“O, Preasfântă, de viaţă făcătoare nedespărţită şi a toate făcătoare Treime: Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, Unule, Adevăratul Dumnezeu şi Făcătorul nostru, primeşte această de acum mulţumire a noastră; trimite-ne nouă darul şi puterea din înălţimea Sfântului Tău locaş, ca, toate poftele trupeşti călcându-le, să vieţuim întru toată buna cinstire şi curăţie până la sfârşitul vieţii noastre, pururea lăudând preasfânt numele Tău, şi cântând: Aliluia! ”
sâmbătă, 30 octombrie 2010
vineri, 29 octombrie 2010
DESPRE PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA Arh. Cleopa Ilie - "Calauza in credinta ortodoxa"
Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce voi, ortodocsii, o cinstiti atât de mult si vă închinati la ea ca la Dumnezeu?
Preotul: Noi pe Preasfânta Fecioară Maria si Născătoarea de Dumnezeu o cinstim mai mult decât pe toti sfintii si îngerii, dar totusi nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce i se dă ei se numeste preacinstire (supravenerare), si ei i se cuvine această preacinstire pentru că ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o ''prietenă'' a Lui, asemenea celorlalti sfinti. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul): ''Ceea ce esti mai cinstită decât heruvimii si mai slăvită fâră de asemănare decât serafimii''. Ea este mai presus decât sfintii si îngerii, deoarece si îngerii si oamenii i se închină. Astfel, i s-a închinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28-29), si în acelasi chip i s-a închinat ei si Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40-43). însăsi Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, prooroceste că pe ea o vor ferici toate neamurile: Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a fâcut mie mărire Cel Putemic... (Luca 1, 48-49), adică cinstirea ei este voită de Dumnezeu.
Sectarul: Nu trebuie sâ dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, pentru că nici însusi Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o. Aceasta se vede din cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul Evanghelist Matei în textul următor: Cineva I-a zis: lată, mama Ta si fratii Tăi stau afară, căutând să-ti vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei? Si, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: lată mama Mea si fratii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate si soră si mamă (Matei 12, 47-50). Deci faptul că Fecioara Maria I-a fost mamă nu are nici o importantă. In fata Lui, legăturile Sale de sânge sau de rudenie trupeascâ n-au nici un pret si nici o precădere fată de legăturile Sale spirituale cu cei ce fac voia Tatălui, oricine ar fi acestia.
Preotul: Aici este vorba de altceva si anume că, în afară de înrudirea trupeascâ, mai există si o altă înrudire cu Hristos, mult mai mare si mai importantă, înrudirea sufleteascâ, ce constă în a face voia lui Dumnezeu. Aceastâ înrudire însâ nu desfiinteazâ si nu micsoreazâ pe cea trupeascâ. Deosebirea stă numai în aceea că înrudirea sufletească si-o poate câstiga oricine, împlinmd voia Tatălui. înrudire înseamnâ nu numai o legătură de sânge, trupeascâ, ci si o legătură de dragoste si de unitate sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteste înrudit cu Dumnezeu, deoarece îi este cu totul atasat lui Dumnezeu.
Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micsorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, desi este de mai mare pret, o poate realiza totusi orice credincios ( Maica Domnului a fost si singura care a împlinit desâvârsit voia lui Dumnezeu ). Asadar, a fost un cuvânt de îndemn si de încurajare la adresa multimii, iar nu unul de dispret la adresa Maicii Sale. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta si o iubea si era supus fată de ea (Luca 2, 51) si oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător fată de ea. Astfel, vedem că la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3-10).
Apoi a avut mare grijă de Maica Sa, chiar si când era răstignit pe Cruce; purtându-i de grijă, a dat-o spre îngrijire celui mai iubit dintre toti ucenicii Săi, Sfantului Ioan Evan- ghelistul, după cum este scris: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa si pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: ''Femeie, iată fiul tău!'' Apoi a zis ucenicului: ''Iată mama ta!'' Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 26-27). Vezi că Mântuitorul, nici în vremea cea grea a suferintelor Sale de pe Cruce, nu a neglijat purtarea de grijă fată de Maica Sa, care L-a născut si L-a crescut? Si cum oare ar fi putut să dispretuiască pe Mama Sa, când însusi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată si pe mamă, după cum s-a scris: Cinsteste pe tatăl tău si pe mama ta (Deut. 5, 16)?
Sectarul: Dar de ce voi o numiti pe Maria pururea Fecioară, de vreme ce însusi Fiul său a numit-o femeie, ceea ce înseamnă că a fost căsătorită, iar nu fecioară, căci asa se adevereste din cuvântul Scripturii: Deci Iisus, văzând pe mama Sa si pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Tot asa o numeste, dispretuitor, si la nunta din Cana Galileii: A zis ei Iisus: Ce ne priveste pe mine si pe tine, femeie? (Ioan 2, 4). în acest caz, nici nu o putem socoti mai de cinste si nu îi putem aduce un cult deosebit.
Preotul: În primul citat, nicidecum nu este vorba de dispret, ci, dimpotrivă, se vede cum Mântuitorul s-a îngrijit de soarta ei, încredintând-o spre purtare de grijă Apostolului Ioan, stiind că El se va înălta la cer, pentru ca să o îngrijească la bătrânetile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevărat, o mare cinstire si respect fată de Mama Sa, căreia nici în chinurile de pe Cruce nu uită să-i poarte de grijă, datorită dragostei celei mari pe care o avea fată de ea, ca mamă.
Iar dacă o numeste ''femeie'', nicidecum nu o face în înteles de femeie căsătorită sau în semn de dispret, ci numai în înteles de gen. Căci tot asa s-au adresat si cei doi îngeri Mariei Magdalena la mormânt: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20, 12- 13). Iar cei doi bărbati, care s-au arătat la Inăltarea la cer a Domnului, au zis către apostoli: Bârbati galileieni, de ce stati privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici îngerii, nici cei doi bărbati n-au adresat dispretuitor cuvintele ''femeie'' sau ''bărbati'', ci dimpotrivă, în chip mângâietor.
Sectarul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că Maria, mama lui Iisus, a fost fecioară si pururea fecioarâ, asa cum o numiti voi, ortodocsii, pe ea?
Preotul: Că a născut fiind fecioară, Sfânta Scriptură ne arată în acest fel: Când arhanghelul Gavriil a venit în Nazaret si i-a binevestit ei că va naste pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), intrând la ea, a numit-o: plină de har si binecuvântată între femei (Luca 1, 28). Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui si cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Si îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Si iată, vei lua în pântece si vei naste Fiu, si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt se va chema si Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Sâu. Si va împărăti peste casa lui Iacov în veci si împărătia Lui nu va avea sfârsit. Si a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de bărbat? Si răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea si Sfântul Care se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 29-35).
Ai auzit, omule rătăcit, cum arhanghelul s-a închinat Fecioarei Maria numind-o pe ea plinâ de har si binecuvântatâ între femei si că ea a aflat mare har de la Dumnezeu, că n-a cunoscut bărbat, că a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt si că a zămislit si a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu? Apoi ai mai auzit că, desi era fecioară nestiind de bărbat, îngerul Domnului nu i-a zis ''binecuvântată esti tu între fecioare'', ci între femei, prin aceasta nearătând dispret fată de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea ''plină de har'', ci descoperind o veche taină: ''zdrobirea capului sarpelui prin femeie" (Fac. 3, 15) si câ ea va fi acea tainică si duhovnicească Evă care va naste pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viata în lume?
Dumnezeiestii Părinti ai Bisericii zic că Hristos S-a tiumit sământă a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a născut din sământă de bărbat, ci de la Duhul Sfânt si din Preacuratele sângiuri ale Preasfintei Fecioare Şi-a luat trup.
Asadar, câtă nebunie si râtăcire este în capul sectarilor care hulesc pe Preasfânta si Preacurata Fecioară Maria, cea neispitită de bărbat, punând-o pe ea în rândul femeilor celor măritate, pe cea plină de dar, pe cea care a aflat har de la Dumnezeu si este binecuvântatâ între femei (Luca 1, 28)!
Vor vedea acesti hulitori si stricati la minte si la întelegere sectari în ziua cea mare a Judecătii de apoi, când această Impărăteasâ si Fecioară Maria va sta de-a dreapta tronului Fiului său cu mare si negrăită slavă, după cum Psalmistul a arătat, zicând: Sezut-a tmpărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită si prea înfrumusetată... Pomeni-vor numele tău în tot neamul... (Ps. 44, 11, 20-21).
Si ce zici tu, ereticule, oare pentru că arhanghelul Gavriil a numit-o pe ea femeie, zicând: binecuvântată esti tu între femei, apoi pentru aceasta zici că Fecioara Maria era femeie căsătorită, asa cum o numiti voi cu hulă si nebunie ereticească? Oare n-a zis ea la închinarea îngerului că ''nu stiu de bărbat'' (adică este fecioară)?
Sau când Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam (Fac. 2, 21-22) si a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea ''femeie'' - oare si atunci Eva era femeie căsătontă, fiindcă o numise Adam ''femeie''? Oare nu era atunci Eva fecioară zidită din trupul cel feciorelnic al lui Adam, fără de împreunare de femeie? Asadar, dacă Eva a fost zidită de Dumnezeu fecioară, iar Insusi Dumnezeu si Adam pe această fecioară, Eva, o numesc ''femeie'' (Fac. 2, 22-23), apoi nu o numeste pe ea ''femeie'', în înteles că era femeie căsătorită, cum rău si nebuneste întelegeti voi, sectarii, cuvântul ''femeie''.
Ci atât Dumnezeu, cât si Adam, au zis Evei ''femeie'' - atunci când ea era fecioară -, ca să arate prin acest cuvânt că ea era parte femeiască, nu bărbătească, si prin cuvântul femeie a arătat genul ei feminin. Deci nicidecum nu se întelege câ Dumnezeu si Adam, pe cea luată din coasta lui Adam - si care atunci era fecioară - au numit-o femeie în înteles de femeie măritată (căsătorită), asa cum voi rătăcit si rău întelegeti cuvântul femeie în Sfânta Scriptură. Căci precum Eva era fecioară, atunci când i s-a zis ''femeie'', tot astfel Eva cea tainică si duhovnicească, Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Noul Adam, Hristos, fecioară este în vecii vecilor, cu toate că Sfânta Scriptură o numeste pe ea ''femeie'', arâtând prin aceasta genul ei feminin.
Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a născut întru feciorie din trupul său femeie fără de femeie (adică fără a se împreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiască, prin lucrarea Sfântului Duh, a născut bărbat fără de bărbat, în feciorie născând Fecioara si rămânând fecioară, precum si la început a născut Adam întru feciorie femeie fără de femeie, rămânând întru feciorie. Căci asa a binevoit Dumnezeu, ca întru Fecioara Maria să dea împrumut firii lui Adam celui vechi prin Noul Adam Cel născut din Fecioară, Care a venit în lume si S-a îmbrăcat în firea noastră din negrăita Sa milă si bunătate, pentru ca să izbăvească pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din osândă si din moarte. Căci precum întru Adam toti mor, asa întru Hristos toti vor învia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3, 16; 5, 24).
Deci ia aminte, omule rătăcit - tu si cei asemenea tie -, că Sfânta Scripturâ nu numeste pe Maica Domnului ''femeie'' (Luca 1, 43) în sensul de femeie căsătorită, cum rău si sucit întelegeti voi, ci, prin cuvântul ''femeie'', Sfânta Scriptură arată numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria si totodată arată în chip umbros si tainic că ea este femeia aceea prin care se va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15) si prin care va veni mântuirea neamului omenesc.
La cele de mai sus trebuie adăugate si următoarele:
1. Fiind Maică a Mântuitorului, Fecioara Maria a fost si este mijlocitoare a mântuirii.
2. Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pân- tecele ei, a fost cu totul curătită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost.
3. Fiindu-i prezisă de Dumnezeu cinstirea ei - ca nici o altă cinstire a vreunui om -, Sfânta Fecioară Maria trebuie socotită ca cea dintâi dintre sfinti, asa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare între prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a fost profetită de alti profeti (Mal. 3, 1; Isaia 40, 3).
Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai mare decât altor sfinti, o preacinstire, ea fiind împârăteasa si cununa tuturor sfintilor. Iar cum că si după nastere a rămas fecioară, citeste si vezi cele proorocite despre ea de Proorocul lezechiel (44, 1-3).
Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, si nici nu poate fi preavenerată ca fecioară, pentru că a mai avut si alti copii, care sunt numiti de Sfânta Scriptură ''frati si surori'' ai lui Iisus, iar Iisus este numit ''întâiul născut'' (Matei 1, 25), de unde urmează că Maria a mai avut ulterior si alti fii. Si într-adevăr Biblia ne vorbeste de niste ''frati'' ai Domnului si, de asemenea, despre ''surorile'' Lui, când redă cuvintele iudeilor, nedumeriti de persoana minunată a Domnului: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui: Iacov si Iosi si Simon si Iuda? Si surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei 13, 55-56; Marcu 6, 3). Atunci de ce să falsificăm adevărul numind-o pe Maica Domnului ''Pururea Fecioară'' si venerând-o ca atare?
Preotul: În citatul prim, expresia ''întâiul născut'' nu înseamnâ numaidecât că trebuie să presupunem si existenta altora născuti ulterior (al doilea, al treilea etc.). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde ''întâiul născut'' se numeste cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea si alti frati sau nu (les. 13, 2) si unde adeseori numeralul cardinal (1, 2, 3 etc.) este înlocuit ori întrebuintat amestecat cu cel ordinal (întâiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a intrat si în felul de vorbire al Noului Testament. În cazul de fată ''întâiul născut'' înseamnă ''unul născut'', în sens de ''unicul născut''.
Alt înteles este exclus, deoarece, dacă într-adevăr Iisus ar mai fi avut si alti frati naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lăsat-o pe Maica Sa în grija unui apostol, ci în grija vreunui frate al Său. In citatul al doilea, se spune de ''frati'' si de ''surori" ai Domnului. ''Frati" sunt chiar amintiti cu numele si sunt în număr de patru, iar ''surorile" (la plural) trebuie să fi fost cel putin două. In Sfânta Scriptură sunt amintiti de mai multe ori (vezi Matei 12, 47-50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; GaL 1, 19). Ei însă în nici un caz nu au putut fi frati naturali ai lui Iisus Hristos si fii ai Mariei, mama lui Iisus, pentru că:
1. După o veche si unanimă traditie, Maria, mama lui Iisus, a rămas după nastere fecioară, asa cum a fost prefigurată în vedenia Proorocului lezechiel (44, 1-3).
2. Mama acestor asa-zisi frati ai Domnului este o altă persoană decât Fecioara Maria, căci este numită în Sfânta Scriptură Maria sau cealaltă Marie (adică deosebită de Maria Maica Domnului, si de Maria Magdalena) sau sora mamei Lui Maria lui Cleopa, fiind amintită chiar alături de Maica Domnului si în apropierea ei.
Iată textele biblice lămuritoare: Si erau acolo multe femei, privind de departe... între care era Maria Magdalena si Maria, mama lui Iacov si a lui Iosi, si mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55-56). Iacov si Iosi sunt doi din cei patru ''frati" ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor asadar este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă apoi: După ce a trecut sâmbăta..., au venit Maria Magdalena si cealaltă Marie, ca sâ vadă mormântul (Matei 28, 1). Aici iarăsi este vorba de ''cealaltă Marie'', care nu poate fi alta decât mama ''fratilor" Domnului si despre care a fost vorba si în textul precedent. În chip asemănător scriu si ceilalti evanghelisti: Si erau si femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic si a lui losi si Salomeea (Marcu 15, 40). Iar Maria Magdalena si Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 47).
Acelasi evanghelist scrie apoi: Si după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă (Marcu 16, 1). Apoi, în alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte împreună cu ele, care ziceau câtre apostoli acestea (Luca 24, 10). Si, în sfârsit, altul: Si stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (Ioan 19, 25).
În toate textele de mai sus este vorba de aceleasi femei care au luat parte la evenimentele Patimilor si ale Învierii Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai Maria, mama lui Iacov si a lui Iosi (doi din ''fratii" Domnului - Matei 13, 55) este numită în ambele locuri Maria, mama lui Iacov apoi alteori mama lui Iosi, sau cealaltâ Marie, iar în alte locuri, sora mamei Lui, Maria lui Cleopa. Dar după adevăr este vorba de aceeasi persoană, căci totdeauna este numită ''Maria''. Deci ''fratii Domnului", având altă mamă decât pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria si frati naturali ai lui Iisus.
3. ''Fratii Domnului" nici ei însisi nu se numesc ''frati'', ci ''robi'' si ''slujitori ai lui Iisus'', anume după toată probabilitatea - căci certitudine deplină nu există - doi dintre ei, Iacov si Iuda, sunt autorii celor două epistole sobornicesti, numite ''a lui Iacov'' si respectiv ''a lui Iuda''. Or, acolo ei se numesc fiecare ''rob'' (Iacov 1, 1) si ''slujitor'' (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar nu ''frati''.
4. Dacă ar fi fost frati naturali ai Săi, Hristos i-ar fi fâcut apostoli; ori ei n-au fost dintre cei doisprezece apostoli. Desi multi presupun că acestia doi dintre ''fratii Domnului", anume Iacov si Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli dintre cei doisprezece care poartă acest nume (Apostolul Iacov, connumit la fel cu ''fratele Domnului" cel Mic, în toate listele apostolilor, iar Iuda ''fratele Domnului" ar fi fost Apostolul Iuda Tadeul), totusi, aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei însisi nu se numesc ''apostoli'', după cum nu se numesc nici ''frati ai Domnului''; iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, ''fratele Domnului", se stie numai că a fost dintre cei saptezeci de apostoli si cel dintâi episcop al Ierusalimului si că se bucura de cea mai mare autoritate, atât în fata credinciosilor, cât si în fata apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), în timp ce Apostolul Iacov al lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celălalt Iacov nu mai putem sti nimic.
5. Hristos ar fi încredintat în grija lor pe Fecioara Maria, iar nu în grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai străin acesteia decât un fiu al ei.
6. ''Fratii Domnului" nu pot fi nici măcar frati vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, deoarece:
a) Nicăieri nu se spune si nicăieri nu se poate presupune că Iosif ar mai fi fost căsătorit si înainte si că ar fi devenit văduv prin divort. Stim din Traditie doar atât, că era ''drept''.
b) Mama ''fratilor Domnului", după cum s-a văzut mai sus, trăia si era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea ce ar fi fost exclus - pentru motive lesne de înteles - dacă ea ar fi fost cândva sotia lui Iosif, acum divortată.
7. Tinând seama de faptul că peste tot în Orient, dar în special la iudei, cuvântul ''frate'' se întrebuinta si în înteles mai larg, de ''văr'' sau de alte rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate, ca de exemplu la Facere (13, 8), unde Avraam îl numeste pe Lot ''frate'', desi îi era numai nepot de frate (Fac. 11, 27), trebuie să admitem că si ''fratii Domnului" au fost - probabil - veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru că desi mama lor este numită ''soră'' a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea să fi fost soră bună a acesteia, deoarece purta acelasi nume cu Maria, si foarte rar se obisnuia în vechime ca două surori sau doi frati să poarte acelasi nume. Ci cuvântul ''soră'' trebuie să aibă aici, de asemenea, întelesul de vară, probabil vară primară. În acest caz, fiii ei, numiti ''fratii Domnului", ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.
Sectarul: Din cele arătate până aici, s-ar putea crede că Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a rămas pururea fecioară si nu a mai avut alti copii în afară de Iisus, dacă nu ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iosif n-a cunoscut-o pe ea, numai până ce a născut pe Cel întâi Născut, pe Iisus Hristos, lăsând astfel a se întelege că apoi ea ar fi putut avea si alti copii.
Preotul: Sfânta Scriptură zice într-adevăr: Si n-a cunos- cut-o pe ea până ce a născut pe Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25); dar luati aminte si întelegeti că, în Sfânta Scripturâ, expresia până când înseamnă vesnicie. Căci zice Domnul: lată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârsitul veacului (Matei 28, 20). Oare aceasta în- seanmă că se va despărti de noi după sfârsitul veacului acestuia? Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Si astfel (după obsteasca înviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?
Iar în alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul Domnului meu: sezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrâjmasii Tăi astemut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Oare aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu va sedea de-a dreapta Tatălui spre a împărăti cu El peste toate veacurile, stiind bine că împărătia Lui nu va avea sfârsit (Luca 1, 35)?
Iar dacă în alt loc al Sfintei Scripturi se zice că Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea dacă a scăzut apa, si zburând corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe pământ (Fac. 8, 7), aceasta înseamnă că s-a mai întors la corabie vreodată?
Iarăsi se arată în dumnezeiasca Scriptură că Micol, fata lui Saul (sotia lui David), nu a născut fiu până în ziua în care a murit (II Regi 6, 23). Oare înseamnă că a mai nâscut fii după ce a murit, pentru că se zice ''până când''?
Asadar deschide ochii mintii asupra acestor mărturii, alese din multe altele ale Sfmtei Scripturi, si întelege că cuvântul până când în Sfânta Scriptură înseamnă vesnicie si, după cum Mântuitorul Hristos vesnic va fi cu apostolii Săi si cu toti cei ce împlinesc poruncile Lui, după cum El vesnic va sta de-a dreapta Tatălui împărătind în împărătia Sa cea fără de sfârsit, dupâ cum corbul în veci nu s-a mai întors pe corabia lui Noe si dupâ cum în veci Micol, fiica lui Saul, nu a mai născut fii după ziua în care a murit, tot astfel Iosif cel drept si temător de Dumnezeu, vesnic (în veac) nu a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioară înainte de nastere, a fost fecioară în nastere si a rămas pururea fecioară, Preasfânta si Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, împărăteasa îngerilor si a oamenilor.
La acestea să mai adăugăm si observatia că expresia ''până când'' nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci, dimpotrivâ, este folosită tocmai să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat. De aceea unele editii ale Noului Testament folosesc si traducerea: fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul Nâscut,.., ceea ce înseamnă acelasi lucru, asa cum am arătat mai sus.
Sectarul: În Sfânta Scriptură ni se spune, în mai multe locuri, că noi crestinii nu avem decât un singur Mijlocitor al mântuirii, pe Iisus Hristos. Or voi, ortodocsii, vă adresati Maicii Domnului, zicând: ''N-avem alt ajutor afară de tine''; si ziceti: ''Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi'', ceea ce este o mare greseală, că puneti pe Maica Domnu- lui ca si pe Mântuitorul, mijlocitoare a mântuirii voastre.
Preotul: în această privintă ti-am dat lămuriri pe larg, când am vorbit despre cultul sfmtilor. Iar în ce priveste adresarea noastră către Maica Domnului în acest chip: ''Nu avem alt ajutor în afarâ de tine'', prin aceasta noi nu tăgăduim unicitatea lui Hristos ca Mijlocitor al mântuirii noastre obiective, dar nu neglijăm nici folosul oricărui alt ajutor în legătură cu mântuirea noastră subiectivă .
Întelesul acestei adresări este următorul: ''Tu ne poti da cel mai mare ajutor la mântuirea noastră subiectivă; un alt ajutor mai mare nu găsim la nici un alt sfânt". Sau: ''Nu avem pe altcineva care să ne poată ajuta atât de mult cât ne poti ajuta tu, ca Maică a Mântuitorului nostru". Iar cuvintele de rugăciune adresate ei: ''Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi'' înseamnă: ''înduplecă pe Fiul Tău să ne mântuiască'', sau ''Izbăveste-ne pe noi''. în limba greacă, limba în care au fost scrise toate cărtile Noului Testament, ca si cărtile de cult ortodox, verbul ''a mântui'' înseamnă si a izbăvi de rău, de necaz, de ispită, de strâmtorare.
Deci, ''Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste- ne pe noi'' înseamnă: ''ajută-ne cu rugăciunile tale să ne izbăvim de rele, de necaz, de lucrările diavolului, de patimi''. Asadar, prin ''mântuieste-ne pe noi'' nu întelegem ''iartă-ne păcatele'', ci ''roagă-te Fiului tău pentru mântuirea noastră''. Cu neputintă este ca preacinstirea Maicii Domnului să supere pe Fiul ei, Căruia prin aceasta nu-I scădem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotrivă, toată preacinstirea Maicii Domnului trece de partea Fiului său, Care a ales-o si a sfintit-o pe ea spre a-I fi Lui Maică.
Deci ia aminte, omule încurcat la întelegere si rătăcit de la adevăr, cele ce am a-ti spune. în cele de până aici ti-am arătat, cu mărturii din Sfânta Scriptură, cinstea, slava si darurile date de Dumnezeu Preasfintei Sale Maici si ai auzit că Dumnezeu, încă îndată după căderea lui Adam si a Evei, a prevestit că Maica Domnului va fi acea ''femeie-fecioară'' care va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15). Apoi, despre ea s-a proorocit că va fi acea fecioară care va naste pe Emanuel- Dumnezeu (Isaia 7, 14); ea va fi mijlocitoare a intrării în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (ler. 31, 21-23); ei i s-a închinat arhanghelul Gavriil si a numit-o pe ea ''plină de har'' si ''binecuvântată între femei'' (Luca 1, 28); ei i s-a închinat Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătoml, numind-o ''cea binecuvântată între femei'' si ''Maica Domnului meu'' (Luca 1, 40-43); fericit este pântecele si sânul ei, că a purtat si a alăptat pe Mântuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27-28); Mântuitorul, ca Fiu al ei, o asculta si-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a făcut-o Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugămintea ei (Ioan 2, 3-10); Mântuitorul S-a îngrijit de soarta ei, chiar si atunci când El suferea înfricosatele chinuri pe Cruce, încredintând-o spre purtare de grijă celui mai iubit dintre toti apostolii Săi (Ioan 19, 26-27); ea însăsi, prin Duhul Sfânt, a proorocit că toate neamurile o vor ferici si-i vor aduce cult pentru mărirea cu care a învrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48-49); însusi numele ei înseamnă ''Doamnă, Stăpână'' în limba ebraică.
Această Doamnă si împărăteasă-Fecioară va sta de-a dreapta tronului Fiului său în ziua Judecătii de apoi (Ps. 44, 11); ea a zămislit si a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), fiind umbrită de puterea Celui Preaînalt (Luca 1, 35) si rămânând fecioară si după nastere (lez. 44, 1-3); ea este ''mai cinstită decât heruvimii si mai slăvită fără de asemănare decât serafimii'' (Axionul). Ea n-a mai avut si alti fii în afară de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 20, 12-13; Fapte 1, 11), iar mama asa-zisilor ''frati si surori ai Domnului'' nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55-56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 s.a.); ''fratii Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu frati naturali ai Lui, căci în vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau frati (Fac. 13, 8). Mama ''fratilor Domnului", Maria lui Cleopa, se numeste soră cu Maica Domnului, tot în acest sens de rudenie apropiată (Ioan 19, 25 s.a.).
Asadar, după ce ai văzut mărturiile Sfintei Scripturi despre aceste adevăruri privitoare la Maica Domnului, dacă ai avea mintea ta curătită de întunericul ereziei si de păcate, ai putea întelege prealuminat, pentru care pricinâ noi, crestinii ortodocsi din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, aducem preacinstire Preasfintei Fecioare Maria. Rugându-ne ei, o punem pe ea mijlocitoare către Fiul său si Dumnezeul nostru, spre a ne ajuta prin mijlocirea preaputernicelor sale rugăciuni, pe care le face pururea către Dumnezeu pentru tot neamul omenesc si mai ales pentru toti cei binecredinciosi.
Dar fiindcă ochii mintii voastre, a sectarilor, de mult i-a închis satana ca să nu vadă lumina adevărului si v-ati făcut asemenea păsărilor si corbilor de noapte, care la întuneric văd, iar la lumină orbesc, asa si voi, având întunecate mintile voastre de duhurile înselăciunii, întunericul îl socotiti lumină, iar lumina întuneric. Iar că adevărul acesta este, ascultă ce-ti zic: De ce nu cinstiti voi, sectarilor, pe Maica Domnului, când însăsi dumnezeiasca Scriptură vă arată că si Arhanghelul Gavriil a cinstit-o pe ea cu închinăciune (Luca 1, 29)?
De ce n-o cinstiti voi, sectarilor, pe Maica Domnului, care este Biserica împăratului slavei, cea mai desfatată decât cerurile, căci ea pe Dumnezeu, a Cărui slavă nu o cuprinde nici cerul, nici pământul, L-a purtat în pântece? (II Paral. 2, 6). Pentru care pricină voi, sectarilor, nu cinstiti pe Maica Domnului care, după mărturia Sfintei Scripturi si a arhanghelului binevestitor, este ''plină de har'' (Luca 1, 28)?
Pentru care pricină voi, rătăcitilor cu mintea, socotiti pe Maica Domnului ca pe o femeie de rând, pe aceea care a aflat ''har de la Dumnezeu'' si care este ''binecuvântată între femei'' (Luca 1, 28-30)? Pentru care pricină voi, sectarilor, sunteti atât de împietriti si orbi la întelegere si nu cinstiti pe Maica Domnului, pe care, prin Sfântul Duh, a mărturisit-o Elisabeta că este Maica Domnului si binecuvântată între femei (Luca 1, 40-43)? Dacă voi ziceti că credeti cele scrise în Sfânta Scriptură, apoi de ce nu preacinstiti pe Maica Domnului, când Scriptura vă arată că pe ea ''o vor ferici toate neamurile", pentru mărirea pe care a facut-o Dumnezeu ei (Luca 1, 48-49)?
Pentru care pricină voi, sectarilor, si cei asemenea vouă eretici, ati ajuns la atâta întuneric de neîntelegere, că în loc de a cinsti si a venera pe Maica Dumnezeului Celui viu, voi o huliti, si în nebunia voastră o socotiti ca pe o femeie de rând? Sfântul Duh o arată pe ea în psalmi ca pe o împărăteasă a îngerilor si a toată fâptura, stând de-a dreapta scaunului Fiului ei în hainâ aurită si prea înfrumusetată (Ps. 44, 10), iar voi, sectarilor, o numiti că este o femeie oarecare de rând, ca toate femeile.
Duhul Sfânt arată în Sfânta Scriptură că Maica Domnului va fi pomenită din neam în neam si popoarele o vor lăuda pe ea în veacul veacului (Ps. 44, 20-21), iar voi, blestematilor sectari si prooroci mincinosi, pe care v-a orbit satana, nu voiti să o lăudati si să o preacinstiti pe Maica Domnului. Duhul Sfânt arată că toată slava fiicei Împăratului (a Maicii Domnului) este înlăuntru, îmbrăcată cu tesături de aur si prea înfrumusetată (Ps. 44, 15). Prin slava dinlăuntru arată că ea este cămara Duhului Sfânt, Preacurată, iar voi, sectarilor nebuni, o huliti pe Maica Domnului si o necinstiti.
Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe Emanuel-Dumnezeu (Isaia 7, 13) si voi, întunecatilor, ziceti că este o femeie oarecare ca toate femeile. Duhul Sfânt prin gura Proorocului lezechiel o arată pe Maica Domnului ca ''usă încuiată", prin care nimeni nu va trece decât Dumnezeul lui Israel, si după trecere, încuiată va rămâne (lez. 44, 1-3), adică Fecioară va fî înainte de nastere, Fecioară în nastere si după nastere pururea va rămâne fecioară, iar voi, întunecatilor la minte si la întelegere, orbiti de satana, ziceti că Maica Domnului a mai avut si alti fii în afară de Fiul lui Dumnezeu, pe Care L-a născut.
Mai bine ar fi ca voi, toti ereticii si sectarii, să vă legati câte o piatră de moarâ de grumaji si să vă aruncati în mare (Matei 18, 6-7; Marcu 9, 42; Luca 17, 1-2), decât să se smintească sufletele bunilor crestini cu minciunile si hulele voastre cele drăcesti si blestemate. Cum ar fi putut oare Iosif cel drept si temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească a se atinge de Preasfânta Fecioară după nasterea lui Hristos, mai ales după ce el a primit descoperirea de la însusi Dumnezeu, prin îngerul Său, că Cel ce S-a zămislit în pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19-21) si că Cel zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?
Oare dreptul si temătorul de Dumnezeu Iosif - căruia i se descoperise de la Dumnezeu că Fecioara Maria, logodnica sa, a zămislit de la Duhul Sfânt si a înteles că prin ea Dumnezeu va lucra la mântuirea neamului omenesc, la zdrobirea capului sarpelui (Fac. 3, 15) si că ea este Fecioara cea proorocită de Duhul Sfânt prin Sfântul Prooroc Isaia, care va naste pe Emanuel, Dumnezeul si Mântuitorul lumii (Isaia 7, 14) - mai putea el cugeta ceva din cele omenesti asupra ei? Tocmai de aceea Iosif cel drept si temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) s-a arătat atât de osârduitor si ascultător si a slujit cu atâta osteneală atât Pruncului Dumnezeu, de la nastere la fuga în Egipt si la întoarcerea de acolo (Luca 2, 1, 4-6; Matei 2, 13-23), precum si în ceilalti ani ai vietii sale, cât si Maicii Domnului, pentru că îsi dădea desăvârsit seama de chemarea ce o avea el de a sluji Preasfintei Fecioare, prin care Dumnezeu a venit în lume cu trup, să mântuiască neamul omenesc.
Deci, mute să fie gurile tuturor ereticilor si ale sectarilor care aduc hule asupra Împărătesei îngerilor si a Maicii lui Dumnezeu si asupra dreptului si temătorului de Dumnezeu Iosif, în cele ce rău si nebuneste socotesc că a mai avut si alti fii Preasfânta si Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cea ''plină de har'' (Luca 1, 28-29).
Preotul: Noi pe Preasfânta Fecioară Maria si Născătoarea de Dumnezeu o cinstim mai mult decât pe toti sfintii si îngerii, dar totusi nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce i se dă ei se numeste preacinstire (supravenerare), si ei i se cuvine această preacinstire pentru că ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o ''prietenă'' a Lui, asemenea celorlalti sfinti. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul): ''Ceea ce esti mai cinstită decât heruvimii si mai slăvită fâră de asemănare decât serafimii''. Ea este mai presus decât sfintii si îngerii, deoarece si îngerii si oamenii i se închină. Astfel, i s-a închinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28-29), si în acelasi chip i s-a închinat ei si Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40-43). însăsi Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, prooroceste că pe ea o vor ferici toate neamurile: Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a fâcut mie mărire Cel Putemic... (Luca 1, 48-49), adică cinstirea ei este voită de Dumnezeu.
Sectarul: Nu trebuie sâ dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, pentru că nici însusi Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o. Aceasta se vede din cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul Evanghelist Matei în textul următor: Cineva I-a zis: lată, mama Ta si fratii Tăi stau afară, căutând să-ti vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei? Si, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: lată mama Mea si fratii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate si soră si mamă (Matei 12, 47-50). Deci faptul că Fecioara Maria I-a fost mamă nu are nici o importantă. In fata Lui, legăturile Sale de sânge sau de rudenie trupeascâ n-au nici un pret si nici o precădere fată de legăturile Sale spirituale cu cei ce fac voia Tatălui, oricine ar fi acestia.
Preotul: Aici este vorba de altceva si anume că, în afară de înrudirea trupeascâ, mai există si o altă înrudire cu Hristos, mult mai mare si mai importantă, înrudirea sufleteascâ, ce constă în a face voia lui Dumnezeu. Aceastâ înrudire însâ nu desfiinteazâ si nu micsoreazâ pe cea trupeascâ. Deosebirea stă numai în aceea că înrudirea sufletească si-o poate câstiga oricine, împlinmd voia Tatălui. înrudire înseamnâ nu numai o legătură de sânge, trupeascâ, ci si o legătură de dragoste si de unitate sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteste înrudit cu Dumnezeu, deoarece îi este cu totul atasat lui Dumnezeu.
Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micsorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, desi este de mai mare pret, o poate realiza totusi orice credincios ( Maica Domnului a fost si singura care a împlinit desâvârsit voia lui Dumnezeu ). Asadar, a fost un cuvânt de îndemn si de încurajare la adresa multimii, iar nu unul de dispret la adresa Maicii Sale. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta si o iubea si era supus fată de ea (Luca 2, 51) si oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător fată de ea. Astfel, vedem că la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3-10).
Apoi a avut mare grijă de Maica Sa, chiar si când era răstignit pe Cruce; purtându-i de grijă, a dat-o spre îngrijire celui mai iubit dintre toti ucenicii Săi, Sfantului Ioan Evan- ghelistul, după cum este scris: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa si pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: ''Femeie, iată fiul tău!'' Apoi a zis ucenicului: ''Iată mama ta!'' Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 26-27). Vezi că Mântuitorul, nici în vremea cea grea a suferintelor Sale de pe Cruce, nu a neglijat purtarea de grijă fată de Maica Sa, care L-a născut si L-a crescut? Si cum oare ar fi putut să dispretuiască pe Mama Sa, când însusi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată si pe mamă, după cum s-a scris: Cinsteste pe tatăl tău si pe mama ta (Deut. 5, 16)?
Sectarul: Dar de ce voi o numiti pe Maria pururea Fecioară, de vreme ce însusi Fiul său a numit-o femeie, ceea ce înseamnă că a fost căsătorită, iar nu fecioară, căci asa se adevereste din cuvântul Scripturii: Deci Iisus, văzând pe mama Sa si pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Tot asa o numeste, dispretuitor, si la nunta din Cana Galileii: A zis ei Iisus: Ce ne priveste pe mine si pe tine, femeie? (Ioan 2, 4). în acest caz, nici nu o putem socoti mai de cinste si nu îi putem aduce un cult deosebit.
Preotul: În primul citat, nicidecum nu este vorba de dispret, ci, dimpotrivă, se vede cum Mântuitorul s-a îngrijit de soarta ei, încredintând-o spre purtare de grijă Apostolului Ioan, stiind că El se va înălta la cer, pentru ca să o îngrijească la bătrânetile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevărat, o mare cinstire si respect fată de Mama Sa, căreia nici în chinurile de pe Cruce nu uită să-i poarte de grijă, datorită dragostei celei mari pe care o avea fată de ea, ca mamă.
Iar dacă o numeste ''femeie'', nicidecum nu o face în înteles de femeie căsătorită sau în semn de dispret, ci numai în înteles de gen. Căci tot asa s-au adresat si cei doi îngeri Mariei Magdalena la mormânt: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20, 12- 13). Iar cei doi bărbati, care s-au arătat la Inăltarea la cer a Domnului, au zis către apostoli: Bârbati galileieni, de ce stati privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici îngerii, nici cei doi bărbati n-au adresat dispretuitor cuvintele ''femeie'' sau ''bărbati'', ci dimpotrivă, în chip mângâietor.
Sectarul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că Maria, mama lui Iisus, a fost fecioară si pururea fecioarâ, asa cum o numiti voi, ortodocsii, pe ea?
Preotul: Că a născut fiind fecioară, Sfânta Scriptură ne arată în acest fel: Când arhanghelul Gavriil a venit în Nazaret si i-a binevestit ei că va naste pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), intrând la ea, a numit-o: plină de har si binecuvântată între femei (Luca 1, 28). Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui si cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Si îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Si iată, vei lua în pântece si vei naste Fiu, si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt se va chema si Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Sâu. Si va împărăti peste casa lui Iacov în veci si împărătia Lui nu va avea sfârsit. Si a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de bărbat? Si răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea si Sfântul Care se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 29-35).
Ai auzit, omule rătăcit, cum arhanghelul s-a închinat Fecioarei Maria numind-o pe ea plinâ de har si binecuvântatâ între femei si că ea a aflat mare har de la Dumnezeu, că n-a cunoscut bărbat, că a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt si că a zămislit si a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu? Apoi ai mai auzit că, desi era fecioară nestiind de bărbat, îngerul Domnului nu i-a zis ''binecuvântată esti tu între fecioare'', ci între femei, prin aceasta nearătând dispret fată de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea ''plină de har'', ci descoperind o veche taină: ''zdrobirea capului sarpelui prin femeie" (Fac. 3, 15) si câ ea va fi acea tainică si duhovnicească Evă care va naste pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viata în lume?
Dumnezeiestii Părinti ai Bisericii zic că Hristos S-a tiumit sământă a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a născut din sământă de bărbat, ci de la Duhul Sfânt si din Preacuratele sângiuri ale Preasfintei Fecioare Şi-a luat trup.
Asadar, câtă nebunie si râtăcire este în capul sectarilor care hulesc pe Preasfânta si Preacurata Fecioară Maria, cea neispitită de bărbat, punând-o pe ea în rândul femeilor celor măritate, pe cea plină de dar, pe cea care a aflat har de la Dumnezeu si este binecuvântatâ între femei (Luca 1, 28)!
Vor vedea acesti hulitori si stricati la minte si la întelegere sectari în ziua cea mare a Judecătii de apoi, când această Impărăteasâ si Fecioară Maria va sta de-a dreapta tronului Fiului său cu mare si negrăită slavă, după cum Psalmistul a arătat, zicând: Sezut-a tmpărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită si prea înfrumusetată... Pomeni-vor numele tău în tot neamul... (Ps. 44, 11, 20-21).
Si ce zici tu, ereticule, oare pentru că arhanghelul Gavriil a numit-o pe ea femeie, zicând: binecuvântată esti tu între femei, apoi pentru aceasta zici că Fecioara Maria era femeie căsătorită, asa cum o numiti voi cu hulă si nebunie ereticească? Oare n-a zis ea la închinarea îngerului că ''nu stiu de bărbat'' (adică este fecioară)?
Sau când Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam (Fac. 2, 21-22) si a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea ''femeie'' - oare si atunci Eva era femeie căsătontă, fiindcă o numise Adam ''femeie''? Oare nu era atunci Eva fecioară zidită din trupul cel feciorelnic al lui Adam, fără de împreunare de femeie? Asadar, dacă Eva a fost zidită de Dumnezeu fecioară, iar Insusi Dumnezeu si Adam pe această fecioară, Eva, o numesc ''femeie'' (Fac. 2, 22-23), apoi nu o numeste pe ea ''femeie'', în înteles că era femeie căsătorită, cum rău si nebuneste întelegeti voi, sectarii, cuvântul ''femeie''.
Ci atât Dumnezeu, cât si Adam, au zis Evei ''femeie'' - atunci când ea era fecioară -, ca să arate prin acest cuvânt că ea era parte femeiască, nu bărbătească, si prin cuvântul femeie a arătat genul ei feminin. Deci nicidecum nu se întelege câ Dumnezeu si Adam, pe cea luată din coasta lui Adam - si care atunci era fecioară - au numit-o femeie în înteles de femeie măritată (căsătorită), asa cum voi rătăcit si rău întelegeti cuvântul femeie în Sfânta Scriptură. Căci precum Eva era fecioară, atunci când i s-a zis ''femeie'', tot astfel Eva cea tainică si duhovnicească, Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Noul Adam, Hristos, fecioară este în vecii vecilor, cu toate că Sfânta Scriptură o numeste pe ea ''femeie'', arâtând prin aceasta genul ei feminin.
Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a născut întru feciorie din trupul său femeie fără de femeie (adică fără a se împreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiască, prin lucrarea Sfântului Duh, a născut bărbat fără de bărbat, în feciorie născând Fecioara si rămânând fecioară, precum si la început a născut Adam întru feciorie femeie fără de femeie, rămânând întru feciorie. Căci asa a binevoit Dumnezeu, ca întru Fecioara Maria să dea împrumut firii lui Adam celui vechi prin Noul Adam Cel născut din Fecioară, Care a venit în lume si S-a îmbrăcat în firea noastră din negrăita Sa milă si bunătate, pentru ca să izbăvească pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din osândă si din moarte. Căci precum întru Adam toti mor, asa întru Hristos toti vor învia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3, 16; 5, 24).
Deci ia aminte, omule rătăcit - tu si cei asemenea tie -, că Sfânta Scripturâ nu numeste pe Maica Domnului ''femeie'' (Luca 1, 43) în sensul de femeie căsătorită, cum rău si sucit întelegeti voi, ci, prin cuvântul ''femeie'', Sfânta Scriptură arată numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria si totodată arată în chip umbros si tainic că ea este femeia aceea prin care se va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15) si prin care va veni mântuirea neamului omenesc.
La cele de mai sus trebuie adăugate si următoarele:
1. Fiind Maică a Mântuitorului, Fecioara Maria a fost si este mijlocitoare a mântuirii.
2. Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pân- tecele ei, a fost cu totul curătită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost.
3. Fiindu-i prezisă de Dumnezeu cinstirea ei - ca nici o altă cinstire a vreunui om -, Sfânta Fecioară Maria trebuie socotită ca cea dintâi dintre sfinti, asa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare între prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a fost profetită de alti profeti (Mal. 3, 1; Isaia 40, 3).
Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai mare decât altor sfinti, o preacinstire, ea fiind împârăteasa si cununa tuturor sfintilor. Iar cum că si după nastere a rămas fecioară, citeste si vezi cele proorocite despre ea de Proorocul lezechiel (44, 1-3).
Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, si nici nu poate fi preavenerată ca fecioară, pentru că a mai avut si alti copii, care sunt numiti de Sfânta Scriptură ''frati si surori'' ai lui Iisus, iar Iisus este numit ''întâiul născut'' (Matei 1, 25), de unde urmează că Maria a mai avut ulterior si alti fii. Si într-adevăr Biblia ne vorbeste de niste ''frati'' ai Domnului si, de asemenea, despre ''surorile'' Lui, când redă cuvintele iudeilor, nedumeriti de persoana minunată a Domnului: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui: Iacov si Iosi si Simon si Iuda? Si surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei 13, 55-56; Marcu 6, 3). Atunci de ce să falsificăm adevărul numind-o pe Maica Domnului ''Pururea Fecioară'' si venerând-o ca atare?
Preotul: În citatul prim, expresia ''întâiul născut'' nu înseamnâ numaidecât că trebuie să presupunem si existenta altora născuti ulterior (al doilea, al treilea etc.). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde ''întâiul născut'' se numeste cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea si alti frati sau nu (les. 13, 2) si unde adeseori numeralul cardinal (1, 2, 3 etc.) este înlocuit ori întrebuintat amestecat cu cel ordinal (întâiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a intrat si în felul de vorbire al Noului Testament. În cazul de fată ''întâiul născut'' înseamnă ''unul născut'', în sens de ''unicul născut''.
Alt înteles este exclus, deoarece, dacă într-adevăr Iisus ar mai fi avut si alti frati naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lăsat-o pe Maica Sa în grija unui apostol, ci în grija vreunui frate al Său. In citatul al doilea, se spune de ''frati'' si de ''surori" ai Domnului. ''Frati" sunt chiar amintiti cu numele si sunt în număr de patru, iar ''surorile" (la plural) trebuie să fi fost cel putin două. In Sfânta Scriptură sunt amintiti de mai multe ori (vezi Matei 12, 47-50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; GaL 1, 19). Ei însă în nici un caz nu au putut fi frati naturali ai lui Iisus Hristos si fii ai Mariei, mama lui Iisus, pentru că:
1. După o veche si unanimă traditie, Maria, mama lui Iisus, a rămas după nastere fecioară, asa cum a fost prefigurată în vedenia Proorocului lezechiel (44, 1-3).
2. Mama acestor asa-zisi frati ai Domnului este o altă persoană decât Fecioara Maria, căci este numită în Sfânta Scriptură Maria sau cealaltă Marie (adică deosebită de Maria Maica Domnului, si de Maria Magdalena) sau sora mamei Lui Maria lui Cleopa, fiind amintită chiar alături de Maica Domnului si în apropierea ei.
Iată textele biblice lămuritoare: Si erau acolo multe femei, privind de departe... între care era Maria Magdalena si Maria, mama lui Iacov si a lui Iosi, si mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55-56). Iacov si Iosi sunt doi din cei patru ''frati" ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor asadar este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă apoi: După ce a trecut sâmbăta..., au venit Maria Magdalena si cealaltă Marie, ca sâ vadă mormântul (Matei 28, 1). Aici iarăsi este vorba de ''cealaltă Marie'', care nu poate fi alta decât mama ''fratilor" Domnului si despre care a fost vorba si în textul precedent. În chip asemănător scriu si ceilalti evanghelisti: Si erau si femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic si a lui losi si Salomeea (Marcu 15, 40). Iar Maria Magdalena si Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 47).
Acelasi evanghelist scrie apoi: Si după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă (Marcu 16, 1). Apoi, în alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte împreună cu ele, care ziceau câtre apostoli acestea (Luca 24, 10). Si, în sfârsit, altul: Si stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (Ioan 19, 25).
În toate textele de mai sus este vorba de aceleasi femei care au luat parte la evenimentele Patimilor si ale Învierii Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai Maria, mama lui Iacov si a lui Iosi (doi din ''fratii" Domnului - Matei 13, 55) este numită în ambele locuri Maria, mama lui Iacov apoi alteori mama lui Iosi, sau cealaltâ Marie, iar în alte locuri, sora mamei Lui, Maria lui Cleopa. Dar după adevăr este vorba de aceeasi persoană, căci totdeauna este numită ''Maria''. Deci ''fratii Domnului", având altă mamă decât pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria si frati naturali ai lui Iisus.
3. ''Fratii Domnului" nici ei însisi nu se numesc ''frati'', ci ''robi'' si ''slujitori ai lui Iisus'', anume după toată probabilitatea - căci certitudine deplină nu există - doi dintre ei, Iacov si Iuda, sunt autorii celor două epistole sobornicesti, numite ''a lui Iacov'' si respectiv ''a lui Iuda''. Or, acolo ei se numesc fiecare ''rob'' (Iacov 1, 1) si ''slujitor'' (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar nu ''frati''.
4. Dacă ar fi fost frati naturali ai Săi, Hristos i-ar fi fâcut apostoli; ori ei n-au fost dintre cei doisprezece apostoli. Desi multi presupun că acestia doi dintre ''fratii Domnului", anume Iacov si Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli dintre cei doisprezece care poartă acest nume (Apostolul Iacov, connumit la fel cu ''fratele Domnului" cel Mic, în toate listele apostolilor, iar Iuda ''fratele Domnului" ar fi fost Apostolul Iuda Tadeul), totusi, aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei însisi nu se numesc ''apostoli'', după cum nu se numesc nici ''frati ai Domnului''; iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, ''fratele Domnului", se stie numai că a fost dintre cei saptezeci de apostoli si cel dintâi episcop al Ierusalimului si că se bucura de cea mai mare autoritate, atât în fata credinciosilor, cât si în fata apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), în timp ce Apostolul Iacov al lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celălalt Iacov nu mai putem sti nimic.
5. Hristos ar fi încredintat în grija lor pe Fecioara Maria, iar nu în grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai străin acesteia decât un fiu al ei.
6. ''Fratii Domnului" nu pot fi nici măcar frati vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, deoarece:
a) Nicăieri nu se spune si nicăieri nu se poate presupune că Iosif ar mai fi fost căsătorit si înainte si că ar fi devenit văduv prin divort. Stim din Traditie doar atât, că era ''drept''.
b) Mama ''fratilor Domnului", după cum s-a văzut mai sus, trăia si era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea ce ar fi fost exclus - pentru motive lesne de înteles - dacă ea ar fi fost cândva sotia lui Iosif, acum divortată.
7. Tinând seama de faptul că peste tot în Orient, dar în special la iudei, cuvântul ''frate'' se întrebuinta si în înteles mai larg, de ''văr'' sau de alte rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate, ca de exemplu la Facere (13, 8), unde Avraam îl numeste pe Lot ''frate'', desi îi era numai nepot de frate (Fac. 11, 27), trebuie să admitem că si ''fratii Domnului" au fost - probabil - veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru că desi mama lor este numită ''soră'' a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea să fi fost soră bună a acesteia, deoarece purta acelasi nume cu Maria, si foarte rar se obisnuia în vechime ca două surori sau doi frati să poarte acelasi nume. Ci cuvântul ''soră'' trebuie să aibă aici, de asemenea, întelesul de vară, probabil vară primară. În acest caz, fiii ei, numiti ''fratii Domnului", ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.
Sectarul: Din cele arătate până aici, s-ar putea crede că Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a rămas pururea fecioară si nu a mai avut alti copii în afară de Iisus, dacă nu ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iosif n-a cunoscut-o pe ea, numai până ce a născut pe Cel întâi Născut, pe Iisus Hristos, lăsând astfel a se întelege că apoi ea ar fi putut avea si alti copii.
Preotul: Sfânta Scriptură zice într-adevăr: Si n-a cunos- cut-o pe ea până ce a născut pe Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25); dar luati aminte si întelegeti că, în Sfânta Scripturâ, expresia până când înseamnă vesnicie. Căci zice Domnul: lată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârsitul veacului (Matei 28, 20). Oare aceasta în- seanmă că se va despărti de noi după sfârsitul veacului acestuia? Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Si astfel (după obsteasca înviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?
Iar în alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul Domnului meu: sezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrâjmasii Tăi astemut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Oare aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu va sedea de-a dreapta Tatălui spre a împărăti cu El peste toate veacurile, stiind bine că împărătia Lui nu va avea sfârsit (Luca 1, 35)?
Iar dacă în alt loc al Sfintei Scripturi se zice că Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea dacă a scăzut apa, si zburând corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe pământ (Fac. 8, 7), aceasta înseamnă că s-a mai întors la corabie vreodată?
Iarăsi se arată în dumnezeiasca Scriptură că Micol, fata lui Saul (sotia lui David), nu a născut fiu până în ziua în care a murit (II Regi 6, 23). Oare înseamnă că a mai nâscut fii după ce a murit, pentru că se zice ''până când''?
Asadar deschide ochii mintii asupra acestor mărturii, alese din multe altele ale Sfmtei Scripturi, si întelege că cuvântul până când în Sfânta Scriptură înseamnă vesnicie si, după cum Mântuitorul Hristos vesnic va fi cu apostolii Săi si cu toti cei ce împlinesc poruncile Lui, după cum El vesnic va sta de-a dreapta Tatălui împărătind în împărătia Sa cea fără de sfârsit, dupâ cum corbul în veci nu s-a mai întors pe corabia lui Noe si dupâ cum în veci Micol, fiica lui Saul, nu a mai născut fii după ziua în care a murit, tot astfel Iosif cel drept si temător de Dumnezeu, vesnic (în veac) nu a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioară înainte de nastere, a fost fecioară în nastere si a rămas pururea fecioară, Preasfânta si Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, împărăteasa îngerilor si a oamenilor.
La acestea să mai adăugăm si observatia că expresia ''până când'' nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci, dimpotrivâ, este folosită tocmai să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat. De aceea unele editii ale Noului Testament folosesc si traducerea: fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul Nâscut,.., ceea ce înseamnă acelasi lucru, asa cum am arătat mai sus.
Sectarul: În Sfânta Scriptură ni se spune, în mai multe locuri, că noi crestinii nu avem decât un singur Mijlocitor al mântuirii, pe Iisus Hristos. Or voi, ortodocsii, vă adresati Maicii Domnului, zicând: ''N-avem alt ajutor afară de tine''; si ziceti: ''Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi'', ceea ce este o mare greseală, că puneti pe Maica Domnu- lui ca si pe Mântuitorul, mijlocitoare a mântuirii voastre.
Preotul: în această privintă ti-am dat lămuriri pe larg, când am vorbit despre cultul sfmtilor. Iar în ce priveste adresarea noastră către Maica Domnului în acest chip: ''Nu avem alt ajutor în afarâ de tine'', prin aceasta noi nu tăgăduim unicitatea lui Hristos ca Mijlocitor al mântuirii noastre obiective, dar nu neglijăm nici folosul oricărui alt ajutor în legătură cu mântuirea noastră subiectivă .
Întelesul acestei adresări este următorul: ''Tu ne poti da cel mai mare ajutor la mântuirea noastră subiectivă; un alt ajutor mai mare nu găsim la nici un alt sfânt". Sau: ''Nu avem pe altcineva care să ne poată ajuta atât de mult cât ne poti ajuta tu, ca Maică a Mântuitorului nostru". Iar cuvintele de rugăciune adresate ei: ''Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi'' înseamnă: ''înduplecă pe Fiul Tău să ne mântuiască'', sau ''Izbăveste-ne pe noi''. în limba greacă, limba în care au fost scrise toate cărtile Noului Testament, ca si cărtile de cult ortodox, verbul ''a mântui'' înseamnă si a izbăvi de rău, de necaz, de ispită, de strâmtorare.
Deci, ''Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste- ne pe noi'' înseamnă: ''ajută-ne cu rugăciunile tale să ne izbăvim de rele, de necaz, de lucrările diavolului, de patimi''. Asadar, prin ''mântuieste-ne pe noi'' nu întelegem ''iartă-ne păcatele'', ci ''roagă-te Fiului tău pentru mântuirea noastră''. Cu neputintă este ca preacinstirea Maicii Domnului să supere pe Fiul ei, Căruia prin aceasta nu-I scădem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotrivă, toată preacinstirea Maicii Domnului trece de partea Fiului său, Care a ales-o si a sfintit-o pe ea spre a-I fi Lui Maică.
Deci ia aminte, omule încurcat la întelegere si rătăcit de la adevăr, cele ce am a-ti spune. în cele de până aici ti-am arătat, cu mărturii din Sfânta Scriptură, cinstea, slava si darurile date de Dumnezeu Preasfintei Sale Maici si ai auzit că Dumnezeu, încă îndată după căderea lui Adam si a Evei, a prevestit că Maica Domnului va fi acea ''femeie-fecioară'' care va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15). Apoi, despre ea s-a proorocit că va fi acea fecioară care va naste pe Emanuel- Dumnezeu (Isaia 7, 14); ea va fi mijlocitoare a intrării în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (ler. 31, 21-23); ei i s-a închinat arhanghelul Gavriil si a numit-o pe ea ''plină de har'' si ''binecuvântată între femei'' (Luca 1, 28); ei i s-a închinat Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătoml, numind-o ''cea binecuvântată între femei'' si ''Maica Domnului meu'' (Luca 1, 40-43); fericit este pântecele si sânul ei, că a purtat si a alăptat pe Mântuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27-28); Mântuitorul, ca Fiu al ei, o asculta si-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a făcut-o Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugămintea ei (Ioan 2, 3-10); Mântuitorul S-a îngrijit de soarta ei, chiar si atunci când El suferea înfricosatele chinuri pe Cruce, încredintând-o spre purtare de grijă celui mai iubit dintre toti apostolii Săi (Ioan 19, 26-27); ea însăsi, prin Duhul Sfânt, a proorocit că toate neamurile o vor ferici si-i vor aduce cult pentru mărirea cu care a învrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48-49); însusi numele ei înseamnă ''Doamnă, Stăpână'' în limba ebraică.
Această Doamnă si împărăteasă-Fecioară va sta de-a dreapta tronului Fiului său în ziua Judecătii de apoi (Ps. 44, 11); ea a zămislit si a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), fiind umbrită de puterea Celui Preaînalt (Luca 1, 35) si rămânând fecioară si după nastere (lez. 44, 1-3); ea este ''mai cinstită decât heruvimii si mai slăvită fără de asemănare decât serafimii'' (Axionul). Ea n-a mai avut si alti fii în afară de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 20, 12-13; Fapte 1, 11), iar mama asa-zisilor ''frati si surori ai Domnului'' nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55-56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 s.a.); ''fratii Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu frati naturali ai Lui, căci în vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau frati (Fac. 13, 8). Mama ''fratilor Domnului", Maria lui Cleopa, se numeste soră cu Maica Domnului, tot în acest sens de rudenie apropiată (Ioan 19, 25 s.a.).
Asadar, după ce ai văzut mărturiile Sfintei Scripturi despre aceste adevăruri privitoare la Maica Domnului, dacă ai avea mintea ta curătită de întunericul ereziei si de păcate, ai putea întelege prealuminat, pentru care pricinâ noi, crestinii ortodocsi din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, aducem preacinstire Preasfintei Fecioare Maria. Rugându-ne ei, o punem pe ea mijlocitoare către Fiul său si Dumnezeul nostru, spre a ne ajuta prin mijlocirea preaputernicelor sale rugăciuni, pe care le face pururea către Dumnezeu pentru tot neamul omenesc si mai ales pentru toti cei binecredinciosi.
Dar fiindcă ochii mintii voastre, a sectarilor, de mult i-a închis satana ca să nu vadă lumina adevărului si v-ati făcut asemenea păsărilor si corbilor de noapte, care la întuneric văd, iar la lumină orbesc, asa si voi, având întunecate mintile voastre de duhurile înselăciunii, întunericul îl socotiti lumină, iar lumina întuneric. Iar că adevărul acesta este, ascultă ce-ti zic: De ce nu cinstiti voi, sectarilor, pe Maica Domnului, când însăsi dumnezeiasca Scriptură vă arată că si Arhanghelul Gavriil a cinstit-o pe ea cu închinăciune (Luca 1, 29)?
De ce n-o cinstiti voi, sectarilor, pe Maica Domnului, care este Biserica împăratului slavei, cea mai desfatată decât cerurile, căci ea pe Dumnezeu, a Cărui slavă nu o cuprinde nici cerul, nici pământul, L-a purtat în pântece? (II Paral. 2, 6). Pentru care pricină voi, sectarilor, nu cinstiti pe Maica Domnului care, după mărturia Sfintei Scripturi si a arhanghelului binevestitor, este ''plină de har'' (Luca 1, 28)?
Pentru care pricină voi, rătăcitilor cu mintea, socotiti pe Maica Domnului ca pe o femeie de rând, pe aceea care a aflat ''har de la Dumnezeu'' si care este ''binecuvântată între femei'' (Luca 1, 28-30)? Pentru care pricină voi, sectarilor, sunteti atât de împietriti si orbi la întelegere si nu cinstiti pe Maica Domnului, pe care, prin Sfântul Duh, a mărturisit-o Elisabeta că este Maica Domnului si binecuvântată între femei (Luca 1, 40-43)? Dacă voi ziceti că credeti cele scrise în Sfânta Scriptură, apoi de ce nu preacinstiti pe Maica Domnului, când Scriptura vă arată că pe ea ''o vor ferici toate neamurile", pentru mărirea pe care a facut-o Dumnezeu ei (Luca 1, 48-49)?
Pentru care pricină voi, sectarilor, si cei asemenea vouă eretici, ati ajuns la atâta întuneric de neîntelegere, că în loc de a cinsti si a venera pe Maica Dumnezeului Celui viu, voi o huliti, si în nebunia voastră o socotiti ca pe o femeie de rând? Sfântul Duh o arată pe ea în psalmi ca pe o împărăteasă a îngerilor si a toată fâptura, stând de-a dreapta scaunului Fiului ei în hainâ aurită si prea înfrumusetată (Ps. 44, 10), iar voi, sectarilor, o numiti că este o femeie oarecare de rând, ca toate femeile.
Duhul Sfânt arată în Sfânta Scriptură că Maica Domnului va fi pomenită din neam în neam si popoarele o vor lăuda pe ea în veacul veacului (Ps. 44, 20-21), iar voi, blestematilor sectari si prooroci mincinosi, pe care v-a orbit satana, nu voiti să o lăudati si să o preacinstiti pe Maica Domnului. Duhul Sfânt arată că toată slava fiicei Împăratului (a Maicii Domnului) este înlăuntru, îmbrăcată cu tesături de aur si prea înfrumusetată (Ps. 44, 15). Prin slava dinlăuntru arată că ea este cămara Duhului Sfânt, Preacurată, iar voi, sectarilor nebuni, o huliti pe Maica Domnului si o necinstiti.
Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe Emanuel-Dumnezeu (Isaia 7, 13) si voi, întunecatilor, ziceti că este o femeie oarecare ca toate femeile. Duhul Sfânt prin gura Proorocului lezechiel o arată pe Maica Domnului ca ''usă încuiată", prin care nimeni nu va trece decât Dumnezeul lui Israel, si după trecere, încuiată va rămâne (lez. 44, 1-3), adică Fecioară va fî înainte de nastere, Fecioară în nastere si după nastere pururea va rămâne fecioară, iar voi, întunecatilor la minte si la întelegere, orbiti de satana, ziceti că Maica Domnului a mai avut si alti fii în afară de Fiul lui Dumnezeu, pe Care L-a născut.
Mai bine ar fi ca voi, toti ereticii si sectarii, să vă legati câte o piatră de moarâ de grumaji si să vă aruncati în mare (Matei 18, 6-7; Marcu 9, 42; Luca 17, 1-2), decât să se smintească sufletele bunilor crestini cu minciunile si hulele voastre cele drăcesti si blestemate. Cum ar fi putut oare Iosif cel drept si temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească a se atinge de Preasfânta Fecioară după nasterea lui Hristos, mai ales după ce el a primit descoperirea de la însusi Dumnezeu, prin îngerul Său, că Cel ce S-a zămislit în pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19-21) si că Cel zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?
Oare dreptul si temătorul de Dumnezeu Iosif - căruia i se descoperise de la Dumnezeu că Fecioara Maria, logodnica sa, a zămislit de la Duhul Sfânt si a înteles că prin ea Dumnezeu va lucra la mântuirea neamului omenesc, la zdrobirea capului sarpelui (Fac. 3, 15) si că ea este Fecioara cea proorocită de Duhul Sfânt prin Sfântul Prooroc Isaia, care va naste pe Emanuel, Dumnezeul si Mântuitorul lumii (Isaia 7, 14) - mai putea el cugeta ceva din cele omenesti asupra ei? Tocmai de aceea Iosif cel drept si temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) s-a arătat atât de osârduitor si ascultător si a slujit cu atâta osteneală atât Pruncului Dumnezeu, de la nastere la fuga în Egipt si la întoarcerea de acolo (Luca 2, 1, 4-6; Matei 2, 13-23), precum si în ceilalti ani ai vietii sale, cât si Maicii Domnului, pentru că îsi dădea desăvârsit seama de chemarea ce o avea el de a sluji Preasfintei Fecioare, prin care Dumnezeu a venit în lume cu trup, să mântuiască neamul omenesc.
Deci, mute să fie gurile tuturor ereticilor si ale sectarilor care aduc hule asupra Împărătesei îngerilor si a Maicii lui Dumnezeu si asupra dreptului si temătorului de Dumnezeu Iosif, în cele ce rău si nebuneste socotesc că a mai avut si alti fii Preasfânta si Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cea ''plină de har'' (Luca 1, 28-29).
DESPRE CULTUL SFINTELOR ICOANE
Sfânta Scriptură opreste închinarea la chipuri cioplite si la alte asemănări văzute (les. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreste numai închinarea întemeiată pe socotinta că însăsi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică opreste închinarea la idoli. Nu opreste însă cinstirea unor semne si înfătisări ale lui Dumnezeu si ale sfintilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul închipuit prin ele. Am văzut la capitolul despre cinstirea sfintelor moaste cinstirea ce se dădea unor brâie si stergare de pe trupul Apostolului Pavel. In Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptati, asezati deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii brodati în catapeteasma din lăcasul sfânt (les. 25, 18-22; 26, 31 etc.). Inaintea lor se tămâia si se faceau închinăciuni (losua 7, 6; les. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot asa ne folosim si de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Si precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfintească prin cuvinte curate, asa vrea ca si vederea noastră să se sfintească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simtiri superioare, să pătrundă în suflet gânduri curate.
Sectarul: Nu trebuie să ne închinăm icoanelor, pentru că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de pretios ar fi materialul din care sunt fâcute si oricât de artistic ar fi executate. Apostolul Domnului grăieste lămurit: Dacâ suntem neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de mestesugul si de iscusinta omului (Fapte 17, 29).
Preotul: Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci întelegerea gresită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia cioplită artistic a chipurilor de idoli, reprezentând pe zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai vrea să le arate învătatilor atenieni în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi, oamenii, - după cum si ei însisi credeau - Ťsuntem neam al lui Dumnezeuť, adică avem suflet imaterial, care este chipul lui Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este si El imaterial ca si sufletul nostru pe care îl avem de la El si după care suntem înruditi cu El; si deci Dumnezeu nu poate fi socotit identic sau confundat cu materia statuilor de zei din templele păgâne ale Atenei. Pe baza acestei deductii a mintii trebuie să spunem că Dumnezeu este eterogen (de altă natură) fată de materia statuilor, si de aceea este absurd a-L confunda cu o statuie oarecare, oricât de pretios este materialul din care este turnată si oricât de genială este creatia artistului care a executat-o.
In Ortodoxie sustinem întocmai acest adevăr. Avem icoane sfintite din aur si argint etc., executate cu măiestrie si cu talent, dar nu sustinem defel că Dumnezeu este identic si omogen (de aceeasi natură) cu aurul si argintul icoanei care-I reprezintă chipul. Noi învătăm că există un singur Dunmezeu, iar sfintele icoane au cu totul altă semnificatie decât aceea de a fi confundate cu Dumnezeu sau cu sfântul al cărui chip îl reprezintă. Ca urmare, învătătura noastră cu privire la sfintele icoane este identică cu cea din citatul de mai sus si nicidecum în contrazicere cu el, anume că dacă si cel din urmă om este mult superior si eterogen tuturor statuilor si icoanelor care-i reprezintă chipul, cu atât mai putin Dumnezeu ar putea fi omogen cu icoanele chipului Său. Dar prin aceasta nu se stirbeste cu nimic cinstirea sfintelor icoane.
Sectarul: Icoanele, ca si idolii, sunt simple obiecte mate- riale, neputincioase, iar Dumnezeu a osândit pe cei ce nădajdu- iesc vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: Idolii neamuri- lor sunt argint si aur, lucruri fâcute de mâini omenesti. Gură au si nu vor grăi; ochi au si nu vor vedea; urechi au si nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toti cei ce-i fac pe dânsii si toti cei ce se încred în ei (Ps. 134, 15-18; 113, 12-16).
Preotul: Citatul acesta al Sfintei Scripturi se referă numai la idoli si în nici un caz la sfintele icoane. lar dacă sfintele icoane sunt idoli, atunci si cei doi heruvimi din Vechiul Testament, precum si chipurile de heruvimi, cusute pe catapeteasma de acolo, sunt idoli. Adevărul însă este că nici unele, nici altele nu sunt idoli. Dacă chipurile de heruvimi au fost poruncite să se facă chiar de Dumnezeu, nu este cu putintă ca sfintele icoane să fie oprite de El. Si dacă cei ce le-au cinstit si li s-au închinat în Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu - în timp ce idolatria era foarte aspru interzisă -, n-au putut cădea nicidecum sub osândă, atunci nu pot fi osânditi nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputinciosi, dar sfintele icoane adeseori au dat dovada că au în ele putere dumnezeiascâ de a face minuni, punând în uimire uneori o lume întreagă. Acest fapt este foarte grăitor în sine însusi privitor la atitudinea pe care trebuie să o avem fată de sfintele icoane.
Sectarul: Cinstirea lui Dumnezeu în icoane si mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele, este ceva păgânesc, pentru că numai păgânii si-au făcut asemănări ale lui Dumnezeu în diferite feluri si li s-au închinat, după cum ne mărturiseste Apostolul Pavel: (Păgânii) au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemânarea chipului omului celui stricăcios si al păsărilor si al celor cu patru picioare si al tărâtoarelor (Rom. 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la idoli sau la un astfel de păgânism.
Preotul: Aici este vorba de idoli si de rătăcirile păgânilor relativ la credinta în Dumnezeu, iar nu de sfintele icoane ale crestinilor, care sunt cu totul altceva. în sfintele icoane, crestinii niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, sau ca animal cu patru picioare, sau ca târâtor, ci, dimpotrivă, L-au zugrăvit asa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, crestinii si-au fâcut o idee mai clară, mai intuitivă si mai precisă despre adevăratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la nestiutorii de carte, dar si la oricare om. Prin aceasta si artistii pictori si-au pus talentul în slujba si spre mărirea lui Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.
Sectarul: Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de aceea nimeni nu stie cum este El si nu-I poate zugrăvi fata în icoane si a face o asemănare a chipului Său adevărat, căci Domnul a zis: ...nu poate vedea omul fata Mea si să trăiască (les. 33, 20), iar Evanghelistul loan, la fel, a zis: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (loan 1, 18; 1 loan 4, 12). Apostolul Pavel a zis, de asemenea: Cel ce singur are nemurire (Dumnezeu) si locuieste întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea si puterea vesnică. Amin! (I Tim. 6, 16).
Preotul: Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea în fiinta Sa, asa cum este, deoarece El este Duh (loan 4, 24), nevăzut ochiului material al omului si este nemărginit, încât nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru că ar rămâne coplesită de maiestatea infinită a fiintei Lui. De aceea, nu este de mirare dacă este cu neputintă să-L poată vedea cineva asa cum este. Arhiereii Ve- chiului Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor, unde Se arăta în lăcasul Său văzut (în templu), tămâiau mult, potrivit unei rânduieli dumnezeiesti, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu si să moară (les. 30, 10; Lev. 16, 2, 12-13).
Dar trebuie stiut că icoana are ca model pe Însusi Iisus Hristos, Care la ai Săi a venit (loan 1, 11) si în mijlocul lor si cu ei a trâit. Cei trei apostoli au căzut la pământ când Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, Si-a arătat strălucirea dumnezeirii în trupul Său (Matei 17, 6); străjerii de la Mormântul Domnului au căzut la pământ si ...s-au făcut ca niste morti, când au văzut trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos înviat din mormânt (Matei 28, 4); Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ, când i S-a arătat Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3-8 s.a.). Astfel, vederea lui Dumnezeu a rămas, pentru oamenii muritori si mărginiti, ceva cu neputintă.
Totusi Biblia - si chiar istoria - ne mărturisesc că au existat adeseori teofanii, hristofanii sau pnevmatofanii (cazuri când Dumnezeu-Tatăl, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Nu cumva este o contrazicere între aceste arătări si cele spuse mai sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă oamenilor le este cu neputintă a vedea vreodată fiinta lui Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului si mintii omenesti în diferite chipuri sau sub diferite forme, fară ca omul să moară. Astfel:
1. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei călători la stejaml Mamvri (Fac. 18, 1-3); L-a văzut Iacov, care a zis apoi: Am văzut pe Dumnezeu în fatâ si mântuit a fost sufletul meu (Fac. 32, 30); L-a vâzut Moise tot în chip de om, grăind cu el Ťfată către fatăť, cum ar grâi cineva cu prietenul sâu (les. 33, 11); tot Moise L-a văzut în Muntele Horeb, în rugul ce ardea. si nu se mistuia. (les. 3, 2-4); L-a mai văzut apoi Isaia Proorocul, după cum însusi mărturiseste: ...am vâzut pe Domnul... Vai mie, câ sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate si locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Si pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6, 1, 5); L-a văzut Sfântul Prooroc Daniel în chip de om bătrân si într-un cadru foarte minunat (Dan. 7, 9-10), iarăsi, Amos Proorocul ne mărturiseste zicând: Vâzut-am pe Domnul stând lângă altar (9, 1). Si tot asa Miheia zice: Am văzut pe Domnul stând pe tronul Său, si toată ostirea cereascâ stătea lângă El, la dreapta si la stânga Lui (III Regi 22, 19).
Însusi Dumnezeu a anuntat că Se va arăta unora în chip văzut, după cum spune Sfânta Scriptură: Apoi a zis (lui Aaron si surorii lui, Mariam): Ascultati cuvintele Mele: De este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie si în somn vorbesc cu el. Nu tot asa am grâit si cu robul Meu Moise... Cu el grâiesc gurâ către gurâ, la arâtare si aievea, iar nu în ghicituri, si el vede fata Domnului... (Num. 12, 6-8).
2. Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om preamărit: Daniel Proorocul (Dan. 7, 13-15); diaconul Stefan (Fapte 7, 55-56); Apostolul Pavel, pe drumul Damascului (Fapte 9, 3-5), precum si dumnezeiescul Evanghelist Ioan (Apoc. 1, 8, 12-13, 20 s.a.).
3. Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut multimile atât la Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei 3, 16; Luca 3, 21-22), cât si Apostolii la primele Rusalii crestine, în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 1-4).
După toate acestea este usor de înteles că nu este cu vreunei Persoane a Sfintei Treimi, asa cum fiecare dintre aceste Persoane a binevoit a se descoperi oamenilor.
Sectarul: închinătorii la icoane sunt sub puterea diavolului si vor primi de la Dumnezeu pedeapsa cea mai mare, căci scris este: Si i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să si grăiască si să omoare pe toti câti nu se vor închina chipului fiarei (Apoc. 13, 15). Apoi mai departe: Si fiara a fost răpusă si, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei si pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi (fiara si proorocul cel mincinos, care este fiara a doua) au fost aruncati de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă. Iar ceilalti (închinători la chipul fiarei) au fost ucisi cu sabia care iese din gura Celui ce sade pe cal, si toate păsările s-au săturat din trupurile lor (Apoc. 19, 20-21). Astfel de pedepse vor primi toti cei ce se lasă amăgiti închinându-se la icoane.
Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce ai urzit în desertăciunea mintii tale, căci nu închinătorii la sfintele icoane vor fi pedepsiti de Dumnezeu, ci închinătorii diavolului, care sunt sub puterea lui si i s-au închinat si i-au slujit. Acestia împreună cu cel căruia i s-au supus vor lua o dreaptă pedeapsă de la Dumnezeu. Căci în citatele de mai sus, „chipul fiarei" nu înseamnă chipul lui Dumnezeu, al Fiului sau al sfintilor Săi zugrâviti în icoane sfinte, ci înseamnâ chipul diavolului sau al lui antihrist, iar acesta este o persoană puternică (mai probabil o colectivitate de astfel de persoane în colaborare), care, înainte de venirea a doua a Domnului, va actiona cu furie împotriva lui Iisus Hristos si a Bisericii Sale, fiind în slujba si puterea diavolului; în acesta va predomina un caracter bestial de fiară, în locul simtămintelor omenesti. Fiara dintâi este antihrist (om diavolesc sau diavol întrupat), apărut in lume sub aspect politic de stăpânitor (Apoc. 13, 1-10). Iar fiara a doua este antihrist sub o aparitie religioasă, de profet mincinos (Apoc. 13, 11-18). Diavolul, prin antihristul, sub o formâ sau alta, caută să întoarcă pe oameni de la închinarea la chipul lui Dumnezeu, către închinarea chipului său. Acesta este întelesul citatului de mai sus, si este de la sine înteles că închinarea din urmă, si nu cea dintâi, este oprită cu amenintarea celor mai cumplite pedepse.
Sectarul: Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu si sunt învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedep- seste Dumnezeu pe cei ce le hulesc, le profaneazâ si le distrug?
Preotul: Dumnezeu nu pedepseste îndată pe păcătosi si pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătosilor, ci întoarcerea si îndreptarea lor. De aceea le dă timp de pocăintă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biblia nu-i pedepseste îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată. Însă îi asteaptă pe toti, în viata de dincolo, si numai la Judecata cea de apoi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (lov 34, 11; Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10; Ps. 61, 11; Pilde 24, 12).
Sectarul: Nu trebuie să ne închinăm icoanelor, pentru că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de pretios ar fi materialul din care sunt fâcute si oricât de artistic ar fi executate. Apostolul Domnului grăieste lămurit: Dacâ suntem neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de mestesugul si de iscusinta omului (Fapte 17, 29).
Preotul: Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci întelegerea gresită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia cioplită artistic a chipurilor de idoli, reprezentând pe zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai vrea să le arate învătatilor atenieni în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi, oamenii, - după cum si ei însisi credeau - Ťsuntem neam al lui Dumnezeuť, adică avem suflet imaterial, care este chipul lui Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este si El imaterial ca si sufletul nostru pe care îl avem de la El si după care suntem înruditi cu El; si deci Dumnezeu nu poate fi socotit identic sau confundat cu materia statuilor de zei din templele păgâne ale Atenei. Pe baza acestei deductii a mintii trebuie să spunem că Dumnezeu este eterogen (de altă natură) fată de materia statuilor, si de aceea este absurd a-L confunda cu o statuie oarecare, oricât de pretios este materialul din care este turnată si oricât de genială este creatia artistului care a executat-o.
In Ortodoxie sustinem întocmai acest adevăr. Avem icoane sfintite din aur si argint etc., executate cu măiestrie si cu talent, dar nu sustinem defel că Dumnezeu este identic si omogen (de aceeasi natură) cu aurul si argintul icoanei care-I reprezintă chipul. Noi învătăm că există un singur Dunmezeu, iar sfintele icoane au cu totul altă semnificatie decât aceea de a fi confundate cu Dumnezeu sau cu sfântul al cărui chip îl reprezintă. Ca urmare, învătătura noastră cu privire la sfintele icoane este identică cu cea din citatul de mai sus si nicidecum în contrazicere cu el, anume că dacă si cel din urmă om este mult superior si eterogen tuturor statuilor si icoanelor care-i reprezintă chipul, cu atât mai putin Dumnezeu ar putea fi omogen cu icoanele chipului Său. Dar prin aceasta nu se stirbeste cu nimic cinstirea sfintelor icoane.
Sectarul: Icoanele, ca si idolii, sunt simple obiecte mate- riale, neputincioase, iar Dumnezeu a osândit pe cei ce nădajdu- iesc vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: Idolii neamuri- lor sunt argint si aur, lucruri fâcute de mâini omenesti. Gură au si nu vor grăi; ochi au si nu vor vedea; urechi au si nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toti cei ce-i fac pe dânsii si toti cei ce se încred în ei (Ps. 134, 15-18; 113, 12-16).
Preotul: Citatul acesta al Sfintei Scripturi se referă numai la idoli si în nici un caz la sfintele icoane. lar dacă sfintele icoane sunt idoli, atunci si cei doi heruvimi din Vechiul Testament, precum si chipurile de heruvimi, cusute pe catapeteasma de acolo, sunt idoli. Adevărul însă este că nici unele, nici altele nu sunt idoli. Dacă chipurile de heruvimi au fost poruncite să se facă chiar de Dumnezeu, nu este cu putintă ca sfintele icoane să fie oprite de El. Si dacă cei ce le-au cinstit si li s-au închinat în Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu - în timp ce idolatria era foarte aspru interzisă -, n-au putut cădea nicidecum sub osândă, atunci nu pot fi osânditi nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputinciosi, dar sfintele icoane adeseori au dat dovada că au în ele putere dumnezeiascâ de a face minuni, punând în uimire uneori o lume întreagă. Acest fapt este foarte grăitor în sine însusi privitor la atitudinea pe care trebuie să o avem fată de sfintele icoane.
Sectarul: Cinstirea lui Dumnezeu în icoane si mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele, este ceva păgânesc, pentru că numai păgânii si-au făcut asemănări ale lui Dumnezeu în diferite feluri si li s-au închinat, după cum ne mărturiseste Apostolul Pavel: (Păgânii) au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemânarea chipului omului celui stricăcios si al păsărilor si al celor cu patru picioare si al tărâtoarelor (Rom. 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la idoli sau la un astfel de păgânism.
Preotul: Aici este vorba de idoli si de rătăcirile păgânilor relativ la credinta în Dumnezeu, iar nu de sfintele icoane ale crestinilor, care sunt cu totul altceva. în sfintele icoane, crestinii niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, sau ca animal cu patru picioare, sau ca târâtor, ci, dimpotrivă, L-au zugrăvit asa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, crestinii si-au fâcut o idee mai clară, mai intuitivă si mai precisă despre adevăratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la nestiutorii de carte, dar si la oricare om. Prin aceasta si artistii pictori si-au pus talentul în slujba si spre mărirea lui Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.
Sectarul: Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de aceea nimeni nu stie cum este El si nu-I poate zugrăvi fata în icoane si a face o asemănare a chipului Său adevărat, căci Domnul a zis: ...nu poate vedea omul fata Mea si să trăiască (les. 33, 20), iar Evanghelistul loan, la fel, a zis: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (loan 1, 18; 1 loan 4, 12). Apostolul Pavel a zis, de asemenea: Cel ce singur are nemurire (Dumnezeu) si locuieste întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea si puterea vesnică. Amin! (I Tim. 6, 16).
Preotul: Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea în fiinta Sa, asa cum este, deoarece El este Duh (loan 4, 24), nevăzut ochiului material al omului si este nemărginit, încât nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru că ar rămâne coplesită de maiestatea infinită a fiintei Lui. De aceea, nu este de mirare dacă este cu neputintă să-L poată vedea cineva asa cum este. Arhiereii Ve- chiului Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor, unde Se arăta în lăcasul Său văzut (în templu), tămâiau mult, potrivit unei rânduieli dumnezeiesti, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu si să moară (les. 30, 10; Lev. 16, 2, 12-13).
Dar trebuie stiut că icoana are ca model pe Însusi Iisus Hristos, Care la ai Săi a venit (loan 1, 11) si în mijlocul lor si cu ei a trâit. Cei trei apostoli au căzut la pământ când Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, Si-a arătat strălucirea dumnezeirii în trupul Său (Matei 17, 6); străjerii de la Mormântul Domnului au căzut la pământ si ...s-au făcut ca niste morti, când au văzut trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos înviat din mormânt (Matei 28, 4); Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ, când i S-a arătat Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3-8 s.a.). Astfel, vederea lui Dumnezeu a rămas, pentru oamenii muritori si mărginiti, ceva cu neputintă.
Totusi Biblia - si chiar istoria - ne mărturisesc că au existat adeseori teofanii, hristofanii sau pnevmatofanii (cazuri când Dumnezeu-Tatăl, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Nu cumva este o contrazicere între aceste arătări si cele spuse mai sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă oamenilor le este cu neputintă a vedea vreodată fiinta lui Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului si mintii omenesti în diferite chipuri sau sub diferite forme, fară ca omul să moară. Astfel:
1. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei călători la stejaml Mamvri (Fac. 18, 1-3); L-a văzut Iacov, care a zis apoi: Am văzut pe Dumnezeu în fatâ si mântuit a fost sufletul meu (Fac. 32, 30); L-a vâzut Moise tot în chip de om, grăind cu el Ťfată către fatăť, cum ar grâi cineva cu prietenul sâu (les. 33, 11); tot Moise L-a văzut în Muntele Horeb, în rugul ce ardea. si nu se mistuia. (les. 3, 2-4); L-a mai văzut apoi Isaia Proorocul, după cum însusi mărturiseste: ...am vâzut pe Domnul... Vai mie, câ sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate si locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Si pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6, 1, 5); L-a văzut Sfântul Prooroc Daniel în chip de om bătrân si într-un cadru foarte minunat (Dan. 7, 9-10), iarăsi, Amos Proorocul ne mărturiseste zicând: Vâzut-am pe Domnul stând lângă altar (9, 1). Si tot asa Miheia zice: Am văzut pe Domnul stând pe tronul Său, si toată ostirea cereascâ stătea lângă El, la dreapta si la stânga Lui (III Regi 22, 19).
Însusi Dumnezeu a anuntat că Se va arăta unora în chip văzut, după cum spune Sfânta Scriptură: Apoi a zis (lui Aaron si surorii lui, Mariam): Ascultati cuvintele Mele: De este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie si în somn vorbesc cu el. Nu tot asa am grâit si cu robul Meu Moise... Cu el grâiesc gurâ către gurâ, la arâtare si aievea, iar nu în ghicituri, si el vede fata Domnului... (Num. 12, 6-8).
2. Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om preamărit: Daniel Proorocul (Dan. 7, 13-15); diaconul Stefan (Fapte 7, 55-56); Apostolul Pavel, pe drumul Damascului (Fapte 9, 3-5), precum si dumnezeiescul Evanghelist Ioan (Apoc. 1, 8, 12-13, 20 s.a.).
3. Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut multimile atât la Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei 3, 16; Luca 3, 21-22), cât si Apostolii la primele Rusalii crestine, în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 1-4).
După toate acestea este usor de înteles că nu este cu vreunei Persoane a Sfintei Treimi, asa cum fiecare dintre aceste Persoane a binevoit a se descoperi oamenilor.
Sectarul: închinătorii la icoane sunt sub puterea diavolului si vor primi de la Dumnezeu pedeapsa cea mai mare, căci scris este: Si i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să si grăiască si să omoare pe toti câti nu se vor închina chipului fiarei (Apoc. 13, 15). Apoi mai departe: Si fiara a fost răpusă si, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei si pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi (fiara si proorocul cel mincinos, care este fiara a doua) au fost aruncati de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă. Iar ceilalti (închinători la chipul fiarei) au fost ucisi cu sabia care iese din gura Celui ce sade pe cal, si toate păsările s-au săturat din trupurile lor (Apoc. 19, 20-21). Astfel de pedepse vor primi toti cei ce se lasă amăgiti închinându-se la icoane.
Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce ai urzit în desertăciunea mintii tale, căci nu închinătorii la sfintele icoane vor fi pedepsiti de Dumnezeu, ci închinătorii diavolului, care sunt sub puterea lui si i s-au închinat si i-au slujit. Acestia împreună cu cel căruia i s-au supus vor lua o dreaptă pedeapsă de la Dumnezeu. Căci în citatele de mai sus, „chipul fiarei" nu înseamnă chipul lui Dumnezeu, al Fiului sau al sfintilor Săi zugrâviti în icoane sfinte, ci înseamnâ chipul diavolului sau al lui antihrist, iar acesta este o persoană puternică (mai probabil o colectivitate de astfel de persoane în colaborare), care, înainte de venirea a doua a Domnului, va actiona cu furie împotriva lui Iisus Hristos si a Bisericii Sale, fiind în slujba si puterea diavolului; în acesta va predomina un caracter bestial de fiară, în locul simtămintelor omenesti. Fiara dintâi este antihrist (om diavolesc sau diavol întrupat), apărut in lume sub aspect politic de stăpânitor (Apoc. 13, 1-10). Iar fiara a doua este antihrist sub o aparitie religioasă, de profet mincinos (Apoc. 13, 11-18). Diavolul, prin antihristul, sub o formâ sau alta, caută să întoarcă pe oameni de la închinarea la chipul lui Dumnezeu, către închinarea chipului său. Acesta este întelesul citatului de mai sus, si este de la sine înteles că închinarea din urmă, si nu cea dintâi, este oprită cu amenintarea celor mai cumplite pedepse.
Sectarul: Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu si sunt învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedep- seste Dumnezeu pe cei ce le hulesc, le profaneazâ si le distrug?
Preotul: Dumnezeu nu pedepseste îndată pe păcătosi si pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătosilor, ci întoarcerea si îndreptarea lor. De aceea le dă timp de pocăintă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biblia nu-i pedepseste îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată. Însă îi asteaptă pe toti, în viata de dincolo, si numai la Judecata cea de apoi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (lov 34, 11; Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10; Ps. 61, 11; Pilde 24, 12).
DESPRE VENERAREA SFINTEI CRUCI Arh. Cleopa Ilie - "Calauza in credinta ortodoxa"
Sfânta Cruce este altarul pe care s-a adus jertfa cea adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus Hristos a fost si jertfă adevărată si preotul care a adus-o, câstigând prin ea mântuirea noastră, după cum ne adevereste Sfânta Scriptură, zicând: Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătătilor celor viitoare..., nu cu sânge de tapi si de vitei, ci cu însusi Sângele Său, si a dobândit o vesnică răscumpărare. Căci dacă sângele tapilor si al taurilor si cenusa junincii, stropind pe cei spurcati, îi sfinteste spre curătirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fărâ de prihană, va curăti cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiti Dumnezeului Celui viu (Evrei 9, 11-14).
Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin Sângele Crucii pe cele din cer si pe cele de pe pământ (cf. Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram dusmani ai lui Dumnezeu, si Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau Dumnezeu, ca Unul ce-Si îndeplineste spusele, să-i omoare pe toti, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totusi, priveste la întelepciunea lui Dumnezeu! A mentinut cu adevărat si hotărârea si Si-a arătat cu putere si iubirea de oameni! În trupul răstignit pe lemnul Crucii, Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate si să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era înger, ci Dumnezeu întrupat! Nu era atât de mare nelegiuirea păcătosilor, pe cât de mare era dreptatea Celui Care a murit pentru noi.
Să se mai stie si aceasta, că în Sfânta Scriptură cuvântul Cruce are două întelesuri:
a) un înteles spiritual (întrebuintat mai rar); întelesul spiritual al cuvântului cruce este redat în cuvintele Mântuitorului: Oricine voieste să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).
b) un înteles material, propriu sau obisnuit, însemnând lemnul Crucii sau crucea de lemn, compusă din două lemne puse de-a curmezisul, cum au fost cele pe care a fost răstignit Mântuitorul.
Întelesul material este folosit mai des în Sfânta Scriptură. El este evident în texte precum sunt următoarele: Si, ducându-Si crucea, a iesit la locul ce se cheamă al Căpătânii, care evreieste se zice Golgota (loan 19, 17). Si iesind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui (Matei 27, 32; Marcu 15, 21). Si stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (loan 19, 25). Mântuieste-Te pe Tine Insuti coborându-Te de pe Cruce (Marcu 15, 30; loan 19, 31).
În întelesul obisnuit, în vorbirea de toate zilele (nu si în Sfânta Scriptură), cruce mai înseamnă si semnul crucii facut cu mâna dusă la frunte, la piept si la cei doi umeri (vezi capitolul urmâtor).
Crucea, ca mijloc de mântuire a oamenilor, a fost prefigurată si în Vechiul Testament, prin ''sarpele de aramă'' (Num. 21, 9) si arătată de Mântuitorul în Noul Testament (Ioan 3,14-15).
Sectarul: Crucea este o spânzurătoare si este cu totul nefiresc să cinstim un obiect care a servit drept spânzurătoare unei persoane iubite de noi. Cum este posibil să cinstim noi obiectul care a servit ca instrument de chinuire pentru Mântuitorul nostru?
Preotul: Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea si a îmbrătisat-o cu iubire si a ars pe ea păcatul nostru, ca pe un altar. Crucea arată rusinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci gândul la ea ne face, pe de o parte, să ne rusinăm si să ne căim de păcatele noastre si să luptăm împotriva lor, îmbrătisând si noi Crucea cum a îmbrătisat-o Domnul; iar pe de altă parte, să ne înduiosăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin ea de păcatele noastre si să o slăvim. Asadar, desigur că obiectele care ne aduc întristare si durere pentru pierderea unei persoane scumpe, noi nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie si mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotiti voi, sectarilor, o simplă spânzurătoare, ci a fost altar de jertfâ pe care s-a adus cea mai mare si mai pretioasă jertfă cu putintă, pentru mântuirea noastră.
Sectarul: Trebuie să cinstim pe Hristos, iar nu Crucea Lui, pe care El a murit.
Preotul: Dar si în Vechiul Testament a fost cinstit nu numai David, ci si sabia cu care a ucis pe Goliat, căci si ea a fost tinutâ cu mare cinste în cortul sfânt lângă efod, după cum spune: Si a zis David câtre Abimelec: ''N-ai cumva la îndemânâ vreo sulită sau vreo sabie? Căci eu nu mi-am luat nici sabia, nici altă armâ...''. Preotul însă a răspuns: ''Iată sabia lui Goliat filisteanul, pe care l-ai ucis în Valea Stejarului; ea este învelită într-o haină, după efod...'' (I Regi 21, 8-9). Deci cu atât mai mult trebuie să cinstim noi Sfânta Cruce, asezând-o în biserici, fiindcă altă armă ca ea, împotriva celui rău, nu există, ea fiind o sabie neasemănat mai puternicâ decât sabia lui David, căci prin ea a fost biruită puterea satanei. De aceea si Marele Apostol o numeste puterea lui Dumnezeu, zicând: Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18).
Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea, atunci trebuie să cinstim nu numai Crucea, ci si piroanele, cununa de spini, pe Pilat si pe Iuda, pe arhiereii Ana si Caiafa, pe ostasii batjocoritori, pentru că tot atât au contribuit si acestia, cât si Crucea, la mântuirea noastră.
Preotul: Nu trebuie să cinstim pe Pilat, pe Iuda, pe arhierei, pe ostasii batjocoritori si ucigasi ai Domnului, pentru că trebuie să tinem seama de intentia pe care au avut-o ei când au contribuit la patimile si la moartea Domnului. Scopul lor era de a-L batjocori, de a-L rusina si de a-L chinui, omorându-L ca să nu mai fie. Cât priveste cununa de spini, piroanele etc., noi le cinstim si pe acestea, dar nu ca pe Cruce, pentru că nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că am fi fost împăcati cu Dumnezeu prin ele, si nici n-au fost prefigurate în Vechiul Testament precum a fost Crucea. Iată deci pentru ce cinstim Sfânta Cruce mai mult decât pe acestea.
Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea lui Hristos, atunci trebuie să cinstim numai Crucea cea adevărată, pe care a fost răstignit Domnul Iisus, iar nu si toate crucile făcute de oameni, pentru că acestea, fiind lucrate de oameni păcătosi, nu pot fi sfinte si vrednice de a fi venerate.
Preotul: Dar atunci si cu Biblia ar trebui să facem tot asa. Astăzi avem foarte multe Biblii si, prin asemănare cu cele ce spui dumneata, ar trebui să o respectăm numai pe cea originală, iar nu si pe toate celelalte tipărite de culegători si de tipografi păcătosi sau necrestini. Aceasta ar fi însă ceva de neînteles pentru un om cu mintea întreagă, cum de neînteles este si obiectiunea de mai sus a dumitale.
Sectarul: Crucea nu trebuie păstrată în afară, pe piept, în biserici si în case etc., ci înlăuntrul nostru, în suflet.
Preotul: Cine o are în suflet, când o vede în afară se bucură. Cea din afară întăreste pe cea dinlăuntru, căci totdeauna obiectele din afară trezesc si întăresc sentimentele cele dinlăuntru. De altfel, si crucea dinlăuntrul nostru, ca simtământ de evlavie, a fost produsă tot prin cea din afarâ. Dacă nu este în afară, nu poate fi nici înlăuntrul nostru. Cine este următor al Crucii lui Hristos, iubeste si crucea cea dinlăuntru si cinsteste cu evlavie si semnul ei din afară.
Credinciosul: Dar care a fost scopul Domnului de a binevoit să moară pe Cruce?
Preotul: La această întrebare ne răspunde dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: „Acesta a fost asadar scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte să biruiască pe diavolul, pătimind de la el prin cărturarii si fariseii pusi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bună voie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingâ si a scăpat lumea de stăpânirea lui''.
Credinciosul: Mai este vreun loc în Sfânta Scriptură care arată despre puterea Crucii si că de ea s-a slujit Mântuitorul spre mântuirea noastră?
Preotul: Da, este. Auzi pe marele Apostol Pavel care se laudă cu Crucea Domnului si o socoteste pe ea putere a lui Dumnezeu, zicând: Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Si iarăsi zice: Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, si eu pentru lume (Gal. 6, 14).
Iar cum că prin Cruce s-a omorât vrajba si cum că prin Cruce a împăcat Mântuitorul pe oameni cu Dumnezeu, ascultă când zice: Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărtiturii..., ca, întru Sine, pe cei doi să-i zideascâ într-un singur om nou si să întemeieze pacea, si să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniti într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăsia (Efes. 2, 14-16). Si iarăsi zice: Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăsluiască toată plinirea. Si printr-Însul toate cu Sine să le împace..., făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale (Col. 1, 19-21). Si iarăsi zice: Stergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, si l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile si stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce (Col. 2, 14-15).
Prin cruce S-a înăltat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8-9; Luca 24, 26; loan 17, 1). Dacă crucea ar fi fost lucru de rusine pentru El, nu S-ar fi înăltat pe ea.
Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin Sângele Crucii pe cele din cer si pe cele de pe pământ (cf. Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram dusmani ai lui Dumnezeu, si Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau Dumnezeu, ca Unul ce-Si îndeplineste spusele, să-i omoare pe toti, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totusi, priveste la întelepciunea lui Dumnezeu! A mentinut cu adevărat si hotărârea si Si-a arătat cu putere si iubirea de oameni! În trupul răstignit pe lemnul Crucii, Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate si să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era înger, ci Dumnezeu întrupat! Nu era atât de mare nelegiuirea păcătosilor, pe cât de mare era dreptatea Celui Care a murit pentru noi.
Să se mai stie si aceasta, că în Sfânta Scriptură cuvântul Cruce are două întelesuri:
a) un înteles spiritual (întrebuintat mai rar); întelesul spiritual al cuvântului cruce este redat în cuvintele Mântuitorului: Oricine voieste să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).
b) un înteles material, propriu sau obisnuit, însemnând lemnul Crucii sau crucea de lemn, compusă din două lemne puse de-a curmezisul, cum au fost cele pe care a fost răstignit Mântuitorul.
Întelesul material este folosit mai des în Sfânta Scriptură. El este evident în texte precum sunt următoarele: Si, ducându-Si crucea, a iesit la locul ce se cheamă al Căpătânii, care evreieste se zice Golgota (loan 19, 17). Si iesind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui (Matei 27, 32; Marcu 15, 21). Si stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (loan 19, 25). Mântuieste-Te pe Tine Insuti coborându-Te de pe Cruce (Marcu 15, 30; loan 19, 31).
În întelesul obisnuit, în vorbirea de toate zilele (nu si în Sfânta Scriptură), cruce mai înseamnă si semnul crucii facut cu mâna dusă la frunte, la piept si la cei doi umeri (vezi capitolul urmâtor).
Crucea, ca mijloc de mântuire a oamenilor, a fost prefigurată si în Vechiul Testament, prin ''sarpele de aramă'' (Num. 21, 9) si arătată de Mântuitorul în Noul Testament (Ioan 3,14-15).
Sectarul: Crucea este o spânzurătoare si este cu totul nefiresc să cinstim un obiect care a servit drept spânzurătoare unei persoane iubite de noi. Cum este posibil să cinstim noi obiectul care a servit ca instrument de chinuire pentru Mântuitorul nostru?
Preotul: Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea si a îmbrătisat-o cu iubire si a ars pe ea păcatul nostru, ca pe un altar. Crucea arată rusinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci gândul la ea ne face, pe de o parte, să ne rusinăm si să ne căim de păcatele noastre si să luptăm împotriva lor, îmbrătisând si noi Crucea cum a îmbrătisat-o Domnul; iar pe de altă parte, să ne înduiosăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin ea de păcatele noastre si să o slăvim. Asadar, desigur că obiectele care ne aduc întristare si durere pentru pierderea unei persoane scumpe, noi nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie si mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotiti voi, sectarilor, o simplă spânzurătoare, ci a fost altar de jertfâ pe care s-a adus cea mai mare si mai pretioasă jertfă cu putintă, pentru mântuirea noastră.
Sectarul: Trebuie să cinstim pe Hristos, iar nu Crucea Lui, pe care El a murit.
Preotul: Dar si în Vechiul Testament a fost cinstit nu numai David, ci si sabia cu care a ucis pe Goliat, căci si ea a fost tinutâ cu mare cinste în cortul sfânt lângă efod, după cum spune: Si a zis David câtre Abimelec: ''N-ai cumva la îndemânâ vreo sulită sau vreo sabie? Căci eu nu mi-am luat nici sabia, nici altă armâ...''. Preotul însă a răspuns: ''Iată sabia lui Goliat filisteanul, pe care l-ai ucis în Valea Stejarului; ea este învelită într-o haină, după efod...'' (I Regi 21, 8-9). Deci cu atât mai mult trebuie să cinstim noi Sfânta Cruce, asezând-o în biserici, fiindcă altă armă ca ea, împotriva celui rău, nu există, ea fiind o sabie neasemănat mai puternicâ decât sabia lui David, căci prin ea a fost biruită puterea satanei. De aceea si Marele Apostol o numeste puterea lui Dumnezeu, zicând: Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18).
Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea, atunci trebuie să cinstim nu numai Crucea, ci si piroanele, cununa de spini, pe Pilat si pe Iuda, pe arhiereii Ana si Caiafa, pe ostasii batjocoritori, pentru că tot atât au contribuit si acestia, cât si Crucea, la mântuirea noastră.
Preotul: Nu trebuie să cinstim pe Pilat, pe Iuda, pe arhierei, pe ostasii batjocoritori si ucigasi ai Domnului, pentru că trebuie să tinem seama de intentia pe care au avut-o ei când au contribuit la patimile si la moartea Domnului. Scopul lor era de a-L batjocori, de a-L rusina si de a-L chinui, omorându-L ca să nu mai fie. Cât priveste cununa de spini, piroanele etc., noi le cinstim si pe acestea, dar nu ca pe Cruce, pentru că nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că am fi fost împăcati cu Dumnezeu prin ele, si nici n-au fost prefigurate în Vechiul Testament precum a fost Crucea. Iată deci pentru ce cinstim Sfânta Cruce mai mult decât pe acestea.
Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea lui Hristos, atunci trebuie să cinstim numai Crucea cea adevărată, pe care a fost răstignit Domnul Iisus, iar nu si toate crucile făcute de oameni, pentru că acestea, fiind lucrate de oameni păcătosi, nu pot fi sfinte si vrednice de a fi venerate.
Preotul: Dar atunci si cu Biblia ar trebui să facem tot asa. Astăzi avem foarte multe Biblii si, prin asemănare cu cele ce spui dumneata, ar trebui să o respectăm numai pe cea originală, iar nu si pe toate celelalte tipărite de culegători si de tipografi păcătosi sau necrestini. Aceasta ar fi însă ceva de neînteles pentru un om cu mintea întreagă, cum de neînteles este si obiectiunea de mai sus a dumitale.
Sectarul: Crucea nu trebuie păstrată în afară, pe piept, în biserici si în case etc., ci înlăuntrul nostru, în suflet.
Preotul: Cine o are în suflet, când o vede în afară se bucură. Cea din afară întăreste pe cea dinlăuntru, căci totdeauna obiectele din afară trezesc si întăresc sentimentele cele dinlăuntru. De altfel, si crucea dinlăuntrul nostru, ca simtământ de evlavie, a fost produsă tot prin cea din afarâ. Dacă nu este în afară, nu poate fi nici înlăuntrul nostru. Cine este următor al Crucii lui Hristos, iubeste si crucea cea dinlăuntru si cinsteste cu evlavie si semnul ei din afară.
Credinciosul: Dar care a fost scopul Domnului de a binevoit să moară pe Cruce?
Preotul: La această întrebare ne răspunde dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: „Acesta a fost asadar scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte să biruiască pe diavolul, pătimind de la el prin cărturarii si fariseii pusi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bună voie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingâ si a scăpat lumea de stăpânirea lui''.
Credinciosul: Mai este vreun loc în Sfânta Scriptură care arată despre puterea Crucii si că de ea s-a slujit Mântuitorul spre mântuirea noastră?
Preotul: Da, este. Auzi pe marele Apostol Pavel care se laudă cu Crucea Domnului si o socoteste pe ea putere a lui Dumnezeu, zicând: Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Si iarăsi zice: Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, si eu pentru lume (Gal. 6, 14).
Iar cum că prin Cruce s-a omorât vrajba si cum că prin Cruce a împăcat Mântuitorul pe oameni cu Dumnezeu, ascultă când zice: Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărtiturii..., ca, întru Sine, pe cei doi să-i zideascâ într-un singur om nou si să întemeieze pacea, si să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniti într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăsia (Efes. 2, 14-16). Si iarăsi zice: Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăsluiască toată plinirea. Si printr-Însul toate cu Sine să le împace..., făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale (Col. 1, 19-21). Si iarăsi zice: Stergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, si l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile si stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce (Col. 2, 14-15).
Prin cruce S-a înăltat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8-9; Luca 24, 26; loan 17, 1). Dacă crucea ar fi fost lucru de rusine pentru El, nu S-ar fi înăltat pe ea.
DESPRE SEMNUL SFINTEI CRUCI
Orice crestin care este adevărat fiu al Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos si care trăieste în viată cu evlavie si frică de Dumnezeu, când începe o sfântă rugăciune sau o termină, la începutul citirii unei cărti sfinte, la începutul si sfârsitul unui lucru, la plecarea în călătorie si la întoarcerea din ea, când este tulburat de vreo frică, de vreo veste rea sau de oarecare gânduri rele, când se scoală si se culcă, când stă la masă si când se ridică de la masă, se însemnează pe sine cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe fata sa, aducându-si aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a sfintit Crucea cu Preacurat si Preascump Sângele Său si ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului si ca pe un semn dumnezeiesc, după cum scrie în Scriptură: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la fata arcului (Ps. 59, 4) si iarăsi: .. .însemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne (Ps. 4, 6).
Noi stim că la rugăciune trebuie să ia parte si trupul nostru, cu toate mădularele sale. între acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii. Iată câteva mărturii din Sfânta Scriptură:
1. Iacov a binecuvântat cu mâinile sale (asezate în chipul crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris: ...luând Iosif pe cei doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa în fata stângii lui Israel, iar pe Manase cu stânga sa în fata dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Israel însă si-a întins mâna sa cea dreaptă si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stânga si-a pus-o pe capul lui Manase. înadins si-a încrucisat mâinile, desi Manase era întâiul născut. Si i-a binecuvântat... (Fac. 48, 13-15).
2. Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii si pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeste Sfânta Scriptură astfel: Si, luându-i în brate, i-a binecuvântat, punându-Si mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: ...i-a dus afară până spre Betania, si, ridicându-Si mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).
3. Apostolii au asezat diaconi, preoti si episcopi prin rugăciune si punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4, 14), fapt pentru care taina preotiei era numită ''punerea mâinilor preotiei''. Tot prin rugăciuni si punerea mâinilor împărtăseau Apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăsirii Sfântului Duh celor botezati) (Fapte 19, 5-6; 8, 14-17 s.a.). Împărtăsirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, ''punerea mâinilor'', spre deosebire de cea de mai sus care se chema ''punerea mâinilor preotiei''.
Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia si el parte îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna. Trebuinta de a lua parte si trupul sau cel putin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: Slăviti, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru si în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Si în alt loc: Vreau deci ca bărbatii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie si fără sovăire (I Tim. 2, 8).
În Testamentul Vechi, de asemenea se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor s.a. Psalmistul zice: Asa Te voi binecuvânta în viata mea, si în numele Tău voi ridica mâinile mele (Ps. 62, 5). Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac. 48, 14), în minunea despărtirii apelor Mării Rosii si a înecării lui faraon, în tinerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (les. 17, 11-12).
În Noul Testament, semnul Crucii se face astfel: se împreună primele trei degete de la mâna dreaptă - simbolizând Sfânta Treime - (degetul mare, arâtătorul si cel mijlociu), iar celelalte două degete se tin strânse în palmă - simbolizând cele două firi ale Mântuitorului, firea dumnezeiască si omenească. Apoi se duc la frunte, la piept si la umărul drept si la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: În numele Tatălui (la frunte) si al Fiului (la piept) si al Sfântului Duh (de la un umăr la altul), după care zicem ''Amin!''
''În numele Tatălui'' înseanmâ cinstirea lui Dumnezeu- Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele ''si al Fiului'' înseanmâ coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră. Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng, rostind cuvintele ''si al Sfântului Duh'', înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu si împreunarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus nouă de Dumnezeu- Fiul.
Sectarul: Nu avem trebuintă de semnul Crucii făcut cu mâna, pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omenesti, căci cei ce se închină lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh si în adevăr si nu în trup, după cuvântul apostolului: Dumnezeu... fiind Domnul cerului si al pământului, nu locuieste în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viată si suflare si toate... (Fapte 17, 24-25). Iar Mântuitorul a vorbit femeii samarinence: Dar vine ceasul si acum este, când adevăratii închinători se vor închina Tatălui în duh si în adevăr, că si Tatăl astfel de închinători Îsi doreste. Duh este Dumnezeu si cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh si în adevăr (loan 4, 23-24). Deci, închinarea trebuie să fie în duh si nu în trup, cu duhul, iar nu cu mâna, în semnul Crucii.
Preotul: In citatul prim nu este vorba de semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna. Aici se spune numai că pe Dumnezeu nu trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, cum am sluji pe oarecare om mai mare al nostru. Dumnezeu nu are nevoie de asemenea slujitori, omul fiind atât de mic fată de El, încât în privinta aceasta, ca si de altfel în orice privintă, nu-L poate ajuta cu nimic.
În citatul al doilea, de asemenea, este vorba de cu totul altceva, si anume, că în curând se va începe o epocă nouă, în care închinarea lui Dumnezeu (cultul dumnezeiesc) va fi mai aproape de desâvârsire, mai adevărată (lăuntrică si spirituală), iar nu ca pânâ atunci, aproape numai formală (exterioară si materială), legată de un anumit fel de lăcas (templul), de o anumită localitate (Iemsalim, respectiv Garizim), de o anumită natiune (iudei, respectiv, samarineni). Căci Dumnezeu este Duh si ca atare nu poate fi cuprins între zidurile unui templu oarecare, fie în Ierusalim, pe Muntele Sion, fie în Samaria, pe Muntele Garizim, si monopolizat acolo. El este pretutindeni si de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva material sau mărginit, ci trebuie să se facă ''în duh'', adică să fie intemă (spirituală), cum nici la samarineni, nici la iudei nu fusese până atunci. Această închinare ''în duh'' este o închinare ''în adevăr'' sau adevărată - si aceasta va trebui să fie căutată si practicată. Dar prin aceasta nu înseamnâ că se înlătură cultul exterior, ci numai că se pune mai multă bază pe cel interior, atât de nesocotit mai înainte; căci si cultul extern este necesar, dat fiind natura dublă a făpturii noastre, trupească si sufletească (Matei 6, 5-6; Rom. 12, 1; 1 Cor. 6, 15).
Dacă voi, sectarii, cereti de la noi numai închinare în duh, pentru ce voi, când vă rugati, plecati genunchii, vă plecati capetele, vă bateti piepturile, vă ridicati mâinile, vă împreunati mâinile amândouă si alte multe manifestări de acestea aveti în vremea rugăciunii? Pentm că si acestea sunt asemănătoare cu facerea semnului Crucii cu mâna, fiind participări ale trupului vostru la rugăciune. Oare credeti voi că vă puteti ruga vreodată fâră ca trupul vostru să ia parte la osteneala rugăciunii? Dacă ati fi niste duhuri fără de trup, v-am crede, dar nefiind, niciodată nu vom crede aceste afirmatii neîntemeiate pe adevăr. Ca si îngenuncherea, ca si plecarea capului, ca si metania sau ca si ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot asa si semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o tinută religioasă sau o stare sufletească de evlavie în fata lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim si cu sufletul si cu trupul nostru (I Cor. 6, 20; Filip. 1, 20).
Potrivnicii Crucii si ai semnului ei sunt vrăjmasii Crucii lui Hristos (Filip. 3, 18-19). Semnul Sfintei Cruci va vesti venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului si vor plânge toate neamurile pământului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slavă multă (Matei 24, 30-31). Acel semn este Crucea, deoarece ea este semnul puterii si al biruintei lui Hristos (I Cor. 1, 18; Col. 2, 15). Cu adevărat atunci se vor rusina cu rusine vesnică si căintă toti vrăjmasii si hulitorii Sfintei Cruci; dar atunci căinta lor nu le va mai folosi.
Satana urăste foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit si a prădat iadul, si de aceea îndeamnă pe toti cei rătăciti de la adevăr si care îi slujesc lui, să hulească si să vrăjmăsească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de bătul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea care îi aminteste că prin ea a fost biruit.
Credinciosul: Dar prin care semn a mai fost prefigurată Crucea Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură?
Preotul: Crucea a fost închipuită cu taină în Legea Veche prin semnul ''T" (Tau), care-i apăra pe cei ce îl aveau pe frunte (lez. 9, 4-6). Pentru noi, crestinii, crucea este pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămati pe cei ce o au însemnată pe fruntile lor (Apoc. 7, 2-3). Vezi si la Apocalipsă 9, 4.
Noi stim că la rugăciune trebuie să ia parte si trupul nostru, cu toate mădularele sale. între acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii. Iată câteva mărturii din Sfânta Scriptură:
1. Iacov a binecuvântat cu mâinile sale (asezate în chipul crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris: ...luând Iosif pe cei doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa în fata stângii lui Israel, iar pe Manase cu stânga sa în fata dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Israel însă si-a întins mâna sa cea dreaptă si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stânga si-a pus-o pe capul lui Manase. înadins si-a încrucisat mâinile, desi Manase era întâiul născut. Si i-a binecuvântat... (Fac. 48, 13-15).
2. Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii si pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeste Sfânta Scriptură astfel: Si, luându-i în brate, i-a binecuvântat, punându-Si mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: ...i-a dus afară până spre Betania, si, ridicându-Si mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).
3. Apostolii au asezat diaconi, preoti si episcopi prin rugăciune si punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4, 14), fapt pentru care taina preotiei era numită ''punerea mâinilor preotiei''. Tot prin rugăciuni si punerea mâinilor împărtăseau Apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăsirii Sfântului Duh celor botezati) (Fapte 19, 5-6; 8, 14-17 s.a.). Împărtăsirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, ''punerea mâinilor'', spre deosebire de cea de mai sus care se chema ''punerea mâinilor preotiei''.
Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia si el parte îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna. Trebuinta de a lua parte si trupul sau cel putin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: Slăviti, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru si în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Si în alt loc: Vreau deci ca bărbatii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie si fără sovăire (I Tim. 2, 8).
În Testamentul Vechi, de asemenea se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor s.a. Psalmistul zice: Asa Te voi binecuvânta în viata mea, si în numele Tău voi ridica mâinile mele (Ps. 62, 5). Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac. 48, 14), în minunea despărtirii apelor Mării Rosii si a înecării lui faraon, în tinerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (les. 17, 11-12).
În Noul Testament, semnul Crucii se face astfel: se împreună primele trei degete de la mâna dreaptă - simbolizând Sfânta Treime - (degetul mare, arâtătorul si cel mijlociu), iar celelalte două degete se tin strânse în palmă - simbolizând cele două firi ale Mântuitorului, firea dumnezeiască si omenească. Apoi se duc la frunte, la piept si la umărul drept si la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: În numele Tatălui (la frunte) si al Fiului (la piept) si al Sfântului Duh (de la un umăr la altul), după care zicem ''Amin!''
''În numele Tatălui'' înseanmâ cinstirea lui Dumnezeu- Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele ''si al Fiului'' înseanmâ coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră. Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng, rostind cuvintele ''si al Sfântului Duh'', înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu si împreunarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus nouă de Dumnezeu- Fiul.
Sectarul: Nu avem trebuintă de semnul Crucii făcut cu mâna, pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omenesti, căci cei ce se închină lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh si în adevăr si nu în trup, după cuvântul apostolului: Dumnezeu... fiind Domnul cerului si al pământului, nu locuieste în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viată si suflare si toate... (Fapte 17, 24-25). Iar Mântuitorul a vorbit femeii samarinence: Dar vine ceasul si acum este, când adevăratii închinători se vor închina Tatălui în duh si în adevăr, că si Tatăl astfel de închinători Îsi doreste. Duh este Dumnezeu si cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh si în adevăr (loan 4, 23-24). Deci, închinarea trebuie să fie în duh si nu în trup, cu duhul, iar nu cu mâna, în semnul Crucii.
Preotul: In citatul prim nu este vorba de semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna. Aici se spune numai că pe Dumnezeu nu trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, cum am sluji pe oarecare om mai mare al nostru. Dumnezeu nu are nevoie de asemenea slujitori, omul fiind atât de mic fată de El, încât în privinta aceasta, ca si de altfel în orice privintă, nu-L poate ajuta cu nimic.
În citatul al doilea, de asemenea, este vorba de cu totul altceva, si anume, că în curând se va începe o epocă nouă, în care închinarea lui Dumnezeu (cultul dumnezeiesc) va fi mai aproape de desâvârsire, mai adevărată (lăuntrică si spirituală), iar nu ca pânâ atunci, aproape numai formală (exterioară si materială), legată de un anumit fel de lăcas (templul), de o anumită localitate (Iemsalim, respectiv Garizim), de o anumită natiune (iudei, respectiv, samarineni). Căci Dumnezeu este Duh si ca atare nu poate fi cuprins între zidurile unui templu oarecare, fie în Ierusalim, pe Muntele Sion, fie în Samaria, pe Muntele Garizim, si monopolizat acolo. El este pretutindeni si de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva material sau mărginit, ci trebuie să se facă ''în duh'', adică să fie intemă (spirituală), cum nici la samarineni, nici la iudei nu fusese până atunci. Această închinare ''în duh'' este o închinare ''în adevăr'' sau adevărată - si aceasta va trebui să fie căutată si practicată. Dar prin aceasta nu înseamnâ că se înlătură cultul exterior, ci numai că se pune mai multă bază pe cel interior, atât de nesocotit mai înainte; căci si cultul extern este necesar, dat fiind natura dublă a făpturii noastre, trupească si sufletească (Matei 6, 5-6; Rom. 12, 1; 1 Cor. 6, 15).
Dacă voi, sectarii, cereti de la noi numai închinare în duh, pentru ce voi, când vă rugati, plecati genunchii, vă plecati capetele, vă bateti piepturile, vă ridicati mâinile, vă împreunati mâinile amândouă si alte multe manifestări de acestea aveti în vremea rugăciunii? Pentm că si acestea sunt asemănătoare cu facerea semnului Crucii cu mâna, fiind participări ale trupului vostru la rugăciune. Oare credeti voi că vă puteti ruga vreodată fâră ca trupul vostru să ia parte la osteneala rugăciunii? Dacă ati fi niste duhuri fără de trup, v-am crede, dar nefiind, niciodată nu vom crede aceste afirmatii neîntemeiate pe adevăr. Ca si îngenuncherea, ca si plecarea capului, ca si metania sau ca si ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot asa si semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o tinută religioasă sau o stare sufletească de evlavie în fata lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim si cu sufletul si cu trupul nostru (I Cor. 6, 20; Filip. 1, 20).
Potrivnicii Crucii si ai semnului ei sunt vrăjmasii Crucii lui Hristos (Filip. 3, 18-19). Semnul Sfintei Cruci va vesti venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului si vor plânge toate neamurile pământului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slavă multă (Matei 24, 30-31). Acel semn este Crucea, deoarece ea este semnul puterii si al biruintei lui Hristos (I Cor. 1, 18; Col. 2, 15). Cu adevărat atunci se vor rusina cu rusine vesnică si căintă toti vrăjmasii si hulitorii Sfintei Cruci; dar atunci căinta lor nu le va mai folosi.
Satana urăste foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit si a prădat iadul, si de aceea îndeamnă pe toti cei rătăciti de la adevăr si care îi slujesc lui, să hulească si să vrăjmăsească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de bătul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea care îi aminteste că prin ea a fost biruit.
Credinciosul: Dar prin care semn a mai fost prefigurată Crucea Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură?
Preotul: Crucea a fost închipuită cu taină în Legea Veche prin semnul ''T" (Tau), care-i apăra pe cei ce îl aveau pe frunte (lez. 9, 4-6). Pentru noi, crestinii, crucea este pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămati pe cei ce o au însemnată pe fruntile lor (Apoc. 7, 2-3). Vezi si la Apocalipsă 9, 4.
Pr. Paisie Olarul
Unii credincioşi spun că nu citesc Psaltirea pentru că le face diavolul ispite. De ce se tem diavolii de psalmi?
Se tem de psalmi, pentru că cine se roagă cu psalmi îi arde pe diavoli ca şi cu o sabie de foc. Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele. Cu acestea părinţii de demult făceau minuni şi alungau duhurile rele din oameni. Iar dacă unii nu citesc Psaltirea pentru că se tem de ispite, aceştia sunt creştini fricoşi, care vor să iasă la luptă cu diavolii fără arme. Or, dacă nu avem arme bune la noi, diavolul ne dezarmează şi ne ia prizonieri, adică ne face robi ai păcatelor spre osândă. Psaltirea unită cu postul şi smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Cu acestea sfinţii izgoneau diavolii din lume şi coborau pe îngeri pe pământ. Că cine citeşte psalmi imită pe îngeri şi cântă împreună cu ei.
(arhim. Ioanichie BĂLAN, Convorbiri duhoviceşti, cu pr. Paisie Olaru)
SFANTUL EFREM SIRUL DESPRE RUGACIUNE
Comoara nelipsita, bogatie care niciodatat nu se cheltuieste, liman neinvaluit, pricina de alinare, si radacina de nenumarate bunatati, si izvor si maica este rugaciuena, si decat insasi imparatia mai puterbnica. pentru aceea de multe ori insusi cel ce cu coroana este incoronat in fierbinteala cazand, si pe pat zacand si arzand ca fpocul, stau inainte doctorii, purtatorii de sulite, slujitorii, voievozii si nici mesterul de doctorii, nici venirea de fata a prietenilor, nici slujirea sligilor, nici indestularea doctorilor, nici scumpetea gatirii, nici avutia banilor, nici nimic altceva din cele omenesti, nu poate sa mangaie si sa usureze boala ceea ce zace asupra-i. Iar daca cineva din cei de au indrazneala catre Dumnezeu ar veni, si de trup numai s-ar atinge, si rugaciune curata pentru dansul ar face, toata boala trupului ar izgonit-o. Si ceea ce nu a putut bogatia si multimea celor ce slujesc, si stiinta iscusintii, si marimea imparatiei, aceasta a putut de multe ori rugaciunea unui sarac si scapatat. iar rugaciune zic, nu pe aceasta rece si de trandavirte plina, ci pe ceea ce cu osardie se face, cu durere in suflet, cu minte intinsa. Ca aceasta este care se suie la cer. Si precum apele, pana pe loc neted si potrivit se poarta, si de multa latime se impartasesc, nu se ridica la inaltime, iar dupa ce pe dansele mainile sligilor de jos imprejur, ingradindu-le si necajindu-le, si strangadu-le, decat toata sageata mi iute catre inaltime izbucnesc, asa cu adevarat mintea omeneasca, pana dobandeste slobozenie multa, se revarsa si curge. Iar dupa ce intamplarea lucrurilor de desupt pe dansa o va stramtora, storcandu-se si tescuindu-se bine, curate si intinse rugaciuni la inaltime trimite.
Si ca sa te inveti ca mai ales rugaciunile acelea pot sa se auda care cu necaz si cu stramtoare se fac, auzi ce zice proorocul catre Domnul: "Cand ma necajeam am strigat, si m-a auzit pe mine". Deci sa en infierbantam stiinta, sa necajim sufletul nostru prin pomenirea pacatelor. Sa-l necajim, nu ca sa-l stramtoram, ci ca sa fim auziti sa-l gatim, sa se trezeasca si sa privegheze, si sa-l facem de insusi cerurile sa se apuce. Ca nimic nu goneste trandavirea si lenevirea, ca durerea si necazul care de pretutindeni aduna mintea, si catre sine o intoarce. Cel ce asa se necajeste, si asa se roaga, multa dulecata dupa rugaciune in sufletul sau va putea salaslui. Si precum adunarea norilor, la inceput intunecos face vazduhul, iar dupa ce se amesteca unii cu altii slobod ninsorile, si dupa ce slobod ploaia, tot vazduhul alinat si luminat il lucreaza; asa cu adevarat si mahniciunea, pana inlauntru se intoarce si se invarteste, intuneca gandul nostru. Iar dupa ce prin graiurile rugaciunii cu lacrimile acelea se va deserta, si afara se va rasufla, multa stralucire a sprijinirii lui Dumnezeu pune inlauntru, care ca o raza in mintea celui ce se roaga se sloboade.
Dar care este cel rece al celor multi? Fara indrazneala, zice, sunt, plin de rusine, nici a-mi deschide gura nu pot. Sataniceasca este aceasta evlavie; ale trandavieii sunt aceste acoperamanturi. Ca voieste diavolul sa le incuie usile intrarii cele catre Dumnezeu, fara de indrazneala esti? Mare indrazneala este aceasta, adica a socoti ca esti fara de indrazneala, precum cu adeavrat cea mi de pe urma rusinare si osandire este, a socoti ca ai indrazneala. Ca amcar multe ispravi de ai avea, si nici un rau intru sine de nu ai sti, dar socotesti ca ai indrazneala, din toata rugaciunea ai cazut. Si macar nenumarate sarcini de pacate intru stiinta ta de ai purta, si numai cu acestea de te-ai incredinta pe sine, ca decat toti esti cel ami de pe urma, multa indrazneala vei avea catre Dumnezeu. macar ca ceasta nici smerita cugetare nu este, ca cel pacatos sa se socoteasca ca este pacatos. Ca smerita cugetare este cand cineva multe si mari ispravi, de fapte bune intru sine stiind, nimic n-are pentru sine sa nu se naluceasca. Cand cineva ca Pavel fiind, si a zice putand: "nimioc intru sine-mi nu stiu" si iarasi sa zica" ca Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe pacatosul, dintru care cel dintai sunt eu. Aceasta este smerita cugetare, ca adica, inalt fiind cineva din ispravirea faptelor bune, sa se smereasca pe sinesi cu gandul. (I TIM. 1,15). Dar cu toate acestea Dumnezeu pentru negraita Sa milostivire, nu p ecei cu adevarat smeriti numai , ci si pe cei ce au buna cunostinta, si isi marturisesc pacatele ii imbratiseaza si ii primeste, si se face milostiv si bland celor ce se afla asa.
Si ca sa te inveti cat de mare bunatate este, nimic mare pentru sine a socoti si a se naluci, doua care fa-ti cu cuvantul. Injuga dreptatea si mandria, si pacatul cu smerita cugetare si vei vedea jugul pacatului intrecand dreptatea, nu dintru a sa putere, ci dintru taria sotiei sale, a smeritei cugetari. Si pe acela iarasi micsorandu-se si scazand, nu din neputinta dreptatii, ci si din greutatea si povara trufiei. Ca precum smerita cugetare pentru inaltimea cea covarsitoare a ei, greutatea pacatului o biruieste, si poate sa se suie catre Dumnezeu, asa si trufia pentru multa greutate si povara a ei, poate si pe dreptatea cea mai usoara sa o biruiasca, si cu lesnire sa o traga pe dansa jos. Si cum ca perechea aceasta este mai grabnica decat aceea, adu-ti aminte de fariseul si de vamesul. A injugat fariseul dreptatea si mandria, asa zicand: "Multumesc Tie, ca nu sunt ca ceilalti din oameni, rapitori, lacomi, nici ca vamesul acesta. (Luca 18,11)". O nebunie! Nu a saturat trufia lui toata firea oamenilor ci si asupra vamesului celui ce sta aproape, cu multa nebunie a sarit. Dar acela ce afacut? Nu a impins inapoi ocarile, nu l-a durut pentru prihanire, ci a primit pe cea zisa cu multumire si i s-a facut lui sageata vrajmasului doctorie si vindecare, si oacara lauda, si defaimarea cunun. Atata de buna este smerita cugetare, atata este castigul, a nu se musca de ocarile cele de la altii, nici a se salbatici pentru dosadirile cele de la cei de aproape. Ca este cu putinta si de la dansii a dobandi mare oarecare si vitejeasca bunatate, care lucru cu adevarat si la vamesul s-a facut. Ca primind ocarile, a lepadat pacatele, si zicand: "Dumnezeule fii milostiv mie pacatosului", s-a pogorat mai indreptat decat acela. (Cap 18,13), si cuvintele au biruit lucrurile, si graiurile faptele le-au covarsit. Ca acela, adica dreptatea pune inainte, si postiri si zeciuieli. Iar acesta graiuri numai goale a zis, si toate pacatele le-a lepadat. Ca nu numai graiurile le-a auzit Dumnezeu, ci si mintea vedea cu care pe acestea le pune inainte, si smerita cugatare si inima lui zdrobita aflandu-o, l-a miluit si iubire de oameni cu dansul a facut.
Si acestea le zic, nu ca sa pacatuim, ci cu buna cunostinta si multumire sa fim. Ca vamesul ca om, felul cel mai de pe urma al rautatii, nu ca smerit a cugetat, ci cu buna cunostinta si multumire s-a aratat numai si pacatele si le-a spus, si ceea ce era a marturisit, atata dragoste asupra-si a primit de la Dumnezeu, cata cei ce mari adica bunatati a ispravit, dar nimic mare pentru sine-si socotesc, trag asupra-si ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta va indemn si ma rog, si va poftesc sa ne marturisim adeseori lui Dumnezeu. Ca nici nu te aduc pe tine in privelistea celor impreuna robi cu tine, nici te silesc sa descoperi oamenilor pacatele tale, Stiinta ta desfa-o si descoper-o inaintea lui Dumnezeu: arata-i ranile tale, si de la dansul cere-ti doctoriile, arata acelui ce nu te ocaraste, ci te tamaduieste. Ca desi vei tacea, stie Acela pe toate ale tale. Deci spune-i Lui toate pacatele, ca sa castigi, spune-i Lui, ca aici lepadand pacatele, sa et duci acolo curat de greseli, si de nesuferita acea judecata sa te izbavesti. Cei trei tineri in cuptor petreceau, si sufletul lor, l-au dat pentru marturisirea cea catre Stapanul. Dar cu toate acestea dupa atatea si acest fel de fapte zic: "nu este cu putinta noua a deschide gura". Rusine si ocara ne-am facut robilor, gura? Ca insasi aceasta sa o zicem. Zic ei, ca nu este cu putinta noua a deschide gura, si cu aceasta insasi Stapanul sa-l tragem catre noi. Puterea rugaciunii, puterea focului au stins-o, manie de lei a infranat, razboaie a dezlegat, lupte a incetat, viforile a domolit, draci a gonit, Porti ale cerului a deschis, lagaturi ale mortii a risipit, boli a alaungat, suparari a impins, cetati clatinate a intarit, si ranile de sus aduse, si bantuielele cele de la oameni, si inscurt toate lucrurile cumplite le-a pierdut. Si rugaciunea zic iarasi, nu pe ceea ce asa simplu in gura se poarta, ci pe ceia ce dintru adancul mintii si al sufletului iesa. Ca precum din copaci cati inntru adanc isi intind radacinile, macar nenumarate izbiri de vanturi de ar primi, nu se frang, nici nu se zmulg, radacinile cu dinadinsul si cu tarie intru adancul pamantului stranse fiind, asa cu adevarat si rugaciunile cele de desupt dintru adancul mintii se inalta, inradacinate fiind cu intemeiere, si catre inaltime se intind, si de nici o asupreala de gand nu se rastoarna. pentru aceasta si proorocul zice: "Dintru adancuri am strigat catre tine Doamne". Lui se cuvine slava in veci. Amin.
Si ca sa te inveti ca mai ales rugaciunile acelea pot sa se auda care cu necaz si cu stramtoare se fac, auzi ce zice proorocul catre Domnul: "Cand ma necajeam am strigat, si m-a auzit pe mine". Deci sa en infierbantam stiinta, sa necajim sufletul nostru prin pomenirea pacatelor. Sa-l necajim, nu ca sa-l stramtoram, ci ca sa fim auziti sa-l gatim, sa se trezeasca si sa privegheze, si sa-l facem de insusi cerurile sa se apuce. Ca nimic nu goneste trandavirea si lenevirea, ca durerea si necazul care de pretutindeni aduna mintea, si catre sine o intoarce. Cel ce asa se necajeste, si asa se roaga, multa dulecata dupa rugaciune in sufletul sau va putea salaslui. Si precum adunarea norilor, la inceput intunecos face vazduhul, iar dupa ce se amesteca unii cu altii slobod ninsorile, si dupa ce slobod ploaia, tot vazduhul alinat si luminat il lucreaza; asa cu adevarat si mahniciunea, pana inlauntru se intoarce si se invarteste, intuneca gandul nostru. Iar dupa ce prin graiurile rugaciunii cu lacrimile acelea se va deserta, si afara se va rasufla, multa stralucire a sprijinirii lui Dumnezeu pune inlauntru, care ca o raza in mintea celui ce se roaga se sloboade.
Dar care este cel rece al celor multi? Fara indrazneala, zice, sunt, plin de rusine, nici a-mi deschide gura nu pot. Sataniceasca este aceasta evlavie; ale trandavieii sunt aceste acoperamanturi. Ca voieste diavolul sa le incuie usile intrarii cele catre Dumnezeu, fara de indrazneala esti? Mare indrazneala este aceasta, adica a socoti ca esti fara de indrazneala, precum cu adeavrat cea mi de pe urma rusinare si osandire este, a socoti ca ai indrazneala. Ca amcar multe ispravi de ai avea, si nici un rau intru sine de nu ai sti, dar socotesti ca ai indrazneala, din toata rugaciunea ai cazut. Si macar nenumarate sarcini de pacate intru stiinta ta de ai purta, si numai cu acestea de te-ai incredinta pe sine, ca decat toti esti cel ami de pe urma, multa indrazneala vei avea catre Dumnezeu. macar ca ceasta nici smerita cugetare nu este, ca cel pacatos sa se socoteasca ca este pacatos. Ca smerita cugetare este cand cineva multe si mari ispravi, de fapte bune intru sine stiind, nimic n-are pentru sine sa nu se naluceasca. Cand cineva ca Pavel fiind, si a zice putand: "nimioc intru sine-mi nu stiu" si iarasi sa zica" ca Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe pacatosul, dintru care cel dintai sunt eu. Aceasta este smerita cugetare, ca adica, inalt fiind cineva din ispravirea faptelor bune, sa se smereasca pe sinesi cu gandul. (I TIM. 1,15). Dar cu toate acestea Dumnezeu pentru negraita Sa milostivire, nu p ecei cu adevarat smeriti numai , ci si pe cei ce au buna cunostinta, si isi marturisesc pacatele ii imbratiseaza si ii primeste, si se face milostiv si bland celor ce se afla asa.
Si ca sa te inveti cat de mare bunatate este, nimic mare pentru sine a socoti si a se naluci, doua care fa-ti cu cuvantul. Injuga dreptatea si mandria, si pacatul cu smerita cugetare si vei vedea jugul pacatului intrecand dreptatea, nu dintru a sa putere, ci dintru taria sotiei sale, a smeritei cugetari. Si pe acela iarasi micsorandu-se si scazand, nu din neputinta dreptatii, ci si din greutatea si povara trufiei. Ca precum smerita cugetare pentru inaltimea cea covarsitoare a ei, greutatea pacatului o biruieste, si poate sa se suie catre Dumnezeu, asa si trufia pentru multa greutate si povara a ei, poate si pe dreptatea cea mai usoara sa o biruiasca, si cu lesnire sa o traga pe dansa jos. Si cum ca perechea aceasta este mai grabnica decat aceea, adu-ti aminte de fariseul si de vamesul. A injugat fariseul dreptatea si mandria, asa zicand: "Multumesc Tie, ca nu sunt ca ceilalti din oameni, rapitori, lacomi, nici ca vamesul acesta. (Luca 18,11)". O nebunie! Nu a saturat trufia lui toata firea oamenilor ci si asupra vamesului celui ce sta aproape, cu multa nebunie a sarit. Dar acela ce afacut? Nu a impins inapoi ocarile, nu l-a durut pentru prihanire, ci a primit pe cea zisa cu multumire si i s-a facut lui sageata vrajmasului doctorie si vindecare, si oacara lauda, si defaimarea cunun. Atata de buna este smerita cugetare, atata este castigul, a nu se musca de ocarile cele de la altii, nici a se salbatici pentru dosadirile cele de la cei de aproape. Ca este cu putinta si de la dansii a dobandi mare oarecare si vitejeasca bunatate, care lucru cu adevarat si la vamesul s-a facut. Ca primind ocarile, a lepadat pacatele, si zicand: "Dumnezeule fii milostiv mie pacatosului", s-a pogorat mai indreptat decat acela. (Cap 18,13), si cuvintele au biruit lucrurile, si graiurile faptele le-au covarsit. Ca acela, adica dreptatea pune inainte, si postiri si zeciuieli. Iar acesta graiuri numai goale a zis, si toate pacatele le-a lepadat. Ca nu numai graiurile le-a auzit Dumnezeu, ci si mintea vedea cu care pe acestea le pune inainte, si smerita cugatare si inima lui zdrobita aflandu-o, l-a miluit si iubire de oameni cu dansul a facut.
Si acestea le zic, nu ca sa pacatuim, ci cu buna cunostinta si multumire sa fim. Ca vamesul ca om, felul cel mai de pe urma al rautatii, nu ca smerit a cugetat, ci cu buna cunostinta si multumire s-a aratat numai si pacatele si le-a spus, si ceea ce era a marturisit, atata dragoste asupra-si a primit de la Dumnezeu, cata cei ce mari adica bunatati a ispravit, dar nimic mare pentru sine-si socotesc, trag asupra-si ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta va indemn si ma rog, si va poftesc sa ne marturisim adeseori lui Dumnezeu. Ca nici nu te aduc pe tine in privelistea celor impreuna robi cu tine, nici te silesc sa descoperi oamenilor pacatele tale, Stiinta ta desfa-o si descoper-o inaintea lui Dumnezeu: arata-i ranile tale, si de la dansul cere-ti doctoriile, arata acelui ce nu te ocaraste, ci te tamaduieste. Ca desi vei tacea, stie Acela pe toate ale tale. Deci spune-i Lui toate pacatele, ca sa castigi, spune-i Lui, ca aici lepadand pacatele, sa et duci acolo curat de greseli, si de nesuferita acea judecata sa te izbavesti. Cei trei tineri in cuptor petreceau, si sufletul lor, l-au dat pentru marturisirea cea catre Stapanul. Dar cu toate acestea dupa atatea si acest fel de fapte zic: "nu este cu putinta noua a deschide gura". Rusine si ocara ne-am facut robilor, gura? Ca insasi aceasta sa o zicem. Zic ei, ca nu este cu putinta noua a deschide gura, si cu aceasta insasi Stapanul sa-l tragem catre noi. Puterea rugaciunii, puterea focului au stins-o, manie de lei a infranat, razboaie a dezlegat, lupte a incetat, viforile a domolit, draci a gonit, Porti ale cerului a deschis, lagaturi ale mortii a risipit, boli a alaungat, suparari a impins, cetati clatinate a intarit, si ranile de sus aduse, si bantuielele cele de la oameni, si inscurt toate lucrurile cumplite le-a pierdut. Si rugaciunea zic iarasi, nu pe ceea ce asa simplu in gura se poarta, ci pe ceia ce dintru adancul mintii si al sufletului iesa. Ca precum din copaci cati inntru adanc isi intind radacinile, macar nenumarate izbiri de vanturi de ar primi, nu se frang, nici nu se zmulg, radacinile cu dinadinsul si cu tarie intru adancul pamantului stranse fiind, asa cu adevarat si rugaciunile cele de desupt dintru adancul mintii se inalta, inradacinate fiind cu intemeiere, si catre inaltime se intind, si de nici o asupreala de gand nu se rastoarna. pentru aceasta si proorocul zice: "Dintru adancuri am strigat catre tine Doamne". Lui se cuvine slava in veci. Amin.
Fericit lucru este, intr-adevar, a nu pacatui. Iar daca oarecari vor pacatui, sa nu se deznadajnuiasca, ci sa planga pentru acelea intru care au pacatuit, ca prin plans iarasi sa dobandeasca fericire. deci bun lucru este totdeauna a ne ruga, si a nu ingreuia si a nu ne slabanogi, dupa cum zice Domnul. Si iarasi spune apostolul: "Neincetat rugati-va", adica noaptea si ziua, si in tot ceasul. Si nu numai cand intri in biserica, iar cealalta vreme sa fii fara de grija. Ci ori de lucrezi, ori de dormi, ori de calatoresti, ori de mananci, ori de bei, ori de stai, sa nu iti curmi rugaciunea ta. Ca nu stii cand va veni cel care va cere sufletul tau de la tine. Sa nu astepti duminica sau vreun praznic, sau deosebiri de loc; ci precuma zis proorocul David: "In tot locul stapanirii Lui". Deci ori in biserica de esti, ori in casa ta, ori in tarina, ori de pasti oi, ori zidiri de faci, ori la ospete te afli, de rugaciune sa nu te departezi. Si cand poti, pleaca-ti si genunchii, iar cand nu poti, roaga-te cu mintea. Si seara si dimineat ai sla maiaza-zi. Daca rugaciunea te va povatui inaintea lucrului, si sculandu-te din pat, miscarile tale cel edintai prin rugaciune se vor face, atunci pacatul nu afla intrare asupra sufletului tau. Rugaciunea este pazitoare intregii intelepciuni, pedepsirea maniei, prigonia ingamfarii, curatire a pomenirii de rau, surparea invifdiei, indreptarea paganitatii. Rugaciunea este virtutea trupurilor, ocarmuirea casei, buna asezare a cetatii, taria imparatiei, biruinta razboiului, intemeire a pacii. Rugaciunea este pecete a fecioriei, credinta a nuntii, arma calatorilor, aparatoar celor ce dorm, indrazneala a celor ce privegheaza, a lucratorilor de pamant buna aducere de roade, mantuire calatorilor pe mare. Rugaciunea este a celor ce judeca ajutatoare, a celor legati slabire, inima buna celor scarbiti, celor ce se bucura dulceata, mangaiere celor ce plang, a nasterilor praznic, cununa a celor casatoriti, a celor ce mor igropare. Rugaciunea este vorbire cu Dumnezeu, intocmai cinstire cu ingerii; a bunatatilor sporire, abatere de la rautati; a apcatelor indreptare. Rugaciunea lui Iona i-a facut din chit casa, iar pe Iezechia din portile mortii la viata l-a intors. Iar tinerilor din Vavilon in duh de roua vapaia a intors. Prin rugaciune Ilie a legat cerul sa nu ploua trei ani si sase luni.
Vedeti fratilor cat poate rugaciunea? Nu este alta avere mai cinstita decat rugaciunea intru toata viata oamenilor. De aceasta nici o data sa nu va despartiti, de aceasta nici o data sa nu va departati; ci precum a zis Domnul nostru, sa ne rugam ca nu desarta sa ni se faca osteneala noastra. "Cand stati de va rugati, iertati orice aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru cel Ceresc sa va lase greselile voastre". Vedeti, iubitilor, ca in zadar ne ostenim rugandu-ne, daca avem ura asupra cuiva. Si iarasi zice Domnul: " Daca iti vei aduce darul tau la altar, si acolo iti vei aduce aminte ca are cineva ceva asupra ta, lasa-ti darul tau inaintea altarului, si du-te mai inati de te impaca cu fratele tau, apoi venind, adu-ti darul tau". Deci dar, aratat este, ca daca aceasta intai nu o vei face, toate cate aduci sunt neprimite. Iar daca vei implini porunca Stapanului, atunci cu indrazneala roaga-te Domnului zicand: " Lasa-mi mie, Stapane, datoriile mele, precumsi eu am lasat fratelui meu, porunca ta plinind-o. Eu neputincios fiind, am lasat. Ca iti va raspunde Iubitorul de oameni : " Daca ai lasat iti las si Eu. Daca i iertat iti iert si Eu ale tale. Ca stapanire am sa iert pe pamant pacatele." Lasati si se va lasa si voua. Vedeti iubirea de oameni a lui Dumnezeu neasemanata? Vedeti bunatatea lui Dumnezeu nemasurata? Ati auzit, in scurt mantuirea sufletelor voastre...
Sfantul Efrem Sirul, Cuvinte si Invataturi, ed Bunavestire, Bacau
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
Vedeti fratilor cat poate rugaciunea? Nu este alta avere mai cinstita decat rugaciunea intru toata viata oamenilor. De aceasta nici o data sa nu va despartiti, de aceasta nici o data sa nu va departati; ci precum a zis Domnul nostru, sa ne rugam ca nu desarta sa ni se faca osteneala noastra. "Cand stati de va rugati, iertati orice aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru cel Ceresc sa va lase greselile voastre". Vedeti, iubitilor, ca in zadar ne ostenim rugandu-ne, daca avem ura asupra cuiva. Si iarasi zice Domnul: " Daca iti vei aduce darul tau la altar, si acolo iti vei aduce aminte ca are cineva ceva asupra ta, lasa-ti darul tau inaintea altarului, si du-te mai inati de te impaca cu fratele tau, apoi venind, adu-ti darul tau". Deci dar, aratat este, ca daca aceasta intai nu o vei face, toate cate aduci sunt neprimite. Iar daca vei implini porunca Stapanului, atunci cu indrazneala roaga-te Domnului zicand: " Lasa-mi mie, Stapane, datoriile mele, precumsi eu am lasat fratelui meu, porunca ta plinind-o. Eu neputincios fiind, am lasat. Ca iti va raspunde Iubitorul de oameni : " Daca ai lasat iti las si Eu. Daca i iertat iti iert si Eu ale tale. Ca stapanire am sa iert pe pamant pacatele." Lasati si se va lasa si voua. Vedeti iubirea de oameni a lui Dumnezeu neasemanata? Vedeti bunatatea lui Dumnezeu nemasurata? Ati auzit, in scurt mantuirea sufletelor voastre...
Sfantul Efrem Sirul, Cuvinte si Invataturi, ed Bunavestire, Bacau
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
SFANTUL EFREM SIRUL DESPRE DESFRANARE
Nu numai prin departarea de bucate, ci si prin oprirea ochilor, ca sa nu vada desertaciuni, se surpa dracul curviei, ca în ochiul cel neînfrînat este preacurvia, dupa cum si Domnul a marturisit: ŤAmin zic voua, ca tot cel ce cauta la femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dînsa în inima luiť (Matei 5, 28). Pe aceasta preacurvie o dezradacineaza cel ce îsi are ochiul jos, iar sufletul catre Domnul; si cel ce si-a stapînit pîntecele si-a stapînit si privirea. Caci cumplit vînzator este ochiul cel împrastiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar razboiul privirii chinuieste pe suflet, si cînd este de fata si cînd nu este, arzînd mintea cu pofta.
Adica, ce zic, iubitilor? A auzit cineva dulce glasuire de muzica si a trecut. Apoi a auzit glas de jale; si plînsul a alungat dulcea glasuire a muzicii. Asijderea înca, a gustat cineva miere si apoi a gustat ceva amar, iar amaraciunea a împins afara dulceata mierii din gîtlej. La fel si mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceata oarecare, apoi a mirosit si împuticiune rea. Si împuticiunea cea rea a stins dulceata mirosirii. Apoi iarasi, s-a atins cineva de apa rece, dupa aceea s-a atins de apa fierbinte, iar caldura fiebintelii a înlaturat raceala apei. Dar razboiul ochiului celui împrastiat arde pe minte cu pofta, si fiind, si nefiind materia de fata. Înca si visuri naluceste în inima, fiindca dracii zugravesc ispita în cuget si razboiesc mintea, închipuind în imaginatie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roaga, zicînd: ŤÎntoarce ochii mei ca sa nu vada desertaciuneť (Psalmul 118, 37), ca înselaciunea poftei schimba mintea cea fara de rautate si întru biruirea ochilor este toata osteneala dracilor.
Deci, cînd vine dracul sa închipuiasca ispita si sa zugraveasca în cugetul tau frumusetea vreunei femei pe care ai vazut-o vreodata sau ceva din cele asemenea, adu-ti în mijloc frica de Dumnezeu si gîndul la cei ce dorm în morminte. Gîndeste-te la ziua iesirii tale, cînd sufletul tau se va desparti de trup. Ia în minte înfricosatul si groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptatii si poruncile lui Hristos nu le-au pazit: ŤDuceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolului si îngerilor lui, unde este plîngerea si scrîsnirea dintilor, întru întunericul cel mai dinafarať (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ti aminte de viermele cel neadormit si de munca cea fara de sfîrsit (Marcu 9, 44). Acestea gîndindu-le si pomenindu-le, pofta dulcetii se va risipi din cugetul tau, precum se risipeste ceara de fata focului, ca diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumnezeu. Ca cel ce nu se împotriveste poftei, ci se raspîndeste cu neînfrînare, slobozindu-si ochii, negresit si-a plecat si cugetul catre patimi. Si, de n-ar fi fost rusinea omeneasca, de multe ori si trupul si l-ar fi stricat.
Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta si de nu va pune înaintea ochilor sai frica de Dumnezeu, nu va întîrzia sa-si strice si trupul. Ca acestui drac ce sfatuieste a raspîndi ochii, alt drac îi urmeaza, care fireste cu trupul lucreaza pacatul. Ca daca va vedea cel de al doilea pe cel dintîi ca a putut pleca sufletul spre raspîndire, îndata începe a-l sfatui sa lucreze pacatul si cu trupul. Si începe întru acest fel a sfatui si a zice catre cel biruit de ochi: „Iata, cu voirea ai pacatuit si cu inima ai preacurvit. Acum si din porunca ai cazut si pacatul calcarii de porunca s-a scris tie acum. Deci, acum savîrseste-ti pofta ta, ca aceeasi este si a lucra si a gîndi. Deci, îndulceste-te de pofta ta”.
Dar tu sa nu te pleci socotelilor lui, fiindca zice Apostolul: ŤCa gîndurile lui nu ne sunt necunoscuteť (II Corinteni 2, 11). Ca întru aceasta voieste sa vîneze sufletul tau. Asculta o pilda pentru aceasta: Un tînar oarecare, avînd trei fecioare iubite, s-a dus într-o tara îndepartata. Si, zabovind el, una din fecioare si-a luat barbat. A doua, biruindu-se, a curvit si a ramas îngreuiata. Iar cealalta fecioara a zis întru sine: De nu m-as rusina de oameni, si eu mi-as lua mie barbat. Si a început fecioara a se naluci în niste gînduri ca acestea. Dar si-a adus aminte de tînarul cel din calatorie, de la care luase arvuna împreuna cu celelalte fecioare. Si caindu-se, a plîns pentru gîndurile rele ce s-au suit în inima ei.
Deci, cînd va veni tînarul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primita? Au nu cea de pe urma care numai a gîndit si nimic rau nu a lucrat? Ci înca s-a si pocait pentru gîndirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfatuieste catre fapta pacatului celui fara de lege: Desi cu ochiul am cazut si cu inima am preacurvit, însa pe aceasta inima care a preacurvit cu suspinuri negraite o voi zdrobi, si voi spala cu lacrimi ochiul ce a cazut, ca Ťinima înfrînta si smerita Dumnezeu nu o va urgisiť (Psalmul 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Adica, ce zic, iubitilor? A auzit cineva dulce glasuire de muzica si a trecut. Apoi a auzit glas de jale; si plînsul a alungat dulcea glasuire a muzicii. Asijderea înca, a gustat cineva miere si apoi a gustat ceva amar, iar amaraciunea a împins afara dulceata mierii din gîtlej. La fel si mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceata oarecare, apoi a mirosit si împuticiune rea. Si împuticiunea cea rea a stins dulceata mirosirii. Apoi iarasi, s-a atins cineva de apa rece, dupa aceea s-a atins de apa fierbinte, iar caldura fiebintelii a înlaturat raceala apei. Dar razboiul ochiului celui împrastiat arde pe minte cu pofta, si fiind, si nefiind materia de fata. Înca si visuri naluceste în inima, fiindca dracii zugravesc ispita în cuget si razboiesc mintea, închipuind în imaginatie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roaga, zicînd: ŤÎntoarce ochii mei ca sa nu vada desertaciuneť (Psalmul 118, 37), ca înselaciunea poftei schimba mintea cea fara de rautate si întru biruirea ochilor este toata osteneala dracilor.
Deci, cînd vine dracul sa închipuiasca ispita si sa zugraveasca în cugetul tau frumusetea vreunei femei pe care ai vazut-o vreodata sau ceva din cele asemenea, adu-ti în mijloc frica de Dumnezeu si gîndul la cei ce dorm în morminte. Gîndeste-te la ziua iesirii tale, cînd sufletul tau se va desparti de trup. Ia în minte înfricosatul si groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptatii si poruncile lui Hristos nu le-au pazit: ŤDuceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolului si îngerilor lui, unde este plîngerea si scrîsnirea dintilor, întru întunericul cel mai dinafarať (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ti aminte de viermele cel neadormit si de munca cea fara de sfîrsit (Marcu 9, 44). Acestea gîndindu-le si pomenindu-le, pofta dulcetii se va risipi din cugetul tau, precum se risipeste ceara de fata focului, ca diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumnezeu. Ca cel ce nu se împotriveste poftei, ci se raspîndeste cu neînfrînare, slobozindu-si ochii, negresit si-a plecat si cugetul catre patimi. Si, de n-ar fi fost rusinea omeneasca, de multe ori si trupul si l-ar fi stricat.
Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta si de nu va pune înaintea ochilor sai frica de Dumnezeu, nu va întîrzia sa-si strice si trupul. Ca acestui drac ce sfatuieste a raspîndi ochii, alt drac îi urmeaza, care fireste cu trupul lucreaza pacatul. Ca daca va vedea cel de al doilea pe cel dintîi ca a putut pleca sufletul spre raspîndire, îndata începe a-l sfatui sa lucreze pacatul si cu trupul. Si începe întru acest fel a sfatui si a zice catre cel biruit de ochi: „Iata, cu voirea ai pacatuit si cu inima ai preacurvit. Acum si din porunca ai cazut si pacatul calcarii de porunca s-a scris tie acum. Deci, acum savîrseste-ti pofta ta, ca aceeasi este si a lucra si a gîndi. Deci, îndulceste-te de pofta ta”.
Dar tu sa nu te pleci socotelilor lui, fiindca zice Apostolul: ŤCa gîndurile lui nu ne sunt necunoscuteť (II Corinteni 2, 11). Ca întru aceasta voieste sa vîneze sufletul tau. Asculta o pilda pentru aceasta: Un tînar oarecare, avînd trei fecioare iubite, s-a dus într-o tara îndepartata. Si, zabovind el, una din fecioare si-a luat barbat. A doua, biruindu-se, a curvit si a ramas îngreuiata. Iar cealalta fecioara a zis întru sine: De nu m-as rusina de oameni, si eu mi-as lua mie barbat. Si a început fecioara a se naluci în niste gînduri ca acestea. Dar si-a adus aminte de tînarul cel din calatorie, de la care luase arvuna împreuna cu celelalte fecioare. Si caindu-se, a plîns pentru gîndurile rele ce s-au suit în inima ei.
Deci, cînd va veni tînarul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primita? Au nu cea de pe urma care numai a gîndit si nimic rau nu a lucrat? Ci înca s-a si pocait pentru gîndirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfatuieste catre fapta pacatului celui fara de lege: Desi cu ochiul am cazut si cu inima am preacurvit, însa pe aceasta inima care a preacurvit cu suspinuri negraite o voi zdrobi, si voi spala cu lacrimi ochiul ce a cazut, ca Ťinima înfrînta si smerita Dumnezeu nu o va urgisiť (Psalmul 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
DESPRE DRAGOSTEA DE DUMNEZEU
Sfantul Efrem Sirul arata ca aproape de chilia lui era un pustnic cu numele Iulian.
Acest pustnic isi facuse o chilie in forma de mormant intr-o piatra si statea acolo si pururea se ruga si postea. Dormea pe piatra jos, caci nu avea pat. Dar avea umilinta si lacrimi in rugaciune, incat, cand citea la psaltire sau in Sfanta Scriptura, unde vedea scris cuvantul " Doamne ", " Dumnezeule " sau " Iisus Hristos ", statea si varsa multe lacrimi pe numele Mantuitorului.
Safntul Efrem spunea : M-am dus odata la dansul si cand m-am uitat in cartile lui, acolo unde era scris " Dumnezeu " sau " Iisus Hristos ", acolo nu se mai cunosteau slovele.
N-am cunoscut lucrarea lui. Atunci l-am intrebat :
- Parinte, de ce in cartile sfintiei tale, unde sta scris numele lui Dumnezeu este sters ?
Sfantul Efrem ii era un fel de duhovnic al lui.
- Pentru Dumnezeu, Parinte Efrem, iti voi spune : Femeia aceea pacatoasa din Evanghelie, a spalat picioarele Mantuitorului si le-a sters cu parul capului ei, iar eu, cand vad scris numele Mantuitorului, parca Il vad pe El, si atunci curg multe lacrimi din ochii mei. Macar ca nu vad picioarele Lui, ii vad numele Lui de pe carti.
Vezi cata umilinta era in acest suflet ? Cata patrundere si simtire dumnezeiasca in el ? A zis Sfantul Efrem :
Buna este lucrarea ta, parinte, dar pentru Dumnezeu, te rog sa cruti cartile. Ca daca ai sa mai plangi mult, nu se va mai cunoaste nimic pe ele.
Asa multa umilinta avea.
Apoi l-a intrebat Sfantul Efrem :
- Cum ai atata umilinta ?
- Eu, cand imi aduc aminte ca Dumnezeu m-a adus in fiinta din ce nu am fost si ca ma rabda in toate zilele vietii mele si in toate clipele pentru neputintele si pacatele pe care le fac cu gandul, cu voie sau fara voie, cu stiinta sau cu nestiinta, ma gandesc cat de bun este Dumnezeu si cat sunt eu de rau, ca sunt un izvor de pacate.
Cugetand asa, nu pot sa nu plang, rugand pe Dumnezeu sa faca mila cu mine, cum a facut altadata cu femeia cea pacatoasa.
La urma a spus Sfantul Efrem : " Ai vazut un om care iubea pe Dumnezeu din toata inima ? unde vedea numele lui Dumnezeu, il uda cu lacrimi. Aceasta dragoste de Dumnezeu, cine o are cu adevarat, se mantuieste ".
Noi citim carti, in plus, ne rugam ceasuri intregi fara umilinta, fara zdrobire, fara lacrimi si rugaciunea noastra este seaca, o rugaciune cu seceta, cu uscaciune, cu raceala, cu parasirea darurilor. Si de ce ? Pentru ca ne rugam doar cu gura; nici cu inima si nici cu mintea nu ne rugam.
Cine vrea sa iubeasca pe Dumnezeu, trebuie sa invete ca pururea sa verse lacrimi pentru pacatele lui.
Acest pustnic isi facuse o chilie in forma de mormant intr-o piatra si statea acolo si pururea se ruga si postea. Dormea pe piatra jos, caci nu avea pat. Dar avea umilinta si lacrimi in rugaciune, incat, cand citea la psaltire sau in Sfanta Scriptura, unde vedea scris cuvantul " Doamne ", " Dumnezeule " sau " Iisus Hristos ", statea si varsa multe lacrimi pe numele Mantuitorului.
Safntul Efrem spunea : M-am dus odata la dansul si cand m-am uitat in cartile lui, acolo unde era scris " Dumnezeu " sau " Iisus Hristos ", acolo nu se mai cunosteau slovele.
N-am cunoscut lucrarea lui. Atunci l-am intrebat :
- Parinte, de ce in cartile sfintiei tale, unde sta scris numele lui Dumnezeu este sters ?
Sfantul Efrem ii era un fel de duhovnic al lui.
- Pentru Dumnezeu, Parinte Efrem, iti voi spune : Femeia aceea pacatoasa din Evanghelie, a spalat picioarele Mantuitorului si le-a sters cu parul capului ei, iar eu, cand vad scris numele Mantuitorului, parca Il vad pe El, si atunci curg multe lacrimi din ochii mei. Macar ca nu vad picioarele Lui, ii vad numele Lui de pe carti.
Vezi cata umilinta era in acest suflet ? Cata patrundere si simtire dumnezeiasca in el ? A zis Sfantul Efrem :
Buna este lucrarea ta, parinte, dar pentru Dumnezeu, te rog sa cruti cartile. Ca daca ai sa mai plangi mult, nu se va mai cunoaste nimic pe ele.
Asa multa umilinta avea.
Apoi l-a intrebat Sfantul Efrem :
- Cum ai atata umilinta ?
- Eu, cand imi aduc aminte ca Dumnezeu m-a adus in fiinta din ce nu am fost si ca ma rabda in toate zilele vietii mele si in toate clipele pentru neputintele si pacatele pe care le fac cu gandul, cu voie sau fara voie, cu stiinta sau cu nestiinta, ma gandesc cat de bun este Dumnezeu si cat sunt eu de rau, ca sunt un izvor de pacate.
Cugetand asa, nu pot sa nu plang, rugand pe Dumnezeu sa faca mila cu mine, cum a facut altadata cu femeia cea pacatoasa.
La urma a spus Sfantul Efrem : " Ai vazut un om care iubea pe Dumnezeu din toata inima ? unde vedea numele lui Dumnezeu, il uda cu lacrimi. Aceasta dragoste de Dumnezeu, cine o are cu adevarat, se mantuieste ".
Noi citim carti, in plus, ne rugam ceasuri intregi fara umilinta, fara zdrobire, fara lacrimi si rugaciunea noastra este seaca, o rugaciune cu seceta, cu uscaciune, cu raceala, cu parasirea darurilor. Si de ce ? Pentru ca ne rugam doar cu gura; nici cu inima si nici cu mintea nu ne rugam.
Cine vrea sa iubeasca pe Dumnezeu, trebuie sa invete ca pururea sa verse lacrimi pentru pacatele lui.
Sfantul Efrem Sirul
Troparul Sfântului Efrem Sirul
Harul ce izvoraste din gura ta, cuvioase, a umplut de apele vietii Biserica si lumii a izbucnit raniri de cucernicie, revarsînd asupra noastra apa pocaintei. Ci, îmbatîndu‑ne cu cuvintele tale, parinte Efrem, roaga‑te lui Hristos Dum nezeul nostru sa mîntuiasca sufletele noastre!
Acesta era din Mesopotamia, nascut la Nisibe, sirian de neam si din parinti crestini. A invatat carte la scoala siriaca, din Nisibe, iar cand persii au ocupat cetatea, scoala, pastrand limba siriaca, s-a mutat la Edesa, sub stapanire romana, pe la anul 360. A trait sub toti imparatii romani, incepand de la marele Constantin si pana la Valens (364-378).
A fost hirotonit diacon de episcopul Iacob din Nisibe si i s-a incredintat noua scoala siriaca din Edeea, care, sub conducerea lui, a cunoscut o mare stralucire. Traditia spune ca Sfantul Efrem a luat parte, tanar diacon fiind, ca si Sfantul Atanasie din Alexandria, la Sinodul din Niceea, la anul 325. Tot din tradite stim ca, fiind poftit de Sfantul Vasilie, in Cezareea Capadochiei, acesta, ca un semn de pretuire, l-a sfintit preot.
Fericitul Efrem era un poet, un cuvantator inflacarat, un aspru nevoitor si un om de rugaciune, iubitor de viata duhovniceasca. Prin poezia lui, el urmarea intarirea dreptei credinte in cei care o auzeau, contra ereziilor din vremea sa, caci imnele lui erau ca niste poeme cantate sau citite in adunari, cu intrebari si raspunsuri, pe care le insotea cu cantari din harfa. Si atat s-a facut de vestit prin aceasta fapta buna, incat le-a folosit tuturor si a fost numit “harfa Duhului Sfant.”
A cantat cu mare stralucire credinta, dragostea de frati, rugaciunea, si, mai ales, pocainta. Parti din scrierile lui se afla si in rugaciunile Bisericii noastre, precum rugaciunea: “Doamne si Stapanul vietii mele.” Si asa, scriind multe carti si pe multi invatandu-i si fiindu-le de folos, la adanci batraneti ajungand, Sfantul Efrem s-a mutat catre Domnul.
Poet, comentator al Sfintei Scripturi, predicator şi apărător al Ortodoxiei, Sfântul Efrem este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai creştinismului de limbă siriacă. Este primul imnograf creştin care a folosit poezia drept vehicul de răspândire a teologiei ortodoxe, deschizând calea imnografilor de mai târziu. A compus peste trei milioane de versuri. Astăzi se mai păstrează mai mult de 400 de imne efremiene. Deşi a trăit în afara culturii greco-romane, Sfântul Efrem îşi merită pe deplin locul alături de binecunoscuţii săi contemporani: sfinţii Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este esenţa postului, un îndemn la o viaţă creştinească adevărată, la viaţă curată, la simplitate. Textul rugăciunii recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie o adevărată verificare pentru ostenelile personale de-a lungul postului, în scopul eliberării de slăbiciunile sufleteşti ce ne împiedică să ne întoarcem noi înşine către Părintele ceresc:
“Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale.Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin “.
Această rugăciune se rosteşte în Postul Mare de două ori la sfârşitul tuturor slujbelor ciclului liturgic zilnic, începând cu lunea săptămânii I până în miercurea Săptămânii Patimilor (cu excepţia sâmbetelor şi duminicilor, în care rânduiala liturgică are un caracter festiv). Rostirea rugăciunii este însoţită de metanii. Este alcătuită din trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu: cereri negative în primul grup, pozitive în al doilea şi de păstrare a stării dobândite, graţie celui de-al doilea grup, în grupul al treilea de cereri. Conţinând toate elementele negative şi pozitive ale pocăinţei, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul poate constitui un etalon, un barometru pentru ostenelile personale ale credinciosului de-a lungul postului.
Asceza creştinilor din Nisibis
În scopul instruirii catehumenilor, a început să scrie comentarii la Sfânta Scriptură şi să compună imne. A slujit ca diacon şi catehet întreaga sa viaţă. Istoricul bisericesc Sozomen spune despre el că „în tagma clerului a urcat până la treapta diaconiei, deşi prin virtute a ajuns nu mai puţin decât cei admiraţi pentru preoţie, vieţuire bună şi cultură“. A aparţinut tradiţiei ascetice autohtone siriace: mulţi creştini, odată cu Botezul, luau asupra lor şi votul unei vieţi de înfrânare şi ascetism, trăită nu în afara, ci în mijlocul comunităţilor creştine (spre deosebire de monahismul egiptean). Pentru strădaniile sale, pentru postul aspru şi privegherile de toată noaptea, a primit de la Dumnezeu darul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, încât între sfinţi este numit „dascăl al pocăinţei“. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor şi, uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie.
Sfântul Efrem s-a inspirat din tehnicile ereticilor
După moartea împăratului Constantin cel Mare, regele Shapur II al Persiei (309-379) a dezlănţuit o serie de atacuri asupra teritoriilor învecinate ale Imperiului Roman. Nisibis, capitala provinciei Adiabene, a fost asediată în trei rânduri, în anii 338, 346 şi 350. În timpul primului asediu, cetatea a fost salvată graţie rugăciunilor diaconului Efrem şi ale Sfântului Iacob. Cel de-al treilea asediu a fost extrem de dramatic, deoarece regele Shapur II a deviat cursul râului Mygdonius pentru a inunda împrejurimile oraşului. Sfântul Efrem a descris acest episod în Imnele nisibiene, în care cetatea este comparată cu arca lui Noe plutind pe apele potopului.
În anul 363, împăratul Iulian Apostatul (361-363) întreprinde o campanie împotriva perşilor. Este ucis însă în lupta de la Ctesifon. Noul împărat ales de armată, Jovian (363-364) este nevoit să cedeze perşilor provinciile orientale cucerite de romani la sfârşitul secolului al treilea. Cu acest prilej şi cetatea Nisibis a revenit Persiei. Pentru că noii cuceritori vedeau în creştini aliaţii romanilor, au dezlănţuit violente persecuţii împotriva acestora. Ca urmare, creştinii au părăsit în masă cetăţile lor şi s-au refugiat pe teritoriul roman. Printre cei care au părăsit Nisibis sub conducerea episcopului Avraam (cca. 361) s-a aflat şi Sfântul Efrem. Noul său cămin a devenit cetatea Edessa (astăzi Sanli Urfa, în Turcia), capitala provinciei Osrohene, unde şi-a petrecut ultimii zece ani ai vieţii sale.
La vremea aceea, Edessa era frământată de diferite curente filozofice şi religioase care îşi disputau întâietatea. Creştinii ortodocşi, numiţi „palutieni“ după primul lor episcop, Palut, erau minoritari. Arienii, marcioniţii, maniheii şi diferite secte gnostice se autoproclamau adevărata biserică. În această atmosferă confuză, Sfântul Efrem s-a străduit să apere dreapta credinţă. Unii dintre eretici, îndeosebi adepţii lui Bardesane, se foloseau de poezie şi de muzică în răspândirea învăţăturilor lor. Când Efrem a văzut că siriacii erau încântaţi de eleganţa dicţiei şi de ritmul melodiei şi-a dat seama că pe această cale vor primi cu uşurinţă şi învăţăturile greşite. Drept răspuns, a început să alcătuiască şi el poeme asemănătoare acelora ca formă, însă conţinând învăţăturile Bisericii. Astfel, a devenit primul imnograf şi primul părinte al Bisericii care a făcut din poezie vehiculul învăţăturii teologice ortodoxe. A fost luat ca model de imnografii de mai târziu, în special de Sfântul Roman Melodul (� 560).
„Să nu cântaţi la moarte pe Efrem“
Tradiţia spune că Sfântul Efrem a întreprins două călătorii mai importante: în prima l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadociei, iar în cea de-a doua s-a întâlnit cu Avva Bishoi aflat în pustiul Wadi Natrun din Egipt.
S-a mutat din această viaţă la 9 iunie 373, fiind înmormântat cu simplitate în cimitirul străinilor din Edessa. Simeon Metafrastul ne spune că ucenicii l-au îngropat fără fast pentru a împlini dorinţa părintelui lor, exprimată înainte de a muri: „să nu cântaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvânt de laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu-i puneţi trupul într-un mormânt deosebit, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sunt şi pribeag ca toţi părinţii mei“.
Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe data de 28 ianuarie, alături de un alt părinte sirian, Sfântul Isaac. Este numit „harpa Duhului“, „Soarele sirienilor“ şi „Stâlp al Bisericii“.
Sfântul Efrem, despre rugăciunea neîncetată
„Bun lucru este totdeauna a ne ruga şi a nu ne îngreuna, rugându-ne a nu slăbi, după cum a zis şi Domnul, şi apoi Apostolul: neîncetat rugaţi-vă!, adică şi ziua, şi noaptea, şi în tot ceasul. Şi aceasta nu numai când intri în biserică, iar în celelalte ceasuri să fii fără de grijă. Ci, ori de lucrezi, ori de dormi, ori de călătoreşti, ori de mănânci, ori de bei, ori de boleşti, să nu-ţi încetezi rugăciunea, că nu ştii când va veni Cel ce va cere de la tine sufletul tău. Să nu aştepţi duminica sau o sărbătoare, ori un anume loc, ci precum a zis prorocul David, să te rogi în tot locul stăpânirii Lui. Deci, ori de eşti în biserică, ori în casa ta, ori la ţarină, ori de paşti vitele, ori de construieşti clădiri, ori de te afli la ospeţe, de rugăciue să nu te depărtezi. Atunci când poţi, pleacă-ţi genunchii, iar de nu poţi, roagă-te cu mintea, şi seara, şi dimineaţa, şi la amiază. Dacă rugăciunea ta va merge înaintea muncii şi atunci când de scoli din pat, mişcările tale cele dintâi se vor face prin rugăciune, atunci nici păcatul nu află intrare în sufletul tău.“ (Fragment din „Cuvânt despre rugăciune al Sfântului Efrem Sirul“ în Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul, Ed. Bizantină)
„Când crezi că ai ajuns să înţelegi pe Dumnezeu, să crezi că n-ai înţeles nimic“
Preotul Paulonas, ucenic al fericitului Efrem diaconul, a fost un bărbat cu minte ageră şi învăţat în dumnezeieştile Scripturi. Pe vremea când învăţătorul său trăia, era renumit printre dascălii Bisericii mai ales ca orator. După moartea Sfântului Efrem însă, din dragoste de întâietate şi nume mare, s-a separat de Biserică şi a scris multe lucruri împotriva credinţei. Se spune că pe patul de moarte fericitul Efrem l-ar fi îndemnat: „Vezi, Paulonas, să nu te supui cugetelor tale şi să te înalţi! Ci atunci când socoteşti că ai ajuns să înţelegi pe Dumnezeu cel curat, să crezi că n-ai înţeles nimic!“ Căci Efrem a simţit din studiile şi discursurile lui Paulonas că acesta investighează lucruri noi şi-şi întinde mintea spre cele nemăsurate. (după Fericitul Ieronim, Despre bărbaţii iluştri)
Imnele Sfântului Efrem Sirul
Opera Sfântului Efrem este bogată, însă locul cel mai important în rândul scrierilor sale îl ocupă marile cicluri de imne. Acestea sunt poeme lirice cu imagini extrem de vii, cu o mare sensibilitate şi artă în folosirea limbajului şi cu o deosebită profunzime a gândirii. Imnele au fost alcătuite pentru a fi cântate în Biserică. Biserica siriacă păstrează în Liturghie imne de-ale Sfântului Efrem.
Astăzi se cunosc peste 400 de imne, însă linia melodică după care acestea erau interpretate nu o mai cunoaşte nimeni. Dintre aceste imne amintim: Imnele despre credinţă (cu 87 de imne), Imnele despre Nisibis (cu 77 de imne), Imne împotriva ereziilor (cu 56 de imne), Imne despre Paradis (cu 15 imne), Imne despre Postul Mare (cu 10 imne), Imne despre Răstignire şi Înviere (cu 35 de imne) etc. Redăm mai jos câteva fragmente:
„Doamne, deşi simbolurile Tale sunt pretutindeni,
Tu eşti ascuns pretutindeni.
Deşi simbolul Tău e în înalt,
înălţimea nu simte că eşti;
deşi simbolul Tău e în adânc,
adâncul nu înţelege cine eşti;
deşi simbolul Tău e în mare,
Tu nu eşti ascuns în mare;
deşi simbolul Tău e pe uscat,
el nu-şi dă seama că eşti acolo.
Binecuvântat este Cel Ascuns
atunci când El străluceşte!“ (Imne despre credinţă, 4,9)„Căci El Dumnezeu este Cel Bun,
Care ne-ar fi putut sili să-I fim pe plac,
fără nici o osteneală pentru El; dar în loc de aceasta
El S-a trudit prin toate mijloacele
ca noi să lucrăm după bună plăcerea Lui
din voinţa noastră liberă,
ca noi să ne putem zugrăvi frumuseţea
în culorile strânse de voia noastră liberă
în vreme ce dacă El ne-ar fi împodobit, ne-am fi asemănat
cu un portret pe care altcineva l-ar fi zugrăvit,
împodobindu-l cu propriile lui culori.“ (Imne despre credinţă, 31, 5)„Dacă un orb, deşi nu e în stare să zugrăvească soarele
şi razele lui
în inima şi în mintea sa,
încearcă totuşi să cercetaze izvorul luminii,
cum este în stare să vadă raza soarelui şi lumina sa
altfel decât crezând
celui care i-a descris-o?
Dacă o persoană lipsită de vedere ar vrea să ridice probleme,
nedând crezare celor auzite, el va cădea în zece mii
de nenorociri,
toate pentru că a încercat să cerceteze, rară reuşită însă.
A vrut să se dovedească orb de două ori:
la minte, ca şi la ochi.
Dacă însă ar fi vrut să creadă,
atunci o rugăciune către Cel Drept
i-ar fi luminat vederea“ (Imne despre credinţă, 65, 10-11)„Ţie, Doamne, Îţi aduc în dar credinţa mea.
Şi-am adus-o goală, fără nici o faptă bună;
e a Ta, Doamne, de aceea Tu să o îmbogăţeşti,
şi atunci şi eu, sărmanul, voi fi îmbogăţit de ea.
Un negustor oferă unui rege un mărgăritar,
El îl primeşte gol, dar îl sporeşte:
regele îl sporeşte punându-l în coroana sa
Cu cât mai mult, Doamne, credinţa mea
nu va fi sporită Întru Tine?“ (Imne despre credinţă, 16, 6-7)
„Te-am chemat, Doamne, la o nuntă cu cântece
Dar vinul – rostirea laudei – a lipsit la prăznuirea noastră.
Tu eşti oaspetele care ai umplut vasele cu vin bun,
Umple gura mea cu lauda Ta.
Vinul din vase era înrudit şi asemănător cu
Acest Vin care dă naştere laudei
Văzând că şi vinul dă naştere laudei
De la cei care l-au băut şi au văzut minunea.
Tu, Care eşti aşa de drept că la o nuntă care nu era a Ta
Ai umplut şase vase mari cu vin bun,
Umple la această nuntă, nu vasele
Ci zece mii de urechi cu dulceaţa lui.
Iisuse, ai fost chemat la nunta altora
Dar aici e chiar ospăţul nunţii Tale simple şi cinstite:
Veseleşte poporul Tău reîntinerit,
Pentru că şi invitaţii Tăi, Doamne, au nevoie
De cântecele Tale: lasă-Ţi harpa să vorbească.
Sufletul este mireasa Ta, trupul cămara Ta de nuntă,
Invitaţii Tăi sunt simţurile şi gândurile
Şi dacă un singur trup e un ospăţ de nuntă pentru Tine,
Cât de mare e Ospăţul Tău pentru întreaga Biserică!“ (Imne despre credinţă, 14, 1-5)
(text: Bogdan DEDU)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)