• Pomenirea Sfinţilor Anichit şi Fotie
Împăratul Diocleţian s-a dus odată să
cerceteze cetatea Nicomidiei, cu intenţia ascunsă şi rea de a îi lichida
pe toţi creştinii de acolo. Dar atunci
cînd a declanşat torturile lor publice, Anichit, unul dintre demnitarii
de rang înalt ai cetăţii L-a mărturisit cu tărie pe Hristos înaintea
împăratului şi a mulţimii de popor prezent în piaţă. El a mai denunţat
şi prostia închinării la obiecte de lut şi piatră, închinare nedemnă de
fiinţa raţională care este omul. Împăratul a poruncit ca lui
Anichit să îi fie tăiată limba, însă cu puterea lui Dumnezeu, el a
continuat să vorbească. Ei apoi au dat drumul unui leu, cu gîndul că
acesta se va repezi la Mucenic ca să îl sfîşie, dar leul dimpotrivă, s-a
gudurat blînd pe lîngă Anichit. În acea clipă s-a prăbuşit şi templul
lui Hercule. Fotie, o rudă a lui Anichit,
văzînd minunea aceasta şi tăria lui Anichit, a strigat către împărat:
„O, idolatrule, iată eşti acoperit de ruşine! Iată, de nimic sînt zeii
tăi!”. Împăratul atunci a poruncit decapitarea neîntîrziată a lui Anchit şi uciderea pe loc a lui Fotie. Dar călăul, în loc să îl omoare pe mucenic, s-a lovit fără să vrea pe sine, şi a murit pe loc.
După torturi prelungite, amîndoi Mucenicii, Anichit şi Fotie, au fost
aruncaţi în temniţă, unde au zăcut timp de trei ani. După scurgerea
acelui timp s-a poruncit cu privire la ei aprinderea unui foc puternic,
în care au fost aruncaţi. Mulţi creştini atunci, bărbaţi, femei şi
copii, le-au urmat mucenicilor, intrînd în acel foc. Din mijlocul flăcărilor cuptorului cîntarea de laudă a mucenicilor către Dumnezeu se auzea pînă departe.
Ei au luat cu toţii mucenicia cam pe la anul 305. Sfinţii Anichit şi
Fotie sînt invocaţi la rugăciunile de la Taina Sfîntului Maslu şi de la
slujba Sfinţirii Apei.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Alexandru, Episcopul Comanelor
Sfîntul Alexandru a fost un bărbat
simplu, cărbunar din cetatea Comanelor, de lângă Neocesareea. După ce a
murit episcopul Comanelor, Sfîntul Grigorie Taumaturgul, Episcopul
Neocesareei (pomenit la 17 noiembrie) a fost chemat să conducă sinodul
de alegere a noului episcop. La acest sinod au fost de faţă clerici şi
mireni. Dar nu s-a putut ajunge la nici o înţelegere comună cu privire
la cine să fie ales şi uns episcop. Discuţiile se purtau mai curînd
asupra aspectelor exterioare ale candidatului, evaluîndu-se vrednicia şi
comportamentul lui numai după aparenţă. Sfîntul Grigorie a arătat
membrilor sinodului că judecata trebuie să se facă nu după ceea ce se
vede în afară, ci după vrednicia cea dinlăuntru, după duhul şi puterea
inimii candidatului. Atunci mai mulţi nesăbuiţi au strigat: „În cazul
acesta ar trebui să ni-1 facem episcop pe Alexandru Cărbunarul!”. La
aceste cuvinte toţi sinodalii au izbucnit în hohote de rîs. Dar Sfîntul
Grigorie a întrebat: „Cine este Alexandru Cărbunarul?” Gîndindu-se că
cei prezenţi nu au pomenit acest nume care de altfel nici nu era înscris
în liste fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfîntul Grigorie
Taumaturgul 1-a convocat pe Alexandru Cărbunarul să vină de faţă
înaintea sinodului aceluia. Fiind cărbunar, Alexandru a fost adus murdar
aşa cum era, în zdrenţe, acoperit de funingine. La vederea lui sinodul a
izbucnit în hohote de rîs încă şi mai mari. Dar chiar şi aşa, Sfîntul
Grigorie i s-a adresat lui Alexandru aparte, punîndu-1 să făgăduiască
solemn că va grăi adevărul şi nu va ascunde nimic despre sine. Alexandru
atunci i-a dezvăluit Sfîntului Grigorie că el mai demult a fost filosof
elin, că a fost foarte bogat şi că s-a bucurat de onoruri şi cinste.
Dar că din momentul în care a citit Sfintele Scripturi şi le-a înţeles
duhul, el a lepădat toate, s-a îmbrăcat în haina desăvîrşitei smerenii,
şi a vrut să se facă nebun pentru Hristos. Auzind acestea,
Sfîntul Grigorie Taumaturgul, conducătorul acelui sfînt sinod, a
poruncit ca lui Alexandru să i se aducă baie şi să fie îmbrăcat în haine
demne şi noi. Apoi 1-a introdus în sala de dezbateri a Sfîntului Sinod,
examinîndu-1 cu de amănuntul în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Toţi
cei prezenţi au căzut în uimire văzînd răspunsurile pline de har şi
adînca pricepere şi înţelepciune întru cele sfinte ale lui Dumnezeu de
care dădea dovadă Alexandru. În acest bărbat înţelept ei cu greu îl mai recunoşteau pe cărbunarul cel liniştit şi dispreţuit de toţi.
Alexandru a fost atunci ales episcop al Comanelor cu o inimă şi cu o
gură, de către toţi cei prezenţi. El a cîştigat dragostea şi mîntuirea
turmei sale prin sfinţenia, înţelepciunea şi bunătatea lui. Sfîntul
Alexandru Cărbunarul, Episcopul Comanelor a luat moarte de mucenic în
timpul domniei lui Diocleţian.
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru umilinta sufletului.
Prin trei lucruri poate tot sufletul sa se lipseasca de Dumnezeu: sau prin caldura credintei, sau prin frica de Dumnezeu, sau prin invatatura Domnului. Varful faptelor bune este a rabda cu bucurie minciunile si clevetirile, fiindca, cel cu adevarat smerit cu gandul, nu se tulbura cand este asuprit, nici nu se razbuna pentru ca este asuprit, ci primeste clevetirea, ca si cand ar fi adevarata. Si nu se ingrijeste a se certa cu oamenii, ca l-au clevetit, ci isi cere iertaciune. Iar unii si-au pus si nume de batjocura, macar ca ei nu erau asemenea oameni. Iar cand vei voi sa faci incepatura la lucrul lui Dumnezeu, socoteste, mai intai, ca nu ai de trait vesnic in lumea aceasta, ca nadejdea numai in viata aceasta, slabeste mintea. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Sinaxar 12 August
În aceasta luna, în ziua a douasprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Fotie si Anichit.
Acesti
sfinti au trait si patimit în zilele împaratului Diocletian (304).
Sfântul Fotie era nepot al Sfântului Anichit. Si facând Diocletian în
Nicomidia cuvinte împotriva crestinilor, fiind de fata tot sfatul, si
punând la mijloc multime de unelte de chinuri, se lauda ca va chinui pe
cei ce vor chema numele lui Hristos, si ca va izgoni pe crestini din tot
locul, si hulea foarte împotriva slavei Unuia-Nascut Fiului lui
Dumnezeu. Fiind de fata si Sfântul mucenic al lui Hristos Anichit, nu
s-a spaimântat de înfricosarile tiranului, ci s-a marturisit cu
îndrazneala ca este crestin, ocarând ratacirea idolilor, si zicând ca
sunt surzi si nesimtitori, cei ce se închina lor si-i cinstesc. Pentru
aceste cuvinte a fost batut cu vine de bou, pâna când i s-a rupt carnea
si i se vedeau oasele. Dupa aceea au dat drumul asupra lui unui leu, de
care sfântul s-a spaimântat. Dar leul apropiindu-se de dânsul, se arata
mai blând de cum ar fi fost o oaie, si ca si cum i-ar fi fost mila de
sfântul, stergea ca si cu un burete cu piciorul sau cel drept, sudoarea
ce curgea pe obrazul sfântului de frica. Atunci, mucenicul multumind lui
Dumnezeu, la sfârsitul rugaciunii sale, s-a facut cutremur si de
cutremur a cazut idolul lui Iraclie si s-a facut ca praful; si a cazut
si o parte a cetatii Nicomidiei, omorând pe multi din elini. Pentru
aceasta a fost mult chinuit, dar ramânând nevatamat, nepotul sau Fotie, a
alergat la sfântul, îl îmbratisa, tata si unchi numindu-l. Iar
împaratul a poruncit ca amândoi sa fie chinuiti în toate chipurile pâna
ce vor muri. Si dupa multe chinuri, cei doi sfinti au fost bagati
într-un cuptor cu foc si acolo îsi primira sfârsitul chinurilor si
cununile biruintei, însa se spune ca, atunci când au fost scosi afara
din cuptor, erau întregi, nefiind arsi de foc nici la par.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Pamfil si Capiton.
Sfintilor mucenici Pamfil si Capiton li s-au taiat capetele cu sabia in Oliurea, lânga Constantinopole.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosilor Serghie si Stefan, care cu pace s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Palamon, care cu pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor doisprezece Mucenici cei din ostasii criteni, care de sabie s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Castor, care cu pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor treizeci si trei de Mucenici cei din Palestina, care prin foc s-au savârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Alexandru, Episcopul Comanelor
Oamenii privesc la faţă şi la haine,
Dar Dumnezeu priveşte la suflet, la inimă caută El.
Slăvitul Alexandru s-a făcut cărbunar,
Şi trupul lui era plin de funingine,
Pe care apa o spală uşor.
Pe cînd inima păcătosului cea neagră de păcate,
Doar cu foc se poate curaţi,
Cu focul credinţei şi al lacrimilor de pocăinţă.
Mai uşor se curăţeşte de funingine cărbunarul,
Decît păcătosul de păcatele lui.
Alexandru s-a îmbrăcat cu smerenia ca şi cu o haină,
Precum focul în peşteră stă ascuns.
El de batjocură era în ochii creduli ai lumii.
Lumea al lui suflet nu l-a putut vedea,
Însă Sfinţitul Grigorie cu străvedere a pătruns
Ascunsa sfinţenie a părutului cărbunar.
Sfîntul Grigorie în cărbunar pe sfînt l-a văzut.
El a văzut flacăra luminoasă în peşteră ascunsă,
Iar sub masca nebuniei înţelepciune mare a văzut.
Sub negreala funinginei el a văzut inimă curată,
Cum zdrenţele acoperă un suflet regal.
Domnul nu îngăduie întunericului să acopere lumina,
Şi la vremea cuvenită el o face să strălucească larg:
Minunate sînt ale Lui judecăţi,
Cînd tainic lucrează spre mîntuirea oamenilor.
Cugetare
Trebuie să învăţăm să îi respectăm şi să îi iubim pe oamenii umili. Căci aceştia sînt binecuvîntaţii pămîntului, şi aceştia cei mai mari în împărăţia Cerurilor vor fi.
În ei mîndrie nu se află. Cu adevărat,
mîndria este mai cu seamă boala care îi afectează pe cei bogaţi şi
puternici ai acestei lumi.
Umilii îşi împlinesc desăvîrşit îndatoririle lor în această lume; şi cu toate acestea, cînd se întîmplă să fie lăudaţi pentru valoarea muncii lor, lor li se pare că este o exagerare; cîtă vreme cei care sînt mai marii lumii caută mereu să fie lăudaţi pentru munca lor, care de cele mai multe ori este foarte departe de desăvîrşire.
Sfîntul Alexandru fusese însă nu doar un
cărbunar umil, ci mai înainte de aceasta un bărbat foarte bogat şi un
mare filosof. Dar el a ales să lepede toate onorurile care cu dreptate
îl înconjurau din toate părţile, şi s-a amestecat cu cei umili pentru
dragostea mai mare a lui Hristos. El s-a făcut cărbunar, un dispreţuit
între cei mai dispreţuiţi. În loc să suspine după onoruri, lui i-a
plăcut ca pentru Hristos să fie batjocorit de copiii care alergau după
el şi râdeau de el din pricina hainelor lui zdrenţăroase şi pline de
funingine. Dar chiar şi aşa, Alexandru nu a fost singurul pe care
exemplul vieţii lui Hristos l-a determinat să caute compania umililor şi
dispreţuiţilor. Mulţi regi şi imperatori, aflînd despre Cuvîntul
Domnului şi iubind dulceaţa Lui, şi-au dat jos de pe cap coroanele lor
împărăteşti, au lepădat cu dispreţ toată fala şi mărirea lumii lor şi
s-au îmbrăcat în simplitate, printre cei simpli şi umili. Dar oare nu a
venit însuşi Domnul Universului şi Făcătorul lumii printre cei umili,
între pescari şi păstori, şi a locuit cu ei? Sfîntul Zeno ne învaţă: „Să nu vă alegeţi vouă spre locuire locuri slăvite, şi să nu vă adunaţi cu cei mari ai lumii”.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, Care l-a ales rege pe Saul (I Regi 9):
- La cum Saul a ieşit să caute asinele pierdute;
- La cum aşa 1-a întîlnit Samuel, căruia Dumnezeu îi descoperise cu o zi mai înainte că omul pe care îl va întîlni va trebui uns rege în Israel;
- La cum purtarea de grijă a lui Dumnezeu este cea care călăuzeşte oamenii, dăruindu-le uneori cele la care ei nu se aşteaptă nicidecum.
Predică
Despre vedenia cea înfricoşată a Prorocului Isaia – „Am văzut pe Domnul stînd pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul” (Isaia 6: 1).
Iată vedenia vedeniilor! Iată slava
slavelor şi măreţia măreţiilor! Dumnezeu a arătat mare mila Sa
oamenilor, în aceea că le-a dat lor să vadă măreţia boitei înstelate,
lucrul mînilor Lui. El le-a arătat o milostivire încă şi mai mare în
aceea că a îngăduit celor mai aleşi dintre ei să vadă şi splendoarea
lumii celei nevăzute, îngereşti. El a arătat mila Lui cea mai mare unui
număr foarte restrîns de oameni sfinţi, aleşi ai Lui, cărora S-a
descoperit chiar pe Sine însuşi, ca Domn Savaot, Cel Nenăscut şi Făcător
al ambelor lumi. Dar cum să poată oameni muritori, fie ei şi sfinţi, să
îl vadă pe Nemuritorul Dumnezeu? Oare nu a grăit Dumnezeu către Moise:
„Faţa mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi
să trăiască”. (Ieşirea 33: 20)? Şi nu grăieşte şi Sfînta Evanghelie la
fel: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1: 18)?
Cu adevărat, nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, nici îl poate vedea vreodată şi să rămînă viu, în firea, natura Lui Dumnezeiască. Dar prin aplecarea Lui cea plină de infinită putere, milă şi iubire către noi, Dumnezeu Se face cunoscut şi apropiat oamenilor în anumite feluri, după judecăţile Lui.
Într-un oarecare fel şi mod El S-a înfăţişat lui Moise, lui Ilie, lui Daniil şi lui loan Teologul. El nu S-a descoperit pe Sine după Fiinţa Sa, ci într-o anumită formă, într-un anumit ipostas.
Isaia L-a văzut stînd pe un scaun înalt şi măreţ, ca pe un Judecător,
adică, înălţat mai presus de jeţurile judecătorilor acestei lumi. Isaia
Prorocul a văzut şi Serafimii care stăteau înaintea Lui şi strigau unul
către altul, zicînd „Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul Savaot, plin este
cerul şi pămîntul de mărirea Lui” (Isaia 6:3). Căci Domnul nu a îngăduit
ca să fie văzut singur, ci mai curînd ca împărat al Nevăzutei Sale
împărăţii, înconjurat de fiinţele cele mai înalte, create de puterea
Lui. Căci în jurul Lui se află cele mai dintîi cete ale ierarhiei
îngereşti, şi Voievozii cei mai dintîi ai nenumăratelor Sale netrupeşti
puteri, sfeşnicele cele mai înalte ale slavei Sale şi strălucirea Sa cea
mai presus de fire. Aceasta este minunata vedenie a lui Isaia, Fiul lui
Amos, prorocul lui Dumnezeu. O, Sfînt, Sfînt, Sfînt este Domnul Savaot
Cel întreit Sfînt!
O, Atotsfinte Doamne Cela Ce întru
Sfînta Treime eşti închinat şi slăvit, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre
noi, necuraţii şi păcătoşii! Căci Ţie se cuvine toată slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
