Luna lui Martie in ziua dintai: pomenirea Preacuvioasei Mucenite Evdochia samarineanca.

Aceasta Sfanta era din cetatea Iliopolis, samarineanca din Libanul Feniciei si a trait prin veacul al III-lea, din nastere fiind necredincioasa si inchinatoare la idoli. Si, fiind ea peste masura de frumoasa si petrecandu-si viata in desfranare, pe multi ii atragea la sine cu farmecul ei si, prin aceasta, stransese multa avutie, incat, si in alte tari i se dusese vestea.

A crezut, insa, mai tarziu, in Hristos. Ca, trecand prin cetatea aceea un pustnic, anume Ghermano, si aceasta luandu-si salas aproape de locuinta Evdochiei, din randuiala lui Dumnezeu, se intampla ca ea auzea din casa ei, neincetatele cantari, citiri si rugaciuni, pe care le facea Sfantul, in odaia lui, cuvinte de suflet folositoare, de evlavie si intoarcere la Dumnezeu, cuvinte cum nu mai auzise ea niciodata. Si s-a cutremurat sufletul desfranatei, cu deosebire atunci cand a auzit cuvintele: "Vai voua, bogatilor!" Deci, luminandu-se la cuget si scarbita de viata pe care o ducea, Evdochia a mers la omul lui Dumnezeu, rugandu-l s-o invete calea mantuirii. Si asa, invatand dreapta credinta de la Sfantul Ghermano, iar Sfantul Botez primindu-l de la Sfantul Episcop Teodot, Evdochia si-a schimbat si viata. Ea a impartit toata averea ei, cea multa, saracilor, dand slobozenie la toti robii si s-a dus intr-o manastire, unde traia in smerenie si in pocainta.

Deci, ducandu-se vestea de venirea ei la credinta crestinilor si parata fiind la imparatul Aurelian (270-275), acesta a poruncit sa fie prinsa. Dar, atata putere si atatea semne minunate a savarsit Sfanta Evdochia, incat imparatul insusi s-a imblanzit fata de dansa. Murind insa Aurelian, Sfanta a fost prinsa din nou, pe vremea cand Diogen era dregator in Iliopolis, si, fiind pusa la chinuri, Sfanta a dovedit atata putere de rabdare, incat insusi dregatorul, zguduit, a pus-o in libertate. I s-a taiat capul, insa, sub dregatorul Vichentie, urmasul lui Diogen, dupa ce a indurat din nou cumplite si inspaimantatoare chinuri, pentru credinta.

Si astfel, Sfanta Evdochia, cea care in tinerete fusese o desfranata, s-a mutat la cer, dobandind cununa muceniciei, pentru Hristos, Dumnezeului nostru, slava!





  Intru aceasta zi, pomenirea Sfintei Domnina, cea din Cir.
Aceasta s-a nascut din parinti binecredinciosi si bogati. Si, daruindu-se pe sine lui Dumnezeu din tinerete, in pustnicie si in celelalte grele patimiri ale trupului petrecea. Ca, facandu-si o coliba langa gradina maicii sale, acolo vietuia, cu lacrimi necurmate, nu numai fata udandu-si, ci si imbracamintea ei, cea de par, fiindca niste haine ca acestea purta. Iar, la cantatul cocosilor, intra in sfanta biserica, impreuna cu toata multimea credinciosilor, si cantare de lauda aducea Stapanului tuturor. Iar, ca hrana, avea linte muiata in apa. Si toata osteneala aceasta o rabda, macar ca era slaba la trup. Si, invelindu-se, cu totul, cu broboada, n-a vazut nici ea fata cuiva, nici altul fata ei si vorbea, incet si fara mestesug, cu cei ce se intampla. Deci, acestea petrecand ea ziua si noaptea, la preaiubitul sau Mire Hristos s-a suit, prin faptele ei, cele lui Dumnezeu placute.





Intru aceasta zi, cuvant despre faptul cum Sfantul Epifanie a luat, cu mestesug, de la Ioan, episcopul Ierusalimului, argint si l-a impartit, ca milostenie, la saraci si la scapatati.
Oarecand a venit un diacon de la Ierusalim si a spus lui Epifanie, episcopul Ciprului, cele despre Ioan, episcopul Ierusalimului, ca, adica, este iubitor de argint si banii, adunandu-i, nu-i da celor ce sunt in nevoie. Si Ioan aceasta locuise in manastirea marelui Harion, cand Epifanie vietuise cu dansul. Deci, Epifanie a scris epistola lui Ioan sa miluiasca pe cei ce sunt la nevoie; dar Ioan nimic n-a facut din cele scrise in epistola.

Si, nu dupa multa vreme, a zis Epifanie catre mine: "Vino, dar, fiule, sa mergem la Ierusalim si, inchinandu-ne, ne vom intoarce." Si, plecand din Cipru, am plutit cu corabia in Cezareea lui Filip si, de acolo, ne-am suit in Ierusalim. Deci, venind si rugandu-ne, ne-am dus la Episcopie. Si a vazut Ioan pe Epifanie si s-a bucurat cu bucurie mare. Si a zis Epifanie lui Ioan: "Da-mi mie, frate, o casa, pentru a petrece aici cateva zile." Si ne-a dat noua prea buna locuinta. Deci, in fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masa, si bucate si bauturi scumpe si de multe feluri ne aducea noua la masa, si, nici din acestea, saracii nu aveau parte.

Deci, odata, a zis Epifanie catre Ioan: "Da-mi mie, o, parinte Ioan, argint cu imprumut, caci am sa hranesc pe niste barbati ciprioti. Sa ma falesc, zicea, inaintea acestora, cu argintul tau. Cele preabune din casa ta da-le, dar, robului tau spre slava ta si voi fi laudat pentru lucrurile tale. Numai tine minte tot ceea ce imi dai, ca sa ti le intorc pe urma". Si a adus Ioan, inaintea lui Epifanie, mult argint. Si a zis Epifanie catre Ioan: "Mai este la tine si alt argint spre pastrare, parinte?" Si a zis Ioan catre Epifanie: "Destul iti este tie acum acesta, pentru trebuinta ta, parinte." Si a zis Epifanie catre Ioan: "Adu-l si pe acela, parinte, ca sa fim de mirare la oaspeti." Iar el, aducand si pe celalalt, a zis Epifanie catre Ioan: "Da-mi mie tot ceea ce face faima, celor slobozi." Si a zis Ioan catre Epifanie: "Toate cele ce desfata pe oamenii tai, primeste-le si fa placere celor pe care ii ospatezi."

Si Epifanie, luand argintul, greu ca la o mie cinci sute de livre, am mers in casa cea data noua de catre Ioan, unde eram gazduiti. Si era un oarecare cumparator de argint, cu numele Asterie, care venise de la Roma la Ierusalim, pentru negutatorie. Pe acesta, chemandu-l si aratandu-i argintul si tocmindu-se si facand targ cu dansul Epifanie, i l-a vandut lui, luand pe la dansul aur. Si Epifanie, luand aurul, noaptea si ziua, il impartea celor ce erau in nevoie. Si trecand cateva zile, a zis Ioan catre Epifanie: "Da-mi mie argintul, pe care l-am dat tie imprumut." Si a zis Epifanie catre Ioan: "Ingaduie-ma putin, frate, ca am sa hranesc pe oaspeti si toate ti le voi da." Deci, trecand alte cateva zile, a zis Ioan catre Epifanie, pe cand stam noi in biserica, unde este Lemnul cel mantuitor: "Si acum, zic tie, da-mi mie argintul, pe care ti l-am imprumutat." Deci, Epifanie a zis lui Ioan cu liniste: "Ti-am spus tie, parinte, ca ti-l voi da." Deci, Ioan, de multa manie umplandu-se, l-a apucat si l-a tinut de rasa pe Epifanie si a zis catre dansul: "Nu vei iesi, nu vei sta, nu vei fi in pace, pana nu-mi vei da mie argintul, pe care l-ai luat de la mine, facatorule de nedreptate, Epifanie. Da Bisericii cele ale Bisericii."

Pentru toate acestea nu s-a tulburat Epifanie. Ci, era aceeasi liniste intr-insul. Si a petrecut Ioan vreme de doua ceasuri, tinand si ocarand pe Epifanie. Si toti cei care erau de fata nu mai puteau asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci, Epifanie, deloc mahnindu-se, a suflat in fata lui Ioan si, indata, acesta a orbit si frica a cazut peste toti cei ce stateau de fata. Deci, a cazut Ioan inaintea lui Epifanie, ca sa se roage lui Dumnezeu, ca iarasi sa vada. Iar acesta i-a zis: "Du-te si inchina-te cinstitei Cruci si iti va da tie ceea ce ceri." Dar el sta neclintit, rugandu-se lui Epifanie. Si, invatandu-l, Epifanie si-a pus pe dansul mana sa si s-a deschis atunci ochiul lui cel drept. Deci, il ruga Ioan si pentru ochiul sau cel stang. Ei a zis Epifanie catre Ioan: "Nu este al meu, fiule, lucrul acesta, ca, Dumnezeu l-a inchis, Dumnezeu l-a deschis. Si a facut aceasta dupa cum a voit, ca sa ne inteleptim."

Iar Ioan, dupa ce a fost pedepsit si certat pe Cel Drept, s-a facut cuvios intru toate, si milostiv pentru saraci si lipsiti. Dumnezeului nostru slava!





Intru aceasta zi, cuvant despre cum se cade sa fie invatatorul.
Mai intai voi povesti cele spuse de marele Ioan Gura de Aur, care, multora le-a fost de folos. Ca, zice, mare la suflet se cade a fi invatatorul, iar mandru, cu barbatie, iar nu aspru si salbatic, bland, dar nu in chipul robului, smerit cugetator, iar nu prefacut in smerit cugetator, slobod de patimi, iar nu patimas. Precum insusi Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "In tot chipul se cade sa fie invatatorul si pastorul. Ca nu este trebuinta si nici se cade numai cu un chip a face si a se purta cu cei ce sunt sub stapanirea lui. De vreme ce nici doctorii nu invata sa foloseasca numai o singura doctorie la toti cei bolnavi, nici carmaciul nu stie numai o singura cale in lupta cu vanturile. Deci, se cade sa fie invatatorul strain si instrainat de marirea desarta, departat de mandrie si sa nu primeasca mita si imbunari, nebiruindu-se de pantece, nici de manie, cuprinzandu-se. Ci se cade sa fie indelung rabdator si bland din toata puterea, smerit cugetator si milostiv, ales, daruitor si iubitor de suflete, cinstit si invatator, neinaltat, apropiat, stapanitor, tuturor folositor, neprimind plata, incercat si smerit, nerobit, vesel si lin, ca lesne sa lupte si sa biruiasca. Iar de lipsa de masura a tuturor rautatilor, sa se fereasca si liber sa fie. Nici intru asprime atatandu-se, nici in stare de rob cazand, ci spre cei buni smerit se cuvine a fi, iar spre cei salbatici, stapan, de vreme ce unii socotesc ca blandetile sunt o fapta buna, iar altii, barbatia cea aspra. Deci, spre aceia, de trebuinta este a se purta cu smerenie, iar, spre acestia cu barbatie, pentru ca aceasta stinge ingamfarea cea din slabaticie si foloseste tuturor, chemandu-i la smerita cugetare."

Acest lucru aratandu-l, marele Vasilie zice: "Fiindca inteleptul Solomon a zis, ca este vreme pentru tot lucrul, apoi, se cade a sti, ca, este vreme si de smerenie si de stapanire, si de mustrare si de mangaiere, si de crutare si de indraznire, si de bunatate si de asprime, adica, pentru tot lucrul. Ca uneori se cade a arata smerenie si a-i numi pe toti fii, intru smerenie, dupa glasul Domnului, iar alteori, cand ar cere trebuinta, a lua si a arata stapanirea, pe care ai dat-o Domnul, spre zidire, iar nu spre risipire. Si, in vremea mangaierii, se cade a arata bunatate, iar in vremea asprimii, a arata ravna spre fiecare. Asemenea, i se cade a lua hotarare dreapta dupa pravila."

Inca si de Dumnezeu purtatorul Isidor, ucenicul fericitului Ioan Gura de Aur, zice: "Se cade carmuitorului sa fie si bun, dar si infricosator, ca cei ce fac bine sa indrazneasca, iar cei ce gresesc sa nu se leneveasca. Pentru ca, una fara alta, mai curand lipsa de stapanire, decat stapanire este. Ca de ar fi fost toti supusi si iubitori de fapte bune, atunci numai de bunatate ar fi fost trebuinta. Sau de ar fi fost toti iubitori de pacate atunci, numai frica le-ar fi trebuit. Iar de vreme ca asa, era randuit, ca sa fie, intre cei pastoriti, si buni si rai, cu dreptate este, dar, ca pe amandoua acestea sa le obisnuiasca invatatorul si inainte-statatorul. Ca bunatatea sa intareasca pe cei buni si intregi la minte, iar frica sa taie, deodata, rautatea celor ce gresesc. Deci, dar, acestea si cele asemenea cu acestea, necunoscandu-le vrajmasii dumnezeiescului Ioan, dobitoceste si cu necunostinta il urau pe el, si-l socoteau ca pe un om manios. Deci, de pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste, insa i se cade lui sa fie si bun si aspru, ca invatatura cea de la Sfinti parinti sa nu se ocareasca, ci, mai mult, fara primejdie si laudata sa fie, Dumnezeului nostru slava, acum si pururea!

Luna februarie in 29 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian (+439).

    Sfantul Ioan Cassian s-a nascut in Dobrogea, prin anul 360. Inca din frageda tinerete s-a facut monah intr-o manastire din Betleem si, avand deosebita istetime a mintii si multa osardie spre intelepciune si spre dumnezeiestile carti, a strabatut, mai intai, toata elineasca filosofie si a cunoscut desavarsit, pe cat se poate, si tainele dumnezeiestii credinte. Totodata si-a infrumusetat si viata sa cu fecioria, curatia, bunul obicei si toata fapta buna, agonisindu-si astfel o minunata filosofie a vietii.

    Deci, auzind el de viata inalta a pustnicilor, care traiau in pustietatile Egiptului, a avut o mare dorinta sa-i vada si, primind ingaduinta, a plecat pe la anul 385, impreuna cu un bun prieten al sau, Gherman, si a vizitat patria anahoretilor, Egiptul. Acolo, a intrat indata intr-o manastire din pustia Schitiei si s-a dat pe sine la ascultare si la toata monahiceasca osteneala, indeletnicindu-se cu viata cea aspra a nevointelor si a postirilor pustnicesti. Si, la dreapta socoteala venind, s-a departat la loc pustiu, la liniste; si a petrecut asa, nu putina vreme, deprinzandu-se intru cunoasterea ispitelor si luptandu-se cu toate nevoile.

    Voind apoi sa traga si mai mult folos de la sfintii parinti ai pustiei, a iesit din acea liniste si a strabatut, in doua randuri, impreuna cu fratele Gherman, locurile si oamenii cei mai de seama din pustietatile Egiptului: Schitul, Tebaida, Nitria s.a. Calatoriile lor tineau pana aproape de sapte ani fiecare. Au putut intreba si aduna astfel cuvinte, marturisiri, descoperiri fara pereche, din viata celor mai mari oameni induhoviciti, din vremea aceea, avand tot timpul de trebuinta.

    Prin anul 400, s-au dus amandoi la Constantinopol, unde au ascultat cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur si unde Sfantul Cassian a fost sfintit ca diacon, de insusi dumnezeiescul patriarh, si a fost folosit, o vreme, pentru slujirea Bisericii din Constantinopol. Pe la 405, cei doi prieteni se aflau la Roma, intru apararea Sfantului Ioan Gura de Aur, patriarhul Constantinopolului, care, in anul 404, fusese surghiunit, a doua oara, la Comane, unde a si murit.

    Pe la anul 415, il gasim pe Sfantul Cassian preot, statornici la Marsilia, unde a intemeiat doua manastiri, una pentru barbati si alta pentru femei. Tot aici, la cererea unor episcopi din Galia, Sfantul Cassian a scris doua carti. Cea dintai carte a lui Cassian: Asezamintele vietii de obste a calugarilor, priveste mai mult viata cea dinafara a calugarilor si curatirea lor de patimi, iar, a doua carte, Convorbiri cu parintii pustiei, priveste cu deosebire viata launtrica a monahilor: gandul neincetat la Dumnezeu si lupta oamenilor pentru indumnezeirea lor, scopul vietii crestinesti.

    Si asa, acest minunat barbat, ani multi vietuind si lasand monahilor mult folos cu scrierile sale, s-a dus la vesnicele locasuri, punte facandu-se intre Rasaritul si Apusul crestinatatii. Dumnezeului nostru, slava!
 



Intru aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan, ce s-a numit Versanufie (sec. V).     Cuviosul Ioan era de neam din Palestina si, cand s-a botezat, avea optsprezece ani si a luat chipul monahicesc si in pustniceasca viata s-a deprins, apoi, pentru multele lui fapte bune a fost pus arhiepiscop in Damasc. Si petrecand catava vreme in arhiereasca treapta si socotind ca si-a pierdut folosul vietii monahicesti, Cuviosul a lasat episcopia si, tainuindu-se de toti, a iesit de acolo si a mers in Alexandria, numindu-se pe sine Versanufie, ca sa nu fie stiut de nimeni. Iar din Alexandria, s-a dus la muntele Nitriei, ca un biet sarman si s-a inchinat egumenului, rugandu-se sa-l primeasca pe el la slujirea batranilor. Iar acesta, primindu-l, i-a dat lui imbracaminte monahiceasca si slujea el fratilor, in toate zilele, iar noaptea, fara de somn, o petrecea la rugaciune. Iar dupa Utrenie, luand de la toate chiliile cofele si urcioarele, se ducea la rau si, luand apa, le aducea si punea vasele langa chilia fiecarui batran.

    Si era acolo un monah, neintreg la minte, care multe suparari facea Sfantului, cu porecliri de ocara, numindu-l pe el si cu laturi udandu-l. Ba, din indemnarea diavolului, i-a spart peretele chiliei si slobozea tot felul de necuratii pe rogojina lui, incat totdeauna era acolo murdarie. De aceasta instiintandu-se, egumenul a chemat pe acel frate si voia sa-l pedepseasca pe el. Si, cazand Varsanufie la picioarele egumenului, cu lacrimi le uda, luand pricina asupra sa si zicand "Eu ma impotrivesc fratelui si-l pornesc pe el spre manie, deci, iarta-l pe el, pentru Domnul". Si asa l-a izbavit pe fratele de pedeapsa.

    Dupa aceasta, a fost cunoscut de Cuviosul Teodor al Nitriei si, lasand muntele a fugit in Egipt si acolo a luat darul inaintevederii, cat si gandurile omenesti le stia si a slobozit Biserica de eretici. Si multe carti de suflet folositoare scriind, a adormit cu pace, intru Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu tatal si cu Sfantul Duh se cuvine cinste si slava in veci. Amin.
 



Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Grigorie Dialogul, despre slujirea cuvantului.     Zis-a Sfantul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decat rugaciunea este propovaduirea cuvantului, adica a ajuta pe cuvantul invataturii, ca, a intoarce pe pacatosi la pocainta, mai mult este, decat a invia un mort. Ca intru inviere se scoala trupul si iarasi moare, iar intru pocainta se scoala sufletul, care vietuieste in veci. Dar, inca si din Evanghelie poti cunoaste cu adevarat grairea aceasta. Ca, iata, a inviata Dumnezeu pe Lazar trupeste, dar Scriptura nu ne spune ce a facut trupul inviat al lui Lazar. Insa, a inviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; si cate n-a facut sufletul lui Pavel! A facut puteri multe cu invataturile sale."
 



Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian, despre dreapta socoteala si despre marturisire.     Calatorind pe la sfintii parinti cei din Schit, am mers si la ava Moise, barbat inalt la fapta buna si la cele dumnezeiesti intelept. Si, apropiindu-ne, dupa oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am intrebat pe dansul: "Cum se cuvine a face marturisirea gandurilor. Ca, de multe ori pricina de rusine este si acoperamant de vatamatoare evlavie obisnuieste a ne naste noua lucrul acesta, ca, adica, unii din parinti, auzind ganduri de la frati, nu numai ca nu-i tama­duieste, ci ii si defaima si in deznadajdu­ire ii aduc, precum si noi insine am cu­noscut, ca s-a intamplat aceasa in partile Siriei. Ca un frate si-a spus gandurile sale, unuia din batranii de acolo, cu toata cin­stea si adevarul, fara de rusine dezgolin­du-si ascunzisurile inimii sale. Iar acesta, indata ce a auzit, a inceput a se mania si a se porni asupra fratelui, ocarandu-l pen­tru acest fel de ganduri rele, incit din aceasta pricina, multora, le-a fost rusine a-si mai descoperi gandurile lor batranilor."

    Si Ava Moise a zis: "Bine este a nu ascunde gandurile tale fata de parinti, dar, nu orcui s-ar intampla a le spune, ci ba­tranilor celor duhovnicesti, si care au dreapta socoteala, se cade a le descoperi, iar nu celor albiti numai de vreme. Ca mul­ti la varsta privind si gandurile lor vestin­du-le, in loc de vindecare, in deznadajdu­ire au cazut, din pricina neiscusintii celor ce-i ascultau. Ca, iata era un oarecare din frati, foarte sarguitor, care tare fiind su­parat de duhul desfranarii, a venit la un batran si i-a spus gandurile sale. Iar acela, auzind si neiscusit fiind, maniindu-se, zi­cea ca este ticalos fratele si nevrednic de cinul calugaresc, fiindca a primit astfel de ganduri. Acestea auzind fratele, dezna­dajduindu-se, si lasand locul, s-a intors in lume. Dar, din iconomia lui Dumnezeu, l-a intalnit Ava Apolos, cel mai iscusit din ba­trani, care, vazandu-l tulburat si foarte po­somorat, l-a intrebat pe el, zicand : Fiule, care-i pricina acestei mahniri atat de mari? lar el, la inceput, din multa lui intristare, n-a raspuns nimic. Dar, mai pe urma, mult fiind rugat de batranul, a spus cele despre sine, zicand: De multe ori pe mine ma supara gandurile si, mergand, le-am spus cutarui batran si, dupa cuvantul lui, nu-mi mai am nadejde de mantuire. Deci, deznadajduindu-ma, ma duc in lume. Acestea auzind, Ava Apolos mult il man­gaia si il sfatuia pe fratele, zicand : Nu te mira fiule, nici nu te deznadajdui. Ca eu, la aceasta varsta a batranetii fiind, foarte suparat sunt de aceste ganduri. Drept aceea, nu te scarbi pentru acest fel de infocare, care nu atat prin silinta omeneasca se tamaduieste, cat prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ci, numai ziua de astazi daruieste-mi-o mie si intoarce-te la chilia ta. Si a facut fratele asa. Iar Ava Apolos a mers la chilia batranului celui ce dezna­dajduise pe fratele si, stand afara, s-a ru­gat lui Dumnezeu eu lacrimi, zicand: Doamne, Cela ce aduci ispite spre folos, intoarce razboiul fratelui asupra acestui batran, ca, prin incercare, sa invete la ba­tranetele lui cele ce in lunga vreme n-a invatat, ca sa patimeasca si el cu cei ce sunt ispititi. Si, dupa ce a sfarsit rugaciunea, a vazut un arap, stand aproape de chilie si slobozind asupra batranului sageti, de care ranindu-se, indata se invartea ca intr-o betie, incoace si incolo, neputand suferi si iesind din chilie se ducea in lume, pe aceeasi cale ca si tanarul. Iar Ava Apolos, intelegand cele ce se facusera, l-a intampinat, zicand : "Unde te duci? Si care este pricina tulburarii acesteia, ce te-a cuprins? Iar el, simtind ca Sfantul cunoaste cele despre dansul, de rusine, nimic nu graia. Si i-a zis Ava Apolos: Intoarce-te la chilia ta si, de aici inainte, cunoaste-ti neputinta ta si da-ti seama ca sau nu ai fost stiut de dia­vol sau ca nu ai fost luat in seama de el si de aceea nu te-ai invednicit de lupta cea eu el. Si, ce zic cu, lupta, ca, o lovitura a lui, de o zi, n-ai putut sa o suferi. Aceasta, insa, ti s-a intamplat, pentru ca, pe un ta­nar, care se lupta cu vrajmasul nostru, primindu-l pe el, in loc sa-l imbarbatezi la lupta, in deznadajduire l-ai aruncat, nesocotind porunca cea inteleapta, care zice: "Izbaveste pe cei dusi la la moarte si de a rascumpara pe, cei ucisi, nu cruta." (pilde 24, 11). Precum si pilda Mantuito­rului nostru, Care zice: "Trestia strivita nu o frange si inul ce fumega nu-l va stinge" (Matei, 12, 20). Ca nimeni n-ar putea su­feri bantuielile, vrajmasului si nici fierberea cea infocata a firii a o stinge, daca da­rul lui Dumnezeu n-ar strajui, neputinta omencasca. Deci, dupa ce s-a implinit aceasta iconomie mantuitoare pentru noi, cu rugaciuni de obste sa ne rugam lui Dumnezeu, ca si biciul cel lasat asupra ta, sa-l dea inlaturi. Ca, El face sa doara si iar tamaduieste, raneste si mainile Lui vindeca, smereste si inalta, omoara si inviaza, po­goara in iad si ridica. Acestea zicand si rugandu-se, indata l-a izbavit pe el de razboiul cel adus asupra lui si-l sfatuia, ca sa ceara de la Dumnezeu, sa-i dea limba de invatatura, ca sa stie, la vreme, cand se cade sa spuna cuvant.

    Deci, din toate cele zise, cunoastem ca nu se va gasi alta cale mai temeinica de mantuire, ca aceasta, adica a descoperi gandurile sale parintilor celor mai cu dreapta socoteala si, de la dansii, a se in­druma spre fapta buna, iar nu a urma gandului si judecatii sale. Si nici nu tre­buie, de ar da cineva din intamplare, peste vreun batran neiscusit pentru aceasta, sa fuga si sa nu-si marturiseasca gandurile sale parintilor celor mai iscusiti sau sa defaime invatatura stramosilor. Ca si ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu si de la Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind miscati, au dat urmasilor randuiala de a intreba pe cei ce mai inainte au calatorit pe acest drum. Si din multe alte locuri, care sunt in Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, este cu putinta a ne invata, dar, mai ales, din istoria Sfantului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa si invrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii si gandurilor sale, ci, o data si de doua ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat la batranul Eli si prin invatatura lui a fost asezat in randu­iala si indrumat, cum trebuie sa raspunda lui Dumnezeu. Si asa, pe Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a voit sa fie invatat prin punerea in randuiala si prin porunca batra­nului, fiindca, prin aceasta, avea sa fie po­vatuit spre smerenie. Inca si pe Pavel, pe care Hristos lisus l-a chemat si Care putea indata sa-i deschida ochii si a-i face cu­noscuta si calea desavarsirii, Domnul l-a trimis, totusi, la Anania si i-a poruncit ca, de la dansul, sa afle calea adevarului, zi­cand: "Scoala-te si intra in cetate si acolo ti se va spune tie ce trebuie sa faci", (Fapte, 9, 6). Prin aceasta, ne invata sa urmam povatuirea celor buni, ce mai ina­inte de noi au calatorit pe acest drum. Fiindca fiecare ar fi vrut, asemenea cu Pavel, sa fie povatuit spre adevar de Dum­nezeu, iar nu prin parinti, lar Apostolul cu insusi fapta sa, a aratat, ca acestea, asa sunt, zicand: "Ca m-am suit la Ierusalim ca sa vad pe Petru si pc lacov si le-am aratat lor Evanghelia pe care o propova­duiesc, ca nu cumva in desert sa alerg sau sa fi alergat". (Gal. 1, 18), macar ca umbla impreuna cu el darul Duhului Sfant, prin puterea semnelor ce facea.

    Deci, cine este asa de mandru si de trufas, incat cu socoteala si judecata sa sa umble, cand insusi vasul alegerii marturi­seste ca are trebuinta de sfatuirea Aposto­lilor, celor de mai inainte decat dansul? Prea aratat, dar, si prin aceasta, s-a do­vedit ca la nimeni Domnul nu descopera calea, desavarsirii, fara numai celor ce sunt povatuiti, spre aceasta, prin parintii du­hovnicesti, precum zice si Proorocul: "Intreaba pe Tatal tau si-ti va grai tie, pe cei batrani ai tai, si-ti vor spune tie" (Deut. 32, 7). Asadar, cu toata puterea si cu toata sarguinta, suntem datori sa agoni­sim intru noi darul cel bun al dreptei so­cotiri, care va putea sa ne pazeasca nevatamati de de trecerea peste masura in amandoua partile. Ca, precum zic parintii, iesirile peste masura in amandoua partile, la fel sunt de vatamatoare, si trecerea, peste masura, a postirii si saturarea imbuibarii pantecelui, si nemasura privegherii si satiul somnului si celelalte treceri peste masura, toate vatama. Ca am cunoscut pe unii, care de imbuibarea pantecelui s-au biruit, dar pe postirea, cea peste masura s-au surpat si intr-o aceeasi patima a imbuibarii pantecelui au alunecat, din pricina slabiciunii ce s-a facut, din postirea cea fara masura. Inca, si eu tin minte ca am patimit odata ceva in acest fel si, pana intru atata m-am infranat, incat am uitat pofta de hrana si doua, trei zile am ramas nemancat si nicidecum n-am dorit hrana, de nu m-ar fi indemnat altii spre aceasta. Si, iarasi, din bantuiala diavolului, asa s-a departat somnul de la ochii mei, incat, multe nopti, fara somn petrecand, ma rugam Domnului, ca sa iau putin somn. Dar, mai greu m-am primejduit pentru nemancarea si privegherea cea fara masura, decat pentru imbuibarea pantecelui si saturarea somnului."

    Cu acest fel si atat de mari invataturi ne-a veselit pe noi Sfantul Moisi, incat, folosindu-ne, am proslavit pe Domnul, Care da atata intelepciune celor ce se tem de Dansul. Caruia se cuvine cinstea si stapanirea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
 



Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ascultare.     Un mare batran avea un ucenic, care, la el, facea multa ascultare. Deci, intr-una din zile, l-a trimis pe el batranul la o slujire, dandu-i lui si putine paini, ca merinde. Iar el, ducandu-se si implinind porunca, s-a intors, aducand si painile. Si, vazand painile, batranul i-a zis: "Pentru ce fiule, nu ai mancat painile?" Iar el, facand metanie a zis batranului: "Iarta-ma, ava, dar nu mi-ai zis sa le mananc si, pentru aceasta, nu le-am mancat." Si, batranul, minunandu-se de socotinta cea dreapta a fratelui, l-a binecuvantat pe dansul.

    Acestui frate, dupa adormirea batranului sau, postind el patruzeci de zile, i-a venit un glas din cer, zicandu-i: "Peste orice fel de boala vei pune mainile tale, se va tamadui." Si, dimineata facandu-se, dupa iconomia lui Dumnezeu, iata, un om cu femeia lui, care avea o boala foarte grea. Si-l ruga pe dansul sa o tamaduiasca. Deci, dupa multa rugaminte, de-abia plecandu-se, si-a pus mana sa si, insemnandu-i rana cu semnul crucii, numaidecat s-a tamaduit. Si de atunci multe semne a facut Dumnezeu printr-insul, nu numai in viata, ci si dupa moartea lui. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna lui februarie in 28 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Vasilie Marturisitorul, cel ce a patimit impreuna cu Sfantul Procopie.

    Acesta a vietuit pe timpul nelegiuitului imparat Leon Isaurul si era din aceeasi manastire cu Sfantul Procopie Decapolitul. Deci, petrecea in obstea fratilor cu fapte bune pustnicesti, cu viata cuvioasa si cu dreapta credinta.
    Ivindu-se lupta contra Sfintelor Icoane, a stat cu multa tarie impotriva taberelor ratacirii. Drept aceea, a fost prins si multe chinuri patimind, l-au aruncat in temnita, unde a indurat si mai cumplite chinuri. Si avand intr-ajutor si pe dumnezeiescul Procopie, neincetat a propovaduit adevarul, pana la sfarsit. Si a fost strujit si Sfantul Vasilie, ca si Sfantul Procopie, cu unghii de fier, peste tot trupul si a petrecut in lanturi, nu putina vreme, neprimind a se invoi cu erezia.
    Iar cand a murit tiranul imparat Leon, slobozit a fost din lanturi si din temnita si Sfantul Vasilie, impreuna cu Sfantul Procopie si cu alti marturisitori ai dreptei credinte. Si s-a intors el la manastirea sa, la aceleasi pustnicesti osteneli, ca si mai inainte, pe multi indreptand la cunostinta adevarului si la viata placuta lui Dumnezeu.
    Iar dupa multi ani, venind la fericitul sau sfarsit, cu rugaciuni si cu multumiri, s-a dus el veselindu-se, catre Dumnezeu, pe Care din tinerete L-a iubit.
 


Intru aceasta zi, pomenirea Sfintelor femei Chira si Marana.     Patria acestora era Veria, cea dinspre rasarit, fiind din neam stralucit si ales, iar cresterea lor, potrivita cu neamul. Ci, pe toate acestea defaimandu-le, au intrat intr-o casuta mica, careia i-au astupat usa cu lut si cu pietre si, lasand numai o ferastruica, prin care primeau inlauntru hrana cea de nevoie, vorbeau cu femeile care mergeau catre dansele, inaltand lauda lui Dumnezeu. Si toata vremea cea de peste an, o petreceau in liniste; si numai in vremea Cincizecimii vorbeau. Si singura Marana vorbea cu cele ce mergeau la ele, iar glasul Chirei nimeni, vreodata, nu l-a auzit. Si purtau pe trupul lor lanturi de fier foarte grele si imbracamintea le era foarte mare, incat le acoperea cu totul picioarele si trupul.
    Cu asemenea chip vietuind, au savarsit patruzeci si doi de ani; cu postire si cu suferirea rabdarii, atat s-au nevoit, incat gustau hrana o data la patruzeci de zile, timp de trei ani intregi, iar in ceilalti trei ani, o data la trei saptamani, precum dumnezeiescul Daniil. Ci si la purtatorul de viata Mormant al lui Hristos, ducandu-se, nici cum n-au gustat hrana, pana ce au savarsit inchinaciunea, si iarasi, intorcandu-se, fara a manca, au incheiat calatoria; iar lungimea caii era de douazeci de zile de mers. Si ducandu-se inca si la biserica cea din Isauria, a bunei biruitoarei Mucenite Tecla, asemenea au facut; s-au dus si s-au intors fara a manca.
    Deci, acestea, cu asemenea vietuire impodobind neamul femeilor, au alergat catre Domnul, pe Care-L doreau.
 
Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre Iulian monahul, pe care ingerul l-a izbavit de desfranare.     Spunea Iulian monahul despre sine: "Sezand eu, in partile sfantului Iordan, in pestera mea, intr-una din zile, intru amiaza fiind si arsita mare, ca era luna lui august, a batut oarecine la usa pesterii mele, iar eu, iesind, am vazut o femeie si i-am zis ei: Ce cauti tu aicea? Iar ea, raspunzandu-mi, mi-a zis mie: Parinte sfinte, si eu in pustia aceasta vietuiesc, ca de o stadie departe de pestera ta, avand si eu o pestera mica. Inca mi-a aratat mie si locul spre miazazi si mi-a zis mie: Trecand eu pustia aceasta, am insetat de arsita cea cumplita. Deci, te rog, parinte, da-mi sa beau putina apa.  Iar eu, scotand o cana cu apa, i-am dat ei; si dupa ce a baut, s-a dus.
    Iar dupa plecarea ei a inceput diavolul a ma imboldi spre gand de desfranare si, biruindu-ma, n-am mai putut rabda infocarea. Deci, luandu-mi toiagul meu, am iesit din pestera la zaduf. Si era arsita, cat si pietrele se aprindeau. Si mergeam spre dansa, vrand sa-mi implinesc pofta mea si m-am apropiat cat era cu putinta a se vedea si locul, iar pofta ma aprinsese foarte tare. Si, inca neajungand eu la locul acela, am vazut, ca in vis, pamantul deschizandu-se si pe mine aruncat in deschizatura lui si am vazut acolo niste trupuri moarte, putrezite si risipite. Insa, am vazut si un barbat cu sfintita cuviinta, cu haine preotesti imbracat, aratandu-mi trupurile acelea si zicandu-mi: Acest trup este femeiesc si acesta de copil, iar acesta-i barbatesc, deci, satura-ti pofta ta, pe cat voiesti, si, pe cat ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi si de stricaciune, pentru ca si acestia, asemenea facand, toti acestia au murit si trupurile lor s-au risipit langa iad, iar sufletele lor se chinuiesc in osanda. Deci, cazi si osandei vinovat sa fii.
    Pentru o pofta ca aceasta voiesti sa-ti pierzi plata unor atat de mari osteneli? Teme-te dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde intr-o frantura de ceas, vezi si intelege ca, pentru o biata pofta ca aceasta, primesti sa te desparti pe tine de Imparatia lui Dumnezeu. O, vai si amar de slabiciunea omeneasca! Ca, pentru o frantura de ceas, de toata plata ostenelilor tale primesti sa te lipsesti, de la Dumnezeu sa
    Iar eu, de multa rusine, am cazut cu fata la pamant si cel ce mi s-a aratat in haine preotesti, venind, m-a ridicat pe mine; iar eu m-am dus la locul meu, multumind lui Dumnezeu si graind: De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, putin mai trebuia si sufletul meu s-ar fi salasuit in iad. Deci, laudand pe Dumnezeu, Cel ce m-a mantuit si m-a izbavit de pacat si de amarele chinuri gatite desfranatilor, v-am spus voua toate acestea. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Evagrie, despre ascultare.     Asculta monahule, cuvintele acestea ale parintelui tau si cu neabatere sa-i implinesti invataturile lui. Cand te va lua pe tine sa mergi impreuna cu dansul, atunci cu tot gandul sa calatoresti impreuna cu el. Caci, in acest chip, vei lepada gandurile cele rele si vrajmasii draci nu se vor intari asupra ta. Iconomul cel rau necajeste sufletele fratilor si, gasindu-le vina, nu-i miluieste pe dansii. Iconomul nedrept imparteste rau, iar cel drept, dupa cum se cade, da. Cel ce graieste de rau pe fratele sau, va pieri, si cel ce trece cu vederea pe cel bolnav, nu va vedea lumina. Mai bun este calugarul cel ce slujeste fratelui la boala, decat sihastrul cel ce nu se indura de aproapele sau. Cela ce-si impodobeste hainele sale si isi satura pantecele sau, va paste ganduri spurcate si, cu cei intregi la minte si curati, nu va sedea. De vei intra in vreun sat, sa nu te apropii de femei si sa nu zabovesti multa vreme impreuna cu dansele la vorba, ci sa fugi de dansele, si asa vei scapa si te vei izbavi de pacate.

Luna februarie in 27 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru si Marturisitorul Procopie Decapolitul (+750).

    Tara Decapole, care se afla langa Marea Galileii, se numea asa din pricina celor zece cetati pagane, pe care le cuprindea. Deci, Sfantul Procopie era din acest tinut si, de aici, si-a luat el numele de Decapolitul.
    Luase de tanar calea vietii monahicesti si ajunsese vestit intre cuviosi, pentru postirea si curatia care impodobeau numele sau. Si a trait pe vremea prigoanei Sfintelor icoane, lupta inceputa, intaia data, de nelegiuitul imparat Leon Isaurul (717-740), care numea inchinatori la idoli pe crestinii care cinsteau Sfintele icoane, anatemizandu-i si fara milostivire aruncandu-i in temnite si in chinuri, ucigandu-i, iar Sfintele icoane sfaramandu-le si in foc arzandu-le.
    Deci, in acest fel de vreme s-a ridicat Sfantul Procopie, ca un stalp al Ortodoxiei si mare aparator al dreptei credinte si, stand cu barbatie impotriva taberelor eretice, le umplea de rusine si cu nebiruite cuvinte, de Dumnezeu insuflate, dovedea socoteala lor cea nebuna, rupand toate mestesugirile lor, ca pe o panza de paianjen.
    Drept aceea, din porunca imparatului, Cuviosul, a fost prins si batut cumplit, apoi a fost cu unelte de fier strujit peste tot, si i s-a smuls pielea de pe trup. Si, in temnita grea fiind aruncat si in tot felul schinjuit, Sfantul pe toate le-a rabdat, propovaduind neincetat dreapta credinta a lui Hristos. Si a avut frate de patimire, in temnita, pe prietenul sau Vasilie Marturisitorul (sarbatorit la 28 februarie), cu care impreuna a patimit aceleasi chinuri.
    Murind imparatul Leon, cel cu nume si narav de fiara, Sfantul Pricopie si alti marturisitori ai credintei au fost sloboziti din temnita si din legaturi. Cu trupul subrezit de multimea chinurilor indurate, mergand, Sfantul Procopie s-a intors la manastirea sa si la obisnuitele lui osteneli pustnicesti, povatuind pe multi la fapta cea buna si la mantuire aducandu-i.
    Si asa, la batraneti adanci, s-a mutat catre Hristos Domnul, ca sa-L vada pe Acesta nu in icoana, ci intru insasi fata Lui si sa primeasca de la El plata cea indoita a ostenelilor sale, ca pustnic, dar si ca patimitor pentru Hristos, el care pentru sfanta Lui icoana s-a nevoit pana la sange.
 


Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre Leon Monahul.     In vremea lui Tiberiu, imparatul din Constantinopol (578-582), a fost un calugar in cetatea Asanului, om de rand, de neam din Capadochia, cu numele Leon. Si intru ascultarea coacerii de paine isi savarsea slujba, insa foarte smerit era si linistit cu totul, necautand nimic din ale lumii acesteia, ci mai mult catre toti avea dragoste si de aceasta multi se minunau si unii il intrebau pe el de folosul sufletesc; iar bunul si nevoitorul batran le zicea: "Sa ma credeti pe mine, fiilor, ca am sa imparatesc." Iar ei ii ziceau lui: "Sa nu dai de vreo sminteala, ava Leon. Din Capadochia, nimeni nu s-a facut candva imparat; si, deci fara de rost este cuvantul acesta care l-ai zis." Iar el iarasi graia lor: "Cu adevarat, fiilor, ca voi imparati." Si nimeni nu putea sa-l induplece pe el si sa-l departeze de gandul acesta.
    Deci, dupa ce au venit saracinii in tara aceea si au cucerit-o pe ea, au venit si la cetatea Asanului si au pustiit manastirile din jurul ei; inca au prins si pe trei calugari din Lavra Sasios, adica pe Ioan citetul, care era din Constantinopol, pe Eustatie Romanul si pe Teodor din Cilicia. Si acesti trei robiti, bolnavi si legati fiind, s-au rugat de barbari, zicand: "Duceti-ne, rugamu-ne, ca sa ne rascumpere pe noi episcopul, ca va va da voua treizeci si patru de galbeni." Deci, i-au luat pe ei barbarii si i-au adus aproape de cetate si a intrat Ioan citetul la episcop. Si era atunci in cetate, si Leon monahul, impreuna cu alti calugari ce coceau paine si, pentru aceea, nu au fost prinsi de barbari. Si venind Ioan cel ce era robit, a inceput a-l ruga pe episcop, ca sa de aur barbarilor. Dar episcopul nu avea aur mai mult, decat numai opt galbeni. Si ii da pe acestia barbarilor, iar ei nu-i luau, graind: "Sau ne mai dati douazeci si sase, sau ne dati pe calugar." Si au fost nevoiti cetatenii ca sa dea iarasi pe ava Ioan barbarilor, plangand si tanguindu-se. Si barbarii, luandu-l pe el si pe ceilalti doi calugari, i-au dus in tara lor.
    Si, dupa trei zile, Leon monahul, luand cei opt galbeni de la episcop, s-a dus in pustie, unde erau paganii si i-a rugat pe ei: "Luati-ma pe mine si acesti opt galbeni, iar pe acesti trei calugari sa-i sloboziti, de vreme ce ei sunt bolnavi si nu vor putea sa mearga impreuna cu voi prin pustietati si atunci ii veti ucide pe ei, fara nici un folos. Iar eu sunt sanatos si voi sluji voua." Atunci, barbarii, au luat pe Leon monahul si cei opt galbeni, iar pe cei trei calugari, i-au slobozit. Deci, din cauza calatoriei lor cea grabnica, Leon monahul a slabit, neputand el sa mearga prin atata pustietate, iar barbarii l-au taiat pe el. Si i s-a implinit, astfel, lui Leon cuvantul pe care il zisese el, precum si Domnul, in Evanghelie, a zis: "Daca cineva isi va pune sufletul sau pentru prietenii sai, acesta mare se va chema intru Imparatia Cerurilor. Ca mai mare dragoste decat aceasta nu este." (Ioan 15,13).
    Si, dintru aceasta, toti au cunoscut, ca aceasta este ceea ce graia ava Leon cand zicea: "Eu am sa imparatesc"; ca indata a mostenit Imparatia Cerurilor, pentru ca si-a pus sufletul sau pentru prietenii sai. Iar aceasta au adeverit-o si barbarii, zicand: "Cand am vrut sa-l taiem pe el, am vazut pe Cineva stralucind mai mult decat soarele si Acela a pus peste calugarul cel taiat o porfira imparateasca si o coroana."
 


Intru aceasta zi, povestire despre Parintele nostru Elisei si despre caderea celor mandri.     Ne-a spus noua ava Elisei, zicand: "Eu, cand eram tanar, m-am imbolnavit de moarte, iar tatal meu, in toate zilele chema doctorii, avand mare sarguinta ca sa ma vindece. Si doctorii, mult ostenindu-se, n-au putut sa-mi tamaduiasca durerile mele, iar, mai pe urma, au zis tatalui meu: Acest tanar pana in trei zile va muri. Deci, tatal meu, auzind aceasta de la doctori, a alergat, rugandu-se, cu multe lacrimi, la biserica Sfantului Evanghelist Marcu. Si a aflat acolo, precum spunea, in biserica, pe un calugar foarte batran, care, vazand pe tatal meu mahnit, i-a zis lui: Ce-ti este tie Kir Procopie, de te mahnesti? I-a raspuns lui tatal meu: Cel ce ti-a aratat tie numele meu,  iti va spune si pricina. Si a zis batranul: Sa mergem la casa ta. Deci, venind, batranul, m-a cercetat pe mine si a zis tatalui meu:  Sa chemi si pe sotia ta. Si era maica mea iubitoare de Hristos si primitoare de calugari, iar tatalui meu nu ii prea placeau calugarii! Apoi a zis tatalui meu: Trei lucruri cere Dumnezeu de la tine si, de le vei pazi pe ele, iti va darui tie Dumnezeu viata copilului tau. Si a zis tatal meu: Chezas imi este Sfantul Marcu Evanghelistul, ca voi pazi cele ce-mi vei porunci mie. Deci, i-a zis batranul: Iata, sunt cincisprezece ani, de cand faci desfranare si spurci patul femeii tale; pentru aceasta, pe cinci copii ai tai cu moarte i-a taiat Dumnzeu. Deci, pocaieste-te. Iar al doilea lucru, ti se cere ca, pe tanarul acesta sa nu-l insotesti prin nunta, ci sa-l faci pe el calugar. Iar la treilea lucru este: sa nu mai ai nici o impartasire cu arienii si cu teodosienii. Si a zis tatal meu: "Iti voi pazi cuvintele tale, in toate zilele vietii mele. Deci, a facut batranul rugaciune si, in trei zile, m-am facut sanatos. Si am petrecut trei ani langa tatal meu.
    Insa, dupa aceea, tatal meu, ducandu-se, m-a logodit cu o fecioara. Si, gatind tatal meu cele pentru nunta, s-a intamplat de s-a tulburat cumplit fecioara de un drac, care cu nemultumire si cu amar o chinuia. Iar parintii fecioarei si tatal meu au umblat saptesprezece luni, pretutindeni pe la biserici, cat si pe la descantatori si la vrajitori au dus-o pe dansa; si nimic nu s-a folosi, ci inca si mai rau in amaraciunea aceea, cadea ea. Atunci, facand socoteala de obste si de sfat, au dus-o pe ea la ava Macarie. Inca am mers si eu si tatal meu cu ea. Deci, staretul, luand undelemn, a facut rugaciune asupra ei si a poruncit mamei sale sa o spele pe ea si apoi sa o unga cu undelemn, de la cap  pana la picioare. Iar dupa ce au uns-o, a inceput dracul a striga: Amar, amar. Si, iesind din fecioara dracul, a intrat in mine si de sapte ori mai rau ma chinuia. Deci, am patimit treizeci de zile, chinuindu-ma rau acel demon.
    Dar, iata, a venit si batranul calugar, care vorbise la inceput cu tatal meu. Si, vazandu-l pe el, tatal meu a fugit de dansul. Si luandu-ma pe mine, batranul m-a dus la gazda sa si toata noaptea, priveghind, a petrecut-o in rugaciuni si, genunchii plecandu-si, a gonit pe dracul din mine. Si, tunzandu-mi parul capului, m-a imbracat in chip calugaresc si m-a dat lui ava Isaia. Inca, mai avea ava Isaia si alt ucenic, anume Petru; si am petrecut langa acest staret noua luni. Dar tatal meu auzind, cele despre mine, a trimis patru slugi si opt camile incarcate cu tot felul de mancari si de poame; inca a trimis si o scrisoare catre mine. Iar eu, luand scrisoarea am citit-o, am inceput a plange. Deci, vazand ava Isaia scrisoarea in mainile mele, sculandu-se mi-a luat-o din mainile mele si a rupt-o, iar eu m-am maniat. Inca a inceput staretul a ma ocara pe mine inaintea slugilor tatalui meu. Si, din ceasul acela, m-a cuprins pe mine diavolul urii.
    Deci, nu puteam sa-l vad, nici glasul lui sa-l aud si-l vedeam pe el ca pe un mascarici, iar cuvintele lui ca niste sageti si ca o sabie de amandoua partile ascutita. Iar cand stam cu dansul la rugaciune si la privegheri, il blestemam pe el. Si, din acea multa uraciune si dusmanie ce aveam pentru dansul, de multe ori ma sculam noaptea, vrand ca sa-l ucid pe el, insa ma temeam si ma inspaimantam de Petru, cel ce era ucenic impreuna cu mine. Iar staretul nu inceta, sfatuindu-ma si invatandu-ma; uneori ma ruga, iar alteori ma certa. Si cand mergeam sa ma impartasesc, ma oprea pe mine si cu ocara ma impingea in laturi si de la masa ma despartea, zicandu-mi: Nu vei manca pana ce nu vei zice: Am gresit, iarta-ma. Iar eu impotriva faceam, adica, furand, in taina, mancam, pe cand el se ruga; el priveghea si eu dormeam, el plangea si eu radeam. Deci, in acest fel aflandu-ma pe mine diavolul, fiindu-i eu lui ascultator intru toate, a inceput a-mi arata mie si naluciri in vise, am inceput, adica, eu ticalosul, a crede in parerile mele si in nalucitoarele vise, incat, si treaz fiind, adeseori vedeam, izvorand dinlauntrul inimii mele si tulburandu-ma pe mine, ganduri spurcate si necurate. Deci, am inceput a le crede si a ma insoti cu ele. Au inceput gandurile a ma tulbura dinlauntru, iar dracii, din afara, spre manie si iutime si amaraciune ma porneau. Iar dracul mandriei, adica al pierzarii, ma invata pe mine. Inca am inceput ca cele ce el in ascuns, ma invata, sa le spun pe fata si sa le graiesc inaintea tuturor, la aratare. Ca, sezand, ziceam intru mine: cine este acest inselator si fatarnic de neam mare si neam prost, caruia eu, intru acea mare cetate fiind si de neam mare si din parinti de rang inalt, care sunt plini de bogatie si cu multime de dobitoace, ca un uncenic m-am facut, inca mai vartos si ca un rob ii stau inainte si apa pe maini ii torn si masa ii pun lui si slujitor ii sunt si apa ii aduc si lemne ii adun si ca un rob ii slujesc lui? Desi, cu cale era ca el sa-mi slujeasca mie si sa mi se supuna, iar nu eu lui. O, cate necazuri si amaraciuni si scarbe, ocari si nevoi iau de la dansul. De cate ori m-a facut a flamanzi si a inseta si a priveghea si a ma culca pe pamant. De cate ori m-a ocarat. De cate rautati m-a impovarat. Deci, acestea invatandu-ma pe mine dracul, eu mai mult inca ma maniam si ma socoteam pe mine ca un asuprit si ca si cum multe rautati as fi patimit. Insa imi zicea mie gandul: Iesi de la blestematul acesta si sezi intr-o chilie, ca toti parintii, pentru ca acesta nu este calugar, nici crestin.
    Deci, din unele ganduri ca acestea am inceput iarasi a vedea vise despre staretul meu. Adica, il visam ca se joaca cu o femeie si cu idolii dantuieste, si, incredintandu-ma pe mine, ma intareau ca adica el este vrajmasul lui Dumnezeu si prieten dracilor. Si era afara din Schit, ca la noua stadii departe, o capiste elineasca, iar in mijlocul capistei sta un idol de marmura. Deci, avea staretul obiceiul de iesea din Schit in toate sambetele si, in capiste sezand, plangea. Inca erau acolo si morminte elinesti. Si-mi arata in vis, nu o data, ci de mai multe ori, ca staretul jertfeste si se inchina idolilor. Iar eu, socotind ca adevarate imi sunt mie visele, in ceasul intru care avea staretul obicei sa iasa spre capiste, apucand inainte, am iesit din chilie si, alergand, m-am ascuns in mijlocul capistei, unde erau niste rugi si am vazut pe staretul venind si o femeie inaintea lui. Iar dupa ce a venit femeia, am vazut-o ca se ruga si se inchina idolului, si, dupa ce si-a sfarsit rugaciunea, mi s-a parut, din draceasca inselaciune, ca vad pe staret mergand si inchinandu-se idolului si sarutand pe femeie si pacatuind cu ea. Dupa aceea, s-a intors staretul la Schit, iar femeia a intrat in lunca.
    Pe acestea, de sapte ori in taina cercetandu-le si cu tarie vazandu-le, am inceput a sedea afara din chilie si fratilor celor ce veneau sa se foloseasca de la staret, le ziceam: Fratii mei, calugarul acesta este desfranat si slujitor la idoli. Deci, ce va mai inselati de veniti la dansul? Si, timp de patru luni, tot asa am grait catre calugarii ce veneau la staret. Si voiam eu sa-i opresc pe dansii. Iar ei, cu darul lui Dumnezeu povatuindu-se, tot se adunau la dansul. Si aceasta vazand, ma caiam si-mi ridicam mainile la cer, zicand: Doamne, da-mi mie rabdare. Ca socoteam eu, ticalosul si patimasul, ca dupa dreptate patimesc si rabd, ca si cand as face o fapta buna si, suspinand, ziceam: Slava tie, Dumnezeule, din ce fel de cinste, la ce necinste am ajuns si cum m-am facut; si plangeam. Iar staretul, vazandu-ma pe mine, imi zicea: Fiule bun, curateste-ti inima, smereste-ti gandurile tale, doreste smerenia lui Hristos, uraste mandria si ia aminte la tine insuti. Acestea cand mi le graia el, eu ma maniam si ma tulburam si ca niste sageti infocate ce ma ardeau, asa ii socoteam cuvintele lui. Iar la masa, cand sedeam cu dansul, vedeam bucatele ca pe o stricaciune si-mi era sila. Iar gandul dinlauntru, tulburandu-ma, nu inceta, zicandu-mi: Iesi din lacasul staretului acestuia si, de se poate, si din Schit, pentru ca, vazandu-l pe acesta, nu te vei mantui. Si ziceam intru mine: Pentru ce patimesc eu acestea? In lumea aceasta eu n-am fost desfranat, n-am furat, nici n-am ucis. Inca imi zicea mie gandul: Fara dreptate patimesti si ai suparat pe tatal tau si pe mama ta, pe rude si pe prieteni, ai lasat pe sfintii parinti si ai venit sa petreci la mincinosul acesta, care are viata rea si nemilostiva si fara rusine. Acestea mi le punea in minte diavolul, iar eu, neputinciosul si ticalosul, gata ma aflam la supunerea gandurilor celor spurcate si rele. Si, intru intuneric ingropat fiind, mi se parea ca umblu in lumina, calugar ma socoteam, satana fiind si, in loc ca sa ma micsorez pe mine si sa ma osandesc, eu ma judecam rob al lui Dumnezeu.
    Deci, intr-o furtuna ca aceasta a gandurilor mele, tulburat fiind, s-a intamplat de mi-a scris tatal meu, ca maica mea este pe moarte si sa vin sa o vad pe ea, mai inainte de a muri. Si am spus parintelui Petru: Cu adevarat, eu ma voi duce ca sa vad pe mama mea. Si, acesta, ducandu-se, a spus staretului, iar staretul, venind, mi-a zis mie: Fiule bun, sezi cu rabdare dumnezeiasca si lasa patimirea tatalui si a maicii tale, ca avem tata si maica pe Dumnezeu, Care si de noi si de dansii poarta grija, spre folos. Iar de nu ma vei asculta si te vei duce, pe parintii tai nicidecum nu-i vei folosi, iar pe tine insuti si mai mult te vei vatama. Deci, eu, acestea auzindu-le de la staret si dracul rapindu-ma spre manie, am zis staretului: Inselatorule, inchinatorule la idoli, desfranatule, voiesti, precum se vede, sa ma faci asemenea tie, slujitor la idoli si desfranat? Iar staretul mi-a zis mie: Darul lui Dumnezeu este pe buzele tale, fiule. Iar eu am strigat: Mincinosule, slujitorule la idoli. Si la glasul meu multi parinti s-au adunat, si toti batranii ma ocarau pe mine si ma osandeau. Si, intetindu-ma dracul, am apucat haina mea si am rupt-o de manie de sus pana jos si am aruncat-o in fata lui si, asa gol, m-am dus in chilie. Intrand apoi in chilia unuia din batrani, am furat de la dansul o haina mai buna si, iesind, m-am dus in Alexandria si am aflat pe maica mea moarta si pe tatal meu bolnav, iar dupa trei zile s-a sfarsit si tatal meu.
    Si eu acum socoteam si ma ingrijeam pentru averi si pentru alte bogatii si ma caiam ca m-am facut calugar. Iar, dupa ce a sosit seara, pe pat zacand si la Schit  si la parintele Isaia gandind, am suspinat si am zis: Slava Tie, Hristoase, Dumnezeul meu, ca m-ai izbavit de mincinosul si inselatorul acela. Si impreuna cu cuvantul, am auzit un glas ca un tunet, zicand: Atotpierzare si paguba casei lui Procopie. Apoi, indata s-a facut un vant si s-a aprins foc in cele patru unghiuri ale curtii. Iar eu, sculandu-ma tulburat, abia am putut iesi cu toti cei din casa, ca focul o cuprinsese de pretutindeni. Deci, s-au adunat toti locuitorii Alexandriei si n-a putut sa faca nimic, ca focul a mistuit si pietrele. Iar eu stam rusinat si infruntat, gandind la cele ce se intamplasera. Apoi, de mult necaz si mahnire, mergand, m-am aruncat in genunchi pe mine la biserica Sfantului Mina. Si, iarasi, dracul, inchipuindu-se in chipul mucenicului, mi-a zis mie: Cele ce ai vazut ca ti s-a intamplat tie, din pricina parintelui Isaia ti s-au intamplat. Si desteptandu-ma, am zis: Cu adevarat, amagitorul acela fermecator este; ca, si draci trimitand, mi-a ars mie curtea.
    Deci, sculandu-ma dimineata, am mers la papa Alexandriei, Evloghie, si i-am grait lui: Stapane, izbaveste-ma de slujitorul de idoli, parintele Isaia de la Schit, ca acela cu vrajile sale mi-a ars casa. Iar patriarhul mi-a zis mie: Mute sa fie buzele cele viclene, care graiesc rele asupra dreptului. Si, impreuna cu cuvantul patriarhului, am vazut si pe un arap batandu-ma cu toiag de fier si imbrancindu-ma intr-un lant. Si, indata, am cazut la picioarele patriarhului, inraindu-ma. Atunci, patriarhul, tinzandu-si mana, s-a dezlegat legatura limbii mele. Si am petrecut eu sapte luni, fiind pedepsit de veliarul cel cumplit si aratandu-ma in priveliste jalnica tuturor; incat si cu catuse de fier m-au legat, ca ma bateam pe mine insumi si pe toti cei ce erau, in jurul meu si mancam gunoaie. Iar iubitorii de Hristos, miluindu-ma, ma imbracau in haine, ca ma zbuciumam gol, rupandu-mi trupul meu si hainele si mai chinuiam pe mine, facand rau si celor ce erau imprejurul meu. Iar trupul meu, din pricina gunoiului si a tinei in care ma tavaleam si zaceam, se acoperise ca si cu niste solzi. Ca nu avea cine sa se ingrijeasca de mine.
    Atunci, cei ce erau iubitori de Hristos in cetatea Alexandriei, vazand pe unii din parintii Schitului, ii aduceau pe ei la mine, iar ei vazandu-ma, nu ma cunosteau. Si le spuneau lor iubitorii de Hristos: Acesta este fiul lui Procopie, care s-a calugarit la parintele Isaia. Si au zis parintii catre dansii: Faceti bine si aduceti-l pe el la Schit. Si, afland iubitorii de Hristos un caraus, i-au dat lui in galben si, legandu-mi mainile si picioarele, m-au dus la Schit. Deci, aducandu-se sfintii parinti ai Schitului in biserica cea mare, au facut priveghere pentru mine si ungandu-ma cu undelemn peste tot trupul, indata au gonit pe dracul din mine si am ramas chinuindu-ma de rani si de bube. Si asa eu, smeritul si pacatosul, toate cele ce mi s-au intamplat mie, le-am aratat cu de-amanuntul si tuturor am spus primejdia mea, rugandu-i pe ei sa faca mila cu mine si sa roage pe staret, ca sa ma miluiasca si sa ma primeasca intru pocainta si sa nu ma lase pe mine iarasi sa ma ispitesc de la diavolul.
    Iar parintii, mergand au chemat pe Petru, care a fost ucenic, impreuna cu mine, la staret. Si, daca m-a vazut zacand si cu trupul putred de rani si de bube - ca parintii, vrand sa induplece pe staret spre mila si umilinta, ma dezbracasera de hainele cu care am fost imbracat, si gol ma pusesera pe o rogojioara -, parintele Petru s-a aruncat pe sine la pamant si nu inceta varsand lacrimi asupra mea. Iar eu, marsavul, zaceam fara de indrazneala si ma rusinam sa privesc macar la dansul. Si el plangand destul, s-a sculat si a luat si pe unii din parinti si, ducandu-se, au adus pe staret. Deci eu, vazand pe staret venind, am strigat, zicand: Miluieste-ma, robul lui Dumnezeu, pe mine, cel inselat de draci, si nu ma lasa pe mine, cel inselat de draci, si nu ma lasa pe mine intru cea desavarsita bucurie a vrajmasului celui stricator de suflete. Ca destul m-am pedepsit si destul m-am chinuit. Iar staretul, pangand si el, mi-a zis mie: Inteles-ai oare fiule, ca semnul celor mandri este caderea? Iar eu am zis: Am cunoscut, cinstite parinte, dintru acestea ce mi s-au intamplat mie si m-am inteleptit din toate cate am patimit si am priceput ca, da Dumnezeu cu dreapta judecata fiecaruia, dupa faptele lui. Deci, insemnandu-ma cu semnul crucii, mi-a zis: Dumnezeu, Cel ce este ziditor a toata faptura, sa-ti ierte cele trecute si sa-ti indrepteze cele viitoare. Dupa aceea m-a luat pe o targa si m-a dus la chilie. Apoi, mai zacand putine zile, cu darul lui Hristos si cu rugaciunile staretului, m-am tamaduit.
    Si asa s-a plinit intru mine cuvantul proorocului, care zice: "Cu zabala si cu frau falcile lor voi strange, ca sa nu se apropie de tine" (Ps.31,10). Si iarasi: "Multe sunt bataile pacatosului" (Ps.31,11). Deci, vazand parintii Schitului toate cele ce s-au facut cu mine, ca erau vrednice de dat in scris, au chemat pe Pionie, vestitul scriitor si mi-au poruncit mie sa-i spun lui, cu de-adinsul si cu de-amanuntul, toate. Iar scriitorul cel bun, scriind aceasta intamplare, a pus-o in cartea cea dintai, intru care scrie despre nalucirile dracesti. Si am petrecut cealalta vreme, impreuna cu parintele meu Isaia, intru toate supunandu-ma lui."

Luna februarie in 26 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Porfirie, episcopul Gazei (+420).

    Sfantul Porfirie a fost din Tesalonic, din Macedonia, si a fost crescut in dreapta credinta si in viata cea dupa Evanghelie. Pe cand implinea 25 de ani, si-a lasat patria si s-a dus in Egipt si, intrand in pustia Schitului, s-a facut monah si a trait vreme de cinci ani in post si rugaciune, dupa randuiala  monahilor. A mers, apoi, la Ierusalim, sa se inchine Sfintelor locuri, unde a intalnit pe Marcu, un calugar smerit din Asia Mica, si acesta, din prieten i s-a facut ucenic al sau.
    Cazand bolnav si aducandu-si aminte ca lasase in Tesalonic multa avere, pe care n-o impartise la saraci, Sfantul Porfirie a trimis acolo pe Marcu. Facand cum i se poruncise, acesta a impartit saracilor o mare parte din avere si, vazand lucrurile de pret, a adus dascalului sau multi galbeni, pe care acesta i-a impartit cu mana sa la saraci, neoprind pentru sine nimic. Iar pentru traiul sau, a invatat meseria de a face corturi, socotind, ca si Apostolul Pavel, ca cine nu lucreaza sa nu manance. Si lumina pe multi cu cuvantul sau si invataturile sale.
    Deci, auzind Iraclie, episcopul Ierusalimului, de numele bun pe care-l avea invatatura si viata Sfantului Porfirie, l-a chemat si l-a sfintit preot, incredintandu-i paza Crucii Domnului, pentru care Sfantul avea o mare evlavie. Si, prin aceasta ascultare, Sfantul s-a si tamaduit.
    Si era pe vremea imparatului Arcadie si a imparatesei Eudoxia (395-408), cand a murit episcopul din Gaza. Si, atat Ieraclie, episcopul Ierusalimului, cat si Ioan, mitropolitul din Cezareea Palestinei, luand in seama cererea clerului si a poporului, au hotarat si au trimis acolo pe Sfantul Porfirie, sfintindu-l episcop de Gaza. Si era Gaza, pe vremea aceea, o cetate plina de pagani si de maretie si bogate temple idolesti, iar crestinii erau saraci si putini la numar. Si paganii necontenit unelteau prigoniri impotriva crestinilor si a episcopului lor. Cu ajutor de la Sfantul Ioan Gura de Aur si de la imparatul, Sfantul episcop a izbutit sa mai linisteasca pe paganii din Gaza si, cu daruri bogate de la imparateasa Eudoxia, in locul celei mai mare templu pagan din cetate, a inaltat o frumoasa biserica.
    Si, asa, cu mangaierea de a vedea crescand an de an numarul dreptcredinciosilor si micsorandu-se multimea paganilor, Sfantul episcop din Gaza s-a mutat la Domnul, la 26 februarie din anul 420 in varsta de 67 de ani, dupa 25 de ani de pastorire, iar viata lui a scris-o ucenicul sau, Marcu preotul.
 


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Antioh, ca nu se cade a crede in vise.     De vreme ce unii, crezand in vise, au ratacit de la calea cea dreapta, pentru aceasta, dar, va aducem aminte ca nu se cuvine a crede in vise, ca ele trec ca vantul si nu sunt adevarate, ci niste ganduri ratacite, de cele mai multe ori, asemanari si naluciri ale vicleanului diavol, spre inselarea noastra. Drept aceea, si spre caderi ii duc pe oameni. Pentru acestia a si zis mai inainte, Apostolul Iuda, ruda Domnului: "Oamenii acestia vad vise si prin ele isi pangaresc si trupul lor si nesocotesc orice stapanire" (Iuda, 1, 8). Iar Ecleziastul zice: Sa nu crezi in vis, ca sa nu se manie Domnul asupra ta, pentru ca visele inseala pe cei fara de minte. Ca precum este cel ce goneste vantul, ori vrea sa-si prinda umbra sa, asa este si cel ce crede in vise." Ca ce adevar este in minciuna? Si de la diavolul ce poti scoate curat?" (Isus Sirah, 34, 1-6). De nu vor fi trimise de la Cel Preainalt, ca sa te cerceteze, sa nu dai inima ta pe ele. Ca pe multi i-au inselat visele si au cazut cei ce au crezut in ele.
    Chiar de s-ar arata cuiva, ca lumina sau ca foc, nicidecum sa nu crezi, ca diavolul cu acelea inseala. Ca zice Pavel: "Si ca inger al luminii se inchipuie el." Deci, bine este ca, mai inainte de somn, sa ne rugam spre gonirea vrajmasului.
    Inca sunt si alte vise, precum zice Iov: "Intai, adica, graieste Domnul, dar omul nu ia aminte si atunci El vorbeste in vis, in vedeniile noptii, si-l cutremura cu aratarile sale." (Iov, 33, 14-16). Ci noi, nu se cuvine sa le credem, macar si aratare dumnezeiasca de ni se va trimite noua, pentru ca, in loc de soare, sa primim fum, ca mare este primejdia inselarii. Sunt si multe povestiri, despre cei ce s-au inselat cu visele si cumplit au pierit, ci numai una aici o spun, spre intarirea cititorilor.
    Era un oarecare mare sihastru si traia in pustie si se inchisese intr-o pestera, care, cu multa lui infranare, cu postul si cu privegherea intru rugaciuni si cu alte nevointe, osteneli si fapte bune, intrecea si covarsea pe multi. Dar, nepazindu-se si socotind inselaciunea vicleanului diavol, a fost batjocorit de vrajmasul si in cumplita alunecare a cazut. Ca, amagindu-l, vrajmasul ii arata lui in vis, feluri de feluri de vedenii si aratari si cele ce vedea el in vis se izbandeau aievea, pana s-a increzut de-a binelea in vise. Si, dupa ce s-a increzut el bine, intr-o noapte, i-a aratat lui diavolul in vis, ca tot neamul si soborul crestinesc, cu Apostolii si cu Mucenicii se afla la un loc intunecat si de osanda si lipsit de orice bine, plin de toata rusinea si murdaria si de aceea toti erau mahniti si scarbiti. Iar in fata lor, neamul evreiesc cu Moise si proorocii, se afla intr-un loc luminat, linistit, plin de frumusete si de toata mangaierea, desfatarea si veselia. Si-l sfatuia pe el inselatorul, zicand: "Iata, acum, vezi si neamul vostru crestinesc, in ce loc si in ce chip se afla, si vezi si neamul evreiesc. Deci, de vei vrea sa fii insotit si impartasit fericirii neamului evreiesc, te sfatuiesc sa mergi si sa primesti taierea-imprejur si legea si credinta evreiasca." Iar el, fiind foarte intarit in visele sale, a facut asa cum l-a sfatuit vrajmasul in vis. Si, iesind din pestera, lasand pustia si viata sihastreasca, a iesit in lume;  si se implinisera saizeci de ani de cand nu iesise din pustie. Si, mergand la scoala si soborul evreiesc, le-a spus lor cum a vazut el, in vis, neamul crestinesc, la loc intunecat si de osanda, iar neamul evreiesc, la loc minunat, plin de frumusete si de bucurie. Si s-au bucurat mult toti evreii, auzind acestea, si l-au indemnat sa primeasca legea lor. Iar el, cu mare bucurie, a primit taierea imprejur pe trupul sau si toata legea lor; si asa l-a biruit vrajmasul.
    Aceasta i s-a intamplat lui, ca n-a castigat dreapta socoteala si s-a deprins, din tineretile lui, numai voii si sfatului gandurilor sale a se supune, iar sfatul cel bun si folositor al parintilor si al fratilor, niciodata nu l-a cercat. Drept aceea, fratilor, sa nu credem in vise, nici in naluciri, pentru ca zice Domnul: "Privegheati ca nu stiti in ce ceas va veni furul. De ar fi stiut stapanul casei ceasul venirii, ar fi privegheat si n-ar fi lasat sa-i sape casa lui."  Sa ne rugam, dar, Stapanului Hristos, Dumnezeului nostru, sa ne izbaveasca pe noi de duhurile cele potrivnice.
 


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Vasilie, despre mandrie.     Voiesti, oare, sa te falesti cu toata bogatia bunurilor tale, sau cu cetatea in care te afli sa te maresti, sau cu frumusetea ta trupeasca sa te ingamfezi, ori cu cinstea pe care o primesti de la toti? Ci, ia aminte la tine, ca pamant esti si in pamant vei merge. Ca viata ta, ca iarba se vestejeste si ca o floare care cade. Cauta la cei mai dinainte, care au fost imbracati in aceasta slava. Unde sunt cei ce au tinut dregatoriile cele mari, cei ce au stapanit cetati? Unde sunt cei carora le placeau sa auda cuvinte, cei ce puneau la cale tocmeli; unde sunt dregatorii cei puternici, cei care cresteau cai frumosi si laudati? Unde sunt domnitorii cei mari povatuitorii de osti si tirani? Unde sunt imparatii cei mari? Au nu sunt toti tarana au nu sunt toti praf? Au n-a ramas pomenirea lor in cele cateva oase? Pleaca-te si priveste in mormant; putea-vei, oare, sa alegi, care este sluga, sau care este stapanul? Care-i saracul si care-i bogatul? Care-i judecatorul, sau care-i puternicul frate al imparatului? Care-i cel tare, sau care-i cel slab? Care-i cel frumos sau cel urat? Nu te opri la cele trecatoare.
    Drept aceea, aducandu-ti aminte de firea ta, sa nu te inalti niciodata, ca tot trupul omenesc este putrejune si slava lui, ca o floare ce se trece, vestejindu-se. Ca, iata, ca o haina se invecheste trupul si ca de niste molii se mananca.
    Ci, ia seama ca sufletul si trupul sunt ca un frate cu o sora. Sa nu vietuiasca, deci, sufletul tau, fara de trup, nici trupul tau, fara de suflet. Socoteste ca se cuvine a imparti averile pe jumatate, pe cat trupului, pe atat si sufletului. Iar pacatul omenesc  este asemenea cu o haina nespalata; ca asa este si pacatul negru. Si, daca nu te cureti de el, apoi tot mai mult se innegreste. Sa ne pocaim deci, ca sa luam de la Dumnezeu iertare.
 


Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre plangere.     Un frate sedea singur, in manastirea Monidriilor si se ruga pururea cu aceasta rugaciune catre Dumnezeu: "Doamne, n-am teama de Tine. Pentru aceasta, trimite-mi sageata de fulger sau alt semn sau boala sau drac, ca, macar asa, sufletul meu cel impietrit sa vie intru frica." Apoi, rugandu-se iarasi, zicea: "Stiu ca multe am gresit Tie, Stapane, si nenumarate sunt greselile mele, incat nu indraznesc nici sa zic sa ma ierti, ci, de se poate, pentru indurarile Tale, iarta-ma, iar de nu se poate, pedepseste-ma aici si nu ma pedepsi acolo. Iar daca si aceasta este nu neputinta, plateste-mi aici cu o parte din osanda, si-mi fa acolo osanda mai usoara. Incepe, aici, de acum, a ma pedepsi, insa cu mila si nu cu mania Ta, Stapane."
    Deci, asa rugandu-se el un an intreg si acestea cu lacrimi fierbinti, din tot sufletul, cerand si cu post in priveghere si in alte grele patimiri, trupul si sufletul cheltuindu-l si zdrobindu-l, intr-o zi, sezand el jos si plangand dupa obicei si tare tanguindu-se, din multa intristare, i-a venit lui somn si a adormit. Si, iata, sta de fata Hristos, zicandu-i cu glas bland: "Ce ai omule? Ce plangi asa?" Iar fratele, cunoscandu-l pe El, Cine este, a raspuns inspaimantat: "Am gresit Doamne." A zis lui Cel ce S-a aratat: "Scoala-te." Iar el a zis: "Nu pot, Stapane, de nu-mi vei da mana." Iar Acela, intinzand mana si apucandu-l pe el, l-a sculat. Si acesta, sculandu-se, foarte tare plangea. I-a zis lui, iarasi, Cel ce S-a aratat, cu glas lin si bland: "Si acum de ce plangi? Ce te mahneste?" Raspuns-a fratele: "Nu voiesti Doamne ca sa plang si sa ma mahnesc, eu, care cu atatea Te-am intristat; eu, care am dobandit atatea bunatati de la Tine?" Iar Acela, intinzandu-Si iarasi mana Sa, a pus-o pe capul fratelui si i-a zis lui: "De acum nu te mai intrista Ca de vreme ce tu te-ai intristat pentru Mine, Eu nu ma voi intrista asupra ta. Ca asa cum sangele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai mult iti voi da tie iertare, tie si la tot sufletul, care se intoarce la Mine curat si cinstit."
    Deci, fratele, viindu-si intru sine dintru acel vis, si-a aflat inima sa plina de toata bucuria si s-a incredintat ca Dumnezeu a facut mila cu dansul. Si a petrecut totdeauna, multumind Domnului, cu multa smerenie. Si, intru aceeasi marturisire si lauda, s-a dus catre Domnul. Aceluia este slava, acum si purureas in vecii vecilor! Amin.

Luna februarie în 25 de zile: pomenirea celui intru Sfinti, Parintele nostru Tarasie, arhiepiscopul Constantinopolului (+806).

        Sfantul Tarasie s-a nascut in Constantinopol, din parintii Gheorghie si Eucratia. Tatal lui era inalt dregator al imparatiei.
        Urmandu-i pilda, tanarul Tarasie a intrat in randuiala vietii din lume si a ajuns la dregatoria de sfetnic imparatesc, desi ducea, in taina, o viata de adanca evlavie. Era, insa, o vreme cand Biserica lui Dumnezeu trecea printr-o mare tulburare: imparatii Constantinopolului luptau pe fata impotriva cinstirii Sfintelor icoane. In Constantinopol se tinuse un sinod (752), in frunte cu patriarhul Paul, in care biruise erezia imparatilor, ca icoanele sunt idoli, neindraznind nimeni, de frica, sa marturiseasca invatatura Bisericii, mostenita de la Sfintii Apostoli. In urma acestui sinod, imparatii au inceput sa intemniteze si sa dea mortii pe cei ce nu socoteau icoanele idoli si nu ardeau Sfintele icoane. Crestinatatea ortodoxa din afara imparatiei a inceput sa rupa legaturile cu Biserica imparatilor din Constantinopol, cazuta in ratacire. Mustrati de constiinta, episcopii si patriarhul insusi, si-a parasit scaunele si slujbele lor.
        In acest timp de grea incercare si pentru Biserica si pentru imparatie, ochii tuturor, pentru slujirea de patriarh, s-au indreptat spre Sfantul Tarasie. Binecredincioasa imparateasa Irina insasi (797-802) s-a unit cu acest gand si i-a facut chemare. In cele din urma, Sfantul a primit, dar, cu un singur pret: imparatia Bizantului sa adune intr-un sinod a toata lumea, pe solii intregii crestinatati, asa incat, hotararea luata, sa refaca unitatea de credinta, atunci rupta, a crestinatatii de pretutindeni. Imparateasa a primit, Sfantul Tarasie a fost sfintit patriarh al Constantinopolului si, asa, s-a tinut Sinodul al saptelea a toata lumea, de la Niceea (787).
        Erezia imparatilor a fost oranduita si dreapta credinta statornicita: icoana nu este un idol, cinstirea icoanei nu merge la icoana insasi, ci la chipul din cer, infatisat pe icoana. Iar cinstirea noastra este o cinstire de adorare, daca merge la Dumnezeu, o cinstire de veneratie, daca merge la un sfant si o cinstire de supravenerare, daca merge la Maica Domnului. Pentru crestinatate, imparatia Sfintei Irina si pastoria Sfantului patriarh Tarasie au fost, astfel, ca o strafulgerare de dreapta credinta.
        Deci, traind cu dreapta evlavie si cu cinstire, atat de la popor cat si de la imparati, zidind o manastire, de cealalta parte a Bosforului, strangand apoi multime de monahi, pe saraci miluind si Biserica bine carmuind-o timp de douazeci si doi de ani si doua luni, Sfantul Tarasie cu pace s-a savarsit si a fost ingropat in manastirea - ce singur si-a facut-o -, la 25 februarie 806. Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi. Amin.
 



 
 
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Antioh, despre chemarea lui Dumnezeu.         Fiindca Domnul Dumnezeu ne cheama pe noi prin Lege si prin Prooroci, prin Apostoli si Evanghelisti, iar, mai mult, ne si roaga, nu se cade noua, din lene, a nu lua in seama chemarea Lui, la mantuirea noastra, ca nu cumva, pentru intarziere, sa ni se incuie camara cea dorita si, apoi, mult batand, in zadar, sa fim fara de nici un folos. Ci, mai bine, sa ne sarguim, o, fratilor, ca sa ajungem la cetatea cea mare, la Ierusalimul cel de Sus, care este maica noastra, a tuturor celor ce vietuim. Este tara, intru care straluceste Lumina cea neinserata, Ochiul cel neadormit, Datatorul Bunatatilor celor vesnice. Deci, o, fratilor, de ne vom apropia, cu frica si cu dragoste, de Stapanul nostru cel bun, apoi vom vedea toata lumea ingerilor si a arhanghelilor. Si, oricat ar fi de multi indragitorii Ierusalimului celui de Sus, toti vor gusta din mangaierile lui. Ca din paraul cel cu apa vie se vor adapa. Sa nazuim spre Acela care a zis: "Apropiati-va de Mine si Ma voi apropia de voi." Sa ascultam pe Datatorul de Lege, Cel ce zice: "De veti asculta glasul Meu, Imi veti fi Mie popor ales, imparateasca preotie, neam sfant". Ca zice: "Fiti sfinti, ca Eu sfant sunt, Domnul Dumnezeul vostru, si popor ales v-am luat pe voi Mie". Iar la Intelepciune zice: "Apropiati-va de Mine, cei ce Ma doriti pe Mine, si din bunatatile Mele va veti satura, pentru ca mai dulce decat mierea sunt Eu. Ca, cel ce mananca, nu va mai flamanzi, si cel ce ma asculta pe Mine, nu se va rusina." Si iarasi: "Veniti de mancati painea Mea si beti vinul pe care l-am pregatit voua si lasati nebunia voastra. Cautati intelepciunea si veti trai". Iar David zice: "Apropiati-va de Dansul, si va veti lumina si fetele voastre nu se vor rusina". Iar Apostolul zice: "Daca ati inviat impreuna cu Hristos, apoi cele de sus le cautati, unde este Hristos de-a dreapta Tatalui, sezand". Si mai zice inca: "Drept aceea, iata, nu sunteti straini si pribegi, ci cetateni cu sfintii si cu cei apropiati ai lui Dumnezeu". Deci, sa ne apropiem de scaunul lui Dumnezeu, ca sa luam mila, si sa aflam dar la vremea cea prielnica. Iar, Iubitorul de oameni Dumnezeu ne cheama pe noi, zicand: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si va invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Ca jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara este" (Matei 11,28-30).
        Deci, acestea le graieste, si ne cheama pe noi, Insusi Hristos, Dumnezeul nostru.

 
 
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Evagrie monahul, despre mantuirea sufletului.         In inima celui bland se odihneste intelepciunea, iar sufletul cel ostenitor este scaunul nepatimirii. Lucratorii cei rai isi vor lua plata rea, iar, lucratorilor celor buni, li se va rasplati cu buna plata. Cel ce intinde latul altuia, in lat va cadea si el. Mai bun este un taran bland, decat un orasean iute si manios. Iutimea pierde cunostinta, iar indelunga rabdarea o aduna pe ea. Cum este un vant tare in largul marii, asa este mania in inima omului. Cel ce se roaga lui Dumnezeu, fuge de ispite, iar inima cea netrebnica tulbura cugetul. Sa nu te inveseleasca prea mult pe tine bautura, nici sa te saturi de bucate, ca sa nu se ingrase carnea trupului tau, ca, apoi, te vor impresura pe tine gandurile cele spurcate. Sa nu zici: "Astazi este praznic, sa bem; iar maine este Duminica mare, sa facem praznic." Ca praznicul calugaresc nu este asa, ca, adica, sa-ti saturi pantecele. Pastile Domnului sunt iesirea din rautati, iar Cincizecimea este invierea sufletului.
        Praznicul lui Dumnezeu este nepomenirea de rautati, ca pe pomenitorul de rau il va apuca plansul, iar Cincizecimea Domnului este invierea dragostei. Cel ce uraste pe fratele sau, in cumplita cadere cade. Praznicul lui Dumnezeu este intelegerea cea adevarata, iar cine cauta intelegere mincinoasa, va muri urat. Mai bine este a flamanzi cu inima curata, decat a praznui cu suflet necurat. Cel ce-si curata gandurile cele rele din inima sa, acela este cel ce si-a ucis pruncii sai cu piatra.
        Calugarul somnoros va cadea in rele, iar cel priveghetor, ca o pasare usoara este. Sa nu te dedai pe tine la priveghere desarta si seaca si sa nu lasi cuvintele cele duhovnicesti, pentru ca Domnul priveste in suflet si te va scoate pe tine din tot raul. Somnul cel mult inmulteste gandurile, iar privegherea cea buna le imputineaza pe ele. Somnul cel mult aduce griji si necazuri, iar cel ce privegheaza scapa de acestea. Adu-ti aminte totdeauna de iesirea ta din aceasta lume si sa nu uiti judecata cea vesnica si nu va fi pacatuire in sufletul tau.
        Prin pocainta sa-ti indreptezi sufletul tau, iar prin milostenie si blandete sa-l intaresti pe el, chiar de va navali asupra ta duhul cel grabnic. Dar, atunci, sa nu-ti lasi chilia ta si, iarasi, sa nu pierzi vremea prielnica. Ca, precum cineva curateste argintul, asa se va curati si inima ta. Si, prccum aurul si argintul se curata prin foc, asa si inima calugarului se curateste prin ispite. Duhul tulburarii goneste lacrimile, iar duhul necazului sfarama rugaciunile. Leapada de la tine mandria si desarta slava, departe, sa o gonesti; ca acela ce acum nu voieste slava, se va mari in veacul ce va sa fie, intru Iisus Hristos Domnul nostru.
 



 
 
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Efrem Sirul, catre monahi.         In viata aceasta lumeasca, cel ce isi impodobeste trupul sau si-l schimba cu felurite haine, acela slava omeneasca are. Iar in cinul monahicesc, cel ce pe acestea le defaima si ia aminte numai la trebuinta cea de nevoie a trupului, isi castiga lui slava in ceruri, dupa cel ce zice: De avem haine si acoperamanturi, cu acestea sa ne indestulam. Deci, sa slujim cu buna placere lui Dumnezeu, Celui ce ne-a slobozit pe noi si sa nu ne amagim cu patimile stricaciunii, nici sa luam aminte la podoaba hainelor, a culionului, a braului sau pana si la frumusetea paramanului. Ci, pe cele smerite si lipsite de slava desarta, sa le cautam si sa le iubim, dupa cum se cuvine sfintilor.
        Intru imbracamitea hainelor, sa nu te lauzi, aducandu-ti aminte de cojocul lui Ilie si de sacul lui Isaia, precum este scris: Mergi, ia sacul de la mijlocul tau si incaltamintele dezleaga-le de la picioarele tale. Nici imbracamintea Botezatorului nu o uita. Deci, nu fi aratos la vedere, prin haina stralucita, ci, prin fapte bune sa straluceasca lumina ta inaintea tuturor, ca sa fie proslavit Domnul. A Caruia este slava Amin.
 

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii ( a Vameşului şi a Fariseului ) Despre mîndrie şi smerenie

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.
Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).
Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).
În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).
Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).
Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.
Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).
La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: "Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.
Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).
Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi,

După ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).
Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: "O, tîlharule, şi al raiului tîlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tîlharule preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeţi cît de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mîndria şi izbăveşte de osîndă sufletele noastre, cînd nu mai putem face alte fapte bune.
Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfînta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tîlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi,

Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.
Şi dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mîndrie, tot aşa pocăinţa, mîntuirea şi nemurirea noastră începe întîi prin smerenie. De aceea s-au şi rînduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfîntului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită "a Vameşului şi a Fariseului", ca să ne amintească de moartea noastră prin mîndrie şi de învierea noastră prin smerenie.
A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi Marele Post este numită "a Înfricoşatei judecăţi", cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.
Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mîndria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mîndru.
Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi oamenii.
Asemenea creştini stăpîniţi de duhul mîndriei, sînt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrînare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor.
Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mîndriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mîndria diabolică care a umplut pămîntul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la osîndă veşnică. În locul mîndriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădînd orice cuget de slavă deşartă, de laudă personală şi de îngîmfare.
Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.
Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.

                   Pr.Cleopa

Luna februarie in 24 de zile: Intaia si a doua aflare a cinstitului cap al Sfantului Prooroc, Inaintemergatorul si Botezatorul Ioan.

        Stim din Evanghelia de la 29 august, cand se praznuieste taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, cum s-a infaptuit uciderea acestuia, din porunca lui Irod si, cum, cinstitul cap al Botezatorului a ajuns pe tipsie in mainile Ierodiadei, in ziua ospatului, pentru ziua nasterii lui Irod.
        Multa vreme a stat cinstitul cap ingropat in loc ascuns de Ierodiada, la castelul din Maherus, unde se savarsise uciderea. Si stia despre aceasta si Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, de care pomeneste, in Evanghelia sa, Sfantul Luca. Dupa traditie, ea este aceea care l-a luat de acolo in taina si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut. Si s-a pastrat stirea aceasta intre crestini, din neam in neam. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.
        Deci, a stat acolo, pana pe vremea Sfintilor imparati Constantin si Elena, cand, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, in Siria, la un olar. O vreme, cinstitul cap a trecut acolo, din loc in loc, in mainile credinciosilor, pana in anul 453, cand episcopul Uranie al Emesei, aflandu-l, l-a asezat in biserica din aceasta cetate, unde da tamaduire multor bolnavi. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.
        Dupa multi ani, cinstitul cap a fost dus cu slava la locul numit Evdomon, in Constantinopol, iar pe vremea luptei impotriva Sfintelor icoane, a fost ascuns tocmai la Comane, la hotarul imparatiei cu Armenia si ingropat acolo, de unde a fost adus, din nou, in Constantinopol, pe vremea imparatului Mihail, de catre Sfantul Ignatie, patriarhul din Constantinopol (860). Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.
        In timpul cruciadelor, intrand latinii in Constantinopol, la anul 1204, acestia au luat o parte din capul Sfantului si l-au dus in Franta, asezandu-l intr-o biserica din Amiens, unde se afla si astazi. Intru pomenirea acestor fapte din traditie, Sfanta Biserica a randuit praznicul de astazi si cel de la 25 mai, proslavind pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, in veci, Amin.
 
  Intru aceasta zi, cuvant din apostolicele hotarari, despre cum se cuvine a vietui.



        Asezatorul de Lege al israilitenilor, Moise, a zis, ca din partea lui Dumnezeu: "Iata, am dat inaintea fetei voastre, calea vietii si calea mortii; deci, sa-ti alegi tie viata, ca sa fii viu". Dar noi, urmand mai ales Invatatorului Hristos zicem: "Doua cai sunt: una a vietii, iar alta a mortii". Dci, intai este calea vietii, care pune lege asa: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau si pe aproapele tau, ca pe tine insututi si, pe scurt, ceea ce nu voiesti pentru tine insuti, aceea nici altuia sa nu faci".
        Sa binecuvantezi pe cei ce te blestema pe tine; roaga-te pentru cei ce te manie pe tine. Sa iubesti pe vrajmasii tai. Ca ce folos va este voua, zice, daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ca si paganii asa fac. Lasa-te de poftele tineresti. De te va lovi cineva peste un obraz, sa-i intorci lui si pe celalalt. De te va lua pe tine cineva cu sila o stadie de loc, mergi cu dansul doua. Celuia ce vrea sa se judece cu tine, ca sa-ti ia haina ta, sa-i lasi lui si camasa. Si, de la cel ce-ti ia ale tale, sa nu le ceri. Celui ce cere, da-i, si, pe cel ce voieste sa se imprumute de la tine, sa nu il respingi. Sa te sarguiesti a da tuturor ceea ce este drept si din ostenelile tale cele drepte. Sa cinstesti pe sfinti. Sa nu ucizi. Sa nu desfranezi. Fereste-te de pacatul sodomiei, pentru ca blestemat este tot cel ce face unele ca acestea, ca de nu va fi, intre fiii lui Israel, cel ce se desfraneaza. Sa nu furi, pentru ca Acan, furand in Ierihon, ucis cu pietre a plecat din viata, iar Ghiezi, mintind pentru furtisag, a mostenit lepra lui Neeman. Iuda, furand bogatia cea pentru saraci, a vandut si pe Domnul si, caindu-se, s-a spanzurat. Iar Anania si Safira, furand din ale lor si ispitind pe Duhul Domnului, indata au murit, dupa cuvantul lui Petru, Apostolul.
        Sa nu vrajesti, sa nu otravesti, sa nu faci farmece, pentru ca fermecatorul zice, nu face vii, ci ucide pe prunci in pantece; toata zidirea care a primit suflet de la Dumnezeu, fiind ucisa cu nedreptate, se va razbuna. Sa nu poftesti tarina aproapelui, nici femeia lui, nici boul, nici calul lui. Sa nu-l asupresti pe el cu juraminte, ca s-a zis: "Sa nu juri stramb". Sa nu clevetesti, ca cel ce cleveteste manie pe Cel ce l-a facut pe el. Sa nu fii pomenitor de rau, ca osanda pomenitorilor de rau este moartea. Sa nu fii limbut, ca omul limbut nu se va indrepta pe pamant, si curse tari ii sunt omului buzele lui. Fereste-te sa nu-ti fie cuvantul tau desert. Pentru tot cuvantul zadarnic, vei da raspuns si din cuvintele tale sau te vei indrepta, sau te vei osandi.
        Sa nu minti, ca va pierde Domnul pe toti cei ce graiesc minciuna. Sa nu jefuiesti pe fratele tau. Sa nu fi fatarnic, ca sa nu-ti fie partea ta randuita cu fatarnicii. Sa nu te mandresti, ca Domnul sta impotriva celor mandri. Sa nu te rusinezi de cei de fata, la judecata, ca a Domnului este judecata. Sa nu urasti pe fratele tau in inima ta. Cu mustrare sa mustri pe fratele tau, zice, ca sa nu ai pacat pentru dansul. Sa fugi de tot raul si sa nu te temi. Sa nu fii manios, nici maret, nici iute, nici indraznet, ca sa nu iei rasplatirea lui Cain, a lui Saul si a lui Ioab. Ca, cel dintai, adica, a ucis pe Abel, fratele sau, pentru ca s-a aflat el mai bun la Dumnezeu, iar Saul prigonea pe David, cel ce a biruit pe Goliat, fiindca a pizmuit laudele cele frumoase, pe care dantuitoarele i le aduceau lui David. Iar Ioab a ucis doi viteji conducatori de oaste, pe Avenir si pe Amesis, tot din pizma.
        Sa nu faci farmece, nici descantece, nici sa te deprinzi la invatatura rea, ca toate acestea strica Legea. Sa nu graiesti vorbe de rusine, nici sa faci cu ochiul, nici sa fii betiv, ca, dintru acestea, se ajunge la desfranare si la adulter. Sa nu te increzi in vise, ca vrajitorie faci, ca sa nu te amagesti pe tine si pe altii. Sa nu iubesti aurul, ca nu, in locul lui Dumnezeu, sa slujesti lui Mamona. Sa nu fii maret, ca un fariseu, ca, cel ce se inalta, se va smeri. Si cel maret, intre oameni, urat este inaintea lui Dumnezeu. Sa nu fii aspru, nici grabnic, ca amandoua duc la desfranare. Ci, fi rabdator si bland, intru intelepciune, pentru ca cei blanzi vor mosteni pamantul celor vii. Sa nu fii indraznet, ca omul indraznet cade in rele. Sa nu certi pe slujitorul tau, intru mania sufletului tau, ca nu cumva sa suspine din pricina ta, caci, atunci, va fi asupra ta mania lui Dumnezeu. Sa nu faci nedreptate, zice, nici unui om, ca sa nu te blesteme pe tine. Ca pe cel ce te blestema, intru mania sufletului sau, il va auzi Facatorul lui.
        Pe frati si pe cei de aproape ai tai sa nu-i treci cu vederea, ca pe ai tai, zice, pe cei de o semintie, sa nu-i urasti. Sa nu intri la rugaciune in ziua viclesugului tau, mai inainte de a imblanzi mania ta. Patimirile cele ce ti se intampla tie, sa le primesti cu liniste, iar ispitele, fara de necaz, stiind ca plata, de la Dumnezeu, ti se va da tie, precum lui Iov si lui lazar. pe cei ce-ti graiesc tie cuvantul lui Dumnezeu, proslaveste-i si sa-ti aduci aminte de ei, ziua si noaptea, sa-i cinstesti pe ei, ca pe niste mijlocitori buni ai tai, ca unde este invatatura lui Dumnezeu, acolo si Dumnezeu este. Sa cauti in toate zilele la fetele sfintilor barbati, ca sa le cinstesti cuvintele lor si ca sa nu intri in vrajba cu dansii aducandu-ti aminte de Core, Datan si Aviron, care au suparat pe Moise si i-a inghitit pamantul. Aceasta cale este calea vietii, despre care am vorbit pana acum.
        Iara calea mortii este aceea ce se lucreaza prin instrainarea de cunostinta lui Dumnezeu, adica prin faptele cele rele vazute, precum sunt: desfranarile, uciderile, si celelalte. Iar de voim sa ne izbavim de toate rautatile acestea ce zac asupra noastra, apoi, sa iubim infranarea de la mancare si bautura, precum a zis Apostolul: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate intru slava lui Dumnezeu sa le faceti". Iar celor lacomi le zice: "Pantecele lor este Dumnezeul lor si rusinea lor este slava lor". Si iarasi, prin Proorocul zice Domnul: "Fiti sfinti, precum si Eu sfant sunt". Aceluia sa-I inaltam slava, nu numai cu cuvintele, ci si cu faptele noastre cele bune, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia I se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

       Intru aceasta zi, cuvant din Pateric despre Melchisedec.

        Spunea ava Daniil, despre un oarecare batran, care se nevoia in partile cele de jos ale Egiptului, ca, dupa credinta lui, zicea, ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, si s-a vestit fericitului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, despre dansul. Dar fericitul Chiril, stiind ca batranul este facator de minuni si ca, ori ce cere el de la Dumnezeu, i se descopere lui si, dupa credinta lui, a zis cuvantul acesta, a folosit acest fel de intelepciune, trimitand pe oricine la dansul, ca sa-i zica: "Ava, rogu-te, fiindca gandul imi zice ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, iar alt gand imi zice ca nu, ci ca este om si arhiereu al lui Dumnezeu, deci, fiindca ma indoiesc de aceasta, am trimis la tine ca sa te rogi lui Dumnezeu, sa-ti descopere si sa cunoastem adevarul". Iar batranul, intemeindu-se pe petrecerea sa, a zis cu indrazneala: "Da-mi trei zile si eu voi intreba pe Dumnezeu, despre aceasta, si iti voi vesti ce este".
        Deci, mergand, se ruga lui Dumnezeu pentru cuvantul acesta si, venind dupa trei zile, spuse fericitului Chiril, ca om este Melchisedec. Si ii zise lui arhiepiscopul: "Cum stii aceasta ava?" Iar el a zis: "Dumnezeu mi-a descoperit pe toti patriarhii, trecand asa cate unul dinaintea mea, de la Adam si pana la Melchisedec. Si ingerul mi-a zis: Acesta este Melchisedec si crede ca asa este". Deci, ducandu-se la chilia sa, el insusi propovaduia ca om este Melchisedec. Si mult s-a bucurat fericitul Chiril, ca fratele acela a castigat mantuire.