi cu amar a plîns.

E lplîns-a cu amar a lui rea viaţă,

De răutatea inimii lui s-a căit.

Pentru ce se căieşte răul bătrîn?

Cu adevărat, el temei adînc are.

Intru pustie adîncă s-a-ngropat păcătosul,

Ca răul să şi-l ispăşeacă din plin.

Sfîntul Acachie, minunatul monah,

Şi-a mîntuit al lui suflet cu ascultarea;

El acuma se bucură în ceruri, netulburat,

Şi se preaslăveşte în veci al lui nume.

Cugetare

Pedeapsa lui Dumnezeu cade asupra păcătoşilor adesea imediat ce ei săvîrşesc păcatul, în scopul ca păcătoşii să se teamă, iar drepţii să prindă curaj.

Cu toate acestea, uneori, pedeapsa vine mult mai tîrziu, violent şi pe neaşteptate, astfel încît păcătoşii să cunoască aceea că nimic nu uită Dumnezeu.

Pe Datan şi pe Aviron i-a înghiţit pămîntul de îndată ce au comis păcatul [împotriva lui Moise]. Dar Regele Balthazzar a văzut mîna scriind pe perete condamnarea lui la moarte pe cînd se afla într-un moment de fericire netulburată, în plin banchet imperial, înconjurat de curteni şi prieteni.

La Sfîntul Ştefan cel Nou a fost adus un soldat grav rănit, pe care Sfîntul 1-a vindecat cu rugăciunea. Sfîntul i-a poruncit soldatului să meargă şi să cinstească icoanele Mîntuitorului Hristos şi Preacuratei Lui Maici, de Dumnezeu Născătoarea. Soldatul a făcut aşa şi s-a vindecat grabnic, iar vestea minunii s-a întins peste tot. Auzind-o şi împăratul Constantin Copronimul, el a chemat de faţă soldatul şi 1-a luat la întrebări. Mărturisind soldatul că vindecarea a primit-o de la Sfintele Icoane, împăratul 1-a ameninţat că a făcut ceea ce el, împăratul, a interzis. Atunci soldatul, înspăimîntat, s-a dezis de cinstirea sfintelor icoane, fiindu-i ruşine cu credinţa lui înaintea împăratului. Părăsind soldatul curtea şi încălecînd pe cal, animalul s-a sălbăticit pe neaşteptate, 1-a aruncat pe stăpînul lui la pămînt şi 1-a călcat în copite pînă cînd acesta şi-a dat duhul. Morala: aceasta a fost pedeapsa lui Dumnezeu, care nu a întîrziat să cadă, imediat ce a fost comis păcatul.

Regele Tiridates, prigonitorul creştinilor, 1-a aruncat pe Sfîntul Grigorie într-o groapă foarte adîncă şi a ucis bestial treizeci şi şapte de sfinte călugăriţe, fără ca după aceea să i se întîmple nici un rău. Dar mai tîrziu, pe cînd se afla la o partidă de vînătoare cu prietenii lui, şi el şi însoţitorii lui au înnebunit fără veste. Motivul acestei nebunii a regelui şi maniera vindecării lui de ea i s-au descoperit surorii lui, în vis. Sfîntul Grigorie a fost atunci scos imediat afară din groapă [după ce zăcuse în ea timp de şaisprezece ani], iar cu rugăciunile lui regele Tiridates s-a vindecat, s-a pocăit cu amar, şi a primit Sfîntul Botez.

Uneori pedeapsa urmează păcatului tot atît de repede şi de sigur precum ziua urmează nopţii, dar uneori ea urmează păcatului mai încet, aşa cum anul se succede altui an. Ea însă vine întotdeauna sigur, mai puţin atunci cînd păcatul este urmat imediat de pocăinţa sinceră a celui care 1-a comis.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata Grădină a Raiului (Facerea 2):

• La cum Dumnezeu a împodobit Grădina Raiului cu tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune la gust;
• La cum Dumnezeu a sădit în mijlocul Grădinii Raiului Pomul Vieţii;
• La cum Dumnezeu doar din Pomul Cunoştinţei Binelui şi Răului i-a interzis să mănînce lui Adam.

Predică

Despre structura compactă a Bisericii, cea asemenea trupului uman – „Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvîrşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste” (Efeseni 4: 16).

Fraţilor, acest cuvînt s-a grăit cu privire la trupul duhovnicesc, care este Sfânta Biserică a lui Dumnezeu. De la El, adică de la Hristos, tot trupul este bine alcătuit şi bine încheiat. Preaînţeleptul Apostol nici nu poate afla o mai bună comparaţie pentru alcătuirea Bisericii decît trupul omenesc. Ceea ce este capul pentru trup, aceea este Hristos Domnul pentru trupul Bisericii. De la cap se întind nervii în toate părţile trupului, iar prin nervi, toate părţile trupului percep, simt şi se mişcă; şi viaţa lor însăşi stă în această percepţie, simţire şi mişcare. Se poate spune că partea cea mai de căpetenie a trupului, capul, prin creier şi prin nervi, este prezentă în fiecare dintre mădularele trupului. Căci dacă se taie capul, pe dată moare şi oricare altă parte a trupului.

Hristos Domnul este prezent în fiecare parte a Bisericii, în fiecare mădular credincios al Ei. Prin El, fiecare credincios percepe Împărăţia cea duhovnicească, simte iubirea Domnului şi se mişcă drept către El. De la El, fiecare mădular primeşte putere potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, adică, potrivit darului şi menirii fiecăruia dintre credincioşi.

Domnul îşi dăruieşte direct puterea Lui, prin legătură nemijlocită, prin atingere, prin prezenţa Lui personală.

Iubirea este minunata legătură care îl leagă pe Hristos de credincioşi, iar pe credincioşi de Hristos şi întreolaltă.

Fraţilor, ce se întîmplă cu acea parte a trupului care este smulsă din traiectul nervilor ce o leagă de cap? Ea moare, adică se face inactivă, insensibilă şi lipsită de mişcare. Aşa se întîmplă şi cu fiecare mădular al Bisericii care se rupe din trupul Ei, şi astfel se rupe de al Ei Cap. Fraţilor, să ne păzească Dumnezeu de nenorocirea aceasta!

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Izvorul iubirii şi vieţii, nu îngădui întunecatelor puteri dinlăuntru şi din afară să ne despartă pre noi de Tine şi de al Tău Sfînt Trup, carele este Biserica Ta, răscumpărată cu scump Sîngele Tău! Căci noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!