Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț
Sfântul preacuviosul Părintele nostru Ioan Iacob de la Neamţ s-a născut
la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul
judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim
şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele
de Ilie şi din pruncie se dovedea un copil ales şi binecuvântat de
Dumnezeu. După şase luni de zile de la naştere, mama sa, fiind o fire
bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în
grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare şi tatăl său, în război,
în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate.
Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la
Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din
şcoală. 
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!” Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit.
Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu. La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind în călugărie numele de Ioan. Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin.
După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii. Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă.
Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului. Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite.
Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe. În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenin- du-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.
În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.
În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ”, fixându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării lui la cele veşnice. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Evsignie
Evsignie a fost soldat în armata
imperială, în timpul împăraţilor Maximian, Constantin cel Mare şi al
fiilor Marelui Constantin. El a fost de faţă la chinurile Sfîntului
Mucenic Vasilisc (arătate la 22 mai). El a
văzut miriade de îngeri, iar în mijlocul lor pe Stăpînul Hristos Iisus
însuşi, primind în mîinile Sale, de la îngeri, sufletul acestui mare şi
sfînt mucenic. Evsignie a luptat sub împăratul Constantin cel
Mare şi a văzut şi el, precum şi mulţi alţii din armata imperială,
Sfîntă Cruce care i s-a arătat împăratului pe cer. El a slujit în armata
imperială timp de şaizeci de ani încheiaţi, iar în timpul domniei
fiilor Marelui Constantin el s-a retras din armată, ducîndu-se şi
sălăşluindu-se în Antiohia, locul naşterii lui. El acolo a vieţuit cu plăcere de Dumnezeu, întru postiri, rugăciuni şi milostenii.
În timpul domniei lui Iulian Apostatul, nepotul Marelui Constantin, doi
oameni care se certau în drum i-au cerut lui Evsignie să fie judecător
între ei. Bătrînul veteran Evsignie cel cu viaţă sfîntă a făcut judecată
dreaptă între cei doi, vădind dreptatea unuia şi nedreptatea celuilalt.
Cel nedrept s-a umplut de ură la adresa Sfîntului Evsignie şi pentru
aceasta s-a dus şi 1-a pîrît pe sfînt la împărat, sub acuza că este
creştin. Iulian Apostatul 1-a convocat pe Sfîntul Evsignie la curtea
imperială. Acesta s-a dus fără să se teamă de nimic, ba chiar a dat pe
faţă înaintea tuturor nelegiuirea lepădării de la Sfîntă Credinţă a
Apostatului, ruşinîndu-1 cu exemplul sfinţeniei moşului lui, Sfîntul
împărat Constantin cel Mare. De aceea Iulian, îndrăcindu-se şi mai mult
de la dreapta mustrare, a poruncit decapitarea Sfîntului Evsignie. Aşa a
luat acesta mucenicia la foarte adînci şi cinsite bătrîneţi,
strămutîndu-se la locaşurile cereşti ale împărăţiei Cerurilor.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Fabian, Papă al Romei
Sfîntul Fabian a fost de neam roman. El
şi-a început sfîntă misiune pastorală ca preot de ţară. Apoi, cînd a
fost să se aleagă un nou papă, deasupra capului lui s-a pogorît o
porumbiţă albă, şi toată obştea 1-a ales pe el şi 1-a sfinţit întru
arhiereu, întîistătător pe Scaunul Romei. Sfinţitul
Fabian a fost păstor milostiv şi blînd. Cu mare rîvnă, el a adunat
trupurile mucenicilor şi le-a îngropat cu cinste, zidind deasupra lor
slăvite şi sfinţite biserici, spre locaşuri de închinare poporului. Tot
astfel zidit-a el altare şi paraclise pe la toate peşterile la care s-au
ascuns şi s-au rugat mucenicii în timpul lungilor şi sîngeroaselor
prigoane. El 1-a botezat pe împăratul Filip, şi pe fiul acestuia,
tot Filip, şi moştenitor la tron; şi, cu ajutorul senatorului Pontius,
care şi el primise Sfîntul Botez, Sfîntul Episcop Fabian a dat pieirii
mulţi idoli şi capişti idoleşti. Dar cînd sceptrul împărăţiei 1-a luat
necuratul Decius, a izbucnit o nouă şi încă mai sălbatică prigoană a
creştinilor. În timpul acesteia a luat mucenicia însuşi slăvitul Fabian,
căruia i s-a tăiat capul pentru Hristos la anul 250. Sfîntul
Sfinţit Mucenic Fabian Episcopul Romei este acela în timpul căruia
Sfîntul şi Marele Mir în a început să se sfinţească în Biserică în ziua
Sfintei şi Marii Joi [Joia din Săptămîna Patimilor].
• Pomenirea Sfântului Mucenic Pontius
Senatorul Pontius a fost fiul Senatorului
Marcus şi al soţiei lui, Iulia. Iulia, care fusese stearpă timp de
douăzeci şi doi de ani de la căsătoria ei, a dat naştere la urmă fiului
Pontius. Pontius a primit botezul din mîinile Papei Pontian, aşa cum îl
primise şi prietenul lui, Valerius, care mai apoi avea să îi scrie
viaţa. Pontius a reuşit să îl aducă la
Sfînta Credinţă şi pe tatăl lui, Marcus, pe împăratul Filip şi pe fiul
acestuia, tot Filip, şi pe mulţi alţi înalţi demnitari şi senatori
vestiţi de la curtea imperială. Ca senator roman el a fost un
protector puternic al Bisericii, pe care a ajutat-o mult. El a fost
prieten scump al Sfîntului Papă Fabian. Cînd au izbucnit noi persecuţii
sub împăratul Decius, Pontius a părăsit Roma şi s-a refugiat la poalele
munţilor Alpi. Dar în timpul împăratului Valerian el a fost capturat şi
supus chinurilor celor mai bestiale. În timpul lor s-au lucrat mulţime
de minuni şi s-au convertit la Hristos mulţime de suflete de păgîni care
stăteau de faţă. Tot de faţă se aflau şi mulţime de evrei care ţipau cu
sălbăticie către judecător: „Omoară-1, omoară-1 acum, imediat, pe acest
vrăjitor!”, Auzind strigătele lor şi văzîndu-le chipurile demente,
Sfîntul Pontius Senatorul şi-a ridicat braţele la cer şi a zis: „Îţi
mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeul meu, pentru că mi-ai dăruit ca aceştia
să strige şi împotriva mea, a smeritului, aşa cum au strigat şi părinţii
lor împotriva Fiului Tău şi Domnului nostru Hristos: «Răstigneşte-L,
Răstigneşte-L!»”. Sfîntul
Mucenic Pontie a luat cununa slavei prin tăierea capului, în anul 257.
El a fost îngropat cu cinste de prietenul lui, Valerius, care i-a
însemnat şi viaţa.
• Pomenirea Sfintei Cuvioase Nonna
Sfînta Nonna a fost maica Sfântului Grigorie Teologul. Creştină
aleasă fiind şi foarte rîvnitoare, ea s-a arătat puternică făcătoare de
minuni cu rugăciunea. Prin rugăciune fierbinte către Dumnezeu, ea 1-a
întors la Credinţa Creştină a lui Hristos pe soţul ei, care pînă atunci
fusese idolatru. Soţul Grigorie astfel s-a trezit cu duhul şi,
îmbunătăţindu-se minunat, a fost uns episcop al Nazianzului. Cu
rugăciunea Sfînta cuvioasă Nonna 1-a salvat pe fiul ei Grigorie de la
moartea prin naufragiu. Ea a adormit cu pace, ca diaconiţă a Bisericii Domnului, la anul 374
Sinaxar 5 August
În aceasta luna, în ziua a cincea, Înaintepraznuirea Schimbarii la Fata a Domnului.
În aceasta luna, în ziua a cincea, Tot in aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Evsignie.
Acest
sfânt era cu neamul antiohian si a fost ostas pe vremea lui Constantin
Clor, tatal Sfântului si Marelui Constantin, si si-a purtat slujba pâna
în zilele lui Iulian Apostatul. Fiind de 110 ani, a fost adus înaintea
lui Iulian la cercetare, sa mustrându-l pe împarat ca si-a calcat
credinta parinteasca, si a adus cinstire la idoli si aducându-i aminte
de bunatatile Marelui Constantin, si cum ca prin dumnezeiasca aratare a
fost adus la credinta în Hristos. Însa Iulian batându-si joc de el, a
poruncit sa i se taie capul, si asa a plinit mucenicia în Hristos.
Tot în aceasta zi, pomenirea sfintilor doi Mucenici Catidie si Catidian, care au fost ucisi cu pietre.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Nona, mama sfântului Grigorie cuvântatorul de Dumnezeu, care cu pace s-a savârsit.
Originara din Capadocia si crescuta în credinta ortodoxa,
sfânta Nona s-a casatorit cu Grogorie, magistrat din Nazianz si membru
al unei secte din acea vreme. Prin rabdare si rugaciune ea a reusit sa-l
converteasca pe barbatul ei la credinta ortodoxa, dupa care acesta a
devenit episcop al orasului, timp de 45 de ani. Din aceasta casatorie li
s-au nascut trei copii: sfânta Gorgonia (praznuita la 23 februarie),
sfântul Cezarie (praznuit la 9 martie) si mai ales sfântul Grigorie
Teologul (praznuit la 25 ianuarie), care i-a fost daruit de Dumnezeu în
raspuns la rugaciunile ei. Sfântul Grigorie Teologul a vorbit adeseori în scrierile sale de pietatea exemplara a mamei sale : într-un trup de femeie ea avea un suflet mai barbatesc decât al celor mai bravi barbati. Nu se ocupa de cele lumesti si materialicesti decât în masura în care acestea puteau sa fie spre înaltarea sufletului. Dezinteresându-se de farduri si toialetele femeiesti, ea nu avea decât o singura grija: sa faca mai stralucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul sau ; si nu socotea nici un fel de noblete lumeasca, decât numai aceea ca, prin credinta lucratoare prin fapte, omul cunoaste ca vine de la Dumnezeu si la Dumnezeu merge. Ostenindu-si trupul cu posturi si rugaciuni de noaptea, ea spunea mai târziu copiilor ei ca ar fi voit adeseori sa se vânda pe sine si pe copiii ei ca sa dea cele de trbuinta celor saraci.
Dupa moarte sotului ei, în 374, sfânta Nona s-a îmbolnavit, dar a suferit aceasta ultima încercare dând slava lui Dumnezeu. Si-a dat sufletul ei în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinita de Sfânta Masa a Jertfelnicului Ceresc; si moarta, ea parea sa fie adâncita în rugaciune.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Solev egipteanul, care s-a savârsit împroscat de sageti.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Favie, episcopul Romei, care de sabie s-a savârsit.
Tot întru aceasta luna, în ziua a cincea, se face pomenirea Preacuviosului Parintele nostru Ioan de la Neamt, Hozevitul.
Acest
prea ales vas al lui Dumnezeu a vazut lumina zilei în pamântul
binecuvântat al Moldovei la 23 August 1913, în satul Crainiceni, comuna
Horodistea, judetul Dorohoi, din binecredinciosii parinti Maxim si
Ecaterina, lucratori ai gliei strabune, plini de credinta, cu viata
curata si tematori de Dumnezeu, primind la botez numele de Ilie.Dupa moartea timpurie a mamei sale, petrecuta la numai sase luni de la nastere si apoi moartea tatalui sau, cazut erou pe front, în razboiul din 1917-1918 pentru întregirea neamului si pentru apararea patriei, pruncul a fost luat în grija bunicii sale.
Bunica lui, Maria, vaduva de mai multi ani, renunta la dorinta sa mai veche de a intra în rândul monahiilor si se dedica cresterii si educarii nepotului. Ea l-a deprins cu rugaciunea catre Dumnezeu. Tatal orfanilor, i-a imprimat adevarata evlavie crestina, i-a insuflat dragostea de cele sfinte si respectul fata de oameni.
Pe când avea numai 11 ani, pierde si dragostea bunicii sale Maria, care trece la cele vesnice. Ea a ramas în memoria lui chip sfânt, pe care nu a uitat-o niciodata. Aceasta se vede în duioasa poezie "Dorul Bunicii", în care face analogie cu pilda unor sfinte femei, precum: Antuza, Macrina sau Nona. În aceste versuri, se poate vedea rolul bunicii în formarea religioasa si morala a Sfântului. Cuviosul Ioan a urmat scoala primara în satul natal, dupa care a absolvit gimnaziul "Mihail Kogalniceanu" din Lipcani (jud. Hotin) trecând bacalaureatul în 1932, cu rezultate foarte bune. În timpul scolii nu i-au lipsit cartea de capatâi Sfânta Scriptura, Vietile Sfintilor si alte carti de zidire sufleteasca.
La vârsta de 20 de ani, simtind chemarea dumnezeiasca si ca urmare a formarii sale duhovnicesti îsi îndreapta pasii spre mânastirea Neamt, în ziua praznicului de la 15 august, închinat Adormirii Maicii Domnului. Dumnezeu a rânduit ca cererea sa de închinoviere în mânastire sa fie primita de staretul de atunci, viitorul Patriarh al României, Nicodim.
L-a atras spre aceasta viata, cum singur marturiseste mai târziu, "frumusetea slujbelor, mai ales cele de noapte, blândetea calugarilor, iscusinta duhovnicilor, linistea muntilor si darul Sfântului Duh". Descopera acum scrierile Sfintilor Parinti si alte scrieri sfinte pe care le citeste cu multa staruinta. Aici, la Neamt, a primit chipul îngeresc al calugariei la data de 8 aprilie 1936, în miercurea Sfintelor Patimi, fiind tuns în monahism de catre staretul Vasile Moglan, viitor episcop.
Citirea Patericului trezeste în el o dorinta mai veche, de a ajunge la Locurile Sfinte. În anul 1936, dupa post si rugaciune, marturisindu-se si împartasindu-se, a plecat spre Tara Sfânta. Cu evlavie calca pe urmele Mântuitorului, închinându-se la Sfintele Locuri din Ierusalim, Betleem, Hebron si altele, dupa care cuviosul Ioan vietuieste mai întâi într-o pestera din pustia Iordanului.
Dupa doi ani de pustnicie, se închinoviaza la mânastirea Sfântul Sava, straveche si vestita asezare monahala ortodoxa, unde se nevoieste opt ani. Având oarecare cunostinte medicale, se îngrijeste de bolnavi, fiind socotit "doctorul mânastirii", îndeplinind si alte ascultari. Cerceta biblioteca mânastirii, traducând în româneste lucrari care i se pareau pagini folositoare si ziditoare de suflet. Iubea si se nevoia în privegheri de toata noaptea, fiind cunoscut si apreciat pentru viata sa aspra de post si rugaciune, de paza a gândurilor.
În anul 1945, este prohirisit schimnic de catre Patriarhul Ierusalimului. Numit apoi egumen la Schitul românesc cu hramul Sfântul Ioan Botezatorul, din Valea Iordanului, a fost hirotonit preot în anul 1947, în Biserica Sfântului Mormânt. A staretit cu multa evlavie, ca egumen, la acest schit, pâna în anul 1952, înzestrând asezamântul cu multe chilii pentru vietuitorii schitului si pentru pelerini. Multi dreptcredinciosi români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau si cautau cuvânt de alinare duhovniceasca la Sfântul Cuvios Ioan de la Neamt-Hozevitul.
Lânga Iordan a rodit deplin talentul poetic al Sfântului, fiind inspirat de frumusetea firii înconjuratoare, poeziile sale fiind în acelasi timp rugaciune si cântare duhovniceasca.
Din dorinta dupa o viata mai aspra si cautând calea desavârsirii, se închinoviaza în mânastirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, situata pe râul Cherit, locuri unde se nevoise si Sfântul Prooroc Ilie, în vremea prigonirii sale. Cuviosul Ioan a petrecut ultimii ani ai vietii sale în cea mai severa schimnicie, gasindu-si adapost în pestera "Sfânta Ana", care se afla nu departe de mânastire. Petrecea aici în post si rugaciune, rabdând frigul, foamea si setea, arsita si lipsurile de tot felul si multe ispite. Mânca o singura data pe zi si se multumea cu 3-4 ore de somn. Savârsea pravila calugareasca în paraclisul pesterii, iar în sarbatori slujea la biserica mânastirii.
În scrierile sale, din acest timp, Sf. Ioan arata frumusetea tainica a locurilor si a pesterii, aureolate de maretia sfintilor sihastri, care, veacuri de-a rândul si-au dobândit aici desavârsirea. În sufletul sau vibra armonios întreaga creatie a lui Dumnezeu, se restaura pacea edenica între el si celelalte fapturi. Asa se explica Faptul ca la moartea sa multime de pasari s-au adunata în jurul pesterii, aratând prin aceasta legatura sfântului cu natura înconjuratoare.
Cu darul lui Dumnezeu si-a cunoscut mai dinainte sfârsitul vietii pamântesti, însemnând-o pe peretele pesterii în care îsi petrecea ultimele zile. Si-a dat sufletul în mâinile Domnului la 5 august 1960, cu seninatate si cu mâna dreapta binecuvântând. Trupul sau a fost prohodit dupa cuviinta si a fost asezat în pestera "mormintelor", în locul în care dinainte si-l pregatise, fiind regretat de toti cei ce-l cunoscusera.
Plecarea lui, prea timpurie, a lasat adânci regrete si dureri sufletesti nemângâiate în rândul monahilor români din Tara Sfânta. Împlinise 47 de ani, dintre care 24 îi petrecuse în post si nevointa la Locurile Sfinte.
Dupa 20 de ani de la trecerea sa la Domnul, mormântul sau a fost deschis în vederea asezarii osemintelor în gropnita de obste. Spre uimirea celor prezenti s-a constatat ca trupul nu fusese atins de putreziciune si raspândea o buna mireasma. Staretul mânastirii, Arhimandritul Amfilohie, spunea: "Parca l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum".
La cererea obstii, Patriarhul Benedict al Ierusalimului, a îngaduit stramutarea moastelor Cuviosului Ioan de la Neamt în biserica Sf. Gheorghe Hozevitul, fiind asezate într-o racla de abanos si sticla si depuse lânga moastele sfintilor Ioan Hozevitul si Gheorghe Hozevitul, organizatorii si conducatorii acelei lavre monahale.
Datorita vietii sale desavârsite, prin cuvânt si fapta, Sfântul Ioan este cinstit de multimea credinciosilor si de calugarii care vin si se ating cu evlavie de sfintele lui moaste, cerând ca el sa mijloceasca, prin rugaciunile sale, la Dumnezeu pentru a dobândi tamaduire sufleteasca si trupeasca. Pentru rugaciunile Sfântului Cuvios Ioan, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Mucenic Pontius
Pontius păşeşte alături de Valerius,
Prietenul lui drag,
Dar inima îi e grea de tristeţe.
El din neam înalt de senatori romani este,
Nobil este al lui tată, de viţă nobilă maica;
Şi totuşi sufletul apăsat îi este
De această enigmă amară:
Toată înţelepciunea lumii un basm neputincios îi pare.
„Oh, adevărul, unde e el oare?” întreabă Pontius cel nobil, de adevăr însetat.
Astfel păşesc în tăcere, unul alături de celălalt, în lumina lină a serii,
Pe lâng-o biserică creştină trecînd.
Ei intră înăuntru şi îi văd splendoarea.
Ei frumuseţea-i o văd, şi aud cîntările-i sfinte.
„Dumnezeii neamurilor sînt argint şi cu aur:
Ochi au şi nu văd, ci orbi sînt precum lutul;
Urechi au şi nu aud, surzi sînt ca piatra;
Guri au, dar nu pot grăi.
Cei slabi făcutu-şi-au zei mai slabii decît dînşii,
Cu ei asemănîndu-se mai tare în neputinţă:
Înaintea lutului se pleacă, neam după neam,
Şi nădăjduiesc nebuneşte în ceea ce este mort”.
Cei doi tineri trişti din închinătorii la idoli sînt,
Ei aceste cuvinte le ascultă şi tremură.
De Icoana Mîntuitorului ei se apropie,
Şi preotului Lui preacinstit a lor inimă o încredinţează.
Preotul pe aleşii tineri Sfânta Credinţă îi învaţă,
Arătîndu-le că idolatria mincinoasă este şi plină de sînge.
Deşi cunoscuţi şi respectaţi în întreaga Romă păgână,
Nobilii tineri în Sfânta Biserică a lui Hristos au intrat, lepădînd a Romei slavă.
Trişti au fost ei cînd al Ei prag l-au păşit,
Dar fericiţi au luminat cînd au ieşit în afară.
Deci, ajungand la aceasta zi, sa o praznuim cu laude dumnezeiesti si, impodobindu-ne prin curatie, sa ne saturam de duhovniceasca mancare, din care sufletul, hranindu-se, nu va muri. Ca, de nu vom asculta cuvintele Sfintelor Scripturi si de nu vom face voia Lui Dumnezeu, atunci, ne vom osandi, cu osanda cea vesnica. Iar, de vom face voia Lui Dumnezeu, vietii celei vesnice vom fi mostenitori. Iar cearta si mania sa se lepede de la noi, si asa, cu fapte bune, vom placea lui Hristos-Dumnezeu, asteptand fericita nadejde si desfatare a Imparatiei lui Hristos. Ca la aceasta ne-a chemat pe noi Hristos, cand S-a pogorat din cer, Fiul lui Dumnezeu, Cel fara de inceput, Dumnezeul nostru, Unul fiind din Sfanta Treime, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant. Amin.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Mucenic Evsignie (+362).
Petrecand in ostasie saizeci de ani, Evsignie, a lasat randuiala ostaseasca, pe vremea imparatiei lui Constantiu, fiul lui Constantin, de vreme ce imbatranise. Si, intorcandu-se in Antiohia, patria sa, vietuia dupa voia lui Dumnezeu. Si a ajuns pana in anii uratorului de Dumnezeu, imparatul calcator de lege, Iulian. Intr-una din zile, mergand Sfantul la biserica, s-a intamplat de a vazut doi oameni inchinatori la idoli, certandu-se intre ei, pentru o anume pricina. Trecand pe langa ei, aceia l-au oprit, zicandu-i: "Te stim pe tine om cinstit, care ai fost multa vreme in oaste si faci judecata dreapta; deci, ne rugam tie, asculta aceasta neintelegere a noastra si ne judeca cu dreptate." Si le-a lamurit pricina lor, precum se cadea; si s-a dovedit, prin aceasta, ca unul a fost drept, iar altul vinovat. Deci, maniindu-se, cel vinovat s-a dus si l-a parat pe Evsignie, ca este crestin. Si s-a intamplat, atunci, ca paganul imparat venise la Antiohia si, indata, a poruncit sa fie prins Sfantul si adus inaintea judecatii sale. Iar Fericitul, stand inaintea imparatului, l-a certat, fara teama pentru calcarea lui de Lege, ca s-a lepadat de Hristos si s-a inchinat la idoli, ca a vandut cinstirea lui Dumnezeu pe idoli, neurmand marelui Constantin. Si a inceput Sfantul a lauda credinta lui Constantin, spunand de la inceput, cum a vazut crucea pe cer si cum, cu puterea ei, a biruit pe potrivnicii si cum, lepadand inchinarea la idoli, s-a lipit de Hristos, si nu numai el singur s-a luminat cu credinta, ci si pe toata lumea a luminat-o. Si, asa Sfantul Evsignie, aducand multe laude marelui Constantin, l-a ocarat pe Iulian, cel departat de Dumnezeu, pentru paganatatea lui, si l-a batjocorit prin cuvinte de defaimare.
Deci, Iulian, nesuferind sa auda aceste cuvinte, a poruncit sa-i taie capul ostasului lui Hristos. Si asa s-a sfarsit, pentru Hristos, ca un mucenic, Sfantul Evsignie, avand varsta de o suta zece ani, si s-a salasuit in viata cea neimbatranitoare, unde anii lui ?nu vor lipsi in veci.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Nil, despre faptele cele bune ale trupului si despre patimi.
Iar patimile sufletesti sunt acestea: uitarea, trandavia si necunostinta. Cu acestea trei intunecandu-se mintea, adica ochiul sufletului, se lasa stapanita de toate patimile: inchinarea la idoli, credinta ratacita si, in scurt, toata erezia, hulirea, mania, iutimea, amaraciunea, ura de oameni, gandul rau, para, osandirea, intristarea neindreptatita, frica, spaima, cearta, invidia, slava desarta, trecerea cu vederea, fatarnicia, minciuna, neincrederea, nebunia, nedreapta socotinta, agonisirea nedreapta, lacomia, impatimirea, cugetarea pamanteasca, lenevirea, descurajarea, nemultumirea, iubirea de stapanire, lauda de la oameni si, mai ales, iubirea de placeri, iubirea de slava si iubirea de arginti, din care se naste tot raul. Dar, nu ar face omul nici o greseala, daca, mai intai, n-ar veni acesti trei uriasi - precum a zis cel, intre pustnici, prea inteleptul Marcu - si l-ar desparti pe el de Dumnezeu, ori prin uitare, ori prin lenevire, ori prin necunostinta. Pentru ca acestea nasc placerea si slavirea, ca sa iubim lauda omeneasca si mania. Iar pricina cea dintai a tuturor acestora si maica tuturor rautatilor, s-a spus mai inainte, ca este iubirea de sine, adica dobitoceasca iubire a trupului si impatimirea si abaterea mintii cu nebunesti cuvinte si cu spurcate vorbe. Iar mijlocitori, pentru multe rele, sunt indrazneala si rasul.
Iar patimile trupesti sunt acestea: preasatiul pantecelui, indracirea gatului, mancarea intr-ascuns, iubirea de felurite placeri, desfranarea, scarba, necuratia, sodomia, lepadarea de prunci, fapta de rusine, toate relele pofte peste fire, spurcatele patimi, furtul, furtisagul de cele sfinte, talharia, uciderea pentru ocara sau din manie, si toata trupeasca molesire si dezmierdarea voilor trupesti, care se adauga peste trebuintele trupului, descantecele, vrajile, iubirea de lume, impodobirile, schilodirile de sine, sulemenirea fetzelor, osandita desertaciune, preabuna parere de sine, iubirea trupului, viata care ingroasa mintea, facand-o pamanteasca si nelasand-o niciodata sa se ridice catre viata imbunatatita si catre Dumnezeu. Caruia I se cuvine slava in veci! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre gandul rau si iertarea vrajmasului.
Cugetare
Astfel îşi începe Valerius biografia prietenului lui, Sfîntul Pontius:
„Oare cine va putea crede, dacă nu-i va dărui lui credinţă Dumnezeu? Oare cine se va putea nevoi pustniceşte, dacă nu îi va ajuta lui Domnul? Şi cine va putea primi cununa muceniciei, dacă nu i-o va dărui însuşi Hristos?”.
Dumnezeu le poate pe toate acestea, şi
Dumnezeu le voieşte pe toate cele care sînt spre mîntuirea oamenilor,
numai dacă oamenii îl vor ruga!
Cu rugăciunea Sfînta Nonna 1-a întors pe soţul ei Grigorie, şi pe fiul ei Grigorie la Hristos (fiu care mai tîrziu avea să fie marele Sfânt Teolog).Cu rugăciunea altă maică de fiu, Monica, 1-a întors pe fiul ei, Fericitul Augustin, de la o viaţă desfrînată, la calea bunătăţii şi a sfinţeniei.Cu rugăciunea Sfîntul Vasile cel Mare 1-a întors la Sfînta Credinţă pe marele lui profesor, Evulios.Cu rugăciunea Regele Ezechia şi-a mai prelungit viaţa cu încă cincisprezece ani.Cu rugăciunea Sfîntul Simeon Stîlpnicul i-a întors pe sciţii şi perşii care porniseră să atace cu armate mari pămîntul grecesc.
Mai uşor am
putea să numărăm stelele de pe bolta cerească decît mulţimea minunilor
pe care le-au lucrat Sfinţii lui Dumnezeu cu rugăciunea.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata putere a lui Samson (Judecători 14):
- La cum Duhul Domnului a venit asupra lui, şi el a omorît leul cu mîinile goale ca şi cînd ar fi fost un ied, şi a rupt funiile cu care l-au legat ca şi cînd ar fi fost cîlţi, şi a ucis mulţime de Filisteni;
- La cum Duhul Domnului a plecat de la el atunci cînd a dezvăluit taina puterii lui unei femei păgîne [Dalila], ajungînd astfel la orbire şi la moarte.
Predică
La cum Dumnezeu îi curățește pe păcătoşii care se pocăiesc de păcatele lor
– „De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, ca zăpada le voi albi; şi
de vor fi ca purpura, ca lîna albă le voi face” (Isaia 1: 18).
O, neţărmurita milostivire a lui
Dumnezeu! Căci din mijlocul mîniei Lui cumplite împotriva unui popor
necredincios şi nerecunoscător, a unui popor păcătos, împovărat de
nedreptate, pe care îl numeşte „soi rău, fii ai pieirii” (Isaia 1: 4),
conducători ai Sodomei şi popor al Gomorei (Isaia 1: 10), din mijlocul
unei asemenea cumplite mînii deci, Domnul Dumnezeu nu părăseşte
milostivirea Sa faţă de el, ci mai mult îi cheamă la dreptate, şi se
poartă cu el precum ploaia cea blîndă care cade peste un pămînt însetat,
pămînt ce fusese ameninţat mai întîi de fulgere şi trăznete cumplite.
Aşa este Domnul Dumnezeul nostru: Multîndurat şi Îndelungmilostiv, căci
„El nu pînă în sfârşit Se va iuţi, nici în veac Se va mînia” (Psalmul
102: 9).
De-ar înceta numai păcătoşii să mai facă cele rele şi ar începe să înveţe să lucreze cele bune, şi de s-ar întoarce ei către Dumnezeu cu umilinţă şi smerită pocăinţă, atunci se vor albi ca zăpada şi albi ca lîna se vor face.
Puternic este Dumnezeu şi moartea
păcătosului nu o voieşte. Puternic doar El este să curăţească de păcat
sufletul păcătos al omului, să îl albească şi să îl înnoiască. Căci
oricît de mult şi ori de cîte ori şi-ar spăla omul straiul lui de in cu
săpun şi cu leşie, de nu îl va întinde afară, în plin soare, nu îl va
putea albi niciodată.
Tot aşa şi sufletul omului: niciodată nu îşi va putea omul curîţi sufletul lui, deşi se va nevoi, va plînge şi va lupta cu postiri, rugăciuni şi fapte bune, dacă nu îşi va aduce sufletul şi îl va pune, spălat astfel, întreg la picioarele lui Dumnezeu, spre a primi de la El harul cel bogat şi curăţitor.
Domnul ne cere şi voieşte nevoinţa noastră, întreaga noastră nevoinţa.
El voieşte să ne spălăm murdăria sufletului cu lacrimile pocăinţei şi
părerii de rău pentru păcate, şi apoi să îl îmbrăcăm cu frumuseţea
faptelor bune. Însă după ce am făcut astfel El ne cheamă şi ne zice:
„Veniţi acum, să ne judecăm” (Isaia 1: 18). Adică: Veniţi acum, şi
înfăţişaţi-vă privirii Mele, ca să văd de găsesc Chipul Meu întru voi;
veniţi de priviţi-Mă, ca şi pe o oglindă, şi vedeţi-vă în Mine propriul
vostru chip.
O Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru,
Cela Ce nu pînă întru sfîrşit Te mînii, miluieşte-ne pre noi mai înainte
de cumplita zi a Judecăţii Tale celei înfricoşate. Căci noi Ţie ne
închinăm, pre Tine Te slăvim şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!
