• Pomenirea Aducerii Sfintei Mahrame, Icoana cea nefăcută de mînă a Domnului nostru lisus Hristos
În vremea cînd Domnul nostru Hristos
ieşise la predicarea veştii celei bune a împărăţiei lui Dumnezeu şi
vindeca toată boala şi toată neputinţa din popor, locuia în cetatea
Edessei, la malul rîului Eufrat, un rege pe nume Abgar [Avgar], al cărui
trup era acoperit cu totul de lepră. De cum ajunsese pînă la Avgar
vestea despre Hristos, că este Vindecător al tuturor bolilor şi
durerilor oamenilor, el a trimis în Palestina un artist pictor, pe nume
Anania, împreună cu o scrisoare adresată lui Hristos, în care îl ruga cu
plecăciune să vină la Edessa şi să îl vindece de cumplita boală a
leprei. Dar gîndindu-se că poate Domnul Hristos nu va putea veni totuşi
la el, regele îl trimitea şi pe Anania pictorul care avea menirea să
facă portretul Mîntuitorului şi să îl aducă la Edessa, căci el credea că
şi numai privind la portretul Mîntuitorului se va vindeca de boală.
Mîntuitorul i-a zis lui Anania că nu poate veni, deoarece s-a apropiat
timpul Patimii Lui. Zicînd aceasta, El Şi-a
spălat Faţa cu apă, apoi a cerut un ştergar în patru colţuri cu care
S-a şters, şi Chipul Lui Cel Dumnezeiesc a rămas întipărit pe el.
Domnul i-a dat pînza lui Anania, zicîndu-i că Avgar se va însănătoşi,
dar nu desăvîrşit, ci îi va mai rămîne un rest de boală, de care va
scăpa numai atunci cînd la Edessa va ajunge un trimis al Lui şi îl va
învăţa pe el toate. Primind ştergarul cu Chipul Mîntuitorului, Avgar 1-a
sărutat şi s-a curăţat cu tot trupul de lepră, în afară de un mic loc
care i-a mai rămas pe faţă. Mai tîrziu la regele Avgar în Edessa a ajuns
Sfîntul Apostol Thadeu care apredicat acolo Evanghelia, şi în taină 1-a
vindecat pe Avgar desăvîrşit şi 1-a botezat. Regele Avgar atunci a
distrus toţi idolii şi toate capiştile idoleşti din porţile Edessei. El a
pus Sfînta Mahramă pe o scîndură preţioasă de lemn, a înrămat-o într-o
margine de aur pe care a împodobit-o cu mărgăritare, şi a aşezato sus,
în Poarta Mare a Cetăţii Edessa. Direct pe materia porţii, sub icoană,
regele Avgar a pus să se sape următoarele cuvinte: „O, Hristoase Dumnezeule, nimeni nu este ruşinat care crede în Tine!”.
Dar peste generaţii, unul din stră-strănepoţii lui Avgar s-a întors la
necurata idolatrie, şi atunci Episcopul Edessei a venit noaptea şi a
zidit cu totul Sfânta Mahramă în frontonul porţii cetăţii. Au trecut mai
multe veacuri şi, în timpul împăratului lustinian, Regele Persan Hosroe
a asediat Edessa, iar cetatea s-a aflat în strîmtorare mare. S-a
întîmplat atunci că Episcopul cetăţii, Evlavie, a avut o vedenie cu
Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, care i-a descoperit taina Sfintei
Mahrame zidite în poarta cetăţii. Episcopul a mers şi a descoperit-o, şi
cu puterea ei Cetatea Edessei a biruit puterea persană.
Icoana Maicii Domnului „Teodorovskaia” de la Mănăstirea Sfântul Teodor, Kostroma
În ziua de 14 martie 1613, noul țar, Mihail Romanov a fost proclamat suveran în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Teodorovskaia” din Kostroma. În memoria acestui eveniment istoric, 14 martie a fost stabilită ca zi de prăznuire a icoanei.
Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Teodor este pictată față-verso. Pe verso se află icoana Sfintei Mari Mucenițe Parascheva, pictată într-un veșmânt superb de prințesă.
Icoana Maicii Domnului „Teodorovskaia” de la Mănăstirea Sfântul Teodor este prăznuită pe 14 martie și 16 august.
Conform tradiției, Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Sfântul Teodor a fost pictată de către Sfântul Evanghelist Luca, și seamănă cu celebra Icoană a Maicii Domnului din Vladimir.
Această Icoană și-a primit numele de la Marele Cneaz Iaroslav Vsevolodovici (+ 1246), tatăl Sfântului Alexandru Nevski, care la Sfântul Botez a primit numele Teodor, în cinstea Sfântului Teodor Stratilat (8 februarie).
Conform tradiției, icoana a fost găsită de fratele său mai mare, Sfântul Gheorghe (4 februarie), într-o capelă veche din lemn din apropierea orașului Gorodeț. După descoperire, a zidit o biserică pe locul vechii capele, în jurul căreia s-a format Mănăstirea Sfântul Teodor - Gorodeț.
Cneazul Iaroslav (Teodor) a devenit Mare Cneaz de Vladimir după ce fratele său Sfântul Gheorghe a fost ucis în lupta cu mongolii de la râul Sita. În anul 1239, el a transferat în mod solemn moaștele fratele său de la Rostov la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Vladimir. El a oferit icoana pe care a moștenit-o de la fratele său, Sfântului Alexandru Nevski - fiul său.
Marele Cneaz Iaroslav (Teodor) este renumit în istoria Rusiei. El a continuat cu tradițiile glorioase ale unchiului său Sfântul Andrei Bogoliubski (4 iulie), și ale tatălui său, Vsevolod al III-lea. El a fost conectat la aproape toate evenimentele importante din istoria Rusiei din prima jumătate a secolului al XIII-lea.
În perioada 1237-1238, Rusia a fost arsă și sfâșiată de mongoli. Iaroslav a ridicat-o din cenușă, a reconstruit și împodobit orașele, mănăstirile și bisericile. El a rezidit orașele devastate de inamici, aflate de-a lungul fluviului Volga: Kashin, Uglich , Yaroslavl, Kostroma, Gorodeț.
El a ctitorit Biserica Sfântul Teodor Stratilat din Kostroma și Mănăstirea Teodorov de lângă Gorodeț în onoarea patronului său spiritual. Timp de opt ani a condus țara din scaunul de Mare Cneaz, timp în care a trebuit să o ghideze printr-un traseu deosebit de dificil, menținând-o în echilibru militar-politic, deși la est se învecina cu Hoarda de Aur. Cel mai apropiat companion lui a fost fiul său, Sfântul Alexandru Nevski, care a continuat, de asemenea, politicile sale.
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Sfântul Teodor, a fost în permanență cu Sfântul Alexandru și acesta s-a rugat de multe ori înaintea ei. După ce Sfântul Alexandru Nevski a murit pe 14 noiembrie 1263 la mănăstirea fondată de tatăl său, icoana a fost luată de către fratele mai mic, Vasile.
Vasile Yaroslavici a fost cel mai mic fiu a lui Iaroslav Vsevolodovici (al VIII-lea copil). În 1246, după moartea tatălui său (Prințul Iaroslav a fost otrăvit în capitala Imperiului Mongol, Karakorum, când Vasile avea numai cinci ani), Vasile a devenit Cneaz de Kostroma. În anul 1272 , el a devenit Mare Cneaz de Vladimir.
Deși a domnit doar patru ani ca Mare Cneaz, Vasile nu a fost scutit de intrigi, certuri și lupte. În 1272, a apărat Rusia de dușmanii externi, iesind cu armata rusească și apărâd Kostroma de incursiunile tătare. Urmând exemplul bunicului său, Sfântul Andrei Bogoliubski (care a luat cu el pe câmpul de luptă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Vladimir), Cneazul Vasile a intrat pe câmpul de luptă cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Teodorovskaia”. O lumină orbitoare a ieșit de la sfânta icoană. Văzând aceasta tătarii s-au dispersat și au fugit din Rusia.
Cronicile spun că Marele Cneaz Vasile a avut o dragoste deosebită pentru Biserică și cler. După moartea martirică a Episcopului Mitrofan de Vladimir în timpul Asaltului de la Vladimir din 4 februarie 1238, Eparhia a rămas văduvă mai mulți ani. Aceasta l-a întristat pe Marele Cneaz Vasile. Cu ajutorul său a fost zidită o catedrală mare în Vladimir și sfințită în anul 1274. Acest lucru a fost aparent în legătură cu sfințirea Sfântului Serapion (12 iulie), fost egumen la Mănăstirea Peșterilor, ca Episcop de Vladimir.
În anu 1276, Marele Cneaz Vasile și-a terminat călătoria vieții pe acest pământ. Majoritatea evenimentelor importante din viața sa a avut loc cu binecuvântarea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Teodorovskaia”. El a adormit în Domnul la Kostroma, aici aflându-se și mormântul său. Din acel moment, sfânta icoană se află în Catedrala Sfântul Teodor Stratilat din Kostroma.
În ziua de 14 martie 1613, noul țar, Mihail Romanov a fost proclamat suveran în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Teodorovskaia” din Kostroma. În memoria acestui eveniment istoric, 14 martie a fost stabilită ca zi de prăznuire a icoanei.
S-au făcut numeroase copii ale icoanei Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Teodor, iar una din primele copii a fost comandată și dusă la Moscova de către mama țarului Mihail Romanov, călugărița Marta. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, numeroase copii ale icoanei s-au îmbogățit cu scene ce zugrăvesc evenimente din istoria Icoanei făcătoare de minuni.
Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Teodor este pictată față-verso. Pe verso se află icoana Sfintei Mari Mucenițe Parascheva, pictată într-un veșmânt superb de prințesă. Se crede că icoana Sfintei Parascheva de pe spatele icoanei are legătură cu soția Sfântului Alexandru Nevski.
Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache
Acest binecredincios şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654 din părinţi de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe.
După moartea voievodului Şerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul şi de mitropolitul Teodosie. împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare creştinească.
Luând în ajutor pe Hristos, Impăratul veacurilor, şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin voievod îşi începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile şi mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti.
Dărnicia şi purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoşteau margini. Ele nu se vor opri la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor revărsa şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioşii creştini aflaţi în suferinţă pe meleagurile siriene, caucaziene şi arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai şi la mănăstirile din Grecia şi din insulele greceşti.
Iar după aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi cu sfetnicul Ianache, să fie părtaşi patimilor lui Hristos şi să fie încununaţi cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel:
În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că unelteşte împotriva turcilor, la Bucureşti a sosit o mulţime de ostaşi trimişi de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii şi ginerii săi şi l-au dus la Inalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor oraşului. Luându-şi rămas bun, Constantin a zis noului domnitor şi celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei".
La Constantinopol, creştinul voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puţine. Deci au fost supuşi la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit în foc pe piept şi pe spate, înţeparea mâinilor şi a picioarelor. La sfârşit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se aşteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism şi moarte. Dar Constantin şi fiii săi au rămas neclintiţi în credinţa lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani şi era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniţă împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârşitul mucenicesc.
Mărturisitorii lui Hristos au fost duşi pe străzile oraşului lui Constantin, îmbrăcaţi numai în cămăşi, desculţi, cu capetele descoperite şi legaţi în lanţuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aştepta mulţime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său şi ambasadorii marilor puteri europene. Acolo mucenicii fiind puşi în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată, toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa ortodoxă pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre".
Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ştefan şi al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaş, care avea numai 12 ani, şi călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat şi a strigat sultanului să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăţie, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, să mori de o mie de ori, decât să-ţi lepezi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ". Atunci copilul s-a întărit şi, întinzându-şi liniştit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creştin. Loveşte!"
Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soţie, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii - patru fii şi şapte fete -, a fost surghiunită cu fetele sale şi cu ginerii pentru mai mulţi ani. In 1720, ea a reuşit să aducă în ţară sfintele moaşte ale domnitorului şi le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului mucenic.
La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brânco-veanu, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Viaţa Sfântului Cuvios Iosif de la Varatic
Cuviosul Părinte Iosif s-a născut în jurul anului 1750, în satul Valea Jidanului din Transilvania, dintr-o familie de oameni evlavioşi, trăitori ai credinţei ortodoxe.
În acea vreme are loc revolta românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Din cauza acestor conflicte şi persecuţii, multe familii de români statornici în credinţa ortodoxă au venit în Moldova, între care şi cea a Cuviosului Iosif. Râvnind vieţii îmbunătăţite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Iosif a cercetat mănăstirile Moldovei şi, văzând viaţa duhovnicească a multor nevoitori, a urmat pilda lor. Acesta a cunoscut viaţa monahală din tinereţe, alegând să devină ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi, pe când se afla la Mănăstirea Dragomirna. Ucenic al Sf. Paisie la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ, el s-a deprins cu ascultarea, smerenia, paza minţii, înfrânarea, postirea, privegherile şi rugăciunea minţii.
Când Sfântul Cuv. Paisie s-a mutat cu obştea la Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost călugărit şi hirotonit ieromonah. Pe la anul 1779, îl aflăm pe Cuviosul Iosif îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov de lângă Mănăstirea Neamţ, şi povăţuitor al maicilor de la schiturile Gura Carpenului şi Durău. La ceva timp, cu binecuvântarea stareţului, a devenit sihastru (ieroschimonah) în Munţii Neamţului cu alţi doi părinţi, Gherman şi Gherontie.
După anul 1785, cu povăţuirea Stareţului Paisie şi cu binecuvântarea chiriarhului, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Varatic, împreună cu maica Olimpiada, iar mai apoi şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul Durău.
Sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, preot şi duhovnic renumit, părinte adevărat pentru călugări şi mireni şi bun organizator, Sfântul Iosif este cel dintâi duhovnic, de pilduitoare autoritate, al aşezării călugăreşti de la Varatic şi, în acelaşi timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Cunoscând purtarea sa şi rolul activ pe care l-a îndeplinit la Varatic, Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii sale şi faptele bune ce le săvârşea.
Ca ucenic şi următor al Sf. Paisie, Cuviosul Iosif a devenit un vrednic misionar al Bisericii noastre şi înnoitor al vieţii monahale în obştea de la Varatic şi împrejurimi. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea. La Mănăstirea Varatic a devenit ctitor al celor două biserici de la începutul mănăstirii, al celei din lemn (1785) şi apoi din zid (1808-1812), ambele cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Sfântul Iosif Pustnicul a contribuit la organizarea mai multor mănăstiri din munţii Neamţului şi timp de treizeci de ani a asigurat îndrumarea duhovnicească a mai bine de trei sute de călugăriţe, precum şi a numeroşi anahoreţi din munţii de lângă Sihla. Slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Iosif a dobândit încă din tinereţe o cunoaştere temeinică a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, ceea ce i-a dat posibilitatea să se ocupe şi de copierea manuscriselor cu conţinut scripturistic, teologic şi cultic.
Vestea despre sfinţenia şi înţelepciunea lui duhovnicească atât de mult sporise, încât ajunsese unul din cei mai renumiţi sihaştri din ţinutul Neamţului, la care alergau monahii şi credincioşii să se spovedească şi să primească povăţuiri.
Tuturor ucenicilor săi, Cuviosul Iosif le-a insuflat un duh de râvnă duhovnicească şi de jertfă pentru dobândirea desăvârşirii. Printre ucenicii săi se numără şi Ieromonahul Irinarh Rosetti (†1859), care, după ce a întemeiat, cu binecuvântarea şi sprijinul Mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Horaiţa, a plecat în Ţara Sfântă, unde a ctitorit biserica de pe Muntele Tabor. Din mărturiile monahiilor de la Varatic se ştie că duhovnicescul părinte a dus o viaţă aspră, cu nevoinţe călugăreşti, iubind pe Dumnezeu şi oameni, rugăciunea şi cărţile.
Pentru viaţa sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate. Prin rugăciunile sale înălţate înaintea Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului, erau vindecaţi mulţi creştini de bolile sufleteşti şi trupeşti. Blândeţea, îndelunga răbdare, bunătatea şi dragostea l-au făcut pe Iosif ieroschimonahul să fie iubit, ascultat şi preţuit de soborul Mănăstirii Varatic şi de pelerinii acestui loc de rugăciune. Prin viaţa sa sfântă, prin tot ceea ce a învăţat şi lucrat, Cuviosul Iosif s-a dovedit a fi o pildă de trăire intensă a Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cuviosul părinte a trecut la cele veşnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Varatic.
Locurile din Munţii Neamţului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” şi „Chiliile lui Iosif”.
De la marele isihast român se păstrează un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri.
Pentru faptele şi viaţa sa plină de sfinţenie, Biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul Cuvios Iosif de la Varatic în rândul sfinţilor cuvioşi români ce a strălucit în ţinutul Neamţului, binecuvântat de Dumnezeu cu multe vetre monahale.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Diomid
Sfîntul Diomid a fost medic, provenind dintr-o familie aristocratică din Tarsus.
Vindecînd poporul, Sfîntul Diomid îi învăţa astfel credinţa creştină.
Împăratul Diocleţian a poruncit decapitarea lui, care a avut loc la
Niceea, în anul 298. Cei care i-au tăiat capul şi luîndu-1, 1-au dus
împăratului, au orbit, dar apoi ducîndu-1 înapoi, punîndu-1 lîngă trup
şi rugîndu-se, şi-au recăpătat vederea.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Ioachim din Osogovsk
Sfântul Ioachim a dus viaţa tuturor
nevoinţelor în a doua jumătate a veacului al unsprezecelea, la Muntele
Osogovsk, într-o peşteră ce se afla în apropierea unui loc numit
Sarandopor. Mai tîrziu pe acest loc un alt ascet, Theodor de la Păşunea
Oilor, căruia îi apăruse în vis Sfîntul loachim, a zidit o sfîntă
biserică. De-a lungul veacurilor multe minuni s-au lucrat la moaştele Sfîntului loachim aflate în acest loc, şi se mai lucrează şi astăzi.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Stamatie
Sfîntul Stamatie a fost ţăran născut în
satul Voios, din Thessalia. Cînd în partea locului a venit un agă
ticălos care a început să strîngă birurile ţăranilor cu multă sălbăticie
şi multe fărădelegi, ţăranul Stamatie, împreună cu alţi bărbaţi, au
pornit-o către Constantinopol să se plîngă marelui vizir. Prin criticile
tăioase pe care Sfîntul Stamatie le-a adus cu dreptate împotriva
ticălosului agă, el i-a ofensat pe cei din anturajul vizirului, ceea ce a
dus la arestarea lui. Mai întîi ei au încercat să-l facă să treacă la
islam cu ademeniri şi cu linguşiri, promiţîndu-i bogăţie, cinste şi
onoruri. El însă le-a strigat în faţă: „Hristos este cinstea, bogăţia şi onoarea mea!”.
Turcii 1-au torturat bestial, iar la urmă i-au tăiat capul înaintea
porţilor Bisericii Sfintei Sofia. Aşa s-a încununat cu cununa veşnicei
slave acest viteaz oştean al lui Hristos, la anul 1680.
Sinaxar 16 August
În aceasta luna, în ziua a saisprezecea,
pomenirea aducerii Icoanei celei nefacute de mâna a Domnului Dumnezeu si
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din cetatea Edesei, în pazita de
Dumnezeu împarateasa cetatilor a Constantinopolului.
Facând
multe minuni Domnul si marele Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, pentru a Sa bunatate, precum este scris în Sfintele Evanghelii,
si ducându-se pretutindeni aceasta veste, a auzit si Avgar, domnitorul
Edesei. Si dorea sa vada pe Iisus Hristos aievea si nu putea, pentru ca
era cazut în boala fara leac, caci avea lepra neagra care îi cuprinsese
tot trupul, de-l topea si-l mânca; si pe lânga aceea avea si boala veche
cu dureri pe la încheieturi. Lepra însa îl înspaimânta si îl umilea,
iar cealalta boala îi da dureri iuti si grele; pentru aceea nu iesea
afara, si nu-l vedea nimeni din cei supusi ai lui. Iar în zilele
Sfintelor Patimi ale Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, scriind el o epistola a trimis-o cu un oarecare Anania,
învatându-l sa zugraveasca statul, parul si fata si tot chipul trupesc,
cu toata nevointa, si sa-i aduca Chipul acela al lui Hristos, de vreme
ce Anania era foarte iscusit la mestesugul zugraviei.Iar epistola avea aceste cuvinte: "Avgar, domnul cetatii Edesei, lui Iisus Mântuitorului Bunului Doctor, ce petrece în Ierusalim, sa se bucure. Auzit-am de Tine si de tamaduirile ce se fac de Tine, fara ierburi. Ca precum auzim, faci pe orbi sa vada si pe ologi sa umble, pe leprosi curatesti, duhurile necurate si demonii gonesti si pe cei ce se afla cu boli îndelungate îi lecuiesti si pe morti înviezi. Si auzind acestea toate despre Tine, am gândit una dintr-acestea doua: Ca au Fiul lui Dumnezeu esti facând acestea, au Dumnezeu. Drept aceea dar, scriind, Te-am rugat sa iei osteneala si sa vii pâna la mine, ca sa-mi tamaduiesti si boala ce am, si sa Te afli aicea cu mine. Ca am înteles ca si iudeii cârtesc asupra Ta si vor sa-Ti faca rau; eu am o cetate mica, însa de cinste, care ne va fi din destul amândurora, a petrece cu pace".
Deci Anania mergând la Ierusalim si dând Domnului epistola, îi lua aminte de-L semuia cu multa chibzuinta. Dar neputând sa se apropie din pricina multimii ce se adunase, s-a suit pe o piatra ce era mai înalta putintel de la pamânt, si îndata îsi puse ochii asupra Lui, si-si întari mâna pe hârtie scriind asemanarile cele ce vedea. ĂŽnsa nu putea nicicum sa-i însemneze chipul, pentru ca se arata cu alta fata si cu schimbata înfatisare. Iar Domnul, ca un cunoscator al celor ascunse si cercetator al inimilor, cunoscând gândul aceluia, a vadit ceea ce se facea pe ascuns. Caci cerând apa sa se spele, i s-a dat si o mahrama în patru colturi; si dupa ce s-a spalat a sters cu ea preacurata si dumnezeiasca Sa fata. Si, o, minune: s-a întiparit pe acea mahrama dumnezeiescul Sau chip si fata; si El a dat-o lui Anania, zicându-i: "Mergi de o da celui ce te-a trimis, si du-i si epistola aceasta: Fericit esti, Avgare, de vreme ce nu M-ai vazut si ai crezut în Mine. Ca scris este pentru Mine, ca cei ce M-au vazut sa nu creada în Mine, iar cei ce nu M-au vazut, aceia sa creada si sa fie vii. Iar despre cele ce Mi-ai scris ca sa vin catre tine, sa stii ca Eu trebuie sa plinesc toate cele pentru care sunt trimis; iar dupa ce le voi plini Ma voi sui catre Tatal, Cel ce M-a trimis. Si când Ma voi sui, îti voi trimite pe unul din ucenicii Mei, anume Tadeu, care si boala îti va tamadui si viata vesnica îti va da si pace, si tie si celor ce sunt cu tine. Si cetatea îti va întari, ca sa nu poata nimeni din vrajmasi împotriva ei". Punând la sfârsitul epistolei si sapte peceti, însemnate cu slove evreiesti care talmacindu-se, arata: Teu Tea, Tion Tavma, adica: A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune.
Deci Avgar primind pe Anania cu bucurie si cazând si închinându-i-se sfintei si preacuratei Icoane a Domnului, cu credinta si multa osârdie, îndata s-a tamaduit de boala, ramânând putina lepra numai pe fruntea lui. Iar dupa mântuitoarea patima a lui Hristos si dupa suirea Lui la cer, mergând Sfântul Apostol Tadeu la Edesa, a pus pe Avgar în scaldatoarea Botezului. Si botezându-l si pe el si pe toti câti erau sub ascultarea lui, în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, a iesit Avgar din apa curatit si de acea putina ramasita de lepra.
De atunci cinstind în tot chipul, închinându-se acelei dumnezeiesti asemanari a Chipului Domnului, si vrând ca sa fie cinstita de catre toti, pe lânga celelalte ale lui bunatati, a adaugat si aceasta: Ca pogorând chipul unui zeu, ridicat deasupra portii celei de obste a cetatii si sfarâmându-l, a pus în locul lui acea nefacuta de mâna Icoana a Mântuitorului nostru si Dumnezeu, înfrumusetând-o, si scriind aceste cuvinte: "Hristoase Dumnezeule, cel ce nadajduieste întru Tine, nu este trecut cu vederea niciodata". Si a dat porunca ca oricine va intra pe acea poarta sa dea cinstea si închinaciunea ce se cuvine cinstitei si de minuni facatoarei Icoanei lui Hristos, si apoi sa intre în cetate. Aceasta porunca pioasa a barbatului aceluia, a fost tinuta cât a trait el si fiul sau în viata aceasta. Iar dupa ce nepotul lui a ajuns domnitor, a dat cu piciorul dreptei credinte si însusi s-a întors la slujirea idolilor, si a vrut sa ridice deasupra portii Edesei un idol si sa pogoare Icoana lui Hristos. Cunoscând aceasta din dumnezeiasca aratare episcopul cetatii, a pus nevointa mare, si de vreme ce locul unde sta Icoana era rotund, a aprins înaintea dumnezeiestii Icoane o candela, si a pus o caramida dinainte, si zidind-o pe din afara cu var, a tocmit zidul de nu se vedea. Nemaivazând, Icoana Domnului, pagânul a renuntat la lucrul ce începuse a face.
Si a trecut multa vreme, încât iesise din mintea oamenilor unde era ascunsa dumnezeiasca Icoana. Iar când Osroe, împaratul persilor, pradând cetatile si orasele Asiei, a ajuns si la Edesa, si a pornit asupra ei toata mestesugirea de lupta, a dat mare frica oamenilor cetatii. Acestia scapând numai la Dumnezeu si rugându-L cu lacrimi, aflara grabnica mântuire; caci într-o noapte s-a aratat o femeie preaslavita episcopului Eulalie, zicându-i: "De veti lua dumnezeiescul chip al Mântuitorului cel nefacut de mâna care este ascuns deasupra acestei porti, aratându-i si locul, toate le va face bune". Deci episcopul mergând si sapând în locul acela a aflat dumnezeiasca Icoana nestricata, si candela aprinsa de atâtia ani, înca si în caramida ce era pusa în preajma candelei. Si aratând Icoana tuturor s-au umplut de nespusa bucurie si veselie.
Luând episcopul aceasta Icoana si facând Litanie si multumind a mers la locul unde spargeau persii cetatea. Si daca s-au apropiat, a picurat untdelemn din candela în focul cel gatit ce avea sa arda cetatea, si a ars pe toti de i-a prapadit. Iar daca s-a apropiat episcopul cu dumnezeiescul chip de padure unde era focul mare de multime de copaci, îndata s-a pornit vânt mare, si a întors para focului asupra celor ce-l facusera si i-au izgonit. Si asa cetatea Edesa s-a izbavit de vrajmasii sai, prin milostivirea lui Hristos Dumnezeul nostru, si prin aratarea preasfântului Chip cel nefacut de mâna.
Dupa multi ani împaratul Romano, cel ce se chema Lacapenos, pe care si Porfiroghenit îl numesc, cel ce a împaratit cu ginerile sau Constantin, fiul împaratului Leon cel întelept, a fost adusa acea sfânta mahrama, care avea pe ea Chipul cel nefacut de mâna al dumnezeiestii fete a lui Hristos, în Constantinopol din Edesa care era stapânita de saracini împreuna cu toata Siria. Si s-a facut aducerea aceea în acest chip: Romano cel batrân care stapânea atunci, si-a pus în gând sa îmbogateasca cetatea împarateasca si cu aceasta icoana. Pentru aceea în multe vremi a trimis la Edesa, si a cerut acea dumnezeiasca omeneasca închipuire a Domnului, de la Amira cel ce se afla acolo, fagaduind ca va plati si bani si va slobozi pe prinsii de razboi, dar si ca nu se va mai porni cu vrajmasie ostile crestinilor împotriva acelor hotare. Si au cazut la învoiala.
Si de vreme ce a dat voie Amira si a lasat a fi asa, luând episcopii Samosatelor, Edesei si altii cu frica lui Dumnezeu acea Sf. Icoana si epistola scrisa de Hristos, au purces în cale spre Constantinopol; iar pe cale se faceau nespuse minuni. Si daca au sosit la locul Optimatelor si la biserica Nascatoarei de Dumnezeu ce se numeste a lui Eusebiu, apropiindu-se multi bolnavi cu credinta, s-au tamaduit de multe feluri de boli. Iar un îndracit zicând: "Ia-ti Constantinopole slava, cinstea si bucuria, si tu Porfirogenitule împaratia ta", îndata s-a tamaduit.
Iar în cincisprezece zile ale lui August, în anul de la Hristos noua sute cincizeci si noua, pe vremea împaratiei lui Romano, au sosit arhiereii ce duceau Sfânta Icoana la Constantinopol la biserica Nascatoarei de Dumnezeu, cea din Vlaherne, unde a fost primita cu închinaciune, cu cinste si cu bucurie atât de împarat cât si de domnul si de întregul popor. Iar a doua zi, adica în saisprezece, dupa sarutare si închinaciune, ridicând Icoana lui Hristos pe umere patriarhul Teofilact si împaratii cei tineri, pentru ca cel batrân lipsea din pricina slabiciunii, si toti cei mai de cinste si toata plinirea bisericii au petrecut-o cu cinste, pâna la poarta cea de aur. Apoi ridicând-o de acolo cu cântari si cu laude, si cu faclii aprinse, au sosit la vestita si marea biserica a întelepciunii lui Dumnezeu. Si facând si acolo cinstirea ce se cadea, s-au suit la palatele împaratesti, si intrând în biserica Nascatoarei de Dumnezeu, zisa a Farului, au pus acolo cinstitul si sfântul Chip al Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A Caruia este slava în veci. Amin.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Diomid.
Acest sfânt era din Tarsul Ciliciei, din neam mare si bun. Dar
facându-se mai bun dupa vointa, se deprinsese cu mestesugul de doctor,
lecuind pe toti cei ce mergeau la el: sufletele cu dumnezeiasca
credinta, iar trupurile cu mestesugul. ĂŽn zilele împaratului Diocletian
a plecat din Tars si a mers la Niceea, în Bitinia. Si fiind folositor
si acolo în tot chipul celor ce mergeau la dânsul si cu credinta
dumnezeiasca si cu mestesugul, a fost pârât la împarat. ĂŽnsa când au
venit ca sa-l prinda, aflându-l mutat catre Domnul, i-au taiat capul si
l-au dus la împaratul. Dar pentru nemilostivirea ce au aratat cei ce au
taiat capul sfântului, îndata au orbit. Iar împaratul a poruncit iarasi
sa-l duca sa-l aseze la trup. Si daca l-au asezat la trup, se spune ca a
revenit vederea celor ce orbisera, când au taiat capul sfântului.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Herimon (Heremon), care cu pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea desertarii si a izvorârii din nou a fântânii de agheasma, cea din biserica.
Tot în aceasta zi, pomenirea înfricosatoarei spaime a
cutremurului care venise asupra noastra în vremile acelea si de care,
fara de nadejde ne-a mântuit Iubitorul de oameni Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Alcibiad, care prin foc s-a savârsit.
Tot
în aceasta zi, pomenirea Sfântului noul Cuvios Mucenic Nicodim cel de
la Meteora, care pentru buna cinstire a marturisit la anul 1551.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Gherasim cel Nou din Cefalonia, care cu pace s-a savârsit.
Sfintul Gherasim Noul Ascet din Cefalonia s-a nascut in satul
Trikkala in Peloponez si a devenit de tânar calugar in insula Zacinto.
Mai târziu a devenit shimnic la Sfintul Munte si a ucenicit pe lânga
ascetii Muntelui Athos. Fiind binecuvintat de mai marii sai, calugarul
s-a dus la Ierusalim pentru a venera Mormintul Purtator de Viata al
Mintuitorului. Dupa ce a vizitat mai multe locuri sfinte in Ierusalim,
Muntele Sinai, Antiohia, Damasc, Alexandria si Egipt, s-a intors la
Ierusalim unde a devenit aprinzator al candelelor de la Mormântul
Domnului.Calugarul a fost hirotonit diacon si apoi preot de catre Patriarhul Ierusalimului, Gherman (1534-1579). Sfintul Gherasim si-a mentinut disciplina de ascet. Pentru singuratate s-a retras in Iordania, unde a petrecut patruzeci de zile fara odihna. Primind binecuvintarea Patriarhului pentru viata in pustie, Cuviosul Gherasim s-a retras la Zacinto in sihastrie, mâncând doar vegetale.
Dupa cinci ani i s-a aratat sa mearga in insula Cefalonia, unde a trait intr-o pestera. A restaurat o biserica la Omala si a pus bazele unei manastiri de maici unde a trait in neincetata suferinta si priveghere timp de treizeci de ani. Se ruga in genunchi, plecat la pamint. Pentru viata sa in exaltare a primit un dar minunat : darul de a vindeca bolnavii si de a alunga duhurile necurate. La virsta de 71 de ani, venerabilul Gherasim a stiut dinainte ca avea sa moara in curind. A dat maicilor binecuvintarea sa si in pace a adormit intru Domnul in ziua de 15 august 1579. Doi ani mai tirziu mormintul sau a fost deschis, iar sfintele sale moaste au fost gasite placut mirositoare si intacte, inzestrate cu putere de vindecare.
Cum Sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului cade in ziua de 15 august, Cuviosul Gherasim e praznuit pe 16 august. Sarbatoarea de azi celebreaza dezvaluirea sfintelor sale moaste in 1581.
Tot
în aceasta zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Stamatie cel din Volos,
care a marturisit în Constantinopol, la anul 1680 si de sabie s-a
savârsit.
Sfântul Mucenic Stamatios era de fel din Volos (Tesalia, Grecia).
Pe când era la Constantinopol, Stamatie a fost calomniat de unii că ar
fi acceptat să se convertească la islam, dar el însuşi a mărturisit cu
curaj că este creştin. Atunci a fost dus în fața vizirului ca unul care
s-a lepădat de credința musulmană, dar el continuând să mărturisească pe
Hristos, i s-a tăiat capul cu sabia din porunca vizirului în ziua de
15 august, în piața din fața palatului de lângă biserica Sfânta Sofia.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Martiri
Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, împreuna cu fiii sai
Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache, care au patimit
pentru Hristos la anul 1714.
Acest
binecredincios si de Hristos iubitor Voievod al Tarii Românesti s-a
nascut la anul 1654 din parinti de bun neam, dupa tata fiind coborâtor
din voievodul Matei Basarab, iar dupa mama, nepot al voievodului Serban
Cantacuzino, în timpul caruia la anul 1688 s-a tiparit pentru întâia
data în întregime Sfânta Scriptura în limba româna.Ramas orfan de tata înca din pruncie, tânarul Constantin a fost crescut de catre unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învatat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit sa-i puna dascali întelepti spre a primi învatatura aleasa. Pentru iscusinta si întelepciunea sa Constantin a primit înalte dregatorii, bucurându-se de multa cinstire înca din tinerete.
Dupa moartea voievodului Serban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la staruintele tuturor boierilor si dregatorilor tarii, vrednicul Constantin Brâncoveanu primi scaunul de domn al Tarii Românesti, fiind uns de catre mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit tara cu adânca pricepere si înalta priveghere, cu blândete si rabdare crestineasca.
Luând în ajutor pe Hristos, împaratul veacurilor si având pilda pe vrednicii sai înaintasi, Constantin voievod, îsi începu slavita domnie punând temelia celei mai mari mânastiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde si-a pregatit si loc de vesnica odihna. Nenumarate sunt însa bisericile si mânastirile ridicate sau înzestrate de milostivul si evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Tarii Românesti.
Darnicia si purtarea de grija a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri însa la hotarele Tarii Românesti, ci se vor întinde si la fratii români din Moldova si din Transilvania, fiind vrednice de pomenit si multele ajutoare trimise dreptcredinciosilor crestini aflati în suferinta pe meleagurile siriene, caucasiene si arabe, precum si la toate locurile sfinte ale Rasaritului.
Se întâmpla deci ca în Saptamâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, multime de ostasi de l-au luat pe Constantin Voda cu fiii si ginerii sai si în jalea tuturor locuitorilor orasului Bucuresti l-au dus la înalta Poarta. Aici crestinul Voievod si fiul sau cel mare au fost chinuiti cumplit de catre necredinciosi vreme de patru luni, fiind supusi la amarnice suferinte".
Dupa aproape 25 de ani de stralucita domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, sa-si încununeze fruntea, el si cei patru fii ai sai Constantin, Stefan, Radu si Matei, precum si sfetnicul sau Ianache, cu coroana sfânta a muceniciei pentru credinta ortodoxa, pe care au marturisit-o si nu au parasit-o nici în fata calaului pagân.
În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea 60 de ani, primi sfârsitul mucenicesc prin sabie împreuna cu fiii sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul sau Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredinciosi în mare, de unde au fost culese de crestini milostivi, care le-au îngropat în taina si cu evlavie nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânastirii Maicii Domnului.
Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în tara la anul 1720 de catre doamna Marica, sotia sa si înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria sa, unde de atunci si pâna în zilele noastre vegheaza lumina candelei care aminteste locul de odihna al Voievodului.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
"Avgar, domnul Edesei, lui Hristos, Mantuitorul cel bun, Care S-a aratat, in partile Ierusalimului, in Trup, sa se bucure.
Eu am auzit de Tine si de slavitele Tale fapte minunate ca tamaduiesti fara doctorii, bolile; orbilor le dai vedere, schiopilor umblare, pe cei leprosi ii curatesti, gonesti din oameni duhurile cele necurate, pe cei paralizati, care de multi ani zac in pat, ii tamaduiesti prin cuvant si pe cei morti ii inviezi, deci, unele ca acestea auzind eu, din doua, una gandesc ca esti, ori Dumnezeu, pogorat din Cer, ori Fiul lui Dumnezeu, ca faci niste lucruri ca acestea, de mirare. Pentru aceasta, scriu catre Tine smerita mea carte, cu rugamintea ca sa Te ostenesti a veni la mine, sa-mi vindeci boala mea cea netamaduita, de care patimesc de multi ani. Aud, inca, si acestea, ca evreii Te urasc pe Tine si ca vor sa-Ti faca rau. Deci, eu am o cetate, care, desi nu este foarte mare, insa este preafrumoasa si indestulata cu toate bunatatile. Vino, deci, la mine si locuieste in cetatea mea, care ne va fi indestulata cu toate cele de trebuinta".
Temandu-se insa ca Hristos nu va veni, Avgar a socotit de cuviinta sa trimita, odata cu scrisoarea, si pe un zugrav vestit, ce se numea Anania, ca acesta sa-i inchipuiasca fata Mantuitorului pe panza, ca, macar in felul acesta, sa poata vedea pe cel ce stapaneste toate tainele firii. Mergand, deci, la Ierusalim si afland pe Hristos, Anania privea cu multa luare aminte fata Lui, straduindu-se sa zugraveasca, cu mestesugul lui, chipul Domnului, si nu izbutea. Dar Domnul, Cel a toate vazator, cunoscand gandul lui Anania, a trimis pe Apostolul Toma sa cheme la sine pe acel barbat, care sta pe o piatra, in mijlocul multimii, si incerca sa-i zugraveasca fata. Iar Domnul, citind scrisoarea, a scris raspuns lui Avgar, astfel:
"Fericit esti Avgar, cel ce nu M-ai vazut si ai crezut in Mine, ca scris este despre Mine: Cei ce Ma vad pe Mine, nu vor crede, iar cei ce nu Ma vad, vor crede si vor mosteni viata cea de veci. Imi scrii Mie, sa vin la tine, dar se cade Mie sa savarsesc cele pentru care sunt trimis, iar, dupa savarsirea lor, sa Ma intorc la Tatal, Care M-a trimis pe Mine. Dupa Inaltarea Mea, insa, voi trimite la tine pe unul din Apostolii Mei. Acela te va tamandui de bolile ce te-au cuprins si viata vesnica iti va darui tie si celor ce sunt cu tine".
Deci, savarsind Domnul scrisoarea Sa, a pecetluit-o cu a Sa pecete, pe care scria cu litere evreiesti: "A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune". Si a implinit Domnul si cealalta dorire a lui Avgar si a zugravului Anania. Ca Domnul, cerand putina apa si spalandu-Se pe fata, I s-a dat o naframa, ca sa se stearga, si, stergandu-Se, chipul Domnului s-a intiparit pe panza, atat de limpede, cum n-ar fi putut nici o mana omeneasca sa-L zugraveasca. Si Domnul, chemand pe Anania, i-a dat, o data cu scrisoarea si aceasta panza, sa o duca stapanului sau, cu rasplatire pentru credinta sa. Iar Avgar, primind mahrama ca pe o icoana a Mantuitorului nefacuta de mana, si inchinandu-se ei, indata a simtit cum il parasesc durerile si cum i se curateste trupul de lepra, ca n-a mai ramas din ea decat o mica pata.
Deci, dupa ce Domnul a inviat si s-a inaltat la Cer, Sfantul Apostol Tadeu a venit in Edesa, propovaduind credinta cea noua. Si l-a chemat, indata, la sine Avgar si, primind, de la Sfantul Apostol, botezul, s-a tamaduit deplin. A daramat, apoi, si idolul cel paganesc, de la poarta cetatii, si, zidind o firida rotunda deasupra intrarii, a asezat acolo icoana cea nefacuta de mana a lui Hristos, pentru ca toti cei ce vor intra si vor iesi pe poarta, sa dea cinstire lui Dumnezeu cel adevarat. Si a stat acolo sfanta mahrama tot timpul cat a domnit Avgar si fiul sau. Dar a venit, la carma treburilor, un nepot al lui Avgar, care s-a lepadat de credinta cea dreapta si acesta vroia sa aseze un idol, in locul dumnezeiescului chip. Drept aceea, episcopul locului a pus noaptea, de s-a zidit firida in care se afla sfanta mahrama, iar necredinciosul nepot, nemaivazand-o, si-a parasit gandul sau.
Au trecut, dupa aceea, multi ani si Edesa a cazut sub turci, iar icoana a ramas tot acolo. Si a fost lasata in acel loc pana la anul 944, cand a fost adusa la Constantinopol, de imparat, platita cu slobozirea unor turci vestiti, care erau in robie la greci. Deci, s-a adus cu slava chipul cel nefacut de mana au lui Hristos in imparateasca cetate si, asezandu-se praznuirea aducerii chipului cel nefacut de mana la 16 august, sfanta mahrama a fost pusa in biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, numita a Farului, spre apararea cetatii si spre slava lui Hristos Dumnezeu, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Damaschin, despre inchinarea la Sintele icoane.
Iar ca Sfintii Apostoli ne-au dat noua multe randuieli in afara de Scriptura, aceasta, Pavel, Apostolul neamurilor, o marturiseste astfel: "Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra" (II Tes. 2, 15). Si iarasi: "Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile, precum vi le-am dat (I Cor. 11,2).
Intru aceasta zi, patimirea Sfantului Mucenic Diomid, doctorul (+304).
Sfantul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu mestesugul, doctor, iar cu credinta, crestini tamaduia nu numai trupurile, ci si sufletele omenesti. Ca invata pe pagani sa creada in Hristos si-i aducea pe ei la Sfantul Botez. Iar in vremea imparatului Diocletian, lasand Tarsul, a mers in Niceea, cetate din Bitinia, si, acolo, dupa obiceiul sau, facand leacuri, tamaduia toate bolile, nu atat cu cele materiale, cat, mai ales, prin chemarea numelui lui Iisus Hristos, cel Atotputernic si datator de tamaduiri, si cu insemnarea cinstitei Cruci. Si, asa, ii castiga pe cei necredinciosi. Si multi se intorceau, prin leacurile si invatatura lui, de la inselaciunea idoleasca, spre Hristos. De acest lucru instiintandu-se Diocletian imparatul, care se afla atunci, in partile acelea ale Rasaritului, a trimis sa-l prinda pe el. Si, cand au ajuns la dansul, ostasii trimisi l-au aflat pe el tocmai adormit in Domnul. Deci, i-au taiat capul mortului, ca sa-l duca la imparat. Iar, dupa taierea capului, indata, ostasii aceia si-au pierdut lumina ochilor si au ramas orbi. Si, indrumati fiind de altii, au mers la imparat, ducand capul taiat al lui Diomid. Deci, imparatul, vazand capul si pe ostasi orbi, le-a poruncit lor ca, iarasi, sa duca inapoi capul, la locul sau. Si cand ostasii au facut aceasta, indata au vazut. Si au crezut in Hristos, adevaratul Dumnezeu. Caruia se cuvine slava, in veci! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din proorocestile invataturi, catre episcopi si catre toata ceata sfintita, ca sa invete pe oameni dreapta credinta fara teama.
Sa mai zicem, iarasi, si din Faptele Sfintilor Apostoli, precum a zis Pavel: "Voi stiti cum m-am purtat cu voi, in toata vremea, din ziua cea dintai, cand am venit in Asia, slujind Domnului, cu toata smerenia si cu multe lacrimi si incercari, care mi s-au intamplat, prin uneltirile iudeilor. Si cum nu v-am ascuns nimic din cele folositoare, ca sa nu vi le vestesc si sa nu invat, fie inaintea poporului, fie prin case, marturisind si iudeilor si elinilor intoarcerea la Dumnezeu prin pocainta si credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Iar, acum, iata, ca fiind eu manat de Duhul, merg la Ierusalim, nestiind cele ce mi se vor intampla acolo. Pentru aceea, va marturisesc, in ziua de astazi, ca sunt curat de sangele tuturor. Caci nu m-am ferit sa va vestesc toata voia lui Dumnezeu. Drept aceea, luati aminte de voi insiva si de toata turma... Ca eu stiu aceasta, ca dupa plecarea mea, vor intra, intre voi, lupi ingrozitori, care nu vor cruta turma." (Fapte 20, 18-22,26-29). Acelasi Pavel, in Epistola sa catre Timotei, a zis: "De pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste. Se cuvine, dar, ca episcopul sa fie fara de prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios, iubitor de straini, destoinic sa invete pe altii, nebetiv, nedeprins sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, pasnic, neiubitor de arginti, bine chivernisind casa lui, avand copii ascultatori, cu toata bunacuviinta; ca daca nu stie cineva sa-si randuiasca propria lui casa, cum va putea purta grija de Biserica lui Dumnezeu" (I Tim. 3, 1-5). Si, iarasi, acelasi Apostol zice: "Propovaduieste cuvantul, staruieste cu timp si fara de timp, mustra, cearta, indeamna, cu toata indelunga-rabdare si invatatura. Caci, va veni o vreme, cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa si - dornici sa-si desfateze auzul - isi vor ingramadi invatatori dupa poftele lor si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme." (II Tim. 4, 2-4).
Drept aceea, fratilor, acestea auzindu-le, sa ne ingrijim de mantuirea noastra si a oamenilor, pe de o parte, cu rugaminte, iar, pe de alta , cu certarea, invatand poporul lui Dumnezeu sa pazeasca viata curata si sa-L faca lor, pe Dumnezeu, milostiv. Si, asa, ne vom mantui si pe noi, si pe dansii. Ca a Lui este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la regele Avgar
O, Doamne al blîndeţelor,
Descoperitorule de taine,
De taine minunate ce pămîntenii nicicînd n-au văzut!
Tu cu adevărat vestit-ai poporului strîns la mare
Că neamurile toate dintr-ale pămîntului margini
Cu strămoşul Avraam la masă vor sta!
Tu cu adevărat vestit-ai că necredincioşii fii
Ai strămoşului Avraam, deşi iudei,
Departe de acea masă vor sta,
Surghiuniţi în întunericul cel mai dinafară
Din pricina inimilor lor împietrite!
Tu astă prorocească taină vestit-ai,
Şi ea s-a împlinit:
Iudeii a Ta faţă privit-au,
Şi pe ascuns moarte Ţi-au gătit.
Dar regele-Avgar de departe
Cu trupul lepros, lepros şi cu sufletul,
Din leproasa credinţă păgînă urechi a avut
Să audă vestea cea despre Tine purtată
De al oamenilor cuvînt.
El urechi a avut să audă Cuvîntul Tău
Şi ale Tale minuni,
Urechi a avut să audă de Tine
Şi în Tine să creadă desăvîrşit.
Chipul feţei Tale preacurate văzînd
El L-a sărutat cu lacrimi de bucurie,
Şi desăvîrşit sănătos s-a făcut
Cu sufletul şi cu trupul.
Al regelui Avgar suflet la ceruri a suit
Cu strămoşul Avraam să se veselească în veci.
Cugetare
Biserica Ortodoxă nu se compară cu nici o denominaţiune creştină, deoarece ea are toată bogăţia neştirbită a unei Sfinte Tradiţii neîntrerupte.
Protestanţii nu vor să audă decît de Biblie. Biblia însă nu poate fi interpretată în afara Sfintei Tradiţii.
Sfintul Apostol Pavel însuşi porunceşte: „Deci dar, fraţilor, staţi
neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvînt,
fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2: 15). Nu încape nici o
îndoială că realitatea icoanei comandate de Regele Avgar se înscrie în
Tradiţia Apostolică, chiar dacă în epistolele lor păstrate în Canonul
Biblic Sfinţii Apostoli nu o menţionează.
Sfîntul Apostol Thadeu, de exemplu, nu a lăsat nici o scriere. (Potrivit concepţiei protestante aceasta ar însemna că prin urmare el nici nu a predicat Sfînta Evanghelie credincioşilor). Şi atunci, cum de mai este el socotit Apostol al lui Hristos?
Sfîntul loan Damaschin însă citează limpede Icoana Regelui Avgar în apărarea sa pentru cinstirea sfintelor icoane.
Cît de simplă, de adîncă şi de mişcătoare este scrisoarea adresată de
Regele Avgar Mîntuitorului Hristos! El mai întîi Îi spune că a auzit de
minunile Lui, prin care vindecă toate neputinţele şi învie morţii. Apoi
îl roagă cu plecăciune să vină pînă la Edessa şi să îl vindece şi pe
el. Apoi, încheie astfel: „Mai aud că
iudeii Te urăsc şi umblă să îţi facă rău şi să Te omoare. Ci află că eu
aici am o cetate care, deşi mică, e frumoasă şi clădită într-un loc
răsfăţat; şi plină este ea de toate bunătăţile, neducînd lipsă de nimic;
deci vino aici şi trăieşte alături de mine, căci îndestulată este ea
pentru noi amîndoi”.
Iată ce inimă are faţă de Domnul un rege păgîn, pe cînd regii Ierusalimului găteau moarte Stăpînului, Iubitorului de oameni.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunatul ajutor pe care 1-a dat Dumnezeu lui Ionatan, fiul lui Saul (I Regi 13-14):
- La cum filistenii s-au ridicat împotriva iudeilor, şi era oştirea lor multă, ca nisipul de pe malul mării (I Regi 13: 5);
- La cum Ionatan, împreună cu tînărul lui purtător de arme, i-a atacat pe filisteni, punîndu-şi nădejdea în Domnul, şi aşa a semănat moarte, panică şi derută în tabăra filistenilor, care la urmă au fost biruiţi;
- La cum şi noi, creştinii cei de astăzi, trebuie să cunoaştem adevărul cuvintelor rostite de lonathan: Pentru Domnul nu e greu să izbăvească şi prin puţini şi prin mulţi (I Regi 14: 6).
Predică
Despre Lăstarul dumnezeiesc al rădăcinii lui Iesei – „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va 11: 1).
Avînd asemenea prorocii limpezi despre Hristos Domnul, cum oare de nu au crezut iudeii că El este Mesia?
Ei nu au putut să creadă, pentru că erau cuprinşi de o mîndrie satanică şi dementă, iar acea mîndrie dementă îi făcuse şi ucigaşi ai sfinţilor şi drepţilor din Israel.
Căci cine este Mlădiţă ieşită din tulpina
lui Iesei dacă nu chiar Hristos Domnul? Iesei a fost tatăl Regelui
David, iar Mesia era aşteptat să iasă din casa lui David. Domnul Hristos
a ieşit deci din casa lui David şi din Betleem, cetatea lui David.
Mlădiţă ce va ieşi din tulpina lui lesei se referă deci la descendenţa după trup a Domnului nostru lisus Hristos, prin Fecioara Maria, care era descendentă a spiţei lui lesei şi Regelui David, iar Lăstarul ce dă din rădăcinile lui Iesei semnifică descoperirea acelei dreptăţi a Lui care fusese călcată în picioare de mulţi dintre regii casei lui David.
Căci
dreptatea călcată în picioare este ca o cioată uscată de copac; şi
uneori, din cioatele uscate, călcate în picioare şi dispreţuite, răsare
cîte o mlădiţă de mirare. Domnul lisus Hristos este o astfel de
Mlădiţă, un astfel de Lăstar, care a lăstărit cu de la sine putere. Prin
Maica Lui, El este din Casa lui David; prin dreptatea Lui, El este
iarăşi din Casa lui David, iar prin Naşterea Lui cea minunată şi fără de
sămînţă, El este de la Duhul Sfînt. În veşnicie, El este de la Tatăl,
născut fără mamă; iar în timp, El este fiul Maicii care a născut fără
bărbat. În veşnicie, omenitatea Lui a rămas ascunsă sub Dumnezeirea Lui;
iar în timp, Dumnezeirea Lui a rămas ascunsă sub Omenitatea Lui. În
zadar a privit Pilat la această Mlădiţă a tulpinii lui lesei şi a
strigat „Iată Omul!” (loan 19: 5): a fost ca şi cînd cineva ar depista
un fir care face legătura electrică între mai multe fire şi ar striga:
„Iată firul!”. Acel om nu recunoaşte şi curentul electric care străbate
firul, precum Pilat nu L-a recunoscut pe Dumnezeu în Omul pe Care L-a
arătat.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela Ce eşti Dumnezeu şi Om şi Iubitor de oameni, ajută-ne nouă să Te
iubim în veci, pre Tine Dumnezeul nostru şi mîntuieşte sufletele
noastre. Căci numai Ţie se cuvine pururi toată slava, cinstea şi
închinăciunea, Amin!
