• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Lavrentie Arhidiaconul şi Sixt, Papă al Romei, şi a celorlalţi împreună cu dânşii
După ce a fost ucis Papa Ştefan (vezi
pomenirea la 2 august), în locul său a fost ridicat în scaun Sixt, care
din naştere era atenian. Mai înainte Sixt fusese filosof, dar mai după
aceea el s-a convertit la creştinism. Timpul
istoric de care ne este vorba acum a fost unul în care papii Romei erau
omorîţi unul după altul, ca nişte oi de junghiere: a fi numit Papă al
Romei însemna să mergi din capul locului la moarte. Împăratul
Decius luase hotărîrea să extermine creştinismul. Papa Sixt a fost
repede adus la judecată, împreună cu doi dintre diaconii săi:
Felicissimus şi Agapitus. Pe cînd cei trei erau înşfăcaţi şi îmbrînciţi
către temniţă, Arhidiaconul Lavrentie a zis către Sfintul Papă Sixt:
„Unde mergi, Părinte, fără fiul tău? Unde grăbeşti, Preasfinţite, fără
al tău arhidiacon?”. Sfîntul Sixt 1-a
mîngîiat pe fiul său duhovnicesc şi al său arhidiacon Lavrentie,
prorocindu-i că va suferi chinuri mai mari decît el pentru dragostea lui
Hristos, care vor fi în scurtă vreme. Cu adevărat, imediat după
uciderea Sfîntului Sixt, Papă al Romei, şi a celor doi diaconi ce au
fost cu el, torţionarii 1-au prins şi pe Arhidiaconul Lavrentie. Acesta,
cu mai înainte ştiinţă şi cu multă înţelepciune, deja îşi pusese în
rînduială cele ale lui şi în mare şi bună rînduială lucrurile şi mersul
Bisericii. El adăpostise toate odoarele şi tezaurul bisericii la casa
văduvului Cyriacus. Pe acesta, chiar în acea vreme, Sfîntul Lavrentie
1-a tămăduit de o cumplită şi chinuitoare durere de cap numai cu
atingerea mîinii, şi a redat vederea unui orb pe nume Crescention. După
ce a fost aruncat în temniţă, Lavrentie 1-a vindecat tot de orbire pe
Lucillus, care zăcea în acea temniţă de mulţi ani, şi apoi 1-a botezat.
Fiind martor la minune şi la botez, temnicerul Hippolytus a dorit şi el
botezul şi 1-a primit. Acesta s-a numărat şi el în rînd cu mucenicii,
fiind omorît pentru credinţa în Hristos (vezi ziua de 13 august).
Cum Lavrentie nu numai că nu se lepăda de credinţa lui, dar îl mai
îndemna şi pe împăratul Decius să se lepede el de idolii lui, faţa lui a
fost bătută cu pietre, iar trupul lui biciuit cu scorpioane
(lanţuri avînd zale cu ghimpi, iar mînerul curbat precum coada unui
scorpion). Văzînd aceste torturi bestiale, Romanus, soldat roman, s-a
declarat cu glas mare atunci creştin şi el, şi a fost omorît pe loc. La
urmă torţionarii 1-au întins pe Sfîntul gol pe un gridiron [grătar mare]
şi au pus dedesubt foc. Fript în foc fiind, Sfîntul Lavrentie i-a
mulţumit lui Dumnezeu şi a batjocorit păgînismul torţionarilor şi al
bestialului lor împărat, Decius. După ce Sfîntul Lavrentie şi-a dat în
mîinile lui Dumnezeu sufletul lui curat şi nobil, trupul lui a fost luat
de către Hippolytus [Ipolit] temnicerul şi dus în ascuns, la adăpostul
nopţii, la casa văduvului Cyriacus, iar mai apoi la o peşteră tainică,
unde Hippolytus [Ipolit] 1-a îngropat cu cinste. Sfîtul Lavrentie,
împreună cu ceilalţi Sfinţi pomeniţi, au luat mucenicia la anul 258.
Viața Sfântului Mucenic Lavrentie Arhidiaconul
După războiul romanilor cu perşii, Deciu împăratul s-a întors în Roma
cu biruinţă şi cu dănţuire. Atunci preasfinţitul Sixt, papa Romei, cu
clerul său, a fost prins de Valerian, eparhul Romei, şi închis în
temniţa poporului. Sixt era din Atena, de neam grecesc, şi a fost mai
întâi filosof, apoi ucenic al lui Hristos; şi mergând la Roma, a fost de
bună trebuinţă Bisericii lui Hristos; pe de o parte, pentru
înţelepciunea sa, iar pe de alta, pentru viaţa sa cea îmbunătăţită.
Apoi, după o vreme oarecare, a fost ridicat la treptele rânduielilor
bisericeşti; căci, fiind ucis pentru Hristos preasfinţitul Ştefan, papa
Romei, Sfântul Sixt a fost ridicat la scaun în locul lui, ca la o moarte
sigură, pentru că în acele vremi nu era vreun papă, pe care să-l fi
ocolit paharul pătimirii.
Deci Sfântul Sixt, şezând în temniţa din Roma cu clericii şi cu
ceilalţi creştini, au fost munciţi pentru Hristos doi boieri persani,
anume Avdon şi Senis, pe care Deciu îi adusese cu el legaţi ca pe nişte
robi. Iar după uciderea acelora, împăratul Deciu şi eparhul Valerian au
poruncit ca pe Sixt papa să-l aducă noaptea înaintea lor, în capiştea
care se numea Teliude. Şi când trimişii au venit ca să-l ia din temniţă,
Sfântul Sixt a zis către cei legaţi împreună cu el: „Fraţilor şi
ostaşii mei, nu vă temeţi de muncile cele vremelnice. Ştiţi ce fel de
chinuri au răbdat sfinţii mai înainte de noi, ca să câştige cununile
vieţii veşnice. Insuşi Hristos Dumnezeul nostru a pătimit pentru
mântuirea noastră, ca să ne lase nouă pildă; deci să nu vă temeţi a
pătimi pentru Hristos, ca să împărăţiţi împreună cu Dânsul".
Odată cu Sfântul Sixt au dus şi doi diaconi, anume Felichisim şi
Agapit, şi i-au pus înaintea lui Deciu şi a lui Valerian. împăratul a
zis către Sixt: „Ştii pentru ce eşti prins şi adus înaintea noastră?"
Sixt a răspuns: „Ştiu prea bine". Impăratul a zis: „Dacă ştii, fă precum
fac şi ceilalţi ca să fii viu tu, iar clerul tău să se înmulţească".
Papa a zis: „Cu adevărat de aceasta mă îngrijesc, ca să se înmulţească
clerul meu". Zis-a împăratul: „Deci jertfeşte zeilor şi fii mai mare
peste toţi slujitorii idoleşti". Iar fericitul Sixt a răspuns: „Eu
întotdeauna aduc jertfă curată şi fără prihană lui Dumnezeu Tatăl cel
Atotputernic; Fiului Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, şi Sfântului
Duh". Zis-a împăratul: „Îţi cruţăm bătrâneţile, dar cruţă-te şi tu pe
tine însuţi şi te îngrijeşte de clerul tău, ca să-l izbăveşti de la
moarte". Răspuns-a sfântul: „Până acum m-am cruţat şi mă cruţ şi
îngrijesc de clerul meu, ca să pot să-i răpesc şi să-i izbăvesc pe toţi
împreună cu mine din adâncul morţii veşnice".
Zis-a împăratul către ostaşi: „Duceţi-l în capiştea lui Marte, ca
să-i jertfească aceluia, iar de nu va voi, să-l închideţi în temniţa
care se numeşte a lui Mamertin". Deci dus fiind papa la capiştea lui
Marte împreună cu amândoi diaconii şi silit fiind spre jertfă, a zis
către acei ostaşi: „O, ticăloşilor şi vrednicilor de plâns, pentru ce vă
închinaţi idolilor celor muţi şi surzi, care nici lor, nici altora, nu
pot să le ajute? Ascultaţi-mă pe mine, fiilor, şi vă pocăiţi,
izbăvindu-vă sufletele voastre de veşnicele munci!" Dar ei, împlinind
porunca împăratului, au dus pe papa şi pe amândoi diaconii în temniţa
lui Mamertin. Şi văzând Sfântul Lavrentie arhidiaconul pe Sfântul Sixt
fiind dus în legături, a strigat către el: „Părinte, unde te duci fără
fiul tău? O, sfinte arhiereu, unde te grăbeşti fără arhidiaconul tău? Tu
niciodată nu ai adus jertfă fără mine! Ce a găsit mila ta părintească
neplăcut la mine? Oare sunt lepădat? Nu m-ai încercat oare pe mine ca
să-ţi fiu slujitor plăcut? Dacă am fost părtaş cu tine întru lucrarea
dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos, pentru ce să nu fiu părtaş cu
tine şi în vărsarea sângelui pentru Hristos? Ia-mă cu tine, părinte! Ia,
învăţătorule, şi pe ucenicul tău, şi mă dă jertfă lui Dumnezeu înaintea
ta, precum Avraam a jertfit pe fiul său, Isaac, şi marele Apostol
Petru, pe întâiul arhidiacon Ştefan, şi, văzându-mă pe mine
săvâr-şindu-mă prin mucenicie, te vei sârgui şi tu însuţi pe urmă spre
cunună!"
Iar preasfinţitul Sixt i-a răspuns: „O, fiule, nu te las, ci te
păzesc spre mai mari chinuri pe tine; pentru că cele mai mari nevoinţe
te aşteaptă pe tine pentru credinţa în Hristos. Eu ca un bătrân ies la
lupta cea mai uşoară, iar ţie ţi se cuvine să arăţi biruinţă şi dănţuire
mai slăvită împotriva chinuitorului. Deci nu plânge; să ştii că, după
trei zile de la sfârşitul meu, vei merge după preotul tău şi nu-ţi este
de trebuinţă să fiu şi eu de faţă, ca şi cum aş fi spre ajutor. Ilie a
lăsat pe Elisei şi nu i-a luat puterea facerii de minuni. Mergi deci
până la vremea aceea şi avuţiile bisericeşti să le împarţi săracilor şi
celor ce au trebuinţă după socoteala ta". Deci ducându-se Sfântul
Lavrentie şi luând podoabele şi vistieriile bisericeşti, căuta prin
cetate pe clericii ascunşi şi pe creştinii săraci; şi, pe câţi îi afla,
le dădea spre trebuinţă cele de nevoie.
Şi mergând la muntele Helion, a aflat o văduvă, care petrecea întru
văduvie de 32 de ani. Acea văduvă, pe nume Chiriachi, ascundea la sine
mulţi creştini, împreună cu preoţii şi clericii lor. Sfântul Lavrentie a
adus noaptea acolo argint destul, haine şi toate cele de trebuinţă şi a
început să spele picioarele slujitorilor lui Dumnezeu şi a celorlalţi
creştini. Iar văduva Chiriachi, închinându-se la picioarele lui, i-a
zis: „Rogu-te, robule al lui Hristos, puneţi mâinile tale pe capul meu,
deoarece pătimesc o durere cumplită". Iar sfântul, punând pe mâinile ei
fota cu care ştergea picioarele, iar^mâinile sale punân-du-le pe capul
ei în semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului nostru Iisus
Hristos, fii sănătoasă". Şi îndată acea văduvă s-a tămăduit de durerea
sa.
În aceeaşi noapte, Sfântul Lavrentie ducându-se la uliţa care se
numea Canaria, a aflat mulţi creştini adunaţi în casa unui oarecare
creştin Narcis. Şi intrând înăuntru la ei, le-a spălat picioarele şi
le-a dat destul spre trebuinţă din averile bisericeşti. Acolo era un
oarecare orb Crischentie, care, plângând, a zis către sfânt: „Pune mâna
ta pe ochii mei, ca să-ţi văd faţa". Iar Sfântul Lavrentie a zis:
„Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care a deschis ochii celui orb din
naştere, Acela să te lumineze şi pe tine". Şi a făcut semnul Sfintei
Cruci pe ochii orbului şi îndată acela a văzut şi a privit faţa lui
Lavrentie, bucurându-se.
Ieşind sfântul de acolo, s-a înştiinţat că în peşterile lui
Nepotian s-au adunat o mulţime de creştini şi s-au ascuns; deci a mers
acolo, ducându-le cele de hrană şi altele de trebuinţă. Acolo a aflat 70
de suflete, bărbaţi şi femei, între care şi pe Sfântul Iustin preotul.
Deci spălându-le picioarele şi dându-le cel mai de pe urmă argint, s-a
dus.
Şi a auzit că sfinţitul Sixt a fost dus cu cei doi diaconi la
judecată în capiştea Teliudei şi a mers acolo, vrând să vadă ce o să
fie. Deci papa a fost pus înaintea lui Deciu şi a lui Valerian, şi Deciu
a zis către el: „Te sfătuim cele folositoare pentru bătrâneţile tale,
ascultă-ne şi adu jertfe zeilor". Sfântul a răspuns: „Sfătuiţi-vă pe voi
singuri cele de folos şi nu huliţi pe Dumnezeul ceresc. Pocăiţi-vă
pentru vărsarea sângelui sfinţilor, ca să nu pieriţi cumplit!"
Auzind Deciu aceste cuvinte, s-a mâniat şi a zis către Valerian:
„Dacă acesta nu se va pierde din mijlocul celor ce vieţuiesc pe pământ,
nimeni nu va avea nici frică, nici ascultare de stăpâni". Şi a zis
Valerian: „Să se pedepsească cu moarte!" Atunci diaconii au strigat
către asupritori: „O, ticăloşilor, dacă aţi fi ascultat sfaturile
părintelui nostru, aţi fi scăpat de muncile cele veşnice ce vă aşteaptă
pe voi". Zis-a Valerian: „Până când aceştia trăiesc, îngrozindu-ne pe
noi cu munci? Să fie duşi în capiştea lui Marte ca să jertfească, iar de
nu vor voi, apoi în acelaşi loc să li se taie capetele".
Deci acea capişte a lui Marte era în afară de zidurile cetăţii,
dinaintea porţilor care se numeau "ale lui Apie", unde fiind duşi
sfinţii, preasfinţitul papă a zis către acea capişte: „Să te sfărâme pe
tine Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!"; iar creştinii zicând "Amin",
îndată s-a făcut cutremur mare şi a căzut o parte din acea spurcată
capişte, sfărâmându-se şi idolul din ea. Atunci Sfântul Lavrentie a
strigat către preasfinţitul Sixt, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, părinte,
că acum am împărţit vistieria ce mi-ai încredinţat-o". Iar ostaşii
auzind de vistierie, au prins pe Sfântul Lavrentie şi l-au ţinut legat.
Iar pe papa cu cei doi diaconi i-au tăiat înaintea acelei capişti de sub
munte şi trupurile lor le-au lăsat neîngropate. Şi după ce s-a făcut
noapte, au mers preoţii, diaconii şi ceilalţi creştini şi, luând acele
cinstite trupuri, l-au pus pe cel al papei în peştera de la mormântul
lui Calixt, iar pe ale diaconilor le-au îngropat în mormântul lui
Pretextat. Astfel s-au sfârşit pentru Hristos prin mucenicie
preasfinţitul papă Sixt şi cu dânsul cei doi diaconi, Felichisim şi
Agapit, în ziua de 6 august.
După uciderea preasfinţitului papă Sixt, ostaşii au adus la
împăratul pe Sfântul Lavrentie, şi i-au spus, zicând: „Am prins pe
arhidiaconul lui Sixt, care a luat vistieria după al său papă şi a
ascuns-o". Iar împăratul, auzind de vistierie, s-a bucurat şi, punând pe
Lavrentie înaintea sa, a zis către dânsul: „Unde sunt bogăţiile
bisericeşti pe care le-ai ascuns?" Dar Sfântul Lavrentie nu i-a răspuns
nici un cuvânt. Atunci împăratul Deciu l-a dat lui Valerian eparhul,
zicându-i: „Cercetează-l pentru avuţiile bisericeşti şi sileşte-l la
închinarea zeilor; iar de nu va voi să spună unde sunt avuţiile şi să se
închine zeilor, să-l pierzi cu munci". Iar Valerian, luând pe
Lavrentie, l-a dat unui mai-mare peste ostaşi, anume Ipolit, care era
păzitorul celor legaţi, zicându-i să aibă grijă de el. Iar Ipolit a
închis pe Lavrentie în temniţă, împreună cu ceilalţi legaţi.
Între aceia era un elin, anume Luchilie, ţinut legat de mult. Acela
îşi pierduse vederea de mult plâns, rămânând orb. Deci Sfântul
Lavrentie i-a zis: „Crede în Fiul lui Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus
Hristos şi te botează, iar Acela te va lumina". Orbul a zis: „Eu doresc
de mult să mă botez în numele lui Hristos". Lavrentie a zis: „Dar crezi
din toată inima?" Orbul a răspuns cu plângere: „Cred în Domnul Iisus
Hristos, mă lepăd de idolii cei deşerţi şi scuip asupra lor". Iar
Ipolit, ascultând cu răbdare cuvintele lor, voia să vadă dacă se vor
deschide ochii orbului şi cum se va face aceea. Deci Sfântul Lavrentie,
învăţând pe Luchilie, apoi binecuvântând apa, l-a botezat şi îndată i
s-au deschis ochii şi a strigat, zicând: „Bine este cuvântat Domnul
Iisus Hristos, Dumnezeul cel veşnic, Care m-a luminat!"
De această minune înştiinţându-se şi alţi orbi, se duceau în
temniţă la Sfântul Lavrentie; iar el chemând numele lui Iisus Hristos şi
punându-şi mâinile pe ochii lor în semnul Sfintei Cruci, îi făcea să
vadă. Şi văzând Ipolit toate acestea, se minuna. Apoi a zis către
Lavrentie: „Arată-mi mie vistieriile cele bisericeşti". Lavrentie a zis
către dânsul: „O, Ipolite, dacă vei crede în Dumnezeu, Tatăl cel
atotputernic, şi în Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, ţi se vor
arăta avuţiile şi ţi se va da viaţa cea veşnică". Ipolit a zis: „Dacă se
va împlini cu adevărat cuvântul grăit de tine, atunci voi face ceea ce
porunceşti". Sfântul a zis: „Ipolite, ascultă-mă pe mine şi fă degrab
ceea ce zic: leapădă pe idolii cei muţi şi surzi şi primeşte Sfântul
Botez".
Şi s-a învoit Ipolit şi l-a scos pe Lavrentie din legături şi l-a
dus la casa sa. Apoi Lavrentie, învăţând pe Ipolit şi povăţuindu-l la
sfânta credinţă, l-a botezat. Iar după botez, Ipolit a zis: „Am văzut
sufletele cele nevinovate în mare bucurie!" Acelea erau avuţiile despre
care Lavrentie îi spusese că i se vor descoperi; pentru că în ceasul
botezului i-a arătat Domnul prin minunată vedenie cereştile bucurii.
Apoi a zis iarăşi către Sfântul Lavrentie: „Te jur cu Domnul nostru
Iisus Hristos, să botezi toată casa mea!" Şi a botezat sfântul pe cei ce
se aflau în casa lui, cu totul 19 suflete. In vremea aceea a venit
poruncă la Ipolit, ca să ducă pe Lavrentie la Valerian. Şi a spus Ipolit
lui Lavrentie despre aceea. Iar sfântul i-a zis: „Să mergem că şi ţie
şi mie ni s-a gătit cununa mucenicească".
Şi mergând ei înaintea feţei lui Valerian, a zis Valerian către
Sfântul Lavrentie: „Lasă-ţi împotrivirea şi ne arată avuţiile, care se
zice că sunt la tine". Sfântul a zis: „Dă-mi vreme două sau trei zile şi
ţi le voi arăta". Apoi Valerian a zis către Ipolit: „Ţi-l încredinţez
ţie pentru trei zile". Deci Valerian a eliberat pe Lavrentie şi a spus
despre aceasta împăratului, că Lavrentie, după trei zile, are să arate
avuţiile. Iar Lavrentie, plecând din faţa lui Valerian, în trei zile a
adunat în casa lui Ipolit mulţime de săraci, de văduve, de sărmani, de
orbi, de şchiopi şi de neputincioşi. Iar a treia zi i-a dus pe toţi
înaintea lui Deciu şi a lui Valerian - ei fiind atunci în palatul lui
Salustie - şi a strigat cu mare glas către dânşii, zicând: „Iată, aveţi
vistieriile cele veşnice puse în aceste vase pe care le vedeţi şi cine
îşi va pune averile sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în
cereasca împărăţie".
Atunci împăratul Deciu şi eparhul Valerian, văzându-se ruşinaţi,
s-au umplut de mânie şi acum nu-l mai schingiuiau atât de mult pentru
avuţii, cât au început a-l sili la închinarea de idoli. Şi a zis
Valerian către dânsul: „Pentru ce te chinuieşti mult? Jertfeşte zeilor
şi leapădă-ţi meşteşugurile de farmece, spre care nădăjduieşti!" Iar
sfântul a răspuns, zicând: „Pentru ce vă învaţă diavolul să siliţi pe
creştini să se închine dracilor? Judecaţi singuri dacă este drept a
pleca grumazul la idolul zidit de mâini omeneşti şi la diavolul care
petrece într-însul, mai mult decât la Dumnezeul cel ceresc, la Ziditorul
a toată făptura văzută şi nevăzută". Iar împăratul, mâniindu-se, a
poruncit să dezbrace pe Lavrentie, să-l întindă la pământ şi să-l bată
cu scorpioane (Scorpionul era o unealtă de chinuire - un laţ de fier
subţire cu dinţişori ascuţiţi). Şi fiind bătut mucenicul cumplit şi
înroşindu-se pământul cu sângele lui, împăratul Deciu îi zicea: „Nu huli
pe zei, nu huli!" Iar mucenicul răspundea: „Eu mulţumesc Dumnezeului
meu că m-a învrednicit părţii robilor Săi, sfinţilor mucenici; iar tu,
ticălosule, te chinuieşti cu nebunia şi cu iuţimea ta".
Apoi Deciu a poruncit celor ce-l chinuiau să înceteze a-l bate,
să-l ridice de la pământ şi să aducă înaintea lui un pat de fier,
scânduri, vergi de plumb şi alte unelte de muncire, şi i-a zis: „Cu
toate acestea va fi muncit trupul tău, de nu vei aduce jertfe zeilor".
Iar mucenicul a răspuns: „Ticălosule, eu toate acestea le-am dorit de
mult ca pe nişte ospeţe; pentru că acestea vouă vi se par că sunt
chinuri, iar nouă slavă". Muncitorul a zis: „Dacă aceste munciri pentru
tine sunt ospăţ şi slavă, atunci spune-ne unde se ascund şi ceilalţi
creştini, ca să vină aici să se ospăteze împreună cu tine". Sfântul a
răspuns: „Ochii voştri cei necuraţi nu sunt vrednici să-i vadă pe aceia,
ale căror nume sunt scrise în cer".
După aceasta, împăratul a poruncit ca pe Sfântul Lavrentie să-l
ducă legat în palatele lui Tiberie, unde voia şi el însuşi să meargă. Şi
ajungând acolo şi şezând în capiştea lui Die, a pus de faţă pe mucenic
şi a zis către dânsul: „Spune-ne nouă pe toţi necuraţii creştini, ca să
curăţim cetatea de dânşii, iar tu închină-te zeilor şi nu nădăjdui spre
vistieriile pe care le tăinuieşti". Sfântul a răspuns: „Pe robii lui
Hristos nu ţi-i voi spune, iar spre vistierii nădăjduiesc cu adevărat şi
sunt încredinţat despre ele". Impăratul a zis: „Socoteşti oare că prin
aur şi prin argint te vei răscumpăra din munci?" Mucenicul a răspuns:
„Eu sunt rob al lui Hristos şi nădăjduiesc spre Dânsul; deci sunt
încredinţat de vistieriile cele cereşti, pe care Hristos Dumnezeul meu
le-a pregătit pentru mine şi pentru toţi robii Săi".
Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să bată pe sfânt cu beţe
şi să-i ardă coastele cu scânduri de fier înroşite. Iar sfântul se ruga
lui Dumnezeu într-acele munci, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase,
Dumnezeule cel din Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, robul Tău, pe cel
clevetit, dar care nu s-a lăsat de Tine, pe cel întrebat şi care Ţi-a
mărturisit preasfântul Tău nume". Apoi muncitorul a poruncit ca să-l
bată cu vergi de plumb pe mucenic, iar sfântul a strigat, zicând:
„Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!" Atunci a venit de sus un
glas, zicând către dânsul: „Incă mai ai mult să pătimeşti!" Şi a fost
auzit glasul acela de toţi, iar Deciu, mâniindu-se fără de măsură, a
strigat cu glas mare, zicând: „Bărbaţi romani şi adunarea poporului, aţi
auzit glasul diavolilor care mângâie pe vrăjitorul şi pe furul acesta
de cele sfinte, care nici pe zeii noştri nu-i cinsteşte, nici pe mine,
împăratul, nu mă ascultă şi nici de munci nu se teme".
După aceea a poruncit ca iarăşi să-l întindă la muncire şi să-l
bată cu scorpioane ascuţite; iar sfântul râdea în acea muncă,
batjocorind pe chinuitor. Apoi a zis: „Bine eşti cuvântat, Doamne
Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; mulţumesc Ţie că ne
arăţi mila Ta nouă, nevrednicilor; ci dă-mi şi darul Tău, ca să cunoască
cei ce stau împrejur şi privesc la mine, că Tu mângâi pe robii Tăi".
Astfel rugându-se sfântul, unul din ostaşii care erau de faţă, anume
Roman, a crezut în Hristos şi a strigat, zicând: „Sfinte Lavrentie, văd
un tânăr prealuminos stând lângă tine, ştergându-ţi rănile şi tot trupul
tău cu fota; deci te jur cu Hristos Domnul, Care ţi-a trimis pe îngerul
Său, să nu mă laşi pe mine".
Şi a zis Deciu către Valerian: „Suntem biruiţi de vrăjitorul
acesta". Apoi, poruncind să dezlege pe mucenic de la muncire, l-a
încredinţat lui Ipolit spre pază. Iar Roman ostaşul, aducând Sfântului
Lavrentie un vas cu apă, a căzut la picioarele lui, plângând cu lacrimi
şi rugându-l să-l boteze. Deci, fiind botezat, îndată ceilalţi ostaşi
l-au apucat şi l-au dus la împărat. Iar el, mai înainte până a începe
a-l întreba, striga: „Sunt creştin". Atunci împăratul îndată a poruncit
să-i taie capul lui. Deci, scoţându-l pe el din cetate, la porţile
Salariei, i-au tăiat capul în 9 zile ale lunii lui august; iar trupul
lui luându-l noaptea Iustin preotul, cel pomenit mai sus, l-a îngropat
cu cinste.
Întru aceeaşi noapte, împăratul Deciu şi Valerian eparhul, stând în
băile olimpieşti de lângă palatele lui Salustiu, au poruncit să le
pregătească divan, ca să aducă pe Lavrentie la întrebarea cea mai de pe
urmă; apoi au mai poruncit ca şi toate uneltele cele de muncire să le
pună de faţă.
De acest lucru înştiinţându-se Ipolit, a început să plângă, iar
Sfântul Lavrentie a zis către dânsul: „Nu plânge pentru mine, care merg
la slăvita cunună mucenicească, ci mai ales te veseleşte". Ipolit a zis:
„Pentru ce nu strig şi eu lângă tine: «Sunt creştin», ca să mor cu
tine?" Sfântul a zis: „Tăinuieşte acum mărturisirea lui Hristos în inima
ta; iar după puţină vreme, când eu te voi chema pe tine, atunci vei
auzi şi vei veni după mine".
Deci când împăratul cu eparhul au stat la judecată, Sfântul
Lavrentie a fost pus de faţă înaintea lor, iar împăratul a zis către
dânsul: „Lasă-ţi farmecele tale şi ne spune de ce neam eşti". Sfântul a
răspuns: „De neam sunt din Ispania şi am crescut în Roma. Eu sunt din
scutece creştin şi am învăţat din tinereţe toată legea lui Dumnezeu".
Impăratul a zis: „Oare aceasta este la tine legea lui Dumnezeu, ca să nu
cinsteşti pe zei şi să nu te temi de munci?" Sfântul a răspuns: „Legea
pe care am învăţat-o m-a învăţat a cunoaşte şi a cinsti pe Dumnezeul
meu, pe Domnul Iisus Hristos, cu al Cărui nume întărindu-mă, cu adevărat
nu mă tem de muncile tale". Impăratul a zis: „Jertfeşte zeilor, că de
nu vei jertfi, toată noaptea vei fi muncit". Sfântul a răspuns: „Noaptea
mea nimic nu are întunecos; ci toate strălucesc ca lumina!" Atunci
muncitorul a poruncit să-l bată pe mucenic cu pietre peste gură. Iar
sfântul mai mult se întărea şi batjocorea pe muncitor, mulţumind lui
Dumnezeu.
Apoi Deciu a zis către slujitori: „Aduceţi patul de fier, ca în
noaptea aceasta mândrul Lavrentie să se odihnească pe dânsul". Deci,
fiind adus patul care era ca un grătar de fier, au pus pe el pe mucenic
gol înaintea lui Deciu şi a lui Valerian şi au pus cărbuni de foc
dedesubt. Şi strângeau slujitorii trupul mucenicului cu furci de fier
deasupra patului, iar dedesubt îl ardeau ca pe nişte carne de mâncare.
Iar împăratul a zis către dânsul: „Jertfeşte zeilor!" Mucenicul a
răspuns: „Eu m-am adus pe mine însumi jertfă Dumnezeului meu, întru
miros cu bună mireasmă, întru duh umilit!"
Într-acea vreme slujitorii puneau mai mult foc dedesubt şi mai cu
dinadinsul ardeau patul. Iar sfântul a zis către împărat: „Vezi,
ticălosule, că aceşti cărbuni de foc mie îmi pregătesc răcorire, iar
ţie, munci veşnice! Căci Domnul meu ştie, că pentru sfânt numele Lui
fiind pârât, nu m-am lepădat şi, fiind întrebat, L-am mărturisit pe El;
iar acum, fiind ars, Ii mulţumesc Lui". Vaierian a zis către sfânt:
„Unde este focul cu care ne-ai îngrozit pe noi?" Sfântul a răspuns: „O,
nebunilor şi ticăloşilor, oare nu ştiţi că aceşti cărbuni cu care mă
ardeţi pe mine şi care sunt răcorirea sufletului meu, aceştia vor fi
sufletelor voastre nestinsă ardere?"
Şi toţi care erau acolo de faţă se mirau de o muncire ca aceea a
împăratului, care a poruncit să frigă un om de viu. Iar Sfântul
Lavrentie, cu faţa luminoasă, zicea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse
Hristoase, că m-ai întărit pe mine". Apoi, întorcându-şi ochii către
Deciu şi către Valerian, le-a zis: „Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o
parte a trupului meu; întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi
carnea mea cea friptă". După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis:
„Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit a intra în
porţile Tale!"
Aceasta zicând, şi-a dat duhul; iar împăratul şi eparhul, văzând pe
mucenic mort, s-au sculat cu ruşine de acolo şi au plecat, lăsând
trupul pe patul acela. Deci Ipolit, mai înainte de a se face ziuă, a
luat cinstitul şi mult pătimitorul trup al mucenicului şi l-a învelit cu
pânză curată, ungându-l cu aromate. Apoi a spus Sfântului Iustin
preotul, care a venit îndată la Ipolit, şi amândoi au dus trupul acela
la văduva Chiriachi, cea zisă mai înainte, şi l-au pus în casa ei până
seara, petrecând ziua aceea în postire cu lacrimi. Iar seara târziu l-au
dus în peştera din satul acelei văduve, adunându-se mulţi creştini şi
plângând mult. Şi făcând acolo rugăciune de toată noaptea, au îngropat
cu cinste pe mucenic.
Iar Sfântul Iustin preotul a săvârşit Sfânta şi dumnezeiasca
Liturghie şi toţi s-au împărtăşit cu Preacuratele Taine ale Trupului şi
Sângelui lui Hristos. Sfântul Mucenic Lavrentie arhidiaconul şi-a
săvârşit nevoinţa sa mucenicească în 10 zile ale lunii august, iar
Sfântul Ipolit cu ceilalţi au pătimit a treia zi după Sfântul Lavrentie,
în care se va vorbi mai pe larg despre aceasta. Pentru toate acestea să
fie slavă Dumnezeului nostru Celui slăvit în Sfânta Treime, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Un peste la foc:Sfântul Arhidiacon Lavrentie
Există, iubiţii mei, există sfinţi, care sunt foarte cunoscuţi poporului nostru. Numele lor îl poartă mii de creştini. Mii de biserici sunt construite întru pomenirea lor. Au loc sărbători şi hramuri. Astfel de sfinţi sunt, de pildă, Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie şi Sfântul Gheorghe. Dar există şi alţi sfinţi, care sunt necunoscuţi majorităţii poporului, iar numele lor foarte puţini creştini îl poartă sau chiar nimeni.Par nişte sfinţi dispreţuiţi, fără nici o valoare şi cinstire. Şi acesta este un fenomen jalnic, care arată ceva despre starea noastră religioasă. Mari Dascăli şi Părinţi ai Bisericii, care au adus mari servicii Bisericii, precum şi mucenicii, mărturisitori, care au luminat Biserica prin martiriul lor, rămân necunoscuţi.
Nu s-a zidit nicio biserică în numele lor! Nicio icoană nu găseşti pe iconostase! Niciun copil nu poartă numele lor!
Dar dacă creştinii nu-i cunosc, şi din pricina ignoranţei nu-i cinstesc cum se cuvine, totuşi Biserica nu-i uită. Numele lor sunt scrise în sfintele ei cărţi. Preotul slujitor, care în fiecare zi trage clopotul şi citeşte singur în biserica parohiei slujba utreniei şi a vecerniei, acest preot evlavios citeşte toate scrierile şi cântă troparul sfântului zilei şi inima lui bate de emoţie, şi ochii îi lăcrimează rostind numele sfântului, pe care lumea l-a uitat, dar Biserica nu-l uită.
Şi preotul evlavios nu numai că rosteşte numele sfântului zilei în biserica parohiei lui, dar şi atunci când iese din biserică şi se întâlneşte cu enoriaşii lui care se întorc de la muncă, le zice: Copiii mei, ştiţi ce sfânt este prăznuit astăzi? Şi prin câteva cuvinte călduroase le istoriseşte viaţa sfântului, iar oamenii ascultă şi mulţumesc. Pentru că mare este folosul sufletesc din istorisirea Vieţilor Sfinţilor. De aici, toţi înţeleg că cele pe care Hristos le-a învăţat nu sunt cuvinte de neîndeplinit, pentru că pot să fie traduse în lucruri şi fapte. Prin vieţile lor, Sfinţii sunt Evanghelia împlinită.
Pe unul din sfinţii necunoscuţi îl voi prezenta în această omilie a noastră. Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte sfânta lui pomenire pe 10 august. Sfântul se numeşte Lavrentie. Cu siguranţă, mulţi dintre voi auziţi acest nume pentru prima dată. Niciun copil nu poartă acum numele lui. Altădată, numele de Lavrentie era foarte cunoscut. În Asia Mică, mirenii şi clericii purtau numele lui. Dar acum acest nume s-a uitat. De aceea, şi pe mine m-a impresionat, când pe un tânăr din America, care a venit în biroul Mitropoliei, l-am întrebat care îi este numele, mi-a răspuns: Lavrentie. Acest tânăr a fost mai înainte romano-catolic. Dar a devenit ortodox şi a cerut să fie numit Lavrentie, pentru că, aşa cum spunea, îl iubeşte mult pe Sfântul Lavrentie şi vrea să aibă ocrotirea lui.
Sfântul Lavrentie s-a născut în capitala Lumii Antice, Roma. S-a născut la începutul secolului al II-lea d.Hr., în epoca în care Biserica lui Hristos era prigonită, iar creştinii, ca să se închine Domnului, se duceau noaptea în catacombe, în galerii subterane, pe care le-au săpat în adâncurile pământului Romei. De aceea, şi Biserica s-a numit Biserică a catacombelor, o Biserică cu creştini plini de credinţă şi de entuziasm. Cine se ducea în catacombe, ştia că, dacă va fi prins, va fi omorât. Cum să nu se minuneze cineva de acea epocă şi cum să nu jeluiască şi să deplângă mizeria de astăzi a creştinilor?
Atunci, creştinii frecventau biserica în catacombe, primejduindu-şi viaţa. Astăzi, când nu mai există niciun pericol, nu se duc nici la biserica parohiei lor…
Între creştinii fervenţi în acea vreme era şi Lavrentie. Era un tânăr deosebit. L-a preţuit mai ales Episcopul Romei, care a fost un sfânt, Sfântul Xist (un alt nume necunoscut de sfânt). Episcopul l-a hirotonit pe Lavrentie diacon, iar după puţină vreme, văzând râvna şi lepădarea de sine pe care o avea diaconul Lavrentie, ca să slujească poporului, l-a făcut arhidiacon, adică Întâistătător al tuturor diaconilor. Lavrentie era întotdeauna lângă episcop şi îl ajuta în toate lucrările. Era mâna lui dreaptă.
Pentru că din nou în Biserica Romei se prevestea prigoana, episcopul l-a chemat pe arhidiaconul Lavrentie şi i-a dat poruncă să vândă aurul şi argintul Sfintelor Vase ale Bisericii, iar banii pe care avea să-i primească, să-i împartă toţi la săraci. Peste puţin timp a izbucnit prigoana. Primul care a fost arestat a fost Episcopul Xist. L-a mărturisit pe Hristos şi a fost decapitat. Şi nu a fost primul episcop care a fost martirizat; şi alţi episcopi înainte de el au fost martirizaţi.
După moartea martirică a episcopului, conducătorii idolatri ai Romei, l-au chemat pe Lavrentie. I-au spus: Să ne aduci tot aurul şi argintul, toată comoara pe care o are Biserica. – Da, a răspuns. Sunt gata să vă încredinţez toată comoara Bisericii. Dar pentru că este multă, vă rog să-mi daţi căruţe, ca să o aduc. Conducătorii i-au dat căruţe. Atunci, Lavrentie s-a dus şi a găsit pe toţi săracii, orbii, şchiopii, paralizaţii, pe toţi aceia cărora le împărţise la porunca episcopului toată averea Bisericii, i-a pus în căruţe şi i-a dus înaintea lui Deciu. Lavrentie arătând împăratului săracii şi betegii, îi zice: Aceştia sunt comorile Bisericii. Împăratul la una se aştepta şi alta a văzut. Se aştepta să vadă un munte din aur şi din obiecte de argint, dar în locul acestora vede nişte săraci şi nişte mutilaţi. A considerat asta o bătaie de joc, s-a mâniat foarte şi a poruncit să-l închidă în temniţă. Peste puţin timp, la o nouă poruncă a împăratului, îl scot din temniţă şi îl cheamă să aducă jertfe idolilor. Asta nu se poate, răspunde Lavrentie.
Atunci, prigonitorii au aprins un foc, au pus pe foc un grătar de fier, din cele pe care se frige carnea, l-au dezbrăcat pe Lavrentie şi l-au întins pe grătar. Aşa cum peştele se frige la foc, aşa şi acest peşte a lui Hristos, Lavrentie, s-a fript pe grătar. Înfricoşătoare mucenicie. Dar sfântul, prin harul lui Dumnezeu, arăta răbdare vrednică de uimire. Buzele lui rosteau rugăciuni către Dumnezeu.
Astfel a fost martirizat Sfântul Lavrentie. Mulţi au văzut şi au crezut. Dar unul, care a încercat să adune oasele cele arse şi să le îngroape, a fost arestat, chinuit şi martirizat şi el. Este Sfântul Ipolit, care este sărbătorit şi el împreună cu Sfântul Lavrentie arhidiaconul şi cu episcopul Xist.
***
Sfinte
Arhidiacone Lavrentie! Tu, care ca un peşte ai fost ars în foc pentru
credinţa lui Hristos, roagă-L pe Domnul împreună cu Sfântul tău Episcop
Xist şi cu Sfântul Ipolit, ca în inimile reci ale diaconilor,
preoţilor şi episcopilor din vremea noastră să aprindă sfântul foc care
a ars şi în inima ta şi te-a făcut să nu simţi nicio frică. Da, Sfinte
Lavrentie! Biserica noastră are nevoie astăzi de episcopi martiri,
precum episcopul tău Xist. Are nevoie de preoţi evlavioşi, precum
Sfântul Haralambie. Are nevoie de diaconi evlavioşi, precum ai fost tu
şi are nevoie de mireni credincioşi cum a fost Sfântul Ipolit.(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”,
din cartea “Myripnoa anthi”, Atena, 2007)
Gratarul pe care a fost martirizat Sfantul Lavrentie
Piatra pe care corpul lui Lawrence a fost pus după moarte, în San Lorenzo fuori le Mura
Martiriul Sfantului Laurentiu
Statuie a Sfantului Lavrentie
Martiriul Sfantului Laurentiu pictura de Titzian
Sfantul Lavrentie a vietuit in secolul al III lea. Lavrentie a fost arhidiaconul episcopului Sixt. Din cauza persecutiei impotriva crestinilor, Sixt a fost luat spre a fi judecat, impreuna cu doi dintre diaconii sai: Felicissimus si Agapitus. Pe cand cei trei erau aruncati in temnita, Arhidiaconul Lavrentie a spus catre Sixt: "Unde mergi, Parinte, fara fiul tau? Unde grabesti, Preasfintite, fara al tau arhidiacon?". La auzul acestor cuvinte, episcopul i-a raspuns: "Nu fiule, nu te parasesc, dar lupte inca si mai mari te asteapta. Noi, ca batranii, ne-am angajat intr-o lupta usoara. Dar pe tine, tanar viguros, te asteapta o victorie si mai plina de glorie asupra tiranului. Nu mai plange. Peste trei zile Diaconul ii va urma Preotului".
Dupa arestarea acestora, Lavrentie a vandut vasele bisericii si a impartit banii saracilor.
In timp ce Sixt era dus pe Via Appia, spre a i se taia capul, Sfantul Lavrentie i-a iesit in cale si i-a strigat: "Nu ma lasa, Parinte Sfant, pentru ca am impartit deja comorile pe care mi le-ai incredintat". Dupa ce a rostit aceste cuvinte, a fost luat de soldati si somat sa-i daruiasca imparatului comorile de care vorbise. Ca imparatul sa cunoasca despre ce comori era vorba, Lavrentie va chema schiopii, orbii, bolnavii care se bucurasera de banii dati de Lavrentie.
Cuprinsi de furie, i s-a cerut acestuia sa se inchine idolilor. A refuzat si astfel a fost inchis in temnita. Aici l-a vindecat de orbire pe Lucillus si apoi l-a botezat. Temnicerul Hippolytus, fiind martor la minune a cerut si a primit si el botezul. S-a numarat si el in rand cu mucenicii, fiind omorat pentru credinta in Hristos (vezi ziua de 13 august).
Dupa mai multe chinuri, a fost intins pe un gratar asezat pe carbuni aprinsi. Lavrentie le-a raspuns: "Eu ma dau ca jertfa placut mirositoare singurului Dumnezeu adevarat, pentru ca jertfa ce se cuvine lui Dumnezeu este o inima infranta si smerita" (Psalmii 50 :18). Pe cand soldatii intareau focul, el i-a vestit imparatului: "Invata ca acest jaratec ma racoreste dar pe tine te va chinui vesnic. Acum ca sunt ars pe o parte, intoarce-ma pe partea cealalta !". Dupa ce a fost intors si pe cealalta parte, a rostit o ultima rugaciune: "Multumesc Tie, Iisuse Hristoase, pentru ca m-ai invrednicit sa intru pe portile Imparatiei Tale", iar apoi si-a dat duhul.
Primind patimirea focului, Lavrentie a stins focul cel necurat al idolatriei. In iconografie, el este reprezentat cu cadelnita cu jar in mana, cadind si inmiresmand Biserica lui Hristos.
Sfantul Sixt era de la Atena, unde invatase si filozofia si mergand la Roma a fost sfintit episcop, dupa ce Sfantul papa Stefan a marturisit pe Hristos. Si, pornindu-se atunci prigoana asupra crestinilor, Sfantul Sixt a poruncit lui Laurentiu, arhidiaconul sau, care era de neam din Spania, sa chivesniseasca visteria Bisericii si ajutorarea saracilor, iar el, vazandu-le toate, le-a impartit la saraci. Deci, intorcandu-se Decius din Persia, a fost adus la el Sfantul Sixt, episcopul, si, neplecandu-se a se lepada de Hristos, ci marturisindu-L, cu indrazneala, ca Dumnezeu adevarat si atotputernic i s-a taiat capul. Deci, aducandu-se si arhidiaconul Laurentiu si cercetandu-se si despre sfintele odoare, Sfantul Laurentiu a raspuns dregatorului ca Biserica are odoare si avutii de seama, pe care daca ii vor lasa timp, le va aduna, de pe unde sunt, si le va aduce inaintea lui. Si i-au statornicit sa se infatiseze dupa trei zile. Cand s-a implinit sorocul, Laurentiu a venit inaintea imparatului, aducand, in carute, multime de saraci, orbi, schiopi, muti, vaduve si orfani, care traiau din milosteniile Bisericii. Si, aratandu-i pe acestia, a zis imparatului: "Iata comorile de mult pret ale Bisericii noastre, avutii pe care furii nu le fura si rugina nu le strica si care vor pretui mai mult in fata Dreptului Judecator". Dar imparatul, vazandu-i pe acestia, s-a pornit cu manie si a poruncit sa-l bata foarte rau pe Sfantul Laurentiu. Apoi, l-au bagat in temnita, unde Sfantul a tamaduit pe toti cei ce mergeau la el. Ceea ce vazand, tribunul Calinic a crezut in Hristos si s-a botezat.
Deci, dupa aceasta, a stat, iarasi. Laurentiu in fata imparatului si neplecandu-se a jertfi idolilor, l-au intins pe un gratar de fier ars in foc, pe care Sfantul, dand multumire lui Dumnezeu, si-a dat sufletul. Si a fost ingropat, precum se cadea, de papa Ipolit, pe care imparatul a trimis sa-l ia si a poruncit sa-l bata cu toiege de fier cu ghimpi, apoi l-au legat de cai salbatici si, fiind tarat mult, Sfantul si-a dat sufletul lui Dumnezeu. Si aceasta s-a vestit in toata Roma, iar, de la Roma, in toata lumea. Si toti s-au intarit in credinta Domnului nostru Iisus Hristos, a Caruia este slava in veci! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din viata Sfantului Nifon, despre iubirea de arginti.
Iar omul acela, dupa putina vreme, a cazut in boala. Si era boala lui foarte cumplita. Deci, dupa ce a cazut omul in acea amara boala, atunci si-a dat toata averea sa la doctori si nici un folos n-a aflat de la ei, ci in si mai cumplite dureri a cazut. Si asa, multe zile chinuindu-se, a murit si cu sufletul si cu trupul. Si s-a implinit, cu el, cuvantul spus de Proorocul David: "Iata omul care nu si-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nadajduit in multimea bogatiilor sale" (Ps. 51,5-6). sa nu va insele dracul fratilor, ca sa nu luati judecata fara de mila pentru zgarcenie, daca aveti avere, si sa va pierdeti sufletul si trupul si sa nu luati Imparatia Cerurilor.
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Vasilie despre invidie.
Invidiaza pacatosul curatia celui drept, dar nu voieste sa se traga pe sine insusi de la pacat. Invidiaza desfranatul intreaga intelepciune a celui curat, dar nu voieste sa se asemene cu viata lui. Invidiaza, pe cei dimpreuna cu el, lucratorul cel viclean, care a capatat aceeasi plata, ca si cei care au lucrat un singur ceas, si nu-si aduce aminte de Hristos, Care a zis: "Prietene, nu-ti fac tie strambatate, nu cu un dinar te-ai tocmit cu mine? Ia-ti al tau si du-te, ca vreau, si celui de pe urma sa-i dau, ca si tie. Oare, nu sunt Eu slobod, ca sa fac ce vreau cu ale Mele? Chiar daca ochiul tau este viclean, Eu insa sunt bun". Drept aceea, nu pasiti cu mandrie si lasati invidia. Pentru ca invidia este intristarea inimii si stricaciunea sufletului, uscaciunea trupului, stricarea dragostei, vrajba fata de toti, risipirea neamului, impiedicarea faptei bune, arvuna osandei, pierderea vietii, ce va sa fie, si mostenirea gheenei. Deci, acestea auzindu-le, fratilor, sa nu tinem invidie, ci sa petrecem in dragoste.
Intru aceasta zi, cuvant din cronograful Sfantului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, despre moarte.
Si despre ceilalti stramosi, de asemenea, se citeste ca si-au sfarsit viata lor, cea de multi ani, cu moarte, din care vadit se arata puterea lucratoare a cuvintelor lui Dumnezeu, pe care le-a zis catre Adam: "Ori in ce zi veti manca din pomul cel oprit, veti muri. Iar, pentru noi, acest cuvant: "Si a murit", ce se repeta adeseori in Sfanta Scriptura, este ca un ciocan ce loveste in piatra. Pentru ca gandul mortii bate in mintea noastra si zdrobeste impietrirea inimii. Ca, daca oamenii din lumea cea dintai, care au trait atat de mult, n-au scapat de moarte, cu atat mai mult vom muri noi, cei ce traim putina vreme. Aceia, traind atatea sute de ani, isi asteptau moartea lor, iar noi, avand sfarsitul langa usa, oare nu indelunga vreme se cuvine s-o asteptam pe ea? Oare, in zadar se cisteste in toate zilele, in rugaciunea celor ce merg spre somn: "Iata groapa imi este inainte, iata moartea imi sta de fata?" Ca ce este moartea? Ce este obiceiul mortii si care sunt faptele ei si ce nevoie ne sileste sa avem gandul mortii? Sa ne gandim la aceasta, noi muritorii.
Moartea este despartirea sufletului de trup, dezlegarea de legatura fireasca a acestora, risipirea stihiilor, prin care firea omeneasca sta impreuna. Oprirea organelor omenesti, nesimtirea simturilor, incetarea vietii, dezlegarea alcatuirii omenesti. Ca omul din trup si din suflet este alcatuit, iar, murind el, nu mai este om, chiar daca trupul vazut sta de fata, chiar daca si sufletul ramane nemuritor. Ca, de vreme ce sunt despartite intre ele, nici sufletul nu este om, ci numai suflet, nici trupul nu este om, ci starv. Si, pentru aceea, firea celor vii se teme de moarte, de vreme ce moartea ia, de la firea celor vii, puterea aceasta, ca, adica, sa nu fie ea cum era, sa nu fie omul om, ci intru nimic sa se intoarca cu totul, pana in ziua judecatii, si la trambita Arhanghelului, care va sa destepte pe cei morti.
Obiceiul cel firesc al mortii este ca, fara de stire, sa vie la om, chiar daca de toti este stiuta. Pentru ca, ce este mai stiut in viata noastra, decat moartea, de vreme ce, dupa cuvantul apostolic: "Este randuit oamenilor o data sa moara, iar, dupa aceea, sa fie judecata" (Evr.9,27). Si ce este mai nestiut decat venirea sau ceasul mortii? Precum si Domnul insusi, in Evanghelii, graieste: "Nu stiti ziua, nici ceasul, cand vine Fiul Omului" (Matei 25,13). Stiuta este de toti moartea, de vreme ce ea, nemutat si neschimbat, la fiecare va sa vie. Si nimeni nu poate sa scape de ea. Neinstiintata este venirea ei, deoarece nu da veste despre sine, nici nu cauta la vreme, nici nu numara zilele si anii, nu asteapta batranetea, nu cruta tineretea, nici nu intreaba daca este cineva gata. Nici un ceas nu slabeste pe omul cel nepregatit, atunci cand vine la el. Stiuta este moartea, ca dupa cum oameni suntem, tot atat si muritori suntem. Stiuta este moartea, de vreme ce tuturor, celor ce se nasc in lumea aceasta, calea vietii lor nu duce in alta parte, ci numai la moarte. Insa, nearatata este vremea mortii, pentru ca nu stie nimeni in ce loc il asteapta pe el moartea, sau cand il va ajunge pe el ceasul mortii. Stiut este, ca sufletul, de trup, se va desparti negresit, dar nu se stie, cum se va desparti, dupa firea legii mortii, sau dupa vreo silitoare primejdie. Toti stiu ca vor muri, dar chipul mortii lor, cum, si in ce intamplare, vor muri, nimeni nu poate sa stie. Moartea stiuta este, fiindca, dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu, ca o pedeapsa, cade pe tot neamul omenesc, pentru pacatul stramosesc. Dar nearatat este ceasul mortii, fiindca, vremii vietii omenesti, Dumnezeu nu i-a pus hotar vadit, ci intru judecatile Sale cele nestiute, a ascuns-o pe ea. Stim ca vom muri, dar nu stim cand vom muri, ori astazi, ori maine, ori dimineata, ori tarziu, ori ziua, ori noaptea. Multi, culcandu-se sa doarma, spre noapte, nu s-au mai desteptat din somn, ci au fost gasiti morti, si li s-a facut lor somnul, moarte, iar patul, mormant. Multi, din somnul noptii, desteptandu-se si vazand ziua, noaptea n-au mai ajuns-o. Benchetuia Baltazar, imparatul chaldeienilor, de cu seara, si, acum, tare se veselea, si, iata a vazut mana unei fete nevazute, scriind pe perete, in preajma luminii, nestiute cuvinte, judecata de moarte asupra lui, si a fost ucis chiar in noaptea aceea. Oare, stia el ceasul cel atat de grabnic al mortii sale? Oare, se gandea ca va muri in acea noapte? A adormit pe patul sau, seara tarziu, Olofern, conducatorul oastei asirienilor, pin de vin, si, indata, somnul, in moarte l-a schimbat, taindu-i-se capul, de o mana femeiasca. Si cel ce, seara se lauda, ca a doua zi va lua cetatea Betulia, ca pe o pasare, acela, el insusi, a cazut in latul mortii. Se ingrijea bogatul caruia ii rodise tarina, unde sa-si adune roadele, hambarele cele mici sa le risipeasca si mai mari sa le zideasca. Sa gandea la ani multi, sa manance, sa bea, sa se veseleasca. Iar Dumnezeu i-a zis lui: "Nebune, in aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau" (Luca 12,20). Si, asa, cel ce astepta sa traiasca multi ani a murit fara de veste. O, cat de nestiuta este venirea si ceasul mortii. Bine ne sfatuieste Domnul, zicandu-ne: "Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti cand va fi acea vreme" (Marcu 13,33).
Iar lucrarile mortii sunt acestea: ia, de la om, tot ce are el in lumea aceasta: bogatia, cinstea, slava, frumusetea, desfatarea tutoror bunatatilor, deoarece cand moare, omul le lasa pe toate, "nu va pogora cu el slava lui" (Ps. 48,18). Desparte pe unul de altul, pe parintii de fii, pe stapani de slugi, si toata iubirea omeneasca, si toata nadejdea celor vremelnice o curma si o pierde. Deschide omului usa vesniciei si o incepe pe ea, oricum ar fi, buna sau rea. Dreptilor, le deschide usa vesniciei celei fericite, care este Imparatia Cereasca, iar pacatosilor, celor ce mor fara pocainta, le deschide usa vesniciei celei dureroase, care este in iad. Pentru ca, in ce fel ii este aici aceasta viata, in acest fel, ii va fi lui acolo si rasplatirea.
Deci, ni se cade noua, muritorilor, sa avem de-a pururea in minte gandul mortii si sa invatam aceasta, ca temandu-ne de nestiutul ceas al mortii, sa ne infranam de la lucrurile care manie pe Dumnezeu si sa fim totdeauna gata de iesire. Sfantul Ioan Scararul spune ca atat de folositor este gandul mortii, la cei ce vor sa se mantuiasca, pe cat de trebuincioasa este painea pentru om. Ca, precum fara paine nu se poate trai, asa fara de gandul mortii, nu este cu lesnire cuiva sa-si indrepte viata sa. Fara de paine, cu trupul, si, fara de gandul mortii, cu sufletul, omul slabeste. Painea intareste inima omului, iar pomenirea mortii intareste viata cea imbunatatita. Cel ce are paine nu moare de foame, iar cel ce are de-a pururea gandul mortii, nu-si omoara sufletul sau cu moartea pacatului, nu greseste de moarte. Despre Isihie Hozevitul, scrie acelasi Ioan Scararul ca, traind din inceput fara grija de sufletul sau, s-a imbolnavit si a murit. Si, zacea mort timp de un ceas, s-a desteptat din moarte, ca din somn, intorcandu-se sufletul lui intr-insul, cu dumnezeiasca porunca. Deci, dupa invierea sa, s-a inchis in chilia lui, si a trait, acolo, doisprezece ani, neiesind si nevorbind cu nimeni, nimic, ci numai putina paine si apa, ce i se aducea lui, gusta si, pururea tacand, lacrimi fierbinti din ochii sai varsa neincetat. Iar, cand avea sa se sfarseasca cu totul, fratii, deschizand usa, au intrat la el si l-au rugat mult sa le spuna lor ceva de folos. Si numai aceasta au auzit de la el; "Iertati-ma, nimeni, de va avea pomenirea mortii, nu va putea sa pacatuiasca vreodata". (Scara, Cuv. VI.20). Aceasta zicand, s-a sfarsit in Domnul. Si se minunau aceia, care cunoscusera mai inainte viata lui cea fara de grija, cum s-a indreptat el, prin gandul mortii. Deci, sa ne invatam si noi, spre aducerea aminte de moarte si sa ne indreptam, pe noi insine, pana ce avem vreme, ca sa nu ne apuce pe noi moartea nepregatiti. Sa luam aminte la sfatul, folositor al Sfantului Ioan Scararul, care zice: "Pomenirea mortii, de-a pururea, sa se culce si sa se scoale cu tine!"
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Iron [Hiron] Filosoful
Sfîntul Iron a fost filosof creştin. El
este pomenit de către Sfîntul Grigorie Teologul în cărţile sale. El a
murit cu pace şi s-a strămutat întru Cereasca împărăţie a lui Hristos.
Sinaxar 10 August
În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea
Sfintilor Mucenici Lavrentie (Laurentiu) arhidiaconul, Xist (Sixt), papa
Romei, si Ipolit.
Cum Papa fusese condamnat sa i se taie capul pe Via Appia, Sfântul Lavrentie ii iesi in cale si ii striga : "Nu ma lasa, Parinte Sfânt, pentru ca am impartit deja comorile pe care mi le-ai incredintat". Auzind vorbindu-se de comori, soldatii il prinsera imediat si pe Lavrentie si il dusera in fata tribunului Partenius care il instiinta pe imparat. Aruncat in inchisoare si dat in paza tribunului Ipolit, Sfântul Lavrentie vindeca prin rugaciunea sa si aduse la credinta pe un orb numit Lucillus. Auzind vestea, alti numerosi orbi alergara la el si fura cu totii vindecati de catre sfânt, care in plus il boteza pe Ipolit impreuna cu celelalte nouasprezece persoane ce se aflau in casa lui.
Convocat de catre Valerian, care il soma sa ii dea comorile, Lavrentie ceru sa i se aduca trei zile mai târziu un mare numar de care. Intre timp el convoca in casa lui Ipolit orbi, schiopi, bolnavi si nenorociti de tot soiul, apoi, punându-i in care, veni sa ii prezinte la palat anuntând : "Iata comorile vesnice ale Bisericii, care nu se imputineaza si sporesc mereu, care sint raspândite in fiecare si se regasesc in toti". Cuprins de furie, Valerian striga : "Inchina-te idolilor si uita arta magica in care te marturisesti". Sfântul Lavrentie ii raspunse ca nimic nu putea sa il faca sa accepte cultul demonilor in locul Facatorului tuturor lucrurilor. Atunci fu supus chinurilor si aruncat in inchisoare. Dupa un al doilea interogatoriu la palatul lui Tiberiu pe colina Palatino, i se pusera pe trup lame de fier inrosit in foc si fu batut cu bice plumbuite si lanturi cu cârlige la ambele capete. In fata rezistentei sale supranaturale, un soldat, pe nume Roman, marturisi pe Hristos si fu pe loc executat.
Un al treilea interogatoriu avu loc la Termele situate lânga palatul Salluste. Imparatul ceru sa fie sfarâmate cu pietre maxilarele Sfântului apoi dadu ordin sa fie dezbracat de hainele sale si sa fie intins pe un gratar asezat pe carbuni aprinsi. Somat pentru ultima data sa se inchine idolilor, Lavrentie raspunse : "Eu ma dau ca jertfa placut mirositoare singurului Dumnezeu adevarat, pentru ca jertfa ce se cuvine lui Dumnezeu este o inima infrânta si smerita" (Psalmii 50 :18). Pe când calaii atâtau focul, el spuse tiranului : "Invata, nenorocitule, ca acest jaratec ma racoreste dar pe tine te va chinui vesnic. Acum ca sint ars pe o parte, intoarce-ma pe partea cealalta !". Când fu intors ma spuse o ultima rugaciune : "Multumesc Tie, Iisuse Hristoase, pentru ca m-ai invrednicit sa intru pe portile Imparatiei Tale". Apoi isi dadu duhul.
Ipolit merse sa il ingroape in secret pe proprietatea vaduvei Domnita alaturi de Preotul Iustin (La vreo 50 de ani ma târziu, Sfântul Constantin construi o biserica lânga catacomba unde fusese ingropat Sfântul Lavrentie, situata pe Via Tiburtina, la est de Roma. Iar in secolul al VI lea cripta fu transformata intr-o mare biserica dar mormântul ramase tot in acelasi loc.). Dar Ipolit fu denuntat si in curând arestat, insa un Inger veni sa il elibereze si il duse in casa lui unde isi lua cu dragoste ramas bun de la parintii sai si de la slugile casei si le oferi la toti o masa sarbatoreasca. Erau cu totii la masa când soldatii se ivira si il luara din nou pe Ipolit pentru a-l conduce in fata imparatului. Sperând sa ii invinga hotarârea, suveranul ceru ca el sa fie acoperit de distinctii militare si ii promise onoruri inca si mai mari. Dar Sfântul ramase neclintit si declara ca nu mai voia decât o singura cinstire : aceea de a sluji in armata lui Hristos. Butut cu lanturi cu cârlige la ambele capete, fu apoi legat de cai salbatici care il târâra pe curajosul Mucenic pe o distanta mare. Astfel câstiga el palma victoriei, precedat de doica sa, Concordia, si de oamenii din casa lui pe care ii adusese la credinta. Se povesteste ca la sapte zile dupa martiriul sau, Sfântul Ipolit i s-a aratat imparatului si fiului sau care se duceau la amfiteatru si ca i-a batut cu lanturi de foc nevazute.
Martiriul sau e consemnat la 13 august de cea mai veche Viata a sa, data ce corespunde pomenirii in traditia latina. Dar poate ca ar trebui sa il indentificam cu Sfântul Ipolit poment la 30 ianuarie (nascut catre 235).
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Iron filosoful, care cu pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor sase Mucenici
cei în Vizie, care s-au sa-vârsit unii zdrobindu-li-se oasele, iar
altii strujindu-li-se trupurile.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Mucenic şl Arhidiacon Lavrentie
Nelegiuitul rigă pre Mucenic îl întreabă:
„Patria ta care-i? Dar rangul?”
La acestea Lavrentia fără frică răspunde:
„Nobila Spanie pămîntul meu natal este,
Iar învăţătura am primit-o la Roma.
A fi rob credincios al Unui Dumnezeu,
Acesta este înaltul meu rang”.
„Eşti tu şi trezorier al Bisericii tale?”
„Cu adevărat sînt, împărate”.
„Atunci bogăţia Bisericii în mîinile noastre să o dai,
Iar tu liber vei fi”.
„Împărate!
A lui Hristos bogăţie în ceruri este,
De vei crede în El, o vei moşteni şi tu!”
„Lavrentie, leapădă-te de Hristos!”
„Ba nu, împărate, ci tu de idolii tăi!”.
Împăratul, mugind ca un taur, slugile-şi strigă
Şi-asupra Mucenicului le asmute să-l sfîşie
Ca nişte cîini.
Slugile pre Mucenicul apucă şi pe grătar de fier îl întind.
„Răcoare mi-este mie focul acesta,
Pe voi însă, sărmanilor, focul gheenei vă va mînca”.
„Lavrentie, leapădă-te, leapădă-te de Hristos!
Au nu îţi e jale aşa tînăr să mori?”
„Hristos Domnul meu tînăr a murit pentru mine,
Răstignit pe Cruce de nelegiuiţi.
Cuvine-mi-se mie să mor pentru El,
Şi pentru El eu mor fericit”.
Mucenicul ars de foc este pe o parte a trupului lui,
Dar el torţionarilor cu toate acestea grăieşte:
„Trupul meu copt e doar pe jumătate, faceţi bine aşadar şi mai bine mă coaceţi,
Căci cum altfel mă veţi putea mînca?
Deci mă întoarceţi şi pe partea cealaltă”.
Astfel grăit-a măreţul mucenic
Şi spre-ale cerurilor binemiresmate locaşuri
Sufletul lui s-a răpit.
Cugetare
Cum vom putea oare învinge împotrivirile duşmanilor noştri? Nicicum altfel decît prin renunţare, blîndeţe şi rugăciune.
Adică renunţarea la toate, cu excepţia
credinţei şi curăţiei vieţii, blîndeţea în toate şi rugăciunea de toată
vremea. Sfîntul Ambrozie zice: „Aceasta
este arma drepţilor: că prin aceea că se retrag, ei biruiesc, tot aşa
cum biruiesc arcaşii experimentaţi care ucid vînat mai mare şi mai
puternic decît ei, chiar dacă, făcînd aceasta, ei de fapt se ascund”.
Un frate a fost insultat de un prieten al său, dar cu toate acestea el a fost cel care s-a dus să-şi ceară iertare şi să se împace cu el. Dar prietenul nu a voit nici măcar să îi deschidă uşa ci, strigînd la el dinăuntru, 1-a alungat de lîngă chilia lui. Fratele atunci s-a dus şi a dezvăluit duhovnicului său acestea, iar duhovnicul i-a zis: „Cu adevărat tu te-ai dus să-ţi ceri iertare de la el, pe cînd de fapt el era vinovatul; dar mergînd tu pe drum, în inima ta îl osîndeai cu gîndul şi îţi dădeai dreptate ţie. Chiar dacă el este cel care a păcătuit împotriva ta, eu te sfătuiesc să îţi dai seama că de fapt tu i-ai greşit lui. Te sfătuiesc să îţi zici că de fapt tu i-ai greşit lui, iar el este nevinovat. Gîndind aşa, mai mergi la el o dată”. Aşa a şi făcut fratele. Şi ce credeţi că s-a întîmplat? Nu bine s-a apropiat fratele de uşa chiliei prietenului său, că prietenul i-a deschis-o larg, a alergat la el, 1-a îmbrăţişat, şi a făcut pace cu el.
Luare aminte
Să luăm aminte la urgiile care s-au
abătut asupra filistenilor pentru că şi-au întins mîinile lor necurate
şi au apucat Chivotul Legii (I Regi 5: 6):
- La cum poporul a fost lovit şi pedepsit cu bube usturătoare, şi cum înlăuntrul ţării se înmulţeau şoarecii, în orice loc în care ei aşezau Chivotul Legii;
- La cum filistenii, loviţi de spaimă, s-au dus şi au întors Chivotul în pămîntul lui Israel;
- La cum lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu îi pedepsesc pe aceia care se ating de ele cu mîinile lor întinate şi idolatre, sau cu inimile stricate de duhoarea cea grea şi necurată a patimilor.
Predică
Despre neputinţa păcătoşilor – „Poporul meu este asuprit de nişte copii şi femeile domnesc peste el” (Isaia 5: 12).
Preaînţelepte şi preafrumoase sînt toate
cele care sînt ale Domnului. Căci toate cele create de Dumnezeu
călătoresc puternice şi cuminţi pe calea hotărîtă lor de Dumnezeu. Aşa
se mişcă stelele, aşa vieţuiesc şi se mişcă animalele, aşa acţionează şi
elementele naturii, toate după ordinea rînduită lor de Dumnezeu. Doar
omul, cununa şi împăratul întregii creaţii, şi cea mai inteligentă
fiinţă din ea, doar el părăseşte rînduiala hotărîtă lui de Dumnezeu,
căzînd adesea, din această pricină, în cumplită ignoranţă şi prostie, şi
inventîndu-şi lui cărări greşite după cugetarea sa.
De aceea vin la putere copii care conduc societatea după înţelegeri infantile, iar nu bătrîni înţelepţi; aşa se face că ajung la putere femei cu înţelegeri înguste, iar nu bărbaţi educaţi în artele guvernării. Căci atunci cînd la putere domnesc tinerii, cu domnia lor se instaurează şi opresiunea. Şi atunci cînd la putere se află femei, cu siguranţă se instaurează dezordinea.
Cînd aceste anomalii sînt îngăduite de
Dumnezeu -căci ele apar întotdeauna ca urmare a păcatului sau a faptului
că le îngăduie Dumnezeu – poporul se află sub binemeritată pedeapsă
pentru păcat, tot aşa cum s-ar afla sub stăpînirea unui duşman care 1-a
cucerit în urma unui război sîngeros. Căci orice opresiune survine în
urma unui război, şi orice dezordine este pedeapsă pentru păcat. Aşa cum
din păcate opresiunea şi dezordinea domnesc deseori peste naţiuni, aşa
domnesc ele şi peste sufletul omului. Gîndurile copiilor sînt infantile
şi lipsite de credinţă; iar teoretizările femeilor sînt trupeşti şi
senzuale. Acolo unde domneşte infantilismul
şi necredinţa, sufletul omului este oprimat şi tîrît din păcat în păcat
încă şi mai mare, aşa precum copilul răzbunător; iar acolo unde
teoretizarea trupească stăpîneşte gîndul cel duhovnicesc, adică
bărbătesc – care este de la Dumnezeu – acolo sufletul stă sub teroare ca
şi bărbatul cel stăpînit de o femeie rea.
Cînd prorocul rosteşte cuvîntul „femei [care domnesc peste popor]”, el are în vedere o realitate duhovnicească, iar nu neapărat persoanele de sex feminin: căci şi bărbaţii pot manifesta şi demonstra slăbiciuni femeieşti.
Ca obrăznicia copiilor şi capriciile
femeilor să nu ajungă stăpînii bărbatului [sufletului] sau ai unei
naţiuni, este necesar ca acel suflet-bărbat sau naţiune-popor să adere
din toată puterea la legea trasată lor de Dumnezeu.
O, Stăpîne Multîndurate Doamne,
Făcătorule al nostru şi Dătătorule de Lege, luminează-ne şi ne întăreşte
pre noi. Luminează-ne pre noi cu harul Duhului Tău celui Sfânt, ca să
cunoaştem pururea Legea Ta. întăreşte-ne pre noi cu puterea Duhului Tău
celui Sfânt, ca să ne ţinem pururea, din toată virtutea noastră, de
Legea Ta. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Lavrentie Arhidiaconul
Troparul Sfântului Mucenic Lavrentie Arhidiaconul, glasul al 4-lea:
Mucenicul Tău, Doamne, Lavrentie, întru nevoinţa sa, cununa
nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea
Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase
îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre,
Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfântului Mucenic Lavrentie Arhidiaconul
Căutând cele de sus...
Cu Foc Dumnezeiesc aprinzându-ţi inima ta, focul patimilor până la
sfârşit în cenuşă l-ai întors, întărirea pătimitorilor, de Dumnezeu
purtătorule, Mucenice Lavrentie. Şi în chinuri fiind, ai strigat cu
credinţă: nimeni nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos.
Cântarea 1, glasul al 4-lea. Irmos: Pe voievozii cei tari...
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
În Grădina Desfătării ca un ostaş al lui Hristos după vrednicie
desfătându-te şi împreună dănţuind cu puterile cele îngereşti, roagă să
mi se dea strălucire purtătoare de lumină mie, celui ce te laud pe tine,
Fericite Lavrentie.
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Intrând în luptele muceniciei celei cinstite, pătimitor purtător de
biruinţă te-ai arătat cu tăria sufletului, Sfinte Lavrentie. Pentru
aceea, cu cununa dreptăţii, cu buna cuviinţă şi cu diadema biruinţei
te-ai încununat.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Ca un fiu al luminii şi al zilei fiind, în chip minunat de la apus ca
un soare simţitor ne-ai răsărit nouă, luminând marginile cu raza cea
prealuminoasă, Sfinte Mucenice Lavrentie, pururea pomenite.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Prin cinstită naşterea ta, Fecioară, izbăvindu-ne din legăturile
iadului şi din stricăciune şi din osânda lumii, cu mulţumire grăim către
tine: Bucură-te, Preacurată, Ceea ce eşti Plină de daruri, Uşa cea
Mântuitoare a Darului.
Cântarea a 3-a. Irmos: Arcul celor puternici...
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Având biruinţa Crucii, vitejeşte ai alergat către potrivnicii luptători şi biruindu-i, te-ai arătat purtător de minuni.
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Îngrădindu-te cu Legea lui Hristos, ca un nebiruit ai stat cu răbdare vitejească împotriva legiuirii păgânilor, preafericite.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Întărit fiind de Dumnezeiască Putere, ai stricat neputinţa mulţimii
zeilor şi ai propovăduit lămurit Dumnezeirea lui Hristos cea mai înainte
de veci.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cuvântul, Cel întocmai cu Tatăl şi cu Duhul la Fire şi la Fiinţă şi la
Dumnezeire, întrupându-Se din tine, Preacurată, S-a făcut deopotrivă cu
oamenii.
Irmosul:
Arcul celor puternici a slăbit, iar cei neputincioşi s-au încins cu putere. Pentru aceasta, s-a întărit în Domnul inima mea.
Cântarea a 4-a. Irmos: Cel Ce şade în Slavă...
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Slujitorul Cuvântului şi cel împodobit cu cuvântul a fost înjunghiat de
bunăvoie pentru dragostea Cuvântului. Şi acum împreună cu Cuvântul după
dreptate împărăţeşte, umplându-se de veselia şi de Slava Lui.
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Prin privegherea cea Dumnezeiască a muceniceştii tale împotriviri,
lepădând de pe gene somnul cel spre moarte, cu bună credinţă nu ai
dormitat dormitarea păgânătaţii, preasfînţite mucenice al lui Hristos.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Împotriva chibzuielii celei păgâneşti a rătăciţilor, cu armele
adevărului şi ale cinstirii de Dumnezeu întrarmându-te, pomenirea
acestei chibzuieli până în sfârşit ai surpat-o prin credinţă şi prin
puterea voinţei.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Toată stricăciunea mâncării cea mai dinainte lepădând-o, ne hrănim cu
Pâinea Vieţii Cea din Cer, Răsărită din Pământul cel Fecioresc, pe care
ca pe o Pricinuitoare a bunătăţilor o mărim.
Cântarea a 5-a. Irmos: Păgânii nu vor vedea...
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Nedepărtat privind spre Frumuseţile Cele Dumnezeieşti, ai defăimat
toate frumuseţile cele veselitoare ce sunt pe pământ şi durerile cele
cumplite ale trupului, Sfinte Lavrentie, vrednicule de minune.
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cunoscând pe Hristos, Care S-a făcut nouă Slujitor al Darurilor celor
de la Părintele, te-ai făcut diacon al Lui, purcezând către Dânsul prin
sânge, preafericite.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinţită jertfă şi podoabă de bună cuviinţă ai adus lui Hristos,
fericite şi ai strălucit în cortul cel ceresc, unde acum fiind, te
îndulceşti de lumină.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cel de o Fire şi de un Chip cu Părintele, Unul-Născut Fiul, voind S-a
făcut de o seminţie cu oamenii, Cel Preaînalt Întrupându-Se din
pântecele tău, Maică Fecioară.
Cântarea a 6-a. Irmos: Venit-am în adâncurile...
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Focul cel materialnic pe tine arzându-te, mâncare preadulce te-a făcut
Împăratului tuturor, Cel Ce iubeşte şi însetoşează de mântuirea noastră,
pururea mărite.
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu totul te-ai apropiat de Lumina Începătoarei Treimi, diacon fiind al
Acesteia, te-ai făcut cu chip luminos, luminând pe cei ce te cântă pe
tine.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Culcat fiind pe grătarul focului, ai suferit cu Putere Dumnezeiască,
mucenice, aprinzându-te la suflet de dragostea lui Hristos şi de Roua
Duhului.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Maică Fecioară, tu ai fost: Vas Încăpător de Dumnezeu, Scaun
Însufleţit, Munte Sfânt, Chivot şi Cort făcut de Dumnezeu şi Sfeşnic cu
Razele de aur.
Irmosul:
Venit-am în adâncurile mării şi m-a înecat pe mine viforul păcatelor
mele cele multe. Dar Tu, ca un Dumnezeu, scoate din adânc viaţa mea,
Mult Milostive.
CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Căutând cele de sus...
Cu Foc Dumnezeiesc aprinzându-ţi inima ta, focul patimilor până la
sfârşit în cenuşă l-ai întors, întărirea pătimitorilor, de Dumnezeu
purtătorule, Mucenice Lavrentie. Şi în chinuri fiind, ai strigat cu
credinţă: nimeni nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos.
Cântarea a 7-a. Irmos: Cel Ce ai mântuit în foc...
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Povăţuitor al tainelor alegându-te şi slujitor al Cuvântului, vas
sfinţit te-ai arătat Bisericii celei cereşti şi prinos, dulce cântând
Făcătorului: Prealăudate Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti
cuvântat.
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Îngrădindu-te cu Legea vieţii celei în Hristos, Mucenice Lavrentie, nu
ţi-ai plecat mintea legiuitorilor morţii şi stricăciunii, cântând:
Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Ca unul care s-ar fi îmbrăcat cu trup fără durere, cu gând viteaz,
mucenice, ai cutezat asupra focului celui a toate mistuitor, grăind,
preafericite: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Uşă Înţelegătoare te-ai arătat, Mireasă a lui Dumnezeu, a Răsăritului
Celui Ce din înălţime S-a arătat pe pământ oamenilor, din tine, mai
presus de cuvânt şi de cuget, Dumnezeul părinţilor Cel Binecuvântat.
Cântarea a 8-a. Irmos: Mântuitorule al tuturor...
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu minte tare te-ai făcut mai puternic decât văpaia cea de nesuferit,
că în trup străin arzându-te, fericite, ai grăit: toate lucrurile,
Binecuvântaţi pe Domnul.
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Asemănându-te celor trei tineri şi stingând cărbunii focului în Rouă
Duhului, ai grăit cântând: toate lucrurile, Binecuvântaţi şi lăudaţi pe
Domnul.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
Hristos fiind ţie Luminare, te-a încins cu tărie şi către Sine te-a
înălţat pe tine, care şi cu bună cuviinţă cântai: toate lucrurile,
Binecuvântaţi şi lăudaţi pe Domnul.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Toiag din rădăcina lui Iesei ai fost şi mai presus ai înflorit Floarea
Dumnezeirii, pe Hristos Dumnezeul meu şi Domnul. Toate lucrurile
Binecuvântăm, Fecioară, naşterea ta.
Irmosul:
Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
Mântuitorule al tuturor, Atotputernice, pe cei ce ţineau dreapta
credinţă, în mijlocul văpăii pogorându-Te, i-ai rourat şi i-ai învăţat
să cânte: toate lucrurile, Binecuvântaţi şi lăudaţi pe Domnul.
Cântarea a 9-a. Irmos: Eva prin boala...
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Înjunghiere întreagă şi tămâie bine primită te-ai adus Stăpânului,
ispitindu-te ca aurul în cuptor, în focul mucenicie şi te-ai făcut carte
a Bisericii întâilor-născuţi, vrednicule de minune.
Stih: Sfinte Mucenice Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu privirea cea neîncetată către Dumnezeu îndumnezeindu-te şi prin
unirea cea mai bună cu cuvântul şi cu privirea cea Dumnezeiască, te-ai
amestecat cu Lumina Cea Desăvârşită. Pentru aceea, pe tine toţi te
fericim.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Ca soarele ai răsărit de la apusuri, fericite, minune mare şi
preamărită, cu razele tale, vrednicule de minune, toată Biserica
luminând-o şi cu căldura credinţei pe toţi încălzindu-i. Pentru aceea,
pe tine toţi te mărim.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Chipurile naşterii tale, Preacurată, proorocii mai înainte le-au
propovăduit, învăţându-se de departe din Dumnezeiasca Suflare a Duhului
şi au propovăduit lumii prealuminat. De ale cărora împliniri ne minunăm
acum.
Irmosul:
Eva prin boala neascultării, blestem înlăuntru a adus; iar tu, Fecioară
de Dumnezeu Născătoare, prin Odrasla purtării în pântece, lumii
binecuvântare ai înflorit; pentru aceasta, toţi te mărim.
SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...
Bogăţia cea cerească adunând-o şi săracilor aducând-o, ai risipit-o şi
ai dat celor lipsiţi pâinea ta. Prin aceasta viaţa cea nestricăcioasă
câştigând-o, ai strălucit în mucenicia pentru Hristos, cuvioase. Pentru
aceasta, făcând vitejie şi pătimind după Lege, cununa nevoinţelor tale
de la Dumnezeu ai luat, purtătorule de chinuri, Sfinte Mucenice
Lavrentie. Iar acum roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să
dăruiască celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.
SEDELNA Praznicului Schimbării la Faţă a Domnului, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu taină...
Fulgerul Cel Ascuns sub Trup, Firea Ta, Hristoase şi Dumnezeiasca bună
cuviinţă în Sfântul Munte cu bunătatea ai arătat, strălucind Fiinţa Ta
ucenicilor. Iar ei, înţelegând nerăbdată Firea Slavei Tale, au strigat:
Sfânt eşti, Doamne, că Tu, Cel Ce eşti Neapropiat, văzut ai fost de lume
cu trup, Unule, Iubitorule de oameni.