1 februarie – Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola; Sfântul Vasile, episcopul Tesalonicului; Înainteprăznuirea Întâmpinarii Domnului; Sfântul Mucenic Trifon; Sfânta Muceniță Perpetua; Sfânta Muceniță Felicitas;

 

 

1 februarie – Sf. Mc. Trifon; Sf. Mc. Perpetua și Felicitas, Sf. Mc. Satirus și cei dimpreuna cu dânșii; Sf. Cuv. Petru din Galatera

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola

Episcopul Filaret a scos icoana din cadru și a examinat-o, crezând că este stropită cu aghiasma săvârșită de Sfântul Trifon (1 februarie). După ce a șters icoana cu un prosop, a așezat-o din nou în cadru. Apoi episcopul a cerut tuturor să părăsească biserica, după care a încuiat ușile. Seara, când s-a întors în biserică pentru a săvârși Vecernia împreună cu elevii și profesorii, au observat că din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu curgeau șiroaie de lacrimi.

 

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola este prăznuită în Biserica Ortodoxă Rusă pe 1 februarie.

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a aflat pentru o vreme în biserica de la „Academia Teologică” (Seminarul Teologic) din Mănăstirea Socola, România.

Pe 1 februarie 1854, icoana Maicii Domnului de pe catapeteasma Bisericii „Schimbarea la Față a Domnului” a început să plângă la sfârșitul Sfintei Liturghii. Primul care a observat minunea a fost paraclisierul, apoi ieromonahul Isaia, care l-a înștiințat pe Episcopul Filaret Scriban, rectorul seminarului.

Episcopul Filaret a scos icoana din cadru și a examinat-o, crezând că este stropită cu aghiasma săvârșită de Sfântul Trifon (1 februarie). După ce a șters icoana cu un prosop, a așezat-o din nou în cadru. Apoi episcopul a cerut tuturor să părăsească biserica, după care a încuiat ușile. Seara, când s-a întors în biserică pentru a săvârși Vecernia împreună cu elevii și profesorii, au observat că din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu curgeau șiroaie de lacrimi.

Vestea minunii petrecute la Iași s-a răspândit în scurt timp în toată România, pelerinii adunându-se la mănăstire pentru a se ruga Maicii Domnului.

Știrea că la Iași plânge o icoană a Maicii Domnului s-a răspândit imediat și în Rusia. Unii din credincioșii ruși consideră icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola ca fiind cea despre care a scris Lev Tolstoi în romanul „Război și pace”.

Lacrimile au continuat să curgă din icoană în fiecare zi până la sfârșitul lunii aprilie. Spre sfârșitul lunii aprilie icoana lăcrima tot mai rar, la intervale de două, trei, cinci, zece și chiar cincisprezece zile. Apoi lacrimile s-au oprit, dar credincioșii alergau din toate părțile să sărute sfânta icoană, așa cum aleargă până astăzi.

În timpul Războiului Crimeei (1854-1856), comandantul armatei austriece a auzit că icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola lăcrimează și a trimis un colonel pentru a investiga. Colonelul a șters icoana cu un prosop după care a cercetat-o cu atenție. Deodată, din ochii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au început să curgă lacrimi. Uimit, colonelul a sărutat icoana spunând: Aceasta este o mare minune!

Episcopul Melchisedesc Ștefănescu (unul din primii martori) a relatat minunea în lucrarea „Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor” (apărută la București în anul 1890) și a adăugat unele păreri personale despre semnificația acesteia. El știa că icoanele plâng înainte de mari calamități sau nenorociri pentru Biserică sau țară.

Afirmațiile episcopului s-au dovedit corecte. Soldații austrieci au ocupat Moldova în timpul Războiului Crimeei, cauzând multe neajunsuri locuitorilor. Mănăstirea Socola a fost desființată în anul 1886, iar Seminarul a fost mutat în centrul orașului Iași.

După construirea Catedralei Mitropolitane din Iași, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola a fost așezată vizavi de moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, fiind ferecată în argint de boierul Nicolae Roznovanu, și având mărimea de 80 / 100 cm.

In ziua dintai: inainte-praznuirea Intampinarii Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Intru aceasta zi, invatatura la inainte-praznuirea Intampinarii Domnului nostru Iisus Hristos.

Sa stiti, iubitilor, ca in aceasta zi este inainte-praznuirea aducerii la templul din Ierusalim a Dumnului nostru Iisus Hristos, la patruzeci de zile de la nasterea Sa. Dupa legea lui Moise, ducerea aceasta la templu, la 40 de zile de la nastere, avea o indoita insemnatate: mai intai, mama copilului, la aceasta data, era datoare sa aduce jertfa, pentru curatirea ei, de toate sangerarile de la nasterea pruncului. Iar, in al doilea rand, dupa aceeasi lege, la 40 de zile de la nastere, mama unui copil de parte barbateasca, daca copilul era intaiul ei nascut, trebuia sa-si aduca la templu copilul, ca sa plateasca un pret si sa-si rascumpere copilul, pentru ca orice copil intai-nascut de parte barbateasca, era socotit partea lui Dumnezeu, dupa Lege.
Deci, acestor randuieli ale Legii vechi se supun si Maica Domnului si Dreptul Iosif, ducand la templu pe Iisus, la 40 de zile de la nasterea Sa. Si implinind Legea, supunandu-Se adica Legii, in numele tuturor, Mantuitorul Iisus Se face liber in fata Legii, si Se pregateste, astfel, sa lucreze ca Mantuitor al lumii, din mijlocul poporului si in numele tuturor popoarelor din lume, slobozind pe oameni dintr-o robie mult mai grea, din robia pacatului, robie din care Legea veche, insasi, nu putea sa elibereze pe oameni. Si puterea aceasta noua de mantuire, mai tare decat Legea, este puterea jertfei Mantuitorului Iisus pe Cruce, pentru a impaca pe oameni cu Dumnezeu, credinta in jertfa de mantuire a lui Iisus Dumnul si in fapte bune, facute de noi impreuna cu El.

Aceasta este vestea cea buna pe care ne-o spune cantarea batranului Simeon, ca si marturisirea Proorocitei Ana, si, pe care o auzim in zilele acestea din Sfanta Evanghelie. Ca, luand Pruncul dumnezeiesc in brate, luminat de Duhul Sfant, batranul zice: “Acum slobozeste cu pace pe robul Tau Stapane, ca au vazut ochii mei mantuirea Ta, pe care ai pregatit-o inaintea tuturor popoarelor, lumina pe care sa o descopere neamurile si slava poporului Tau Israel”.

Iisus Hristos este asadar puterea cea mare de mantuire a lui Dumnezeu in lume, El este lumina tuturor neamurilor, El este slava lui Israel, si a celui vechi si a celui nou.

Drept aceea, rogu-va pe voi, sa taiem de la noi gandurile cele necuvioase si, ca o pavaza luand credinta, sa ne intarim impotriva inselaciunii celei fara de Dumnezeu. Ca sa nu ne aratam, prin lucrurile cele rele, luptandu-ne cu Domnul, ca Irod, ci, mai vartos, sa fim chiar ajutatori lui Dumnezeu, iubindu-L pe El din toata inima noastra si pe aproapele ce pa noi insine, precum a zis Domnul. Si stim cine sunt cei apropiati ai nostri! Oare nu sunt acestia, cu care facem mila, adica surzii, schiopii, flamanzii, strainii, pe care Domnul I-a numit frati ai Sai? Ca, daca vom face mila cu acestia, apoi acestia ne vor deschide usile Raiului si, fara de infruntare, ne vor duce inauntru, in patria noastra, daca zgarcenia noastra nu ne va inchide afara. Ca, Insusi Domnul, chemandu-ne pe noi intru acea Imparatie, zice: “Fiti milostivi, ca si Tatal vostru cel ceresc, milostiv este!” Fiti fii ai Celui Preainalt si partasi ai Imparatiei. Vedeti, deci, cum Dumnezeu pe cei milostivi, fii ai Sai ii numeste. Drept aceea, ascultand sfintele Lui cuvinte, sa le scriem in inimile noastre, ca sa-L auzim pe El graindu-ne: “Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti Imparatia cea gatita voua de la alcatuirea lumii!” Acestei Imparatii, mostenitori dorind a ne face, slavim pe Preasfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh! Amin.

Sinaxar 1 Februarie

În această lună în ziua întâi, pomenirea sfântului mucenic Trifon.

Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, unul din districtele Asiei Mici, în satul Lampsacus. Încă din tinereţe Domnul l-a învrednicit cu puterea izgonirii demonilor şi a vindecării diferitelor boli. Odată, mucenicul a salvat întreaga sa comunitate de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii, invazia lăcustelor care devorau culturile şi grânele oamenilor.
Sf. Trifon a devenit faimos o dată cu izgonirea unui demon din fiica împăratului roman Gordian (238-244) şi atunci când îi ajuta pe cei neputincioşi nu le cerea altceva decât credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos cu a Cărui slavă îi vindeca.
Când la tronul imperial a ajuns împăratul Decius (249-251), acesta a început o persecuţie atroce împotriva creştinilor. Cineva l-a pârât comandantului Aquilinus pe Sf. Trifon spunându-i că acesta propovăduia cu mare evlavie credinţa în Hristos şi că pe mulţi i-a botezat. Curând sfântul a fost arestat şi interogat, timp în care şi-a apărat cu putere credinţa sa.
Pentru mărturisirea sa sfântul a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars, i s-au bătut cuie în tălpi şi dus prin oraş pe jos. Toate acestea sfântul le-a îndurat cu răbdare.
În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. Sfântul mucenic s-a rugat înainte de execuţie, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. El s-a mai rugat Domnului să miluiască pe cei care-l vor chema în ajutor. Când soldaţii au ridicat sabia să-i taie capul, sfântul şi-a şi dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, acestea petrecându-se în Niceea, în anul 250.
Creştinii au înfăşurat trupul sfântului într-un giulgiu curat, cu intenţia de a-l îngropa în Niceea, acolo unde a suferit, dar sfântul li s-a arătat şi le-a cerut să-i ducă trupul în satul natal, Lampsacus. Mai târziu, moaştele Sfântului Trifon au fost mutate la Constantinopol şi apoi la Roma.
În Rusia, Sf. Trifon este considerat sfântul patron al păsărilor deoarece, după cum se povesteşte, odată Ţarul Ivan cel Groaznic a ieşit la vânătoare iar îngrijitorul şoimului a scăpat din neatenţie pasărea preferată a ţarului. Acesta i-a dat termen îngrijitorului Trifon Patrikeiev să aducă pasărea în trei zile, iar dacă nu, va fi condamnat la moarte. Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea dar fără rezultat.
În cea de-a treia zi, sfârşit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, la locul numit Crângul Marinaya. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat sfântului patron al său, Sf. Mucenic Trifon, chemându-l în ajutor.
În vis a văzut un tânăr pe un cal alb care ţinea pe mână şoimul ţarului. Acesta i-a spus: "Ia pasărea pierdută şi o du ţarului şi nu te mai necăji." Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit pasărea stând pe un brad. A luat-o, a dus-o ţarului şi i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la Sf. Mucenic Trifon. Drept mulţumire că i-a salvat viaţa, Trifon Patrikeiev a construit o capelă în locul unde i-a apărut Sf. Trifon. Mai târziu, a construit chiar şi o biserică cu hramul Sf. Trifon în Moscova.
În Biserica Ortodoxă Rusă sfântul este slăvit ca şi protectorul divin al Moscovei. În multe icoane ruseşti, Sfântul Trifon apare cu un şoim pe braţ.

Tot în aceastã zi, pomenirea Înainteprăznuirea Întâmpinării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos

Tot în aceastã zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Petru cel din Galatia.

Acest vlăstar al galatenilor, celor din apropiere de Ancira, a petrecut cei dintâi şapte ani cu părinţii lui. După aceea s-a dus la Ierusalim pentru învăţătură şi pentru ca să vadă Sfintele Locuri ; iar de acolo a mers la Antiohia, unde, aflând un mormânt gol, a intrat într-însul. Mormântul acesta avea un cerdac înconjurat de un gărduleţ şi aici primea pe cei ce veneau la el. Mânca, la două zile o dată, puţină pâine şi bea apă cu măsură. Cu rugăciunea lui a tămăduit mai întâi pe unul, pe care l-a făcut împreunã-locuitor cu dânsul şi a vindecat de durerea ochilor pe maica fericitului Teodoret, episcopul Cirului, care era smerită şi plăcută lui Dumnezeu; mai târziu a scăpat-o de moarte, atunci când a avut o naştere grea şi s-a găsit în primejdie. A vindecat pe un bucătar, care era necăjit de duhurile cele necurate, şi pe un ţăran care suferea de aceeaşi patimã. A împiedicat pe voievodul cetăţii de la încercarea de a silui pe o fecioarã orbindu-l. Trăind timp de nouăzeci şi doi de ani în chip bineplăcut lui Dumnezeu, şi-a dat în pace sufletul Domnului, primind cununa nevoinţelor sale.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Vendimian.

Acest sfânt a fost ucenicul sfântului Auxenţiu; iar după săvârşirea din viaţă a lui Auxenţiu, aflând o crăpătură într-o stâncă şi zidindu-şi înăuntrul ei o chilioarã, a petrecut acolo patruzeci şi doi de ani, ducând mari lupte şi dobândind mari biruinţe asupra demonilor. Iar când s-a apropiat timpul sã se mute către Domnul, a îngenunchiat pe pământ şi şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Vasile mărturisitorul, arhiepiscopul Tesalonicului, care era de neam din cetatea Atena.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Timotei, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Tion, cu cei doi prunci, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Carion, care s-a săvârşit tăindu-i-se limba.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Perpetua şi a celor împreună cu dânsa : Satâr, Revcat, Satornil, Secund şi Felicitas.

Sfânta muceniţă Perpetua era din cetatea Vutritanilor, din Africa. A fost prinsă de către necredincioşi şi adusă înaintea conducătorului de oaste, împreună cu mai mulţi tineri, care erau începători în ale credinţei. Asupra sfintelor Perpetua şi Felicitas, a fost slobozită o vacă sălbatică, ce a năvălit asupra lor şi le-a sfâşiat. Apoi şi ceilalţi sfinţi au fost omorâţi cu sabia, de mulţimea necredincioşilor.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului Mucenic Anastasie Naupliotul.

Acest sfânt mucenic Atanasie a mărturisit în Nauplia, la anul 1755, şi fiind tăiat în bucăţi, așa s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Intru aceasta zi, Sfantul Mucenic Trifon (+250).

Acesta era din satul Lampsac, din tinutul Frigiei si a trait pe vremea omparatilor Gordian (238-249) si Decius (250-253). A cunoscut, inca din copilarie, credinta crestina si, intarit de Duhul Sfant, propovaduia dreapta credinta, impreuna cu Sfantul Respice, fiind din acelasi loc cu dansul.
Iar cand Decius a ajuns imparat si a pornit prigoana impotriva crestinilor, a fost prins si Sfantul Trifon si, dus fiind la Neceea, a fost aruncat in temnita, la porunca dregatorului Acvilin, mai-marele Bitiniei. Deci, fiind chemat sa jertfeasca zeilor, el a marturisit numele lui Hristos si a fost chinuit in multe feluri; a fost atras pe roata, a fost purtat descult prin cetate, pe vreme de iarna, pana I-au degerat picioarele, umbland prin zapada, a fost legat de cai, I s-au batut cuie in picioare si a fost ars pe coaste cu faclii si trupul I-a fost sfasiat cu ghiare de fier. Si, indurand toate acestea, Sfantul nu inceta a grai, indemnand pe ceilalti crestini sa nu se departeze de la Hristos, socotindu-se fericit a suferi pentru El.

Si ramanand nestramutat in hotararea sa, a fost osandit sa moara de sabie, dar, nemaiapucand implinirea poruncii, si-a dat sufletul la Dumnezeu in ziua de 1 februarie.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre Sfintele Mucenite Perpetua si Felicitas (+203).

Acestea au fost din Cartagina, pe vremea imparatiei lui Sever. Si au fost prinse din porunca dregatorului Cartaginei si, macar ca erau inca nebotezate, au fost aruncate in temnita, impreuna cu alti catehumeni, cu totii, cinci la numar, si au primit, in taina, Botezul in temnita. Si Felicitas era grea in luna a opta si a nascut in temnita, iar Perpetua avea un copil de san, pe care-l alapta.

Si, fiind scoase la intrebare, ele nu s-au induplecat nici de nesfarsita lor dragoste pentru prunci, nici de staruintele jalnice ale parintilor si rudeniilor, ci au marturisit, cu hotarare si de buna voie, credinta lor in Hristos si au fost osandite sa fie date spre mancare, la fiare, in circ, de ziua imparatului.

Dar nu au primit moartea in circ de la fiare si, atunci, au luat cununa muceniciei, prin taierea capului cu sabia. Si asa s-au sfarsit Mucenitele Domnului si se face praznicul lor, in ziua de 1 februarie.

 




Intru aceasta zi, cuvant despre Sfantul Benedict si rascumpararea unui sarac cu aur, de la Dumnezeu.

A fost in partile Romei celei vechi un calugar cu numele Benedict, facator de minuni si slavit foarte, sfant si minunat, incat si pe morti ii invia, ca a iubit pe Hristos din tinerete si in viata monahiceasca se nevoia.

Inca si foarte milostiv era si indurat catre toti care-I cereau. Si acesta era parinte la multe manastiri si cu totul lipsit de avere era. Ci, si fratii adunati de dansul, petreceau in multa saracie si intru facere de milostenii. Si, cu atata sarguinta urmau cuvantul lui Dumnezeu pentru saracie, incat nici un galben nu se afla in toate manastirile parintelui Benedict.

Intr-una din zile a venit un om credincios, cuprins fiind de o nevoie si silit de cineva, care ii daduse lui imprumut doisprezece galbeni. Iar Sfantul, neavand ce sa-I dea, ca era cuprins de lipsa, cu glas bland I-a zis lui: “Frate, iarta-ma pe mine, ca nu am cei doisprezece galbeni pe care ii ceri, Deci, du-te acum si dupa doua zile iarasi sa vii”. Si, dupa ce s-a dus acela, Sfantul a inceput sa se roage si cerea de la Dumnezeu pretul de rascumparare a celui cu datoria. Iar a treia zi, a venit cel dator la omul lui Dumnezeu si i-a facut plecaciune. Si era in manastire un vas, in care sta lintea. Iar desupra, pe linte, cu rugaciunile Sfantului parinte, s-au aflat treisprezece galbeni, pe care, luandu-i Sfantul i-a dat celui necajit, zicandu-i: „Mergi, fiule, si da-i pe acestia celui ce ti-a dat tie imprumutul, iar un galben sa-l ai la tine, pentru trebuintele casei tale”.
Acestea toate stie a le face milostenia cea atotputernica si saracia pentru Hristos, a Caruia este slava in veci. Amin.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Trifon

Trifon s-a născut din părinţi săraci în satul Lampsacus din Frigia. El în copilăria lui păştea gâştele. Încă din acea copilărie el putea vindeca bolile care îi cuprindeau pe oameni şi pe animale şi alunga duhurile rele. În acel timp în Imperiul Roman împărăţea Gordian, a cărui fiică, Gordiana, era lovită de nebunie; din cauza bolii fiicei lui împăratul suferea cumplit. Duhul cel rău a vorbit însă prin gura Gordianei spunând că nimeni nu-l va putea arunca afară în afară de Trifon. După ce mulţi cu numele Trifon au fost chemaţi din toată împărăţia, prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, a fost aflat şi acest Trifon, şi chemat la împăratul. Ajungând la Roma, Trifon a vindecat-o pe Gordiana de duhul necurat. ]mpăratul l-a încărcat de daruri, pe care Trifon le-a împărţit pe toate săracilor. Când a ajuns la locul lui de baştină, în satul său, acest tânăr sfânt a continuat să pască gâştele şi să se roage lui Dumnezeu. Luând împărăţia Decius şi pornind acesta crunta lui prigonire împotriva creştinilor, a fost prins şi Sfântul Trifon şi torturat bestial pentru credinţa lui în Hristos. El a îndurat toate schingiuirile cu bucurie, zicând: „O, de m-aş învrednici să mor în aceste chinuri pentru Numele Stăpânului meu, Domnului şi Dumnezeului meu Iisus Hristos”. Chinurile însă nu au putut să-l vatăme cu nimic, pentru care chinuitorii l-au osândit la moarte prin tăierea capului. Sfântul Trifon s-a rugat înaintea morţii, şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu la anul 250 de la Hristos.

• Pomenirea Sfintelor Muceniţe Perpetua şi Felicitas, a Sfântului Mucenic Satirus şi a celor împreună cu dînşii

Fiind creştini, aceştia toţi au fost aruncaţi în temniţă în timpul împărăţiei lui Septimus Severus. Sfânta Perpetua, care era din înalta aristocraţie, îi încuraja să nu se teamă a muri pentru Hristos. În vis Perpetua a văzut o scară în care erau înfipte tot felul de instrumente de tortură, care ducea până la cer. La piciorul scării se afla un balaur înfricoşător. Ea a văzut cum Satirus a alergat primul pe scară, în sus, fără să se vatăme de nimic, şi că odată ajuns sus îi strigă ei: „Perpetua, te aştept! Vino, dar bagă de seamă la şarpe!”. Luând putere de la acest îndemn, Perpetua alergă şi călcă pe capul şarpelui ca pe întâia treaptă a scării, apoi repede ajunse la vârf. Acolo Perpetua văzu Poarta Raiului şi, dincolo de ea, bunătăţile cereşti, minunatele locaşuri cereşti, pe care Perpetua le văzu în vedenie. Când îşi povesti visul, toţi prizonierii văzură că grabnic vor muri, şi că întâiul va fi Satirus, ceea ce se şi întâmplă. Satirus a fost ucis mai întâi, apoi Perpetua, apoi toţi ceilalţi, unul câte unul. Ca nişte miei ucişi pentru Hristos, Mielul lui Dumnezeu, ei au primit de la Hristos veşnica răsplată a Împărăţiei Luminii. Ei cu toţii au primit mucenicia între anii 202 şi 203.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Petru din Galatera

La vârsta de şapte ani Petru îşi lăsă casa părintească pentru dragostea lui Hristos şi se duse în pustie. Aici, cu postiri şi privegheri, Petru ajunse la aşa desăvârşire încât prin Duhul Sfânt lucra multe minuni, în al nouăzeci şi nouălea an al vieţii sale, acest Sfânt Petru s-a mutat la Hristos.

Cântare de laudă lui Hristos – Pomul Cel de Aur

Un pom de aur a crescut

Purtând trei ramuri

Iar în ele se află nişte păsări albe ca zăpada.

Dar păsările au căzut

În adâncul cel mai de dedesubt,

În întunericul răutăţii,

Nebuniei, foamei şi durerii.

Albele păsări cu totul au fost înghiţite de el,

Fără să mai poată să se înalţe vreodată.

Pomul cel de aur, cuprins de milă,

Porni tainic sfat Al Celor Trei Ramuri de Aur.

Una dintre Ele se aplecă în înfricoşatul adânc

Şi ridică cuibul căzut al păsărilor albe,

Pe vârf de munte îl înălţă.

Astfel Hristos Ramura Cea de Aur

S-a aplecat în mijlocul pământului

Şi l-a ridicat pe om

La slava Treimii.

În pomul de aur acum, între Cele Trei Crengi de Aur,

Păsările albe ca zăpada

Cântă fericite din nou.

Cugetare

Rugăciunea Sfântului Trifon înaintea morţii:

„O, Doamne, Dumnezeule al dumnezeilor şi Împărate al împăraţilor, Sfinte al sfinţilor, îţi mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit ca alergarea mea până la capăt să o săvârşesc. Şi acum mă rog Ţie ca mâna necuratului diavol să nu se atingă de mine, să nu fiu tras eu în acest ceas în întunericul cel mai din afară. Ci pe îngerii Tăi trimite-i să mă poarte întru locaşurile Tale şi moştenitor al Împărăţiei celei dorite să mă facă. Primeşte sufletul meu şi ascultă rugăciunile tuturor celor care se roagă Ţie întru pomenirea mea. Priveşte către ei din Locaşul Tău cel Sfânt şi dăruieşte-le milele Tale cele bogate şi nepieritoare. Căci Tu eşti Unul Bun şi Milostiv şi Dătătorul tuturor bunătăţilor în veacul vecilor, Amin”.

Pentru că Trifon a luat mucenicia în Niceea şi multe minuni s-au săvârşit acolo după aceea la sfintele sale moaşte, cetăţenii Niceei au voit să-l îngroape pe Trifon în cimitirul lor. Dar sfântul li s-a arătat în vis şi le-a poruncit să-i împlinească dorinţa lui de a fi dus şi îngropat în satul lui, Lampsacus, unde păştea gâştele pe când era copil.

Luare aminte

Să luăm aminte la Mântuitorul Hristos Care este Aerul cel proaspăt şi sănătos al sufletului:

• La Hristos Aerul proaspăt şi sănătos pe care îl respiră sufletul şi astfel se mântuieşte de orice stricăciune;
• La Hristos Aerul proaspăt şi sănătos pe care l-au respirat prorocii, apostolii şi sfinţii, făcându-se cu totul sănătoşi cu sufletul;
• La Hristos Aerul proaspăt şi sănătos al sufletului meu, care alungă putoarea păcatului din mine şi-mi face sufletul curat, sănătos şi fericit.

Predică

Despre Cuvântul lui Dumnezeu cel curăţitor ca focul – „Acum sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3).

Cu cuvântul Său Dumnezeu a creat lumea; prin Cuvântul Său El a reînnoit lumea; cu cuvântul Său El a iertat păcatele; cu cuvântul Său El a vindecat bolile; cu cuvântul Său El a scos afară demonii; cu cuvântul Său El a potolit mânia furtunii şi vântului. Prin Cuvântul Său El curăţeşte şi acum oamenii, ca aceştia să aducă roadă multă. Aşa cum sunt viţele, când sunt curăţite şi tăiate, aşa este atotputernic cuvântul lui Dumnezeu căci este rostit de Cel Atotputernic. „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit” (Ps. 32 : 6).

Cuvântul lui Dumnezeu este strălucitor ca soarele, dar, atunci când trebuie, este şi arzător ca razele lui şi îi arde pe toţi cei care merg împotriva Lui. Cuvântul lui Dumnezeu este dulce ca mierea ,dar, atunci când trebuie, este şi amar ca leacul cel mai amar. Cuvântul lui Dumnezeu este binevenit ca un prieten ce bate la uşă atunci când este mai mare nevoie de el, dar, atunci când trebuie, Cuvântul lui Dumnezeu este ca un judecător care vădeşte de păcat şi care judecă, fără să te mai poţi îndreptăţi.

Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, drept, înţelept şi milostiv şi de aceea este atât de Atotputernic. Nimeni şi nimic, în cer sau pe pământ, nu-i pot sta vreodată împotrivă. Şi cuvântul omenesc este atotputernic atunci când este adevărat, drept, înţelept şi milostiv. Dar aşa cum boala poate să-l epuizeze şi să-l slăbească şi pe un uriaş, făcându-l să devină mai slab ca un copil, tot aşa falsitatea, minciuna, nedreptatea, nebunia şi nemilostivirea slăbesc cuvântul omenesc atât de mult, încât el devine un nimic, asemenea scheunatului vulpii la lună. Cuvintele omului care este scump cu cuvintele sunt făurite din argint curat.

Cuvântul Tău, Doamne, este adevărul şi viaţa. Curăţeşte-ne pe noi cu Cuvântul Tău Atotputernic aşa cum i-ai curăţit şi pe Apostolii Tăi, ca să putem şi noi să aducem roadă multă şi să ne învrednicim Împărăţiei Tale, căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!

31 ianuarie – Sf. Doctori fără de arginți Chir și Ioan (grabnic ajutători celor care suferă de insomnie); Sfântul Arsenie din Paros; Sfântul Mucenic Victorin; Sfântul Mucenic Victor; Sfântul Mucenic Nichifor; Sfântul Mucenic Claudiu; Sfântul Mucenic Diodor; Sfântul Mucenic Serapion; Sfântul Mucenic Papia;Sf. Mc. Trifena (ajutătoare mamelor care nu pot să-și alăpteze pruncii); Sf. Cuv. Nichita de la Pecerska

 

 

• Pomenirea Sfinţilor Doctori Fără de Arginţi şi Făcători de Minuni, Chir şi Ioan

Aceşti slăviţi şi multmilostivi sfinţi nu erau fraţi după trup, ci după duh. La început Chir a locuit în Alexandria, unde era medic şi vindeca oamenii prin îndoita cunoaştere a artei medicale şi a puterii lui Hristos. Aflînd că boala vine asupra omului cel mai mult din cauza păcatului, Chir îi îndruma întotdeauna pe pacienţii săi către pocăinţă, rugăciune şi curăţirea de păcate, care puteau aduce sănătate şi sufletului, şi trupului. Cînd au început persecuţiile lui Diocleţian asupra creştinilor, Chir s-a retras în Arabia, unde s-a tuns în monahism. A devenit la fel de cunoscut în Arabia precum fusese şi în Alexandria, aşa încît oamenii alergau la el de pretutindeni pentru vindecare. Auzind despre Chir, Ioan, care era ofiţer roman la Edessa, a venit să-l vadă. Întîlnindu-se faţă către faţă, s-au iubit ca fraţii şi au rămas împreună vieţuitori întru nevoinţele monahiceşti. În vremea aceea o femeie creştină pe nume Anastasia a fost chinuită pentru credinţă împreună cu cele trei fiice ale ei, în cetatea Canopus. Auzind acestea, Chir şi Ioan au venit la Canopus spre a le întări pe mamă şi fiice să nu se lepede de Hristos. Şi cu adevărat, prin ajutorul lor, Anastasia nu s-a lepădat de credinţă şi a primit cununa muceniciei împreună cu fiicele ei. Fiicele Anastasiei sînt Sfînta Teoctista, în vîrstă de cincisprezece ani, Sfînta Teodota, în vîrstă de treisprezece ani şi Sfînta Eudochia, în vîrstă de unsprezece ani. Chinuitorii atunci i-au prins şi pe Chir şi Ioan cărora, după întemniţare şi tortură, le-au tăiat capetele la anul 311 după Hristos. Minunile lucrate de aceşti sfinţi atît în timpul vieţii, cît şi după moarte, sînt nenumărate. Sfintele lor moaşte au fost mutate la Roma în timpul împărăţiei lui Arcadie. Aceşti Sfinţi sînt invocaţi de preotul slujitor la Slujba Sfinţirii Apei, la Taina Sfîntului Maslu, şi sunt foarte grabnic ajutători celor care suferă de insomnie.

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Trifena

Trifena de bună voia ei şi cu vitează inimă a suferit chinuiri pentru Hristos. Nevrînd să se lepede de Credinţa ei, păgînii chinuitori au slobozit asupra ei un bivol sălbatic care a împuns-o de moarte. Aceasta s-a întîmplat în primul veac de la Hristos. Trifena este mai cu seamă folositoare maicilor care nu pot să-şi alăpteze pruncii.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Nichita de la Mănăstirea Peşterilor din Kiev

Nichita este acel monah care, din neascultare faţă de stareţul lui, s-a dus din mînăstire şi s-a închis – fără binecuvîntare, adică – într-o peşteră. Din cauza acestei neascultări, Dumnezeu a îngăduit venirea asupra lui Nichita a unor mari ispite drăceşti. Pe cînd sta odată la rugăciune i s-a înfăţişat un diavol sub chip de înger de lumină care i-a spus: „Să nu te mai rogi; ci ocupă-te cu cititul cărţilor, şi mă voi ruga eu pentru tine!”. Nichita făcu aşa. El nu s-a mai rugat, ci a început să se îndeletnicească cu cititul cărţilor, şi acelea numai din Vechiul Testament. El nici măcar nu deschidea Noul Testament, căci diavolul îl împiedica. Cu ajutorul diavolului, Nichita era de acum proroc; dar prorociile lui nu erau decît despre crime, furturi, incendii şi alte răutăţi pe care le cunosc diavolii şi care se întîmplă mai ales cu participarea lor. În sfîrşit, sfinţiţii părinţi de la Peşteri şi-au dat seama că Nichita a căzut în înşelare şi au început să se roage lui Dumnezeu pentru el. Nichita s-a întors în mănăstire, şi-a văzut păcatul, şi a pus început de pocăinţă. După vreme îndelungată de pocăinţă cu lacrimi, Dumnezeu i-a dăruit iertare şi darul facerii de minuni. Sfîntul Nichita a trecut la Domnul la anul 1108 după Hristos.

Sfântul Arsenie din Paros - 31 ianuarie

Sfântul Arsenie de Páros a fost canonizat de către Patriarhia de Constantinopol în 1967. Pomenirea sa se săvârșește pe 31 ianuarie și pe 18 august, ziua descoperirii cinstitelor lui moaște. Cinstitele sale Moaşte se află aşezate în biserica mare a Mănăstirii Schimbării la Faţă, din insula Páros.

 

 

 

 

 

 

Sfântul Arsenie s-a născut pe 31 ianuarie 1800 în Ioánnina, Epir din părinţi ortodocși evlavioși. La Sfântul Botez i s-a dat numele de Athanasie. A rămas orfan pe când era încă mic. La vârsta de doar nouă ani a plecat în Kydonía, Asia Mică, unde a fost primit la şcoala ieromonahului Grigorie Saráfis. Smerenia și evlavia sa au fost îndrăgite de părintele Grigorie și de ceilalți profesori. Băiatul a rămas la școală timp de cinci ani, întrecându-i pe ceilalţi elevi în învăţătură şi virtuţi.

Într-o zi, ghéronda Daniil din Zagorá, Thessalia a venit la școală pentru a spovedi elevii. Athanasie a devenit atunci ucenicul părintelui Daniil, rămânând alături de el până la trecerea la Domnul a celui din urmă.

Nu la mult timp după aceasta, părintele Daniil a hotărât să meargă la Sfântul Munte Athos pentru liniștire și nevoinţă duhovnicească. Athanasie l-a rugat pe povăţuitorul său să nu-l părăsească şi să-l ia împreună cu el. Şi-a arătat dorința de a merge în Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului, și să devină călugăr.

Părintele Daniil l-a călăuzit pe Atanasie în viața monahală, care se numeşte „arta artelor, și știința științelor”. Cuviosul era un dascăl desăvârşit, adâncit în viața duhovnicească, iar Atanasie a fost un ucenic pe măsura sa. După un timp, părintele Daniil l-a tuns monah pe ucenicul său și i-a spus că va trebui să lucreze trei virtuţi importante. În primul rând, trebuie să-şi taie voia proprie. În al doilea rând, trebuie să dobândească smerenia. În cele din urmă, trebuie să învețe ascultarea desăvârşită. „Dacă îți tai voia ta, dacă eşti smerit şi dacă faci ascultare desăvârşită, vei face înainte şi în celelalte virtuți și Dumnezeu te va proslăvi”.

După o perioadă de cercare, s-a învrednicit a primi schima cea mare și îngerească a monahilor, primind numele de Arsenie. Sfântul a rămas în Sfântul Munte cu bătrânul său timp de șase ani. După şase ani, ei au trebuit să părăsească Sfântul Munte, datorită conflictului celor numiţi Colivazi. Acest conflict, care din 1754 a tulburat viaţa Sfântului Munte – din cauza parastaselor care, din nevoi practice, se săvârşeau duminica în loc de sâmbăta de către monahii de la Sfânta Ana – a jucat şi acesta un rol important în istoria duhovnicească a veacului următor. Dincolo de problema, destul de neimportantă, a parastaselor, se înfruntau două tendinţe: una ce dorea adaptarea instituţiilor tradiţiei bisericeşti la nevoile vieţii contemporane, şi era însoţită cu idioritmia vieţii monahale, cu toate urmările ei; cealaltă, a Colivazilor, având ca întâi stătători pe Neofit Cavsocalivitul (+1784) – director al Academiei Athoniadei, pe Sfântul Macarie Notara (+1805) – episcop al Corintului, şi pe Cuviosul Nicodim Aghioritul, lua apărarea respectării şi întoarcerii către predaniile patristice, şi era legată cu împărtăşirea deasă şi cu rugăciunea lui Iisus. După izgonirea celor mai activi Colivazi din Munte, mesajul lor s-a împrăştiat, în principal, în insulele Egeei (în special în Schiatos, Hios şi Páros), la mănăstiri care au devenit focare ale vieţii duhovniceşti şi ale căror influenţe binefăcătoare se întind până astăzi. În Athos a încetat conflictul despre parastase şi multor monahi le-a rămas duhul binefăcător pe care l-au cultivat Colivazii – al întoarcerii la vieţuirea vechilor Părinţi isihaşti.

Părintele Daniil și Sfântul Arsenie au plecat din Athos din pricina multor scandaluri iscate de unii monahi neștiutori, care îl învinuiau pentru deasa împărtășanie.

La începutul anului 1821, înainte de războiul de independență din Grecia, s-au dus pentru scurt timp la Mănăstirea Pentélis de lângă Atena. Cei doi au croit drum apoi spre Insulele Ciclade din sudul Mării Egee. Întâia oară s-au oprit în locul unde se aşezaseră o parte din colivazi. În cele din urmă, ei au hotărât să trăiască pe insula Folégandros. Locuitorii insulei, cunoscând temeinica educaţie a Sfântului Arsenie, l-au rugat pe părintele Daniil să-i dea binecuvântare ucenicului său să fie dascălul copiilor. Ghéronda a încuviinţat, iar cuviosul Asenie, la scurtă vreme, a fost hirotonit diacon de mitropolitul de Thira, apoi, el a fost numit de către guvern în postul de profesor.

Sfântul a rămas acolo ca profesor din 1829 până în 1840. El a predat disciplinele necesare în școală, dar i-a ajutat pe elevii săi pentru a-şi forma un caracter bun și a deveni creștini evlavioși.

În 1840, Sfântul Arsenie a mers în Mănăstirea Sfântului Gheorghe de pe insula Páros. Bătrânul Daniil trecuse la Domnul în anul 1837. Înainte de adormirea sa, el a cerut ucenicului să ia rămășițele sale şi să le ducă în Sfântul Munte Athos după doi ani. Sfântul Arsenie a plecat din Folégandros din ascultare faţă de părintele Daniil, planificându-şi să oprească la Páros, apoi să continue drumul spre Sfântul Munte. În Páros, Părintele Elias Georgiadis, starețul Mănăstirii Sf. Gheorghe, i-a spus Sfântului Arsenie că voia lui Dumnezeu este ca el să rămână în Páros. Acest lucru a fost providențial, pentru că în Muntele Athos era mare tulburare datorită războiul grec de independență. 3.000 de soldați turci au ocupat atunci Athosul, alungând 5000 din cele 6000 de călugări.

Cuviosul Arsenie a devenit frate la mănăstirea Sfântul Gheorghe și, împodobindu-se cu toate virtuțile, a fost hirotonit preot și numit stareț al mănăstirii.

După hirotonia întru preot, la vârsta de patruzeci și șapte de ani, Sfântul Arsenie şi-a intensificat nevoinţele duhovniceşti. În fiecare zi el a studiat Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, dobândind şi rugăciunea neîncetată a inimii. A început să dobândească şi darul lacrimilor, făcându-se următor ocrotitorului său Sf. Arsenie cel Mare.

Dobândind faima de duhovnic cu darul discernământului, la cuviosul Arsenie au început a veni să se spovedească monahi și mireni din toată Grecia.

Sfântul şi-a prevăzut sfârşitul cu o lună înainte. La Sfânta Liturghie de sărbătoarea Sfântului Vasile, le-a anunțat pe maicile din mănăstire şi pe ucenici că va pleca în curând de la ei. Cu mare greutate, a reuşit să slujească de praznicul Bobotezei. După slujbă, i-a spus unei maici că aceasta a fost ultima sa Liturghie.

Pe 31 ianuarie 1877, Sfântul Arsenie a primit Sfânta Împărtășanie pentru ultima oară și a adormit în Domnul în mănăstirea Schimbării la Față a lui Hristos din Páros. Timp de trei zile, oamenii au venit să-i sărute trupul şi să-şi iar rămas bun de la povăţuitorul lor.

Sfântul Arsenie de Páros a fost canonizat de către Patriarhia de Constantinopol în 1967. Pomenirea sa se săvârșește pe 31 ianuarie și pe 18 august, ziua descoperirii cinstitelor lui moaște.

Cinstitele sale Moaşte se află aşezate în biserica mare a Mănăstirii Schimbării la Faţă, din insula Páros. O parte din cinstitele sale Moaşte se află aşezate în kathonikonul Mănăstirii Dionisiu, din Sfântul Munte Athos.

  Antonie Ieromonahul, Cuvioși Părinți Athoniți ai veacului al nouăsprezecelea, trad. din lb. greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu,  Editura Christiana şi Mănăstirea Nera, Bucureşti, 2000.

Luna lui ianuarie in 31 de zile: pomenirea Sfintilor si de minuni facatorilor, doctori fara de arginti Chir si Ioan si a Sfintei Mucenite Atanasia si a celor trei fiice fecioare ale ei, Teodota, Teoctista si Eudoxia.     Acesti Sfinti Mucenici, Chir si Ioan, au trait in zilele imparatului Diocletian (284-305). Fericitul Chir era din Alexandria Egiptului si ajunsese, cu darul lui Dumnezeu si dupa multa invatatura, doctor iscusit, incat tamaduia oamenilor bolile trupesti si sufletesti, neluand plata, ci binevestind, in acest fel, credinta cea noua a crestinilor.
    Deci, pornindu-se prigoana cea mare impotriva crestinilor, a fost parat si Sfantul Chir la dregatorul cetatii, ca invata pe multi credinta cea noua. Si instiintandu-se el, la vreme, de aceasta, s-a instrainat de tara parintilor lui si, iesind din Egipt, s-a dus in Arabia. Si a intrat in viata pustniceasca si multe si minunate tamaduiri, fara plata, a facut, aducand nenumarate suflete la inchinarea lui Hristos, incat s-a raspandit vestea despre dansul pretutindeni.
    In vremea aceea, s-a intamplat sa se afle la Ierusalim un dreptcredincios, anume Ioan. Acesta era in tinutul Edisei si purtase multa vreme dregatoria ostaseasca. Iar acum, lasand toate, chiar si dregatoria sa, cauta pe Hristos, traind in smerenie si in mare curatenie trupeasca. Si, auzind de minunata propovaduire pe care o savarsea Sfantul Chir, a pornit in cautarea lui la Alexandria si, acolo, negasindu-l, a mers pe urmele lui si l-a aflat in Arabia. Si s-a minunat fericitul Ioan vazand dumnezeiasca slujire incredintata Sfantului Chir. Drept aceea, a ramas langa dansul, ca un ucenic, si-l insotea si-l ajuta pe Sfantul in apostoleasca lui lucrare. Si cutreierau impreuna orasele si satele, uniti in ganduri, invatand cuvantul lui Dumnezeu si vindecand toata boala.
    Deci, intinzandu-se prigoana, a fost prinsa si o femeie crestina, Atanasia cu numele, impreuna cu cele trei fiice ale ei: Teodota, Teoctista si Eudoxia, si aceasta pe vremea cand Sfintii Doctori erau inca slobozi. Si temandu-se ei ca nu cumva, ca niste femei ce erau ele, sa se ingrozeasca, fie stand in fata judecatorului, fie de marimea chinurilor, si astfel sa se lepede de credinta, au mers Sfintii la temnita si le imbarbatau si le indemnau sa stea tari la munci, marturisind pe Hristos. Afland, deci, de aceasta dregatorii cetatii, ca adica doi crestini marturisesc pe fata pe Hristos, i-au prins si pe ei. Si, fiind dati la grele chinuri, au marturisit cu indrazneala pe Hristos, Dumnezeu adevarat, imbarbatand astfel si pe sfintele femei.
    Deci, nevoind ei pana la sfarsit sa aduca jertfa zeilor, a poruncit dregatorul sa li se taie tuturor capul. Si se face pomenirea mutarii lor la Domnul in fiecare an, astazi la 31 ianuarie.
 Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Antioh, despre patimirea pentru aproapele.
 
              A  patimi pentru altul, a ajuta si a se osteni, placut lucru este lui Dumnezeu.
Ca aceasta si datori suntem a face, ca niste slugi de aproape si slujitori
ai cuvantului lui Dumnezeu, ca sa-I placem Lui, ca niste ostasi Imparatului,
de la care luam si plata; mila adica sa avem si indurare a sufletului.
Pentru ca cela ce are un izvor ca acesta, din care izvorasc toate bunatatile,
apoi acela, daca are bogatie, o da, iar de vede pe cineva in primejdie
si nevoie, plange, iar de vede pe vreun om asuprit, ii da o mana de ajutor.
Deci, sa ne nevoim si sa ne silim ca dragostea, credinta si rabdarea noastra
sa nu fie fara de nici un inteles, ci ca un coif si sulita si ca o arma
impotriva vrajmasului.
( Proloage)

Sinaxar 31 Ianuarie

În această lună, în ziua a treizeci şi una, pomenirea Sfinţilor făcători de minuni şi doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan.

Aceşti sfinţi mucenici au trăit în zilele împăratului Diocleţian.
Chir era din Alexandra, iar Ioan era din Edesa. În prigoana pornită atunci împotriva creştinilor, Chir s-a dus spre mare, către aşa-zisul sân al Arabiei, şi luând cinul călugăresc a locuit acolo.
Iar Ioan venind la Ierusalim şi auzind de minunile ce le făcea Chir, că vindecă tot felul de boli şi de neputinţe, s-a dus la Alexandria. Iar de acolo aflând unde se găsea Chir, s-a dus la el şi a vieţuit laolaltă cu el. Şi trăind ei acolo, au auzit că a fost prinsă o femeie, anume Atanasia cu trei fiice ale ei: Teodota, Teoctista şi Eudoxia, pentru credinţa în Hristos, şi că trebuie să stea în faţa judecătorului. Sfinţii s-au temut ca nu cumva femeile, de teama chinurilor, să cadă din credinţă. De aceea au mers la ele şi le-au îmbărbătat să rămână tari în chinuri. Din această pricină au fost prinşi şi ei, şi după multe chinuri li s-au tăiat capetele, împreună cu femeile despre care a fost vorba.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei muceniţe Atanasia şi a celor trei fiice ale ei: Teodota, Teoctista şi Eudoxia.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor mucenici Victorian, Victor, Nichifor, Claudie, Diodor, Serapion şi Papia, cei din Corint.

Aceşti sfinţi mucenici au fost prinşi, pentru mărturisirea lui Hristos, în vremea împăratului Deciu, în anul 250. Fiind aduşi înaintea lui Tertius antipatul, care cârmuia din Corint ţara Eladei, (căci sfinţii aceştia erau cu toţii din Corint) după multe chinuri grele de suportat şi-au primit sfârşitul vieţii în felurite chipuri: Victorin, Victor şi Nichifor au fost băgaţi în piuă şi zdrobiţi până şi-au dat sufletele; Claudie a răposat după ce i-au tăiat mâinile şi picioarele; Diodor a fost ars, iar lui Serapion i s-a tăiat capul; Papia a fost înecat în mare.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei muceniţe Trifina.

Această sfântă muceniţă a fost din cetatea Cizicului, care este aşezată în Helespont, fiica a unui senator pe nume Anastasie şi a Socratiei, care era creştină. Trifina a mărturisit pe Hristos, nu fiind târâtă de alţii la judecată, ci singură s-a înfăţişat, ocărând şi batjocorind grozăviile cu care nebunilor şi nepricepuţilor li se părea că cinstesc pe idolii lor. Totodată învăţa pe toţi să părăsească deşertăciunile şi se ruga lui Dumnezeu să-i întoarcă de la necredinţă. De aceea a fost aruncată la chinuri de Chesarie dregătorul. La sfârşit au aruncat-o la fiare care nu s-au atins de ea; dar un taur, venind, a lovit-o cu coarnele şi a spintecat-o. Şi spune tradiţia că, acolo unde i s-a vărsat sângele, a izvorât o fântână cu apă curată, din care bând şi femeile, cărora după naştere le pierea laptele, îndată dobândeau din nou lapte. Şi nu numai la femei ci şi la dobitoace de parte femeiască, lipsite de lapte, se zice că dacă beau din apa aceea, le venea laptele.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului mucenic Hie Ardunul, care a mărturisit în Calamata din Peloponez la anul 1686, şi care s-a săvârşit prin foc.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Cuviosul Nichita de la Lavra Peşterilor Kievene

Nichita Făcătorului s-a rugat

Ca să-l învrednicească Făcătorul a toate

Ca el, Nichita, pe Făcătorul a toate să-L vadă.

„O, Doamne, arată-mi-Te, arată-mi-Te!”

Nichita, te înşeli de păcat,

Aste cerînd Făcătorului!

Curăţeşte-te de patimi mai întîi,

Ca pe Făcătorul deabia în veşnicie să-L vezi,

Şi nu în acest trup păcătos fiind!

Căci El şi puterilor cereşti înfricoşată privire este!

Nouă această viaţă ni s-a dat

Ca în ea Domnului să ne învrednicim

Curăţindu-ne trupul şi sufletul de păcate.

De văzut însă nu trebuie să cugetăm a-L vedea

Decît în veşnicie.

Dar Nichita de aceste nu ştie,

El pe Domnul vrea să-L vadă acum:

,, Arată-mi-Te, o, Preaînalte!”

Atunci diavolul cu adevărat I s-a înfăţişat.

„Cazi înaintea mea!” porunci necuratul,

Iar Nichita căzu cu grăbire,

Căci înger de lumină vedea că este.

Iar diavolul cel ce înger de lumină înşelătoare poate să se facă,

Chilia lui Nichita de acea lumină mincinoasă o umplu.

O, creştine, pe Dumnezeu să nu-L ispiteşti!

Veacul acesta Timp al plîngerii şi al curăţirii este!

Doar veacul cel de veci poate

Vederea lui Dumnezeu să ne-aducă!

Veacul acesta

Timp al credinţei în cele nevăzute este!

Şi doar veacul de veci

Al vederii celor în care aici am crezut!

Lupta mai întîi, şi doar apoi răsplata.

Durerea mai întîi, şi doar apoi bucuria.

Căci toate tainele

Au un timp al lor.

Cugetare

Deşi Sfinţii Părinţi au lăudat călugăria ca pe starea cea cu adevărat îngerească, şi deşi mulţi dintre cei mai mari sfinţi au vieţuit şi au dobîndit desăvîrşirea ca locuitori ai pustiei, totuşi Biserica Ortodoxă nu recomandă monahismul tuturor credincioşilor.

Unui locuitor al unui mare oraş, care dorea să intre în viaţa monahală, Sfîntul Nifon i-a spus:

„Copile, locul în care se află omul nici nu-l pierde şi nici nu-l mîntuieşte. Faptele omului îl mîntuie sau îl pierd pe el. Celui care nu împlineşte Poruncile Domnului nu-i foloseşte pustia, chiar dacă ar trăi în ea; şi nu-i foloseşte nici cea mai mare chemare preoţească, chiar dacă ar fi hirotonit în ea. Regele Saul a trăit în mijlocul luxului celui mai strălucitor şi a pierit. Regele David a trăit în aceeaşi splendoare şi s-a încununat cu sfinţenia. Lot a trăit în mijlocul tuturor sodomiţilor şi s-a mîntuit. Iuda Iscariot a fost ales de însuşi Mîntuitorul  Apostol al Lui şi a ales să piară. Cel care spune că nu te poţi mîntui cu femeie şi copii se înşeală amarnic. Avraam a avut femeie şi copii şi trei sute optsprezece de robi şi roabe şi mult aur şi argint, şi Prieten al lui Dumnezeu s-a chemat. O, ce mulţime de fii ai Mamei Biserici şi-au aflat mîntuirea! Ce mulţime de nobili, dar şi de simpli soldaţi! Ce mulţime de meşteşugari şi de plugari! Fii evlavios şi iubitor de oameni şi te vei mîntui”.

Luare aminte

Să luăm aminte la Mîntuitorul lisus, Stăpînul Lumii:

• La cum păşeşte El în lume, ca un Stăpîn cu putere multă, care porunceşte stihiilor şi diavolilor;
• La cum lucrează El asupra fiecărui om care îl cheamă, asemenea stăpînului casei care se îngrijeşte de fiecare slugă a lui.
• La cum lucrează El în Casa Tatălui Său, curăţind templul de vînzători şi de schimbătorii de bani.

Predică

Împotriva mediocrităţii şi despre cum trebuie să împlinim Legea lui Dumnezeu – „Pe acestea se cuvenea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Luca 11: 42).

Aceste cuvinte ale Mîntuitorului se referă la lege şi la milă.

În sufletele fariseilor şi sectarilor legea şi mila nu se pot afla împreună, pentru că ei înşişi nu pot să împlinească şi legea lui Dumnezeu şi să arate şi milă, vrînd să se certe tot timpul şi să întrebe care din cele două este mai importantă. Adică ei vor de una să se ţină iar pe cealaltă să nu o mai facă.

Fariseii respectau Legea în litera ei, nevoind nici să ştie de milă sau de iubirea de oameni. Sectanţii se laudă că respectă dreptatea lui Dumnezeu, şi nici nu vor să audă de prescripţiile Bisericii.

Ortodoxia este plinătatea credinţei creştine.

Biserica recomandă ca pe aceasta să o facem şi pe aceea să nu o lăsăm. Biserica este foarte atentă cu prescripţiile exterioare ale credinţei, întocmai ca omul care păşeşte cu grijă printre vase de pămînt, atent să nu le spargă. Biserica este încă şi mai atentă atunci cînd este vorba de dreptatea şi mila lui Dumnezeu, întocmai ca omul care, păşind printre mulţime de vase de lut, le preţuieşte şi le protejează, nu din cauza lutului din care sînt făcute, ci din cauza băuturii foarte scumpe care se află în ele. Vasele goale care nu conţin nici un fel de băutură sînt la fel de lipsite de importanţă ca şi prescripţiile legaliste ale fariseilor. Dar o băutură, dacă o depozitezi aiurea, înseamnă că o risipeşti pentru că nu o torni în vasele desemnate să o păstreze.

Astfel că în Ortodoxie nu există unilateralism, aşa cum nu a existat nici în Mîntuitorul Hristos.

Mîntuitorul vorbeşte cu loan Botezătorul, din care răsuflă însăşi dreptatea şi mila lui Dumnezeu, şi îi spune că trebuie împlinită toată Legea; însă fariseilor, împlinători goi ai unei Legi pe care ei înşişi o fac goală, pentru că nu au în vedere dreptatea şi mila lui Dumnezeu, El le spune: „Căci milă voiesc, iar nu jertfă!” (Osea, 6: 6). Este vădit că este mai important să faci ceea ce este absolut necesar mai înainte ca să faci ceea ce nu poţi lăsa nefăcut. Dar de aici nu urmează că ceea ce este secundar este şi inutil. În organismul uman, există multe organe vitale şi multe organe care nu sînt vitale, dar care doar împreună fac corpul omului.

O, Doamne Necuprinse, nu ne lăsa să fim unilaterali, ci ajută-ne să împlinim Toată voia Ta! Căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!

30 ianuarie – Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului din Tinos;Sf. Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur; Sf. Mc. Ipolit, episcopul Romei; Sf. Mc. Teofil cel Nou; Sf. Petru, Țarul bulgarilor

 

 

Maica Domnului din Tinos sau Prințesa Cicladelor

Maica Domnului le vedea disperarea care luase locul bucuriei slujbei. Sub chipul unei femei simple, „Bucuria tuturor” s-a coborât din sfânta icoană și, pășind pe treptele locașului său, s-a apropiat de ele zicându-le: - Urmați-mă! Știu ce casă căutați. Vă conduc eu.

Oamenii din Tinos șed deseori la poartă și privesc cum urcă închinătorii  la Biserica Maicii Domnului. Adesea văd chipuri întristate și se fac părtași durerii și suferinței acesor străini. Poate de aceea își păstrează sufletele curate și deschise, gata oricând să slujească aproapelui.
Într-o zi de 14 august 1971, Stiliani Maraboti stătea ca de obicei la portiță, uitându-se la  mulțimea de bolnavi, mai mari sau mai mici, îmbrăcați în haine cernite, paralitici, infirmi și orbi, suferinzi de cancer sau de boli grele ale minții, ducând fiecare lumânări și daruri Preacuratei. Privea toată această turmă a durerii îndreptându-se spre Izvorul îndurării, să caute alinare. Pentru toată lumea se ruga în taină și pentru fiecare își făcea câte o cruce, cu gândul să-i primească Maica Domnului rugăciunea. Casa ei se făcuse biserică.
Într-o zi, de ea s-au apropiat două femei, cu un prunc plângând.
- Ne rugăm, dacă ai avea o odaie, nu pentru noi, pentru pruncul care
plânge, i-au spus.
- De unde odaie, astăzi, creștinelor, le-a răspuns femeia. Totuși pentru
numele și harul Preacuratei, haideți, veniți. O să mâneți cu noi împreună, o noapte s-o găsi loc și pentru dumneavoastră. După cum vedeți astăzi tot poporul, toți grecii s-au mutat în Tinos, la noi.
Cele două închinătoare au lăsat pruncul în grija gospodarilor și au plecat la biserică, să se închine și să ia parte la Liturghia de noapte, la miezonoptică.
Pe la trei, în zori, Liturghia s-a sfârșit. Bucuria negrăită a celor două închinătoare s-a prefăcut însă în spaimă. Ca mironosițele din Evanghelie își spuneau una către alta: unde e casa în care am lăsat copilul? Cum o cheamă pe stăpână? La ce poartă să batem acum noaptea?
Din dorința prea mare de a se închina icoanei Preacuratei uitaseră să întrebe până și numele gazdei.
Maica Domnului le vedea disperarea care luase locul bucuriei slujbei. Sub chipul unei femei simple, „Bucuria tuturor” s-a coborât din sfânta icoană și, pășind pe treptele locașului său, s-a apropiat de ele zicându-le:
- Urmați-mă! Știu ce casă căutați. Vă conduc eu.
Când le-a văzut gazda le-a strigat:
- Dar bine creștinelor, eu n-am loc nici pentru dumneavoastră două și vreți s-o mai primesc și pe a Treia?
- Pentru mine nu e loc, buna mea? a întrebat Maica Domnului și pe dată „s-a făcut nevăzută”, așa cum apăruse.
(Arhimandrit Teofilact Marinakis, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Editura Sophia 2008, pp.194-195)

• Pomenirea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur

Fiecare dintre aceşti trei mari Sfinţi are propria sa zi de sărbătoare în Biserică: Sf. Vasile cel Mare este sărbătorit la l ianuarie, Sf. Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar Sf. loan Gură de Aur la 27 ianuarie. Această sărbătorire a tuturor trei la un loc în ziua de 30 ianuarie a fost însă instituită în veacul al unsprezecelea, în timpul împărăţiei lui Alexie Comnenul, cînd se ivise şi o neînţelegere în popor. Căci erau unii care socoteau că dintre cei trei, Sfîntul Vasile este cel mai mare sfînt datorită curajului şi curăţiei sale, şi aceştia se numeau vasilieni. Alţii îl cinsteau numai pe Sfîntul Grigorie Teologul, datorită adîncimii şi sfinţeniei teologhisirii sale – aceştia îşi spuneau gregorieni. Iar alţii îl cinsteau numai pe Sfîntul Ioan Gură de Aur datorită elocinţei şi limpezimii cu care explica Sfînta Scriptură către popor aceştia erau ioaniţii. Dar această ceartă s-a curmat prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu şi spre mai marea slavă a Sfintei Sale Biserici. Căci Episcopul loan al Evhaitelor (sfînt sărbătorit la 14 iunie în fiecare an) a avut o vedenie în vis: la început, cei trei Sfinţi i s-au înfăţişat separat, fiecare în slavă nespusă, iar mai la sfîrşit toţi trei împreună. Ei i-au spus episcopului loan: „Vezi aşadar că noi trei sîntem una în Dumnezeu şi nici o despărţire sau ceartă nu este între noi; şi nici nu se află între noi unul care să fie mai întîi sau mai pe urmă”. Sfinţii l-au sfătuit pe Episcopul Ioan să alcătuiască o slujbă deosebită închinată lor împreună şi să rînduiască o singură zi de cinstire a tuturor trei. În urma acestei minunate vedenii, episcopul a şi rînduit ziua de 30 ianuarie pentru cinstirea acestor trei Mari Dascăli ai lumii şi Ierarhi. Grecii au această zi nu doar ca o mare sărbătoare bisericească, ci şi ca pe cea mai mare vacanţă şcolară a anului.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Ipolit, episcopul Romei

Ipolit a primit mucenicia pentru credinţă în timpul domniei lui Claudius. Cînd fecioara Hrisis, pentru credinţa ei în Hristos, era torturată bestial la Roma, Sfintul Ipolit a strigat tare în apărarea ei, înfierîndu-i pe torţionari. Din cauza protestului lui, Ipolit a fost adus în faţa curţii şi condamnat şi el la chinuri încă şi mai cumplite, apoi omorît prin aruncarea în mare, după ce fusese mai întîi legat de mîini şi de picioare. Împreună cu Hrisis şi Ipolit au mai suferit alţi douăzeci de mucenici, care cu toţii au mărturisit pentru Hristos la anul 269 de la Sfîntă Întruparea Sa.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Teofil cel Nou

În calitatea lui de general al armatelor împăratului Constantin şi împărătesei Irina, Teofil a căzut prizonier la agareni, care l-au ţinut în temniţă timp de patru ani. Respingînd presiunile musulmanilor să-şi abjure credinţa lui creştină, aceştia l-au omorît prin decapitare în anul 784 după Hristos, iar Teofil s-a strămutat la locaşurile cereşti, unde este împreună-vieţuitor cu Stăpînul Hristos.

• Pomenirea Sfântului Petru, Ţarul bulgarilor

Petru a fost fiul lui Simeon, care era un mare iubitor al Sfântului loan de la Rila. El a cîştigat independenţa Bisericii Bulgare faţă de Constantinopol şi a apărat şi întărit Ortodoxia atacată de bogomili. În urma unei bătălii pierdute în faţa ungurilor şi ruşilor, Petru a murit la anul 967 d. Hr., în vîrstă de cincizeci şi şase de ani.

Sfântul Theodor Hagiul Noul Mucenic din Mitilini – 30 ianuarie

Sfântul Theodor Hagiul Noul Mucenic a trăit în secolul al optsprezecelea, în vremea stăpânirii otomane. După ce căzuse în apostazie s-a retras în Sfântul Munte pentru a se pocăi apoi a revenit acasă, unde, mărturisindu-şi dreapta credinţă, şi-a dat viaţa pentru Hristos.

Originar din Mitilini, Sfântul Theodor a fost căsătorit și a avut copii. Într-o zi, el s-a mâniat şi s-a lepădat de Hristos, devenind musulman.

Când a înţeles ceea ce a făcut, s-a căit, a plecat de acasă și s-a dus în Sfântul Munte Athos. Acolo a rămas timp îndelungat, s-a spovedit, şi-a împlinit și a fost uns cu Sfântul Mir și a primit Sfânta Împărtăşanie. Cu binecuvântarea duhovnicului său, s-a întors la familia sa. Odată ajuns acasă, a mers la judecătorul turc și l-a întrebat:

– Dacă cineva este nedreptăţit sau înșelat, poate el să ia înapoi ceea ce este al său?

– Bineînțeles că se poate. A răspuns judecătorul.

Și Sfântul atunci a continuat:

– Am avut credința mea, ceea ce este bun și curat ca aurul, mintea mea a fost întunecată de diavol, am fost înșelat și a lepădat-oși am luat credinţa ta crezând că are să fie mai bine. Acum mi-am venit în fire și văd că a mea credință este precum aurul de bună, iar a ta este precum alama.

– Tu om nebun, ce faci? Ţi-ai ieşit din minţi?

– Nu! A răspuns Sfântul. Sunt cu mintea limpede şi știu ce fac.

De îndată judecătorul a ordonat să fie aruncat în temniţă, iar mai târziu l-au adus din nou în fața lui a doua şi treia oară, în multe chipuri încercând să-l întoarcă la islam.

Văzând că a rămas drept şi neclintit în credinţa sa în Hristos, judecătorul a ordonat să fie trimis la Agá [1] din zona. Agá însuși a încercat multe chipuri, cu lingușiri și promisiuni, să-l întoarcă, dar a fost cu neputinţă. Sfântul a rămas neclintit și a răspuns cu aceleași cuvinte:

– Am râs, am văzut credința mea, aurul bun și a luat al tău, de cupru. Acum mi-am venit în fire și mărturisesc căsunt un creștin. Numele meu este Theodore.

Apoi călăii l-au prins şi l-au bătut cumplit, l-au lovit cu un cuțit în coapsă și l-au spânzurat de nişte scări. Apoi l-au ridicat din nou și l-au condus la locul de execuție, fără  ca Sfântul Theodor să se împotrivească. Ba mai mult, chipul său era plin de bucurie și a vorbit cu călăii săi, spunându-le că moarte sa îi va fi ca o bucurie.

– Tu chiar nu ai înțeles? L-au întrebat. Te vom spânzura.

Darel a răspuns cu bucurie:

– Și unde este funia?

Călăii i-au dat imediat funia. Iar Sfântul a luat-o, a sărutat-o și și-a pus-o în jurul gâtului.

– Acum, duceţi-mă oriunde voiți.

Ei l-au condus la Parmak Kapi, unde, după ce s-a rugat, şi-a cerut iertare de la toţi creștini ce erau de faţă, apoia urcat el însuşi la locul unde călăii l-au spânzurat. Era 30 ianuarie 1784.

Moaştele sfântului mucenic au fost aruncat în mare. Dar au fost găsite după câteva zile şi creștinii au luat permisiunea de a-l îngropa într-o biserică Sfântul Ioan din Móthona, Mitilini.

În anul 1967 în timpul săpăturilor pentru noua biserică au fost găsite osemintele sfântului.

Sfântul Theodor Hagiul este sărbătorit pe 30 ianuarie (ziua martiriului său) și pe 4 septembrie (aflarea moaștelor sale). Pelerinii se pot închina moaștelor sfântului în biserica Zoothochou Pigí Varía, Lesvos.

Sinaxar 30 Ianuarie

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.
Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.
Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.
Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.
Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.
Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.
Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.
Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.
Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului mucenic Ipolit, papă al Romei şi a celor împreună cu dânsul: Censurin, Aura, ce se mai numea şi Hrisi, Felix, Maxim, Erculin, Venerie, Stirachin, Mina, Comod, Ermis, Mavru, Eusebiu, Rustic, Monagriu, Amandin, Olimpiu, Cipru, Teodor, Tribun, Maxim preotul, Arhelau diaconul, Cvirin episcopul şi Savain.

Aceşti sfinţiţi mucenici au trăit pe vremea împărăţiei lui Claudiu, locţiitor al lui fiind Ulpius Romil. Censurin era magistru, iubit de împărat, dar pe ascuns cinstea pe Hristos şi apăra pe creştini. Deci, fiind dat pe faţă, a fost pus la închisoare, unde, prin învierea unui mort, a înduplecat pe toţi ostaşii care erau acolo să creadă în Hristos. Din porunca împăratului li s-au tăiat capetele la toţi. Dimpreună cu ei a fost tăiată şi fericita Hrisi, ca şi slujitorul ei, Savain, care suferiseră mai înainte multe chinuri, pentru că slujea sfinţilor, le ştergeau sângiurile, şi-i mângâiau. Despre aceasta fiind înştiinţat papa Ipolit s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi a venit de a mustrat pe tiran în faţă. Tiranul aprinzându-se de mânie l-a supus mai întâi la chinuri, împreună cu preoţii, cu diaconii şi cu episcopul care-l urmau. Apoi legându-le mâinile şi picioarele i-a aruncat în adâncurile mării şi aşa s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teofil cel Nou.

Acest sfânt mucenic era din Constantinopol, fiind senator, pe vremea împăraţilor ortodocşi Constantin şi Irina, care au cinstit sfintele icoane, în anul 787. Şi fiind mai mare voievod peste flotă a pornit împotriva saracinilor şi a izbândit la început; dar doi voievozi mai mici, care-l pizmuiau, au fugit din luptă şi rămânând singur, Teofil a fost prins de saracini. După ce l-au ţinut patru ani în închisoare, l-au silit să se lepede de Hristos. Şi neplecându-se i-au tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Teodor Militineul, care a mărturisit în Militina, la anul 1704.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur

O, postirea şi credinţa lui Vasile!

O, înalta teologhisire a lui Grigorie!

O, dumnezeiasca milostivire a lui Ioan!

Aceştia trei guri de aur sînt,

Din care picură miere.

Toţi trei, lucrătorii unei singure lucrări;

Fiecare în parte, un înger în trup;

Ei trei împreună una sînt,

Precum Dumnezeu este Unul.

Nici unul nu este mai întîi,

Sau mai pe urmă.

In veşnicie ei sînt într-un gînd,

Chemînd pe unul,

Toţi trei îţi vin în ajutor,

Cîntîndu-l pe unul,

Toţi trei aud,

Slăvindu-l pe unul,

Toţi trei împreună se bucură.

Cei trei sfinţi bărbaţi una sînt;

Trei Ierarhi, şi o singură lucrare;

Trei nume, şi o singură slavă;

Căci celor trei împreună Hristos le este Cap.

Cugetare

Au existat vremuri în care diriguitorii căutau cu adevărat sfatul oamenilor sfinţi.

Aşa a fost Ţarul Petru al Bulgarilor, un Ţar creştin ortodox.

Dorind cu ardoare sfatul şi învăţătura Sfântului Ioan de la Rila, Petru s-a pornit cu toată suita lui într-acolo, trimiţînd mai întîi mesageri care să-i anunţe sosirea. Sfintul însă a refuzat să-1 primească pe Ţar. Acesta, s-a întristat, dar fără să se mînie şi fără să deznădăjduiască a trimis din nou oameni împărăteşti cu daruri pentru Sfântul, provizii de hrană şi aur, rugîndu-1 ca, dacă nu vrea să-1 primească, măcar să-i scrie o scrisoare cu sfintele lui poveţe. Sfântul loan a acceptat proviziile de hrană, dar nu a vrut să se atingă de aur şi i-a scris Ţarului următoarea scrisoare:

„Dacă rîvneşti după Împărăţia Cerurilor, să fii milostiv precum şi Tatăl nostru Cel Ceresc milostiv este. Nu nădăjdui în nedreptăţi şi leapădă lăcomia. Fii blînd şi tăcut şi primeşte-i pe toţi cei ce te caută. Nu primi linguşiri de la curtea ta. Purpura ta să strălucească de virtuţi. Ţine pururi în suflet pomenirea morţii. Să cazi plin de umilinţă la picioarele Maicii Biserici. Să te închini în faţa întîistătătorilor ei astfel încât Împăratul împăraţilor, văzîndu-ţi smerenia şi inima curată, să te răsplătească cu bunătăţile Lui, mai presus decît pe orice om”.

Primind această sfîntă scrisoare, Ţarul a sărutat-o. El a avut-o pururea cu dînsul, citind-o deseori şi nemaidespărţindu-se de ea pînă la moarte.

Luna ianuarie in 30 zile: Soborul Sfintilor Trei Ierarhi, dascali a toata lumea: Vasilie cel Mare, Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur

Soborul Sfintilor Trei Ierarhi, dascali a toata lumea: Vasilie cel Mare, Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur
 Pe aparatorii si luminatorii Bisericii crestinesti, pe invatatorii cei mari si infranatorii zazaniilor diavolesti, pe surpatorii eresurilor, pe stalpii cei neclintiti ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor si intocmai cu apostolii, si ai lumii invatatori, pe marele Vasile cel cu dumnezeiasca minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; si pe Ioan luminatorul a toata lumea, sa-i laudam credinciosii din toata inima si sa le cantam : bucura-te, treime de arhierei mult-laudata !

    Pe acesti trei Sfinti Parinti: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, ii sarbatorim astazi laolalta, ca pe cei mai mari invatatori si Pastori ai Bisericii, din toata istoria crestinatatii. Viata lor sfanta si invataturile lor alcatuiesc, adica, niste indreptare de ortodoxie, vrednice de toata lauda si increderea. Este o dovada limpede ca este ratacire sa nu crezi ca ei. Ei arata la treapta cea mai inalta "drumul imparatesc" in Biserica Ortodoxa. Ei sunt adevaratii ctitori ai Ortodoxiei. Si pentru ca, pe langa darul talmacirii Sfintelor Scripturi, ei s-au invrednicit si de inalta treapta a arhieriei, ei sunt cunoscuti indeobste sub numele de Sfintii Trei Ierarhi.     Viata lor se afla istorisita la zilele in care se face pomenirea fiecaruia din ei, in parte. Asa, viata Sfantului Vasilie se afla la 1 ianuarie, viata Sfantului Grigorie Teologul, la 25 ianuarie, iar viata Sfantului Ioan Gura de Aur, la 13 noiembrie si la 27 ianuarie. Astazi praznuim doar roadele pe care multa lor stradanie le-a adus Bisericii Mantuitorului Hristos.
    Asa, mai intai, cei Trei Ierarhi au trait toti cam in aceeasi vreme, adica in secolul IV, si toti trei au adus Ortodoxiei si Bisericii chezasia si stralucirea sfinteniei unor oameni cu inalta stiinta de carte, cunoscand, adica, nu numai adancurile invataturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, mostenita de la Apostoli, ci pretuind, de asemenea, si toata stiinta si filosofia pagana a vremii lor.
    Vietuind, apoi, in anii cand Biserica crestina, abia scapata din prigonirile cele sangeroase ale imparatilor romani, ajunsese primejduita de ereziile de la dreapta credinta, din pricina multimii invataturilor gresite ce se ivisera, Sfintii Trei Ierarhi au dus o lupta grea si fara incetare, pentru adevarata intelegere, pentru pazirea dreptei credinte apostolice, cu privire, indeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seama Taina a credintei crestine. Si invatatura lor a ramas invatatura ortodoxa, de atunci, de azi si de totdeauna.
    Fiind toti trei mari ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare din ei in felul sau.
    Sfantul Vasilie, de pilda, a fost totodata si pastor al mirenilor, dar si mare indrumator al calugarilor. Cele mai vestite cuvantari ale lui, din amvon, sunt talcuiri din Cartea Facerii si talcuiri la Cartea Psalmilor. Cat priveste randuielile date de el calugarilor, acum 16 veacuri, ele dainuiesc si astazi. Vrednic de insemnat este locul pe care Sfantul Vasilie il da muncii, alaturi de rugaciune, in viata calugarilor. Cu adevarat invatator al mirenilor, el uneste cuvantul cu fapte, chemand pe cei bogati sa sprijine asezamintele crestine intemeiate de el, pentru ajutorarea saracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi si neputinciosi din cetate. Mai amintim, in sfarsit, ca Sfantul Vasilie si Sfantul Ioan Hrisostom s-au straduit si cu infrumusetarea si desavarsirea Sfintei Liturghii din timpul lor, si cele doua Liturghii: Liturghia Sfantului Ioan si Liturghia Sfantului Vasilie, poarta si astazi numele lor si se savarsesc in Biserica Ortodoxa, asa cum le-au desavarsit ei.
    Tot in felul sau, a folosit amvonul si Sfantul Grigorie de Nazianz. Vorbitor innascut, poet si mare teolog, Sfantul Grigorie si-a castigat renumele de "Cuvantator de Dumnezeu", adica renumele de teolog, talmacind pe intelesul oamenilor din timpul lui, Taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care cazuse atat de mult in ratacirea lui Arie, incat in toata capitala imperiului nu mai ramasese decat o singura biserica ortodoxa, biserica Invierii, dupa cinci ani de cuvantari in aceasta biserica, starea lucrurilor s-a rasturnat si in toata capitala, nu mai ramasese decat o singura biserica a lui Arie, toate celelalte fiind ortodoxe. Pentru aceasta a si fost el ales patriarh al Constantinopolului. Putini teologi s-au ridicat la inaltimea si la adancimea teologiei lui. Cele mai vestite din cuvantarile lui sunt Cele cinci Cuvantari Teologice, tinute de el in biserica Invierii din Constantinopol.
    In ceea ce priveste pe Sfantul Ioan Gura de Aur, acesta a folosit amvonul, mai ales, pentru invatarea mirenilor, chemandu-i spre intoarcerea la Dumnezeu si la milostenie, de la cei mai smeriti, pana la cei, mai semeti, imbarbatandu-i si dojenindu-i si dandu-le ca pilda viata sa de nevointa, dar si de darza barbatie. A fost socotit ca cel mai iscusit vorbitor, pe care l-a avut Biserica. Drept marturie a cuvantarilor lui, el a lasat Bisericii, Talmacirea Evangheliei dupa Matei si Talmacirea celor 14 Epistole ale Sfantului Pavel. Talmacirile lui sunt o adevarata evanghelie practica.
    In sfarsit, Sfintii Trei Ierarhi s-au asemanat intre ei si prin slabiciunea lor trupeasca. Toti trei au avut o sanatate plapanda. In slabiciunea vasului lor trupesc salasluia insa, taria cea neasemanata a Duhului si cuvantul lor era unit cu fapta.
    Impodobiti cu asemenea daruri, Sfintii Trei Ierarhi au fost slaviti in toata lumea crestina, dar, mai cu osebire, in imparatia dreptcredincioasa de rasarit, atat de mult, incat, in chip neasteptat, slavirea lor a ajuns o pricina de dezbinare intre credinciosi, acum aproape o mie de ani in urma, pe vremea cand in Constantinopol carmuia cucernicul imparat Alexie, din neamul Comnenilor.
    Erau crestini care-l socoteau pe Vasilie mai mare dintre cei Trei Ierarhi ca unul care, ca nimeni altii, a unit cuvantul sau cu fapta. Altii, coborandu-l pe acesta si pe Ioan, il socoteau fruntas al lor pe Grigorie, cuvantatorul de Dumnezeu, atat pentru multimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cat si pentru puterea si adancimea gandului. Altii, in sfarsit, dadeau intaietate lui Ioan, cel cu gura de aur, mai mester la cuvant decat toti si indemnator la aspra pocainta. Si neintelegerea ajunsese atat de mare, incat crestinii se impartisera in cete, care se dusmaneau intre ele.
    Deci, facandu-se cinstirea lor piatra de poticnire, Sfintii n-au rabdat o ruptura ca aceasta. Drept aceea, s-au aratat ei, mai intai, cate unul, apoi, toti trei laolalta, unui, episcop intelept, care pastorea in acea vreme cetatea Euhaitelor, anume Ioan, si i-au grait asa: "Dupa cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem si nici o vrajba nu este intre noi. Fiecare din noi, la timpul sau, indemnati de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfant, asa am invatat. Nu este intre noi unul intai si altul al doilea. De chemi pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, sculandu-te, porunceste, celor ce se invrajbesc, sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra, cat am fost in viata si dupa moarte, a fost sa impacam pe oameni si sa aducem in lume pace si unire. Impreuneaza-ne, dar, facandu-ne praznic la cate trei intr-o singura zi, si instiinteaza cu aceasta pe crestini, ca noi in fata lui Dumnezeu, una suntem."
    Si, ascultand porunca Sfintilor, acest minunat barbat, Ioan episcopul Euhaitelor, a randuit pomenirea laolalta a Sfintilor Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, pe vremea imparatului Alexie Comnenul, adunand, ca intr-un singur glas, cele trei chemari ale Ortodoxiei : chemarea calugareasca a Sfantului Vasilie, inalta teologie a Sfantului Grigorie si Evanghelia practica a Sfantului Ioan. Amintim ca, tot in cinstea Sfintilor Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupul al Moldovei a inaltat minunata biserica din Iasi, care a uimit multa lume prin frumusetea podoabelor ei. Cu rugaciunile acestor Trei Ierarhi, Hristoase, Dumnezeul nostru, si cu ale tuturor Sfintilor, surpa si risipeste ridicarile eresurilor si pe noi, la unire si la pasnica asezare, ne pazeste si cerestii Tale Imparatii ne invredniceste, ca binecuvantat esti in vecii vecilor! Amin.

 


Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Ipolit, papa al Romei, si a celor impreuna cu dansul Censorin, Sabin si Hrisia fecioara si a celorlalti douazeci de Mucenici.     Acestia au trait pe cand imparatea Claudiu (41-54), loctiitor al lui fiind Ulpius Romul. Si Censorin era intaiul sfetnic la curte, magistru cu dregatoria. Si, parat fiind si intrebat, a marturisit pe Hristos, pentru aceea in temnita l-au aruncat. Si multe minuni se faceau de dansul, cu puterea lui Hristos, incat si un mort a inviat. Care lucru vazandu-l, toti ostasii ce se intamplasera acolo, au crezut in Hristos; drept aceea, le-au taiat capetele, fiind la numar douazeci. Apoi, au adus si pe fericita Hrisia fecioara, la intrebare, ca pe o crestina, pe care spanzurand-o, cu vine de bou au batut-o si cu foc i-au ars coastele ei si au aruncat-o in temnita si, iarasi dupa cateva zile scotand-o, cu pietre i-au sfaramat falcile si cu ciocan de plumb au batut-o pe spate, apoi, o piatra legandu-i de grumajii ei, intru adancul marii au aruncat-o. Si asa, Sfanta fecioara si-a sfarsit patimirea sa, cea pentru Hristos. Iar fericitul Sabin cu ciocan greu a fost batut pe trup si pe un lemn spanzurat si cu faclii ars; niste munci ca acestea rabdand si lui Dumnezeu multumind, si-a dat duhul. De acestea instiintandu-se, marele Ipolit arhiereul a mers la Roma, la dregator si i-a mustrat salbaticia si neomenia sa, bautor de sange numindu-l pe el, iar pe Hristos Dumnezeu si Facator a toate, cu indrazneala L-a marturisit. Deci, de slujitorii dregatorului, a fost batut si alte muncii au facut lui paganii, apoi legandu-i lui mainile si picioarele, in mare l-au aruncat. Si asa, mucenicia implinindu-se, imparatiei lui Dumnezeu s-a facut mostenitor.

 
 
Intru aceasta zi, cuvant, ca sa nu osandim pe nimeni pentru nici un lucru.     Intr-o manastire de obste, au fost doi calugari, mari cu viata si care s-au invrednicit a vedea Darul lui Dumnezeu asupra fratilor lor. Iar pentru oarecare trebuinta, a iesit unul din ei inaintea portii manastirii si a vazut pe cineva mancand de dimineata si i-a zis lui: "Oare la vremea aceasta mananci paine vinerea ?" Iar a doua zi a fost slujba, ca de obicei. Deci, privind fratele lui, a vazut Darul lui Dumnezeu departat de la dansul si s-a intristat. Iar cand a venit in chilie, l-a intrebat: "Ce ai facut frate, ca nu vad, ca mai inainte, Darul lui Dumnezeu peste tine ?" Iar el, raspunzand, i-a zis lui: "Eu nu stiu sa fi gresit, nici cu lucrul, nici cu gandul." Zisu-i-a fratele: "Oare nici cu cuvantul n-ai gresit ?" Iar acel frate si-a adus aminte de toate si le-a spus, zicand: "Ieri, am vazut pe cineva, care, afara din manastire, manca dimineata si i-am zis lui: Au la aceasta vreme mananci vinerea ? Acesta este pacatul meu, deci, te rog osteneste-te, cu mine impreuna doua saptamani si te roaga lui Dumnezeu pentru mine, ca iarasi sa-mi dea Darul Sau."
    Si au facul post si dupa doua saptamani a vazut iarasi Darul lui Dumnezeu venind peste fratele si s-a mangaiat si au laudat pe Preabunul Dumnezeu.
    Drept aceea, fratilor, sa nu osandim pe nimeni, ci de ale noastre pacate sa ne ingrijim.
 

 


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre minciuna si clevetire.     Rogu-va pe voi, fratilor, parasiti-va de vatamarea cea pierzatoare, adica de clevetire si de minciuna si sa lepadati de la voi aceasta tiranie. Ca minciuna este intaiul pacat si mestesug al diavolului, ca prin ea intai a amagit pe Adam si pe tot neamul nostru l-a bagat in pierzare. Ca, desi unii socotesc ca minciuna este un mic pacat si din obicei mint unii allora, alte pacate le marturisesc si le parasesc pe ele, iar minciuna nici n-o marturisesc, nici nu o parasesc. Si nu aud pe Proorocul ce zice: "Pierde-voi pe toti cei ce graiesc minciuna" (Psalmi 5, 6). Si iarasi: "Pe cel ce clevetea, intru ascuns, pe vecinul sau, pe acela l-am izgonit" (Psalmi 100, 6).
    Clevetirea a rasturnat case mari din temelie. Iata, numai unul este clevetit, iar supararea si plansul la multi ajunge si intra, adica la copiii lui si la cei apropiati si la prieteni. Deci, plangerea si suspinul acestora, cum va slobozi, oare rugaciunea clevetitorilor acelora, ca sa ajunga la auzul lui Dumnezeu? Ca si lumanarile lor se sting si jerfele lor neplacute le fac suspinele. Pentru care, bine a zis David: "Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene si limba cea plina de mandrie." (Psalmi 11, 3). Pentru ca si asupritorii fac pacat ca furii si talharii. Ba inca asupritorii sunt si mai amari decat furii si talharii, de vreme ce, acestia au macar putina pricina, adica saracia si foamea si golatatea. Si, ei fura noaptea, pe intuneric, si temandu-se. Iar asupritorii si cei ce iau mita fura ziua, la lumina si pe frati lor jefuindu-i, le fac lor nedreptati mari. Inca si de desfranare si de spurcaciunea sunt plini, de care Apostolul porunceste sa fugim, zicandu-ne: "Fugiti de desfranare! Caci tot pacatul pe care il fac oamenii, afara de trup este, iar cela ce se desfraneaza intru al sau trup greseste." Si iarasi: "Nu va inselati, ca nici preadesfranatii nici desfranatii, nici betivii nu vor intra intru Imparatia lui Dumnezeu", daca nu se vor curati pe ei prin pocainta mare.
    Multi aduc aici o socotinta proasta, zicind ca, adica, asa sunt facuti unii, oamenii infierbantati spre pofta trupeasca, si nu pot sa se infraneze, iar altii, fiind facuti reci la trup, pot sa se infraneze. Dar eu, aceasta socotinta, cu o mica pilda o voi strica.
    Daca intr-adevar, omul este neinfranat spre pofta dupa fel si dupa fire, apoi cum se face ca, atunci cand cineva voieste sa faca vreun rau, silit fiind de pofta, indata ce vede trecand vreun judecator pamantesc nu-si zice ca de felul meu sunt asa talhar si desfranat, sa nu fug dar de dansul, ci dimpotriva, indata ce-l vede, fuge de gresala aceea. Si, atunci, cum este cu pofta aceluia, dupa fel si dupa fire? Si daca frica unui judecator pamantesc poate sa piarda pofta aceea, spre gresala, atunci, cu cat mai vartos frica Infricosatorului Aceluia si Atotvazatorului Judecator este in stare sa piarda din noi toata pofta spre pacat? Dar, de vreme ce nu avem frica Lui intru noi, pentru aceea si graim socoteli si motive de acestea si de acele fapte necurate suntem plini. Apoi, inca ne si infuriem, banuind ca ne-ar fi poruncit noua grele porunci, iar pe noi insine nu ne osandim.
    Sa ne sfiim, deci, de Stapanul Ceresc, ai carui ochii sunt mult mai luminosi decat soarele. Care de-a dreapta Tatalui sta si vede pacatele si faradelegile noastre, macar atat cat ne sfiim de un judecator pamantesc. Ca, altfel, aproape nu-i zicem asa: "Tu, acolo la inaltime esti, iar noi de Tine nu ne temem." O, mare este rabdarea lui Dumnezeu, A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Cel Care este Prietenul copiilor:

• Să luăm aminte la El, Care este şi prietenul îngerilor, celor asemenea copiilor prin curăţenie, ascultare şi lipsă de patimi;
• Să luăm aminte la El, Cel Care este Prietenul celor mai mici de pe pămînt, care simplu şi fără întrebări cred cu bucurie în El;
• Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Prietenul tuturor Sfinţilor, care prin nevoinţe şi har s-au curăţit de păcate şi s-au făcut nevinovaţi precum copiii.

Predică

Despre cum trebuie să ne întoarcem şi să fim precum pruncii dacă vrem să dobîndim Împărăţia Cerurilor – „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3).

Aşa grăieşte Domnul, iar Cuvîntul Lui este sfânt şi adevărat. Ce fel de avantaj au copiii faţă de adulţi?

Ei au trei avantaje: al credinţei, al ascultării şi al iertării.

Copilul îl întreabă pe tatăl său despre toate şi orice îi spune tatăl, copilul crede netulburat. Copilul este ascultător faţă de părintele său şi cu uşurinţă se pleacă voii lui. Copilul iartă; chiar cînd este certat pentru neascultare, el iartă repede şi nu ţine mînia.

Şi acestea şi sînt cele pe care le cere Domnul de la noi: credinţa, ascultarea şi iertarea.

El cere ca oamenii să creadă în El necondiţionat, aşa cum un copil crede părinţilor săi. Aceasta ne cere Domnul nouă: să-L ascultăm necondiţionat, aşa cum un copil mic îşi ascultă părinţii, să ne iertăm unii pe alţii, să nu ţinem minte răul şi să nu răsplătim răului cu rău.

Credinţa, ascultarea şi iertarea sînt trăsăturile esenţiale ale sufletului de copil. La acestea se adaugă candoarea specifică lor, adică curăţia sufletului şi bucuria. Copilul mic nu se lăcomeşte niciodată; el nu are pofte trupeşti; el nu ştie ce este aceea slava deşartă; privirea lui nu este înceţoşată de vicii, iar bucuria lui nu este stricată de griji.

O fraţilor, cine ne-ar putea întoarce pe noi şi face să ne dobîndim curăţia prunciei? Nimeni, decît numai Unul Hristos. Numai El ne poate întoarce cu adevărat la curăţia de prunc a inimii, numai El ne poate face să ne mai naştem o dată, prin modelul Vieţii Lui, prin învăţătura sfântă a Lui şi prin puterea Duhului Lui Celui Sfînt.

O, Stăpîne Iisuse Hristoase, Tu desăvîrşirea ascultării şi blîndeţii, Veşnice Prunc al Tatălui Ceresc, ajută-ne nouă să ne facem precum pruncii în credinţa în Tine, în ascultarea faţă de Tine, şi în iertarea cea nefăţarnică faţă de toţi, căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!