8 iulie –Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Kazan (Kazanskaia); Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Sitka; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Eleusa” din Novgorod;Cinstirea Icoanei Bunei Vestiri din Ustiug ;✝ Sfinții Mucenici Epictet și Astion ; Cuviosul Teofil Izvorâtorul de mir; Sfântul Mare Mucenic Procopie; Sfânta Teodosia; Sf. Procopie cel nebun pentru Hristos; ;

 

 

Icoana Maicii Domnului „Eleusa” din Novgorod

În vara anului 1366, Biserica Sfânta Treime a ars, dar icoana „Eleusa” plutea în aer deasupra flăcărilor. Arhiepiscopul Alexie a venit îndată la biserică, și după ce a rostit mai multe rugăciuni, icoana a coborât în mâinile lui. Imediat după aceasta, focul s-a stins în mod minunat, dar pe spatele icoanei a rămas o urmă de arsură de șapte centimetri ca mărturie a minunii.

Icoana Maicii Domnului „Eleusa” ( din Novgorod este prăznuită pe 8 iulie.

Pe data de 8 iulie 1337, un îngrijitor de la Biserica Sfânta Treime din Novgorod a auzit un zgomot în interiorul bisericii și a mers să vadă ce se întâmplă. Acesta a fost uimit să vadă că icoana Maicii Domnului ce era așezată pe al doilea nivel de icoane, deasupra ușii dinspre nord a iconostasului, a părăsit locul său și plutea în aer. Din ochii Fecioarei Maria curgeau lacrimi.

Îndată a fost înștiințat Arhiepiscopul Alexie, care a venit la biserică înconjurat de cler și o mulțime de oameni. După aceasta, a fost făcut un iconostas special în care a fost așezată icoana Maicii Domnului, după care s-a stabilit ca dată de prăznuire, ziua de 8 iulie.

În același an, orașul Novgorod a fost cuprins de ciumă. Oamenii au mers în număr foarte mare să se roage înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și ciuma a dispărut. În anul 1352, Arhiepiscopul Vasile a instituit o procesiune anuală cu icoana Fecioarei Maria, ce se face de la Biserica Sfânta Treime până la Biserica Sfânta Sofia.

În vara anului 1366, Biserica Sfânta Treime a ars, dar icoana „Eleusa” plutea în aer deasupra flăcărilor. Arhiepiscopul Alexie a venit îndată la biserică, și după ce a rostit mai multe rugăciuni, icoana a coborât în mâinile lui. Imediat după aceasta, focul s-a stins în mod minunat, dar pe spatele icoanei a rămas o urmă de arsură de șapte centimetri ca mărturie a minunii.

Marele Cneaz Ivan al III-lea a luat icoana la Moscova în anul 1397, unde a rămas până în anul 1508. În acea perioadă, Maica Domnului i-a apărut în vis Cneaghinei Maria și i-a poruncit ca să ducă icoana înapoi la Novgorod.

 

Icoana Maicii Domnului din Kazan (Kazanskaia)

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul este unică prin faptul că în ea este zugrăvită o singură mână, dreapta Pruncului Hristos care binecuvântează. Mâinile Maicii Domnului și mâna stângă a Mântuitorului nu sunt vizibile, ci se află sub veșminte.

Icoana Maicii Domnului din Kazan (Kazanskaia) este prăznuită pe 8 iulie și 22 octombrie (care este declarată și Ziua Unității Naționale).

Icoana Maicii Domnului din Kazan este una din cele mai cunoscute icoane făcătoare de minuni din Biserica Ortodoxa din Rusia, ce este considerată, ocrotitoarea orașului Kazan și a poporului rus. Numele icoanei vine de la localitatea Kazan, unde icoana a apărut, a fost păstrată, și de unde cinstirea ei s-a răspândit în tot cuprinsul Rusiei.

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul este unică prin faptul că în ea este zugrăvită o singură mână, dreapta Pruncului Hristos care binecuvântează. Mâinile Maicii Domnului și mâna stângă a Mântuitorului nu sunt vizibile, ci se află sub veșminte.

Două mari catedrale, în Moscova și în Sankt Patersburg, sunt închinate Maicii Domnului din Kazan, și alte numeroase biserici din întreaga Rusie.

Conform tradiției, icoana a fost adusă în Rusia de la Constantinopol în secolul al XIII-lea. După ce tătarii au asediat și cucerit orașul Kazan, l-au transformat în capitala Hanatului lor, în anul 1438, icoana Maicii Domnului din Kazan nu mai este menționată în nici o cronică. Informații despre icoana încep să apară la câțiva ani după eliberarea orașului de sub stăpânire tătară de către Ivan cel Groaznic în anul 1552.

Maica Domnului i s-a arătat în vis unei fetițe de zece ani, ce se numea Matrona, spunându-i să scoată de sub ruinele unei case arse, chipul frumos zugrăvit. Vedenia s-a repetat până când copila a înțeles că icoana trebuia căutată printre dărâmăturile indicate. Conform instrucțiunilor primite în vis, Matrona a mers la Arhiepiscop și i-a povestit visele ei, dar acesta nu a luat-o în serios.

Pe 8 iulie 1579, Matrona a mers împreună cu mama ei și a dezgropat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de sub cenușa unei case, unde fusese ascunsă mult timp de tătari. Icoana descoperită era strălucitoare și frumoasă ca și cum ar fi fost nouă. Auzind cele petrecute, Arhiepiscopul a venit îndată și s-a rugat înaintea icoanei, pocăindu-se pentru necredința lui.

După aceasta, el a luat icoana și a așezat-o în Biserica Sfântului Nicolae din Kazan, unde un bărbat ce era orb, s-a vindecat chiar în acea zi. La această biserică slujea ca preot Ermoghen, care mai târziu a fost ales Mitropolit de Kazan. El a mutat icoana în Catedrala Bunei Vestiri din Kazan, și a stabilit ziua de 8 iulie ca zi de prăznuire a icoanei Maicii Domnului din Kazan. Aici, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a săvârșit numeroase tămăduiri sufletești și trupești prin sfântă icoana Sa. Despre aceste evenimente aflăm din Cronicile lui Ermoghen, ce au fost scrise la cererea Țarului în anul 1595.

În anul 1612, când Ermoghen a devenit Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii, Moscova a fost ocupată de invadatorii polonezi. Patriarhul a făcut un apel către poporul rus ca să se ridice și să-și apere pământurile. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan a fost adusă în fruntea armatei condusă de Cneazul Dimitrie Pojarski.

Când armata polonă a fost în cele din urmă izgonită din Moscova la 22 octombrie 1612, victoria a fost atribuită mijlocirii Maicii lui Dumnezeu, prin icoana din Kazan. În același an, atunci când țarul Mihail Feodorovici a urcat pe tron, a instituit zilele de 8 iulie și 22 octombrie ca sărbători în cinstea icoanei Maicii Domnului din Kazan.

Țarul a ferecat icoana Maicii Domnului din Kazan într-o îmbrăcăminte de aur, pietre prețioase și perle. Mai târziu, a fost făcută o nouă ferecătură de către împărăteasa Ecaterina.

Icoana Maicii Domnului „Kazanskaia” din Sitka

Datorită privirii blânde pe care o are Maica Domnului, icoana este descrisă ca „o perlă de artă bisericească din Rusia, care transmite blândețe, puritate și armonie” și „cel mai frumos chip al Maicii Domnului cu Pruncul Divin în brațe”.

Icoana Maicii Domnului „Kazanskaia” din Sitka este prăznuită pe 8 iulie, odată cu icoana Maicii Domnului din Kazan.

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se află în Catedrala Sfântului Arhanghel Mihail din Sitka, Alaska, și este una din cele mai cinstite icoane din America de Nord.

Icoana este atribuită celebrului iconograf Vladimir Lukici Borovikovski (1758-1826), un protejat al Împărătesei Ecaterina a II-a. El a învățat tainele zugrăvirii icoanelor la Academia de Arte din Sankt Petersburg, Rusia. Borovikovski a pictat multe din icoanele din Catedrala Icoanei Maicii Domnului „Kazanskaia” din Sankt Petersburg.

Icoana din Sitka este o copie a icoanei Maicii Domnului din Kazan, și a fost pictată pe pânză de dimensiune 36 x 17,5 inch. Icoana a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint frumos ornamentată.

Catedrala din Sitka a primit icoana în dar de la muncitorii din Compania Ruso-Americană în anul 1850, la doi ani după ce Catedrala a fost târnosită. Chiar dacă salariile lor erau mici, acești oameni au contribuit cu generozitate la zidirea și înfrumusețarea Catedralei.

Foarte multe minuni au fost atribuite icoanei Maicii Domnului „Kazanskaia” din Sitka. Se crede că cei ce o privesc în ochi pe Fecioara Maria atunci când se roagă înaintea icoanei primesc alinare în necazurile lor.

Datorită privirii blânde pe care o are Maica Domnului, icoana este descrisă ca „o perlă de artă bisericească din Rusia, care transmite blândețe, puritate și armonie” și „cel mai frumos chip al Maicii Domnului cu Pruncul Divin în brațe”.

Inițial, icoana a fost așezată pe iconostasul principal al Catedralei Sfântului Arhanghel Mihail din Sitka. Acum icoana este așezată în partea stângă a catedralei, într-un iconostas propriu.

Icoana Bunei Vestiri din Ustiug

Aceasta este icoana înaintea căreia Sfântul Procopie, cel nebun pentru Hristos (+ 1303), s-a rugat cu ardoare pe 25 iunie 1290, pentru izbăvirea orașului Ustiug de mânia lui Dumnezeu.

Icoana Bunei Vestiri din Ustiug este prăznuită pe 8 iulie.
Aceasta este icoana înaintea căreia Sfântul Procopie, cel nebun pentru Hristos (+ 1303), s-a rugat cu ardoare pe 25 iunie 1290, pentru izbăvirea orașului Ustiug de mânia lui Dumnezeu.
Icoana a fost zugrăvită de un iconograf din Novgorod în perioada în care orașul era sub conducerea Sfântului Cneaz Vsevolod - Gabriel (prăznuit pe 11 februarie).
În anul 1567, pe când Mitropolitul Filip (prăznuit pe 9 ianuarie) păstorea ca Mitropolit al Moscovei și al Întregii Rusii, sfânta icoană a fost mutată de la Ustiug la Moscova și așezată în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin unde a rămas până la închiderea Catedralei.
În anul 1918, după ce Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin a fost închisă, icoana a fost dusă la Muzeul Național de Istorie. În anul 1920, icoana a fost transferată la Comisia pentru conservare și restaurare a monumentelor de artă veche, unde după ce a fost scoasă din ferecătură a fost restaurată.
În anul 1930, icoana Bunei Vestiri din Ustiug a fost mutată la Galeria Tretiakov, loc unde se află și în momentul de față.

Viaţa Sfinților Mucenici Epictet și Astion

    Pe timpul lui Diocleţian, păgânul împărat al Romei, era în părţile Răsăritului un oarecare bărbat îmbunătăţit, cu numele Epictet, petrecând viaţă monahicească în rânduiala de preot. Acela din tinereţile sale a început a sluji lui Hristos şi făcea multe minuni, căci pentru curăţia vieţii sale luase de la Dumnezeu darul de a tămădui toate bolile între oameni şi dădea lumină celor orbi, pe leproşi îi curăţea, pe cei slăbănogi îi ridica sănătoşi şi gonea diavolii din oameni. Deci spre vrednica încredinţare a sfinţeniei sale, să pomenim câteva din minunile lui.

    Şezând el în chilia sa, care era într-un loc osebit, nu foarte departe de locuinţele omeneşti, şi îndeletnicindu-se cu obişnuitele lui rugăciuni şi gândiri de Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dânsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbănogită la toate mădularele. Deci, căzând la picioarele lui, îl ruga, zicând: „Miluieşte-mă, omul lui Dumnezeu, şi nu mă lepăda de la faţa ta, precum şi milostivul Dumnezeu, Căruia Îi slujeşti tu, nu leapădă pe nici unul când vine la Dânsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, având toate mădularele nelucrătoare şi fiind abia vie. Deci cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sângelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca şi pe fiica mea să o tămă-duiască, numai să te rogi pentru ea, milostivindu-te spre noi, căci şi noi suntem fii ai Bisericii lui Hristos şi suntem luminaţi prin Sfântul Botez".

    Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugându-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfinţit pe fecioara cea slăbănogită şi îndată s-a sculat sănătoasă. Deci au mulţumit cu toţii lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: „De voieşti, o, iubitule, ca să nu fie în casa ta nici un fel de neputinţă, în toate Duminicile să te împărtăşeşti cu inimă curată cu toţi ai casei tale din dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos". Apoi, după ce le-a spus aceasta, i-a slobozit pe ei cu pace.

    Altădată a fost adus la dânsul un om îndrăcit, pe care l-a ţinut cuviosul la dânsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicând: „Ce nevoie şi ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiştea idolească şi acolo să fiu cinstit în toate zilele cu jertfe şi închinăciuni de mulţi oameni fără de minte? Iar acum sunt muncit aici doar de acesta, fără de vină". Iar Sfântul Epictet, în ziua a treia, certând pe diavol, l-a izgonit din omul acela.

    Altădată a fost adusă la sfânt o femeie bogată şi de neam bun, care era în necurăţia elinească. Ea era oarbă la ochi şi, căutând tămăduire de la mulţi doctori, n-a aflat. Deci a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mâna dreaptă să-şi pună pe ochii ei orbiţi, pentru că auzise de la mulţi că se fac multe minuni prin cinstitele lui mâini şi se dau bolnavilor tămăduiri. Iar sfântul, văzându-i rugămintea ei făcută cu dinadinsul şi cu toată credinţa, şi-a pus mâna dreaptă pe ochii ei, chemând numele lui Iisus Hristos. Şi îndată femeia aceea a văzut cu amândoi ochii şi a strigat, zicând: „Slavă, Ţie, Dumnezeul creştinilor!" Şi de atunci a crezut în Hristos împreună cu toată casa sa. Dar de vreme ce este mult a povesti cu de-amănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sunt destule aceste puţine ce s-au zis până acum, spre arătarea sfinţeniei lui; iar noi să ne întoarcem către povestirea ce ne stă înainte.

    Un copil tânăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic şi bogat, fiind în vârstă de optsprezece ani şi petrecând în rătăcirea închinării la idoli, a ieşit cu cei de o seamă cu el la obişnuitele plimbări tinereşti. Şi mergând el - după a lui Dumnezeu purtare de grijă - la locul acela unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să ştie cine locuieşte într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrând înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip, care, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicând: „De unde eşti, fiule, şi cine sunt părinţii tăi?" Tânărul a răspuns: „Tatăl meu este mai-mare al cetăţii; maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sunt fiul lor unul născut şi ei în fiecare zi se uită la mine ca la un mărgăritar prea scump".

    Atunci sfântul a zis: „Bine ai zis, fiule, că părinţii tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decât orice mărgăritar şi mai iubit lui Hristos, Mântuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuinţă. Deci ascultă-mă pe mine şi leapădă toate cele ale lumii acesteia văzute, care este deşartă şi vremelnică, ca împreună cu toţi sfinţii să câştigi, în veacul ce are să fie, veşnicele bunătăţi cele nevăzute. Pentru că toate acestea, câte se văd în lume, sunt trecătoare şi degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi-I slujesc Lui, acelea sunt veşnice, precum şi Dumnezeu Insuşi este veşnic.

    Aurul şi argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Iar eu îţi voi spune în ce chip se câştigă aurul cel adevărat, căci se scrie în cărţile noastre creştineşti: Te sfătuiesc să-ţi cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate ruşinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omeneşti. Deci şi tu, o, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ţi se vor găti bogăţiile cele cereşti şi te vei îmbrăca în haine albe care sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea. In acestea îmbrăcându-te ca şi cu nişte platoşe tari, nu numai că vei fi mai presus decât lumea cea văzută, dar şi pe diavolul împreună cu toţi îngerii lui, pe care voi toţi îl cinstiţi ca pe un zeu, şi pe acela îl vei birui.

    Încă şi aceasta să mai ştii, o, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ţi este tată adevărat, fiindcă a născut doar un trup stricăcios care moare degrab, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a turnat în trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci altul este tatăl tău cel văzut şi altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor şi vremelnic, aflându-se sub primejdii şi pătimiri, neputând nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veşnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic şi atotţiitor.

    Acela a zis şi te-ai zidit în pântecele maicii tale. Acela a poruncit şi ai ieşit din pântecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vârstă. Şi dacă fiii sunt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atât mai vârtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul şi asemănarea Sa, şi ne-a dat minte şi înţelegere, şi ne-a pus să stăpânim peste lucrurile mâinilor Lui; şi noi fiind robii Lui, ne-a împărtăşit cu El, ca să fim fii, fraţi şi prieteni, cu darul Său. Deci pe Acel adevărat Părinte al nostru, Care ne-a dat atâtea bunătăţi, suntem datori a-L cunoaşte, a-L iubi, a-L cinsti şi a ne închina Lui întotdeauna.

    Asemenea şi maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naşte trupeşte în lumea aceasta, ci aceea care ne naşte duhovniceşte în viaţa cea veşnică. Aceea care este logodită cu Mântuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumuseţată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălţată de mucenici şi de mărturisitori şi căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească.

    Acea Sfântă Maică este numită de oameni Biserică. Glasul ei este ca glasul turturelei care se îngrijeşte pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăşte mirul învăţăturilor apostoleşti; ai cărei ochi sunt credinţa cea adevărată şi nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mâini picură smirna facerilor de bine săvârşite din milă şi din dragoste; ale cărei doi sâni sunt cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, şi cea nouă, propovăduită de Apostoli. Prin Sfântul Botez, ea naşte spre nemurire pe fiii săi. Deci apropie-te o, preadulce fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale celei adevărate şi, ascultând sfatul meu, treci cu vederea bogăţiile cele vremelnice ale părinţilor tăi, ca să te învredniceşti a fi moştenitor al vistieriilor veşnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.

    Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăieşte prin mine către tine acestea: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa părinţilor tăi, şi mergi în pământul pe care Eu ţi-l voi arăta, în pământul care izvorăşte miere şi lapte; adică învăţăturile proorocilor, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi». Deci, când vei împlini toate cele poruncite ţie, atunci se vor da ţie moştenirile Raiului, se vor deschide ţie vistieriile cerului. Se va da ţie slava împărăţiei celei de sus, unde vei vedea rânduielile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor. Acolo te vei sălăşlui cu aceia ca un adevărat frate, şi vei fi părtaş lui Dumnezeu ca un fiu".

    Iar tânărul cel bine priceput, ascultând toate cuvintele omului lui Dumnezeu, cele insuflate de Duhul Sfânt, şi crezând adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temându-se de tinerii care erau cu dânsul, ca să nu-l spună la părinţii săi. Deci, închinându-se acelui cinstit bărbat, s-a dus.

    Iar a doua zi, foarte de dimineaţă, tânărul Astion s-a dus singur la cuviosul acela stareţ, întocmai ca o albină înţeleaptă, care ieri adunase degrabă în acel loc mierea cea dulce; şi intrând în chilie la preotul Domnului, i-a făcut o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!" Iar sfântul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, tânărule cel preafrumos, pe care te văd că porţi haină mucenicească şi ai pe cap cunună din pietre scumpe". Deci, şezând, au început a vorbi. Stareţul i-a zis: „Fiule, sămânţa Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare şi voieşte să aducă rod? Sau încă petrece în întunericul necredinţei?"

    Astion a zis: „O, sfinte părinte, ţi-am spus ieri că sunt unul născut la părinţii mei şi foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mâhnire, deoarece, când voi primi credinţa creştinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau îşi vor pierde mintea, sau singuri îşi vor aduce moartea în vreun fel. Deci mă tem ca, de unde eu mă nădăjduiesc de mântuire, să nu fiu pricinuitor de moarte şi de gheena cea veşnică părinţilor mei. Deci de vei voi să primeşti sfatul meu, fa-mă pe mine creştin în taină, şi povăţuieşte-mă acum îndată cum mă voi pregăti spre Botez. Iar după ce vei săvârşi asupra mea toate după rânduiala creştinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine şi să mergem spre o ţară îndepărtată, unde te va povăţui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinţilor şi să nu se vatăme conştiinţa mea pentru mâhnirea lor, iar dragostea lor să nu fie împiedicare pentru mântuirea mea".

    Nişte cuvinte ca acestea ale tânărului ascultând sfântul stareţ, s-a bucurat cu duhul şi i-a poruncit ca în toate zilele să postească, să se ferească cu dinadinsul de spurcăciunile cele jertfite idolilor şi să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mântuitorul lumii. Deci tânărul Astion făcea acestea cu osârdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareţ şi învăţa de la dânsul sfânta credinţă. Iar după ce a înţeles bine toate cele despre Hristos şi a crezut în El fără de îndoială, atunci sfântul stareţ l-a botezat şi, nu după multe zile, au ieşit amândoi noaptea de acolo, luând Astion puţin argint, atât cât să le ajungă pe cale. Şi ducându-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecând spre părţile sciţilor şi, intrând într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciţilor, lângă fluviul ce se numeşte Dunărea. Nu departe de acea cetate au găsit un loc osebit, plăcut spre petrecere, şi s-au sălăşluit acolo, zidindu-şi o chilie mică.

    Iar după plecarea lui Astion din casa sa, părinţii nevăzând pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni şi, negăsindu-l, făceau mare plângere şi tânguire, chemând în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicând: „Astioane, preadulcele meu fiu, unde eşti acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ţi s-a întâmplat? Oare vreo fiară te-a mâncat sau adâncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrâneţilor mele şi lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu ştiu! In ce ţară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!"

    Asemenea şi maica sa, rupându-şi hainele de pe sine şi bătân-du-se cu mâinile peste piept, se tânguia, zicând: „Astioane, cine te-a despărţit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creştinilor, trimiţând pe unul din ai săi, a întors inima ta, înşelându-te, şi te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie, cea plină de amărăciunea cea fără de sfârşit! Toate durerile şi ostenelile mele ce le-am suferit cu naşterea şi creşterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pântecelui meu s-a uscat, a pierit nădejdea mea şi slava şi şed ca o cetate pustie. Până acum am fost mamă, iar de acum nu mai sunt, fiind lipsită de singurul meu fiu iubit!" Astfel se tânguiau părinţii în toate zilele cu nemângâiere.

    Petrecând robii lui Hristos, Epictet şi Astion, lângă cetatea Almiridei, şi ducând viaţă monahicească întru nevoinţe pustniceşti, nu s-a tăinuit fapta lor cea bună şi sfinţenia, deoarece prin mâinile Sfântului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încât oamenii au început a veni la el, aducându-şi pe neputincioşii lor. Intr-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cincisprezece ani, mut, surd şi uscat şi, punându-l lângă picioarele sfântului stareţ, a început a zice către el: „De unde ai venit aici, nu ştiu, însă cred că dacă vei voi, poţi să tămăduieşti pe fiul meu, căci chipul tău te arată că eşti ucenic al nazarineanului, despre Care am auzit multe şi preaslăvite minuni. Deci, dacă eşti ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învaţă-ne să-L cunoaştem şi să fim şi noi robii Lui".

    Iar sfântul a zis către ea: „O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pământul şi toate cele văzute de noi, îţi va fi ţie ceea ce doreşti". Zicând acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pământ, şi scuipând de trei ori în gura lui cea amuţită, l-a întrebat: „Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? In idolii cei făcuţi de oameni sau în Iisus Hristos cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?" Iar copilul a strigat cu glas mare: „O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atâtea faceri de bine!" Văzând oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au proslăvit pe Dumnezeu şi în ziua aceea mai mult de o mie de suflete, bărbaţi şi femei, au crezut în Hristos Mântuitorul nostru.

    Iar darul lui Dumnezeu lucra minuni nu numai prin Sfântul Epictet, ci şi prin Sfântul Astion, căci, ieşind el odată la Dunăre ca să aducă apă, l-a întâmpinat un om îndrăcit; iar el, făcând semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigând: „O, Astioane, credinţa şi curăţia inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!" Altădată, trimis fiind Astion de către stareţ la un loc oarecare, pe când venea, a văzut un om pe drum care căzuse de pe o zidire înaltă şi zăcea la pământ ca un mort, iar părinţii lui se tânguiau pentru el. Deci fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, precum prin Apostolul Tău Pavel l-ai întors la viaţă de la porţile morţii pe Evtih cel căzut jos de la catul al treilea, asemenea şi prin Apostolul Petru l-ai ridicat pe Enea din slăbănogirea cea de opt ani, şi prin acelaşi Sfânt Petru l-ai făcut să umble pe omul care era olog din pântecele maicii sale, întărindu-i pulpele şi gleznele, aşa şi pe acest om ridică-l şi fa-l viu şi sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!"

    Astfel rugându-se, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicând cuvântul Apostolului Petru: In numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Deci, apucându-l cu mâna dreaptă, l-a ridicat viu şi sănătos. Iar acela a mers îndată împreună cu părinţii lui la chilia sfinţilor, strigând: „Unul este Dumnezeul lui Epictet şi al lui Astion! Cu adevărat, Unul este Dumnezeul creştinilor şi nu mă voi duce de aici, până ce într-această zi nu ne veţi face creştini pe mine şi pe părinţii mei!" Iar Epictet, preotul Domnului, chemându-i şi învăţân-du-i, le-a poruncit să postească şi să se pregătească de primirea darului cel sfânt; iar după câteva zile i-a luminat pe ei cu Sfântul Botez.

    Iar diavolul, văzând că a fost ruşinat nu numai de stareţ, dar şi de tânărul Astion, şi că s-a lipsit de dobânda sa din sufletele omeneşti, se rupea de zavistie şi se înarma asupra lor cu toate meşteşugirile sale, dar nimic nu sporea. Însă apoi a aflat asupra tânărului o vreme prielnică în chipul acesta. Ieşind într-o zi Astion la râu ca să ia apă fără binecuvântarea stareţului şi văzându-l vrăjmaşul neîngrădit cu binecuvântarea cuviosului, îndată - prin îngăduinţa lui Dumnezeu - a năvălit asupra lui cu nişte gânduri spurcate şi a tulburat sufletul tânărului. Şi întorcându-se Astion în chilia sa, se ruşina să-şi mărturisească părintelui său gândurile acelea şi vreme de trei zile se supunea lor, neputând să le biruiască. El postea şi se ruga cu lacrimi, îşi obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gândurile necurate, prin care vrăjmaşul nevăzut îl rănea pe el ca şi cu nişte săgeţi.

    Iar stareţul văzând pe ucenic tulburat şi mâhnit, a zis către el: „Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mâhnire pe care o văd la tine nu este mâhnirea sfinţilor care se îngrijesc de mântuirea lor şi arată pe faţă o oarecare întristare duhovnicească, ci cred că mâhnirea ta este purtătoare de moarte, precum şi mâhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Abesalom, şi care a pierdut pe Iuda, vânzătorul lui Hristos". Atunci Astion a început a se mărturisi, zicând: „Părinte, mai înainte de aceste trei zile vorbeai cu nişte cinstiţi bărbaţi despre tainele cereşti şi eu aveam nevoie să ies la apă. Deci m-am ruşinat a cere binecuvântarea ta înaintea acelor bărbaţi şi n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neştiind tu, am ieşit la apă fără binecuvântarea ta. Insă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gânduri spurcate şi iată, acum au trecut trei zile de când mă lupt cu ele şi nu pot să le gonesc; deci pentru aceasta sunt tulburat".

    Iar sfântul stareţ, căutând cu groază la dânsul, a zis: „Pentru ce ai ieşit afară din chilie fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la râu fără binecuvântarea preotului lui Hristos? Nu ştii oare că binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloş tare şi armă nebiruită asupra diavolului?" Zicând acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pământ în chipul Sfintei Cruci şi s-a întins şi stareţul. Şi astfel s-au rugat amândoi împreună lui Dumnezeu. Şi sculându-se ei de la pământ după multă rugăciune cu lacrimi, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumânare aprinsă, fugind de la dânsul şi zicându-i: „Mărturisirea ta, Astioane, a sfărâmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme".

    Astfel vieţuind acolo acei cuvioşi părinţi şi întorcând multe suflete omeneşti de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu, domnul acelei ţări, care se numea Latronian, a mers în cetatea Almi-ridei şi slujitorii de idoli i-au spus că cei doi sfinţi sunt fermecători şi înşeală pe mulţi cu vrăjile lor, întorcându-i de la aducerea de jertfe zeilor. Iar boierul a poruncit să-i prindă îndată şi să-i arunce în temniţă. Deci sfinţii, fiind legaţi, se rugau neîncetat şi cântau Psalmii lui David, iar stareţul grăia către ucenic: „Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare şi ne vor întreba de nume, de neam şi de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decât numai acestea: «Suntem creştini». Acesta ne este numele, neamul şi patria şi nimic altceva nu suntem, decât numai robi ai adevăratului Dumnezeu".

    Iar a doua zi, boierul a poruncit să se pregătească divan în mijlocul cetăţii, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la privelişte. Deci, venind pe la ceasul al treilea din zi, a şezut la judecată şi a trimis ca să scoată pe sfinţi din temniţă. Şi venind sfinţii înaintea lui, el a căutat spre dânşii şi s-a spăimântat, pentru că a văzut faţa lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu; că erau cinstiţi la vedere. Sfântul Epictet era de şaizeci de ani, înalt la stat şi cu barbă lungă, împodobită de cărunteţe. Asemenea, Sfântul Astion era înalt la stat, foarte frumos la faţă, înflorit cu podoaba întregii înţelepciuni şi având vârsta de treizeci şi cinci de ani.

    Iar boierul uitându-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputând să zică ceva; apoi, abia deschizându-şi gura, a zis: „Să ne spuneţi cum vă numiţi, de ce neam sunteţi şi din ce ţară aţi venit aici". Sfinţii au răspuns: „Suntem creştini!" Boierul a zis: „Ştiu că sunteţi din blestemata credinţă creştinească, dar să ne spuneţi neamul şi ţara voastră". Sfinţii au răspuns: „Suntem creştini, ştim pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi Lui Unuia ne închinăm; iar de urâciunile idoleşti ne îngreţoşăm, şi ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind ca şi Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii!"

    Auzind aceasta boierul, s-a umplut de mânie şi a poruncit să-i dezlege pe sfinţi şi să-i bată multă vreme fără milă. Iar ei, fiind bătuţi, grăiau: „Doamne, Iisuse Hristoase, învăţătorul nostru, voia Ta să se săvârşească în noi!" Iar boierul, văzându-i nebiruiţi, se aprindea mai mult de mânie şi le zicea: „Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemaţi neîncetat? Să vină acum să vă ajute şi să vă scoată din mâinile mele!" Sfinţii au grăit: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!"

    Atunci boierul, iuţindu-se şi mai mult, a poruncit să-i spânzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier şi să-i ardă cu făclii aprinse. Iar ei strigau într-una: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!" Astfel fiind sfinţii munciţi, se sfârşea al şaptelea ceas din zi. Şi a poruncit boierul să-i ia de la muncire şi să-i ducă iar în temniţă. Iar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinţilor pe care le grăiau neîncetat când pătimeau şi socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care uşurează trupul de durere când este în munci, a început a le avea neîncetat în mintea sa şi a le cugeta ziua şi noaptea.

    Şi după trei zile a început a striga în popor, zicând: „Sunt creştin! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru". Apoi, alergând la sfinţi în temniţă, a învăţat de la dânşii sfânta credinţă şi, după puţine zile, s-a învrednicit de Sfântul Botez cu toată casa sa. Iar sfinţii, după, întâia cercetare şi muncire, au petrecut în temniţă cinci zile; apoi iar au fost scoşi la judecată. Şi neputând boierul în nici un chip să-i înduplece la păgânătatea sa, a început a-i munci din nou. Deci mai întâi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oţet şi cu sare, după aceea, a umplut o căldare mare cu smoală şi fierbând-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Iar ei petreceau nevătămaţi în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare şi ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!"

    Iar boierul cetăţii se mira, văzându-i vii şi nevătămaţi în căldarea cea fiartă şi zicea: „O, cât de mare este puterea vrăjii creştineşti!" Apoi a poruncit să-i scoată din căldare şi să-i arunce în temniţă, nelăsând pe nimeni să se ducă la dânşii ca să le dea pâine sau apă, ca astfel să se topească de foame şi de sete. Şi au petrecut sfinţii treizeci de zile fără hrană şi fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-se cu darul Duhului Sfânt.

    Când sfinţii mucenici se cercetau şi se judecau la divanul cel din privelişte înaintea a tot poporul, s-a întâmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părţile Răsăritului, astfel rânduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece ştia bine pe părinţii lui, deci întorcându-se în ţara sa, s-a dus la părinţii lui Astion şi le-a spus, zicând: „Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea sciţilor, cu un oarecare stareţ, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos".

    Iar părinţii, auzind aceasta, au rugat cu lacrimi pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurământ cele spuse. Deci tatăl lui Astion a zis: „Dacă mă voi învrednici să văd faţa iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci şi mă va învăţa". Asemenea grăia şi maica sa: „Dacă îl voi vedea în viaţa mea pe dulcele meu fiu, toate le voi lăsa şi îl voi urma. Şi de-mi va porunci să fiu creştină, nu mă voi lepăda; şi cu dânsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos". Grăind astfel, şi-au încredinţat casa şi averile lor la cei mai credincioşi prieteni ai lor, iar ei au luat multe slugi şi slujnice şi s-au dus cu corabia în Sciţia. însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion şi-au săvârşit nevoinţa pătimirii în acest chip:

    După cele treizeci de zile în care au fost chinuiţi în temniţă cu foamea şi cu setea, boierul scoţându-i iar la judecată, le-a zis: „V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam şi de patrie, dar nu mi-aţi spus adevărul. Deci socotesc că nu sunteţi altceva decât nişte diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sunt fără nume şi fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneţi-mi, o, diavoli întrupaţi, veţi aduce jertfe zeilor noştri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre". Sfinţii au răspuns: „Noi suntem creştini, nu diavoli, şi cu numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omeneşti. O, dacă ai voi şi tu să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru".

    Atunci, mâniindu-se boierul, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinţii mucenici; apoi bătându-i mult cu toiege, i-a osândit pe dânşii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinţii fiind scoşi afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigaşii lor să le dea vreme de rugăciune. Apoi, stând cu faţa către răsărit, şi-au ridicat mâinile spre cer şi, înălţându-şi ochii, s-au rugat lui Dumnezeu vreme îndelungată. După aceasta, Sfântul Epictet s-a rugat ca să taie mai întâi pe Astion; dar acesta a grăit către dânsul: „Părinte, mai întâi ţie ţi se cade să primeşti această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu eşti preotul Domnului, părintele şi învăţătorul meu, iar eu voi merge după tine!"

    Sfântul Epictet a răspuns: „Fiule, şaptesprezece ani te-am păzit curat şi fără de prihană, cu darul lui Hristos, şi acum să-mi pierd osteneala mea de atâţia ani şi să te las singur? Oare nu ştii că meşteşugirile vrăjmaşului sunt subţiri şi greu de cunoscut? Deci mă tem ca nu cumva, fiind tânăr şi văzând moartea mea, să te temi şi să fii vrăjmaşului de batjocură. Deci nu aşa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu sa mergi mai înainte de mine, şi să primeşti mai întâi cununa pătimirii; şi cred că Sfântul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieşit întru întâmpinarea ta şi aşteaptă să te primească, ca apoi, cu cântări dănţuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mântuitorul nostru".

    Sfântul Astion a răspuns: „Fie voia Domnului şi a ta, sfinte părinte!" Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Tu eşti apărătorul meu, Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!" Apoi, plecându-şi capul sub sabie, s-a sfârşit. Iar Sfântul Epictet, căzând peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigaşii săi, ca aşa zăcând să-l ucidă pe el. Deci, lovit fiind cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toţi cei ce erau acolo, păgâni şi creştini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca nişte raze de soare, şi o bună mireasmă negrăită umplea locul acela.

    Iar după ce s-a făcut noapte, Vigilantie cel mai sus pomenit, împreună cu casnicii lui şi cu alţi creştini, s-au dus şi au luat în taină trupurile mucenicilor; şi, învelindu-le în pânze curate cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc vestit. Tot în aceeaşi noapte a căzut un diavol cumplit asupra boierului Latronian, căci sculându-se dimineaţa şi mergând ca de obicei la divan, a început a vorbi cu necuviinţă ca un nebun. Apoi, apucând o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dânsul şi a început a-i tăia şi a-i răni. Iar aceia, văzându-l pe el îndrăcit, l-au prins şi smulgându-i sabia din mâini, l-au bătut. Apoi, legându-i mâinile şi picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile şi-a lepădat în chinuri sufletul său, fiind sugrumat de diavol.

    După sfârşitul sfinţilor mucenici, părinţii lui Astion călătorind cu corabia, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfântul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicându-i: „Tatăl meu şi maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieşi la mal şi-i primeşte pe ei în casa ta. Odihneşte-i şi mângâie-i, deoarece foarte s-au obosit, intristându-se şi mâhnindu-se pentru mine. Să-i înveţi să cunoască şi mântuitoarea credinţă şi să le spui măririle lui Dumnezeu". Deci Vigilantie mergând îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieşind părinţii lui Astion, întrebau pe oamenii care se întâmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tânăr cu numele Astion. Iar Vigilantie, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: „L-am văzut şi l-am cunoscut pe el bine. Deci veniţi mai întâi să vă odihniţi în casa mea, apoi vă voi spune despre dânsul". Atunci ei, bucurându-se foarte, au mers la dânsul şi s-au odihnit.

    După aceasta, rugând ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: „Nu este mult de când Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu câteva zile, s-a dus de aici cu un stareţ cinstit, într-o ţară mai depărtată, fiind chemat cu cinste de Impăratul cel preaslăvit ca să împărătească cu Dânsul întru negrăită slavă". Apoi, Vigilantie le-a spus despre viaţa veşnică, despre şălăşluirile raiului şi împărăţia cerului, despre Hristos Domnul şi Impăratul cel fără de moarte, despre îngeri şi despre toate cetele sfinţilor, care împărătesc împreună cu Hristos şi întru care este numărat şi fiul lor, Astion.

    Iar părinţii lui auzind cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit şi au simţit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; şi mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus acolo iubitul lor fiu. Iar Vigilantie, luându-i pe dânşii, i-a dus mai întâi în chilia sfinţilor mucenici, unde le-a arătat o Sfântă Cruce şi o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dânşii. Deci, vorbind mult cu dânşii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos şi atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion şi cum şi-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinţilor şi plângând ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune şi să se roage cu dânsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.

    Şi trecând vremea cea din miezul nopţii şi începând a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger şi o mireasmă minunată mirosea. Şi au văzut pe sfinţii mucenici stând înaintea lor întru podoabă negrăită. Atunci Sfântul Astion cuprinzând pe maica sa cu dragoste şi sărutând-o pe dânsa, i-a zis: „Bine ai venit aici, ucenică a lui Hristos şi maica mea, Marchelino!" Asemenea şi Sfântul Epictet, cuprinzând capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicându-i: „Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a fi rânduit în numărul credincioşilor şi te-ai arătat vrednic de fericirea cea veşnică". După aceasta amândoi au zis lui Vigilantie: „Bucură-te şi tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit Scriptura care zice: De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mântui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate". Incă au vorbit cu dânşii din destul şi alte cuvinte mângâietoare şi pline de dulceaţă duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuţi.

    Iar de ce fel de bucurie s-au umplut ei din vedenia aceea şi din vorbirea cea dulce cu sfinţii, nu este cu putinţă a spune. Deci şi-au vărsat inimile lor în rugăciune şi mulţumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slavă cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atât de lungă vreme cu durere în inimă.

    Intr-acea vreme, în acea ţară a sciţilor era un episcop creştin, cu numele Evanghel. Acela, deşi se ascundea în vremea prigonirii, însă înştiinţându-se de pieirea boierului Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetând şi întărind pe credincioşi. La acest, arhiereu a dus Vigilantie pe părinţii lui Astion şi i-a spus cu de-a-mănuntul toate cele despre dânşii şi despre sfinţii mucenici. Iar episcopul, fericind pe sfinţii mucenici, a primit cu bucurie pe părinţii lui Astion, care se întorseseră la Hristos, şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

    După aceasta, Alexandru şi Marchelina, petrecând multe zile în postire şi în rugăciuni lângă mormântul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Şi vânzându-şi averile cele multe pe care le aveau, le-au împărţit săracilor, oprind puţin pentru hrană, şi au vieţuit cu dumnezeiască plăcere, până la sfârşitul lor.

    Aşa s-au preamărit în ceruri cu cununa mucenicească Sfinţii Cuvioşi Mucenici, Epictet Preotul şi Astion Monahul, iar Alexandru cu Marchelina, trecând de la cele pământeşti, s-au învrednicit în partea sfinţilor cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

• Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Procopie

Sfîntul Procopie s-a născut la Ierusalim dintr-un tată creştin şi o mamă păgână. La început el s-a numit Neania. După moartea tatălui, mama lui l-a crescut în tot duhul idolatriei romane. Cînd Neania a crescut cu vîrsta, el a plăcut foarte mult împăratului Diocleţian, care l-a luat la palatul imperial, în corpul de armată. Cînd acest rău împărat a început să îi persecute pe creştini, el l-a trimis pe Neania la Alexandria cu o garnizoană de soldaţi în scopul de a îi ucide. Dar pe drum lui Neania i s-au întîmplat cele ce i se întîmplaseră mai înainte lui Saul pe drumul Damascului: în ceasul al treilea din noapte s-a făcut cutremur mare, iar în momentul acela Domnul însuşi S-a înfăţişat înaintea lui Neania, şi s-a auzit şi glas: „Unde mergi, Neania, şi împotriva cui te ridici?”. Plin de spaimă şi de cutremur, Neania a strigat: „Cine eşti, Doamne? Iată, eu nu te cunosc!”. Apoi în întunericul acela a apărut o cruce ca de cristal, iar din mijlocul ei s-a auzit glasul: „Eu sînt lisus, Fiul răstignit al lui Dumnezeu”. Domnul i-a mai zis: „Biruie pre ai tăi duşmani întru acest semn, şi pacea Mea cu tine va fi”. Atunci viaţa marelui comandant Neania s-a schimbat cu desăvîrşire. El a poruncit executarea unei cruci întocmai cu aceea pe care o văzuse, şi în loc să pornească împotriva creştinilor, aşa cum îi ceruse Diocleţian, el a pornit împotriva agarenilor, care atunci atacau Ierusalimul. El a intrat victorios în Ierusalim, şi a dat pe faţă credinţa lui creştină înaintea mamei lui. Adus înaintea curţii, Neania şi-a lepădat centura militară, însemn al înaltului lui rang, de asemenea spada, şi le-a aruncat la pămînt înaintea judecătorului, arătînd prin aceasta că nu mai este soldat al puterii celei pămînteşti, ci oştean împăratului Cerurilor. El a fost torturat cu bestialitate vreme îndelungată, apoi aruncat în temniţă. Acolo Stăpînul lisus Hristos a venit iar la dînsul, l-a botezat, şi i-a dat numele de Procopie. Într-o zi la ferestruica celulei lui s-au arătat douăsprezece femei care i-au zis: „Şi noi sîntem roabe lui Hristos”. Căzînd sub osîndă pentru aceasta, ele au fost prinse şi aruncate în aceeaşi temniţă. Sfîntul Procopie le-a învăţat credinţa în Hristos şi le-a pregătit pentru luarea cununilor muceniciei (Acesta este motivul pentru care Sfîntul Procopie, împreună cu Sfîntul împărat de Dumnezeu încununat Constantin cel Mare şi cu maica lui împărăteasa Elena, este pomenit la Slujba Sfintei Cununii). După aceasta, cele douăsprezece fecioare au fost scoase la chinuri, şi torturate la rîndul lor, bestial. Văzînd mucenicia şi curajul lor, mama lui Procopie a venit şi ea la credinţa în Hristos, şi astfel toate cele treisprezece femei au fost omorîte. Fiind dus la eşafod, Sfintul Procopie şi-a ridicat mîinile către răsărit şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru toţi săracii, pentru toţi oamenii sărmani, scăpătaţi şi nenorociţi, pentru toţi orfanii şi toate văduvele, şi mai cu seamă pentru Sfinta Biserică Ortodoxă. El s-a rugat ca Sfinta Biserică să crească şi să se răspândească în întreaga lume, ca ortodoxia să strălucească pînă la sfirşitul veacurilor. Atunci el a primit semn din cer că rugăciunea lui a fost ascultată, iar el şi-a pus cu bucurie capul sub sabie. Sfintul Mare Mucenic Priocopie s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale Bucuriei celei Veşnice la anul 303, în opt zile ale lunii iulie. El a luat mucenicia cu cinste în Cezareea Palestinei, şi s-a încunuat cu cununa slavei celei nepieritoare.

• Pomenirea Sfântului Procopie cel Nebun pentru Hristos

Acest Sfint Procopie, mare făcător de minuni, a fost din cetatea Ustiug, şi a trecut la cele veşnice la anul 1303. El a fost de neam vareg, iar cu meseria, negustor. Ajungînd cu afaceri la Novgorod, el a rămas uimit de măreţia şi frumuseţea ortodoxiei, şi pentru aceasta a îmbăţişat-o cu dragoste, luînd şi Sfintul Botez. Voind să se facă desăvîrşit, el şi-a împărţit toate averile săracilor şi a început să-şi cultive şi toate celelalte virtuţi. El s-a prefăcut nebun spre a nu primi slavă de la oameni. Pentru aceasta lui i s-a dăruit de la Dumnezeu să vadă în inimile oamenilor, şi să le cunoască viaţa şi viitorul. El uneori vestea oamenilor catastrofele naturale care aveau să fie, şi care se întîmplau după cum spunea el. Făcînd rugăciune cu lacrimi înaintea Icoanei Preasfintei Născătare de Dumnezeu, Sfintul Procopie a îndepărtat prin aceasta o cumplită grindină ce trebuia să se abată asupra cetăţii Ustiugului, aducînd astfel pre mulţi păcătoşi la pocăinţă. Trupul lui a fost găsit mort pe stradă, acoperit cu totul de zăpadă. Deasupra sfintelor lui moaşte făcătoare de minuni s-a ridicat o sfintă biserică.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Teofil Izvoditorul de Mir

Sfintul Teofil acesta s-a născut în satul Ziki din Macedonia. El a fost un bărbat foarte învăţat şi un mare neovitor. La porunca Patriarhului Nifon al Constantinopolului el a călătorit la Alexandria ca să vadă cu ochii lui şi să cerceteze dacă erau adevărate cele ce se auzeau că Patriarhul loachim a mutat muntele cu rugăciunea şi că a băut într-adevăr otravă, silit fiind de ispitirea evreilor şi musulmanilor de acolo, care otravă nu a putut să îi facă nici un rău. Mergînd la Alexandria şi cercetînd şi văzînd că toate acestea sînt adevărate, Sfîntul Teofil s-a întors la Sfîntul Munte, unde şi-a continuat viaţa de nevoinţe, mai întîi la Mînăstirea Vatopedi, apoi la Iviron, iar la urmă la Chilia Sfântului Vasile de lîngă Karyes. Mai marii au voit ca acest Părinte Teofil să ia scaunul arhieresc al Tesalonicului, dar el a refuzat. Prin tăcere desăvîrşită, prin sfintele şi dumnezeieştile cugetări şi prin rugăciunea cea săvîrşită în inimă, el şi-a curăţit cu desăvîrşire mintea şi trupul şi s-a făcut locaş şi vas al Duhului Sfînt, în care locuia Hristos. Grăind despre apropiata lui moarte, el a poruncit ucenicului lui Isaachie ca să nu-i dea trupul obişnuitei îngropări, ci legîndu-1 de picioare, să-1 tîrască pînă la un loc, iar de acolo să îl arunce în mare. Cu frică mare şi cu cutremur, ucenicul a împlinit porunca Bătrînului lui, dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu moaştele Sfîntului Teofil s-au descoperit, şi cînd au fost aşezate în vechea lui chilie, ele au început să izvorască un mir minunat şi înmiresmat. Sfîntul Cuvios Teofil a trecut la cele veşnice în opt zile ale lunii iulie, la anul 1548.

Cântare de laudă la Sfîntul Mare Mucenic Procopie

Când binevoieşte Cel Preaînalt,

Prigonitorii creştinilor

Mucenici pentru Hristos se fac.

Urâtorii de Dumnezeu se fac apostoli minunaţi,

Iar păgânii, ziloţi ai credinţei.

Prin a lui Dumnezeu voie Saul

Sfîntul, marele Pavel s-a făcut,

Iar Neania – Sfântul Prcopie.

Procopie mai întîi cu ucidere

Asupra creştinilor a pornit,

Dar mai apoi creştin s-a întors înaintea maicii lui.

El care mai demult schingiuiri creştinilor pregătea,

Mai apoi însuşi cu bucurie le-a suferit pe ele.

Lui adevărul precum un fulger i-a strălucit,

Şi atunci înaintea Domnului Hristos s-a închinat

Şi a crezut în El.

El pre pămîntescul rege a lepădat,

Şi s-a întors către împăratul Ceresc,

Spre a-I fi Lui rob.

Împăratul Cerurilor un dar mare i-a dăruit,

Anume acela de a întări şi ajuta nenorociţii.

Cum a fost atunci, aşa este şi acum:

Procopie Sfîntul prieten celor ce greu pătimesc este.

Acum ca şi atunci,

Ajutorul lui grabnic celor ce pătimesc este.

Luna iulie in 8 zile: pomenirea Sfantului mare Mucenic Procopie (+303)     Acest Mucenic al lui Hristos a trait pe vremea lui Diocletian, tragandu-se din Ierusalim, nascut din tata credincios, anume Hristofor, si dintr-o mama necredincioasa, Teodosia cu numele, iar numele lui, cel dintai era Neania, fiindca dupa botez, a primit numele de Procopie. Si, murind tatal sau, mama sa l-a crescut in credinta paganeasca, invatandu-l inchinarea la idoli. Dar tanarul Neania, fiind istet la minte, a deprins, repede, invatatura cartilor filozofiei elinesli. Si, ajungand la varsta barbatului desavarsit, mama sa a voit sa-l faca ostas destoinic, in slujba imparatului. Si a ajuns dregator al Alexandriei. Dar, mergand pe drum, cu doua sute de ostasi, cu porunca sa omoare pe crestini, a auzit un glas chemandu-l pe nume, Neania. Deci, rugandu-se Sfantul sa i se arate, mai lamurit, cine este cel ce graia, i s-a aratat lui o cruce in chipul cristalului si glas s-a facut de la cruce, zicand: "Eu sunt Hristos cel rastignit, Fiul lui Dumnezeu". Si l-a invatat toata taina credintei noastre. Iar el, intorcandu-se la Schitopolis, a poruncit unui argintar sa-i faca o cruce, la fel cu aceea ce i se aratase, o cruce cu trei icoane.
    Deci, fiind parat de mama sa, ca este crestin, Sfantul a fost trimis spre cercetare la Paulin, dregatorul din Cezareea Palestinei. Si, neplecandu-se el sa jertfeasca idolilor, a fost batut cumplit, incat l-au inchis in temnita aproape mort. Dar, fiind vindecat de un inger, au venit la credinta o multime de inchinatori la idoli, intre altii si mama sa, Teodosia. Si, marturisind ei pe Hristos-Dumnezeu, li s-au taiat capetele. Atunci, dregatorul a hotarat si asupra Sfantului Procopie judecata de moarte, adica, sa i se taie capul cu sabia. Si, scotandu-l afara din cetate, la locul cel de moarte, Sfantul si-a facut rugaciunea sa pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sarmanii, ca toti sa fie paziti prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Apoi, cu bucurie, si-a plecat sub sabie cinstitul sau cap si, taindu-l, si-a dat sufletul pentru Dumnezeul sau, in ziua de opt a lunii lui iulie.
 
Intru aceasta zi pomenirea sfintilor martiri Epictet si Astion.     Pe malul lacului Razelm, care in antichitale se numea Halmyris (sol, apa sarata), nu departe de bratul Sfantul Gheorghe al Dunarii si de actualul sat Dunavatul de Jos, se afla ruinele unei fortarete romano-bizantine care au fost identificate de invatati cu cetatea Halmyris.
    Stirile cele mai ample si mai importante despre Halmyris le avem in legatura cu patimirea aici a doi martiri Epictet si Astion, poate cei mai vechi martiri de pe teritoriul Romaniei, despre care avem informatii amanuntile. Potrivit datelor din actul lor martiric, Epictet si Astion ar fi patimit, marturisindu-si credinta in Hristos, in anul 290, ca urmare a persecutiei dezlantuite de imparatul Diocletian. Tot in legatura cu martiriul lor este mentionat si primul episcop al Tomisului (cel dintai din Romania), Evangelicus, care a venit la Halmyris in acea vreme.
    Actul martiric al Sfintilor Epictet si Astion este plin de amanunte cu privire la viata, activitatea si patimirea lor. Din pacate, el ni se pastreaza astazi doar intr-o copie din secolul al XV-lea, aflata in arhiva bisericii Mantuitorului, din Utrecht.
    Sa lasam acum cuvantul acestui document, sa ne istoriseasca viata, minunile si moartea curajoasa a celor doi martiri. Pe vremea nelegiuitului imparat Diocletian, traia in partile Rasaritului (foarte probabil in Asia Mica) un preot cu numele Epictet, care ducea o viata cu totul curata si evlavioasa. Din frageda copilarie, el fusese crescut in frica de Dumnezeu, urmand poruncile Mantuitorului. Ca si odinioara Samuel, a fost cinstit din tinerete cu haina preotiei si plin de harul lui Dumnezeu el facea multe semne si minuni. Adeseori, prin puterea rugaciunii sale, putea deschide ochii orbilor, vindeca pe leprosi si pe ologi si scotea duhurile necurate din cei indraciti.
    Odata, pe cand statea acasa si-si facea obisnuita rugaciune catre Hristos, i-a fost adusa fiica unui functionar, care era paralitica in asa masuri, ca nu purea misca altceva decat limba. Tatal sau, aducand-o la usa preotului, a lasat-o afara si a intrat la sfant rugandu-l fierbinte sa-i tamaduiasca fiica. Auzind acestea, preotul a zis tatalui s-o aduca inauntru, apoi s-a rugat cu ardoare, a uns cu ulei sfintit corpul fetei si ea s-a facut sanatoasa. Inaltand rugaciuni de multumire lui Dumnezeu, impreuna cu parintii, Epictet i-a indemnat pe acestia sa faca de acum inainte fapte de evlavie in fiecare saptamana. I-a lasat apoi sa plece.
    Altadala i-a fost adus un indracit si, din momentul cand a ajuns langa omul lui Dumnezeu, duhul cel rau a inceput sa strige si sa zica timp de trei zile: "O, cruce, o, chin, nevinovat sunt pus la cazne! Cat de bine imi mergea cand eram in Frigia!" Certat de Sfantul Epictet, duhul cel rau a trebuit dupa trei zile sa paraseasca trupul in care se cuibarise. Izbavit de diavol, omul a adus indata multumire Mantuitorului Hristos.
    In alta zi i-au infatisat lui Epictet o femeie oarba. Aceasta plangea cu amar ca medicii n-o putusera vindeca si-l ruga fierbinte sa-si puna dreapta sa peste ochii ei, caci asa se va vindeca. Sfantul i-a indeplinit rugamintea si femeia si-a recapatat vederea.
    Mai departe, actul martiric povesteste intalnirea dintre Epictet si Astion. Acesta din urma era un tanar chipes, fiul unui om cu vaza din oras, foarte bogat. Mama sa era si ea de vita nobila, fiica senatorului Iulian. Parintii il iubeau nespus, fiind si singurul copil, privindu-l ca pe odorul lor cel mai de pret. In convorbirea cu tanarul Astion, Epictet ii lamureste acestuia care este adevaratul nestemat al vietii, spunandu-i ca aurul de aici nu reprezinta cea mai mare valoare, deoarece el inseala multe suflete. La fel si argintul. Vino, ii zice el, si-ti voi arata care aur trebuia sa alegi si dupa care argint trebuie sa tinzi. Este acela pe care Domnul si Mantuitorul nostru l-a dat celor ce cred in El. Tatal tau, pe care-l vezi, nu este adevaratul tau tata, ci atotputernicul Dumnezeu este tatal tau. Acesta a poruncit, si tu ai devenit om. El a hotarat, si te-ai plamadit in pantecele mamei tale. El a voit, si tu ai putut ajunge pana la varsta tineretii. De asemenea, mama noastra adevarata nu este fiinta pe care o vedem, ci aceea care ramane vesnic nemuritoare, ridicata in Hristos si prin Hristos la locas ceresc si care si de noi oamenii trebuie sa fie recunoscuta ca mama noastra sfanta, anume "Biserica".
    A doua zi, tanarul s-a sculat in revarsatul zorilor si s-a indreptat in graba spre harnica albina, in acelasi loc unde cu o zi inainte gustase din florile ceresti. Intrand in locuinta preotului lui Hristos, Astion a avut cu acesta o lunga convorbire si la sfarsit i-a zis: "Ingaduie-mi sa fiu chiar astazi catehumen si supune-ma la post atatea zile cate crezi de cuviinta; dupa trecerea acestui limp doresc sa primesc Botezul. Atunci imi voi fi insusit tot ce priveste religia crestina si, te rog ca dupa aceea sa parasim amandoi acest oras si sa ne ducem intr-o tara indepartata, acolo unde ne va indrepta Duhul Sfant, ca nu cumva tatal meu sa-mi schimbe gandul curat cu lacrimile sale".
    Dupa ce a implinit dorintele inteleptului tanar, Preotul Epiclet si ucenicul sau, Astion, au parasit orasul, s-au imbarcat pe o corabie si au sosit la granita scitilor, oprindu-se in orasul halmyrenilor, unde nu era nimeni care sa-i cunoasca sau sa le stie tara. In timpul cand cei doi barbati isi puneau in aplicare sfantul lor refugiu, parintii lui Astion isi cautau fiul si tare se tanguiau ca nu-l gasesc. Plangand, tatal zicea: "Nu stiu unde si incotro sa mai trimit slugile sa-l caute, ca sa gaseasca pe stalpul batranetilor mele, raza vietii mele, porumbelul cel mai frumos, perla orasului, inteleptul inteleptilor". Nemangaiata mama isi rupea hainele de pe ea, isi frangea mainile strigand de durere, fiindca pierduse podoaba vietii sale.
    Actul martiric da mai departe indicatii geografice asupra locului debarcarii lui Epictet si Astion, care toate duc spre concluizia ca au poposit pe meleagurile unde invataii moderni localizeaza cetatea dobrogeana Halmyris (comuna Dunavatul de Jos).
    Dupa ce s-au stabilit aici, Epictet si Astion au continuat sa duca viata lor curata, asa cum traisera in patrie. Epictet a facut si aici multe semne si minuni. Unei femei i-a vindecat fiul surdo-mut si in acelasi timp paralitic. Cel vindecat a laudat pe Dumnezeu, s-a convertit si impreuna cu el mai mult de 1000 de locuitori din Halmyris, care asistasera la minune. Si Astion a capatat darul facerii de minuni, avand o deosebita putere asupra diavolului.
    Actul martiric istoriseste ca intr-o zi, pe cand mergea grabit spre Dunare ca sa ia apa, s-a intalnit cu un om care era chinuit de duhul cel rau. Apropiindu-se de el, Astion s-a rugat, a facut semnul crucii peste frunte si peste celelalte parti ale corpului si in aceeasi clipa duhul cel rau a fugit din el graind: "prin credinta ta, O, Astion, si prin curatirea sufletului tau ai primit de la Mantuitorul putere impotriva neamului nostru".
    Alta data, Astion a vazut cum un om a cazut de la mare inaltime si zacea la pamant pe jumatate mort. In taina s-a rugat fierbinte lui Hristos, si-a amintit de Sfantul Apostol Pavel cum l-a salvat pe Eutihie, care cazuse de la o fereastra, cum Petru i-a dat putere sa mearga lui Eneea, care zacea de opt ani pe patul de suferinta. L-a implorat pentru nefericitul din fata lui, zicand ca "si acesta este unul din turma Sa". Atunci a rostit Astion catre cel cazut cuvintele Sfantului Apostol Petru: "In numele lui Hristos, ridica-te si umbla!" Astion l-a ridicat si acesta a devenit apoi unul din catehumenii sai, botezandu-l dupa aceea.
    Cei doi sfinti, Epictet si Astion, isi petreceau astfel viata in rugaciune si sfintenie facand adesea minuni si semne. Dar in vremea aceea a sosit in orasul Halmyris comandantul Latronianus, cu scopul sa rezolve unele treburi administrative si militare. In a patra zi de la sosire, i s-a raportat de catre unii din functionarii sai ca exista in oras doi straini, care ar fi "vrajitori" si "ghicitori" si ca prin cuvantarile lor au intors pe multi de la cinstirea zeilor.
    Auzind acestea, comandantul s-a infuriat si a dat ordin ca dupa apusul soarelui cei doi sfinti sa fie arestati si dusi la inchisoare. Pe drum, ei cantau psalmi, rosteau lungi si fierbinti rugaciuni si s-au inteles ca a doua zi cand vor fi dusi la judecata, sa nu spuna nimic despre familia lor si despre tara de unde veneau, ci doar sa repete ca ei sunt crestini, ca acesta este numele, neamul si patria lor si ca ei nu sunt altceva decat cinstitori ai Dumnezeului adevarat.
    Foarte devreme in ziua urmatoare, comandantul Latronianus a poruncit sa fie facuta o tribuna in mijlocul orasului si acolo sa fie chemat cat mai mult popor. Apoi, au fost adusi acuzatii, iar Latronianus abia putea sa-i priveasca, deoarece fata lor stralucea ca soarele. Epictet era un barbat cam de 60 de ani, inalt si cu barba incaruntita, iar Astion, un tanar de 35 de ani, frumos la infatisare. In cursul audierii, cei doi sfinti isi marturiseau credinta in Iisus Hristos si aratau ca ei nu pot sa se inchine zeilor. Infuriat, dregatorul a defaimat pe Dumnezeui lor si a poruncit ca amandoi sa fie legati, chinuiti si sa li se rupa carnea de pe corp cu ghiare de fier. Cei torturati nu raspundeau la toate decat eu cuvintele: "Noi suntem crestini, faca-se cu noi voia lui Dumnezeu".
    Unuia dintre judecatori, pe nume Vigilantius, auzind din gura martirilor cum cinstesc si martirisesc fara incetare credinta in Iisus Hristos, nu i-au iesit din minte aceste cuvinte timp de trei zile; in a patra zi, s-a dus si a marturisit: "Eu sunt crestin, faca-se si cu mine voia lui Dumnezeu". Vigilantius s-a dus la martiri in inchisoare, ca sa primeasca de la ei insemnul si garantia vietii. Apoi, impreuna cu casa sa, au devenit cu totii ucenicii Mantuitorului. Mai tarziu, fostul judecator a luat trupul martirilor si le-a inmormantat cu mare cinste.
    In a cincea zi, cei doi sfinti au fost iarasi adusi la judecata. Atunci Epictet a rostit o cuvantare, care s-a terminat cu cuvintele: "Noi smtem crestini". Latronianus s-a infuriat si urla ca un leu; "Aduceti sare si otet si frecati cu ele ranile de deasupra, puneti smoala si grasimi intr-un cazan si cand vor incepe sa fiarba in clocot, aruncati pe incapatanatii acestia inauntru". Auzind porunca, cei doi sfinti repetau si mai aprig cuvintele: "Suntem crestini, faca-se cu noi voia lui Dumnezeu". Dar la tortura care li se pregatise, ei au ramas nevatamati si de aceea au fost condamnati ca 30 de zile sa nu primeasca nimic de mancare si de baut. Atletii lui Hristos s-au hranit insa din bogatia Cuvantului lui Hristos, intarindu-se zilnic cu painea care coboara din cer, cantand psalmi si cantece sfinte.
    Pe cand Epictet si Astion indurau chinuri, a aparut la Halmyris un strain care, vazand pe Astion in fata scaunului de judecata, l-a recunoscut si a stiut din ce neam se trage. Degraba s-a suit in corabie, a calatorit pe mare si a ajuns la tarmul tarii de rasarit unde traiau parintii lui Astion. El le-a spus ce a vazut si auzit in legatura cu fiul lor. Actul martiric reda cuvintele pe care le-au rostit parintii lui Astion, cand au aflat aceasta veste cu totul neasteptata. Mama a zis ca vrea sa devina crestina si ca, daca ar fi nevoie, va infrunta si martiriul. Insotiti de trei slujitori, parintii s-au imbarcat in graba si calatorind pe mare au ajuns in orasul Halmiris, din tara scitilor (Dobrogea). Aici, ne spune actul martiric, ca "episcopul si intaistatatorul sfintelor biserici, era prea fericitul Evangelicus".
    Dupa scurgerea celor 30 de zile au fost adusi din nou in fata judecatii cei doi martiri. Latronianus a inceput prin a zice ca el inca nu stie de unde vin ei si din ce neam se trag si fiindca ei nu vor sa spuna ii considera demoni; apoi ii condamna la moarte prin taierea capului. Atat Epictet cat si Astion si-au marturisit din nou credinta in Hristos, zicand ca ei demoni nu sunt, ci ca ei au scos demoni din oameni cu ajutorul lui Hristos, si anume pe acei demoni pe care judecatorii ii cinstesc si li se roaga ca la niste dumnezei. Auzind acestea, Latronianus a poruncit slujitorilor sa-i loveasca peste gura cu pietre si sa-i lege din nou. Dar pentru ca si in urma acestor chinuri ei au ramas senini si veseli, dregatorul a dat ultima porunca, cerand sa fie scosi afara din cetate si acolo sa li se taie capul. Cu bratele intinse si cu privirea ridicata la cer, mucenicii au rostit o lunga rugaciune, iar poporul a raspuns "amin!". Epictet a lasat mai intai pe Astion sa i se taie capul; acesta, spunand o rugaciune, a terminat-o cu cuvintele Mantuitorului: "In mainile Tale incredintez duhul meu". Epictet s-a asezat peste trupul ucenicului sau si indata i s-a taiat si lui capul. Toti cei care au fost de fata, crestini ori pagani, se minunau de bunul invatator Epictet si de desavarsita ascultare a ucenicului sau; cu lacrimi ei au adus multumire lui Dumnezeu.
    Actul martiric spune mai departe ca trupurile mucenicilor erau albe ca zapada si ca cei care sufereau de vreo boala, durere sau aveau griji, si se atingeau cu credinta de ele, sau le sarutau cu evlavie, se vindecau. La apusul soarelui, Vigilantius impreuna cu toata casa sa si altii crestini au venit de au luat trupurile martirilor, au turnat peste ele mir si alte miresme de pret, si cantand psalmi si imnuri le-au inmormantat intr-un loc potrivit. Si, spre slava lui Dumnezeu, spune autorul actului martiric, se fac acolo multe minuni pana in ziua de azi.
    Dupa decapitarea celor doi martiri si inmormantarea lor, Latronianus a innebunit si si-a terminat viata in chip jalnic.
    In a treia zi dupa inmormantare, Astion i s-a aratat lui Vigilantius spunandu-i ca in ziua aceea vor sosi parintii sai ca sa-l caute; il roaga sa mearga in port, sa-i primeasca, sa le dea gazduire si sa-i mangiie. Ducandu-se in port, Vigilantius gaseste pe parintii lui Astion, care tocmai sositi se interesau de soarta fiului lor si voiau, inainte de orice, sa mearga sa-l vada. Vigilantius le-a povestit cum Astion plecase cu trei zile mai inainte intr-o tara indepartata, apoi, infatisandu-le cu vorbe alese frumusetile ceresti si ale vietii vesnice, le spune adevarul despre moartea fiului lor, adaugand ca toti cei care se invrednicesc de un asemenea sfarsit sunt numiti "Martiri". Timp de o saptamma parintii lui Astion au avut convorbiri cu Vigilantius, in urma carora ei se convertesc la credinta crestina. Preotul Bonosus care, pentru a scapa de urmarire, se ascunsese intr-un loc tainuit, ii face catehumeni si dupa 40 de zile de la moartea lui Astion sunt botezati de episcopul Evangelicus. Acesta din urma ramane cu ei 8 zile, dupa care pleaca in alt oras apropiat. Parintii lui Astion se intorc apoi in patrie, luand cu ei pe Vigilantius si pe preotul Bonosus.
    Pentru noi, romanii actul martiric al sfintilor Epictet si Astion are o deosebita valoare, fiindca, in afara de cel care istoriseste patimirea Sfantului Mucenic Emilian la Durostor (Silistra), este singurul cu care literatura aghiografica dobrogeana se poate mandri. El ne lumineaza pagini intregi din viata religioasa a Dobrogei, in vremea cand crestinismul era nu numai persecutat, dar reactia oficialitatilor impotriva lui atinsese cote maxime.
    Potrivit datelor din actul martiric, Epictet si Astion si-au dat viata si au sfintit pamantul Dobrogei cu sangele lor in ziua de 8 iulie, pe vremea imparalului (in act "tiranului") Diocletian si a comandantului Latronianus.
    Prin exemplul vietii lor si taria credintei, pecetluita cu moarte muceniceasca, Sfintii Epictet si Astion au impodobit literatura aghiografica din primele secole si s-au inscris in calendarul religios al romanilor ca doua nestemale, demne de cinstirea tuturor timpurilor. Dumnezeului nostru slava! Amin.
 

Sinaxar 8 Iulie

În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Procopie, cel din Cezareea, in Palestina.

Acest mucenic al lui Hristos a trait pe vremea lui Diocletian. Era din cetatea Elia, adica din Ierusalim, nascut din tata binecredincios, care marturisea pe Hristos, anume Hristofor, si din maica necredincioasa, anume Teodosia, care era slujitoare de idoli. Dupa moartea tatalui sau aducându-l maica lui la Diocletian care se afla în Antiohia, l-a facut duce al Alexandriei, cu porunca sa chinuiasca pe crestini. Daca a purces pe cale spre Alexandria, fara veste se facura tunete si fulgere, si auzi el un glas din cer, chemându-l pe nume: Neania, caci acesta îi era numele cel dintâi. Rugându-se sfântul ca sa i se arate mai limpede cel ce-i graia, i s-a aratat o cruce ca de cristal, si glas s-a facut de la cruce zicând: "Eu sunt Iisus cel rastignit, Fiul lui Dumnezeu". Si învatând el toata taina orânduielii credintei noastre, s-a întors la Schitopoli, si a poruncit sa-i faca o cruce de aur si de argint, dupa chipul ce i se aratase. Îndata ce s-a gatit crucea, s-au aratat pe ea trei icoane, având scriere evreiasca, care arata ale cui sunt icoanele. Deasupra scria: "Emanuel", iar de o parte, scria "Mihail", si de alta parte, "Gavriil", închinându-se si sarutând Crucea si icoanele, Procopie s-a întors în Ierusalim.
Dupa aceea, facând izbânda mare asupra saracinilor, l-a silit maica-sa sa aduca jertfa de multumire la idoli. Atunci el a vadit în cine crede, si numaidecât a fost pârât de maica-sa la împarat ca este crestin. Iar împaratul a trimis porunca la Ulchie ighemonul Cezareii Palestinei sa cerceteze pe sfântul. Si fiindca sfântul nu s-a plecat ca sa jertfeasca la idoli, a fost chinuit în multe feluri, dar a fost slobozit prin aratarea Domnului si numit Procopie în loc de Neania. Fiind dus la capistea idolilor, prin rugaciunea sa a surpat idolii. Vazând minunea aceasta, ostasii a doua capetenii, cu tribunii lor, anume Nicostrat si Antioh si douasprezece femei singlitice, împreuna si cu maica-sa Teodosia, au crezut în Hristos. Pentru aceasta ostasilor li s-au taiat capetele, iar pe femei le-au chinuit fara mila. Dupa aceea sfântul a fost supus la grele si nenumarate chinuri în timpul carora a savârsit multe minuni. Apoi si-a luat sfârsitul prin sabie, si s-a suit încununat la cer. Praznicul lui se savârseste în Biserica sa muceniceasca ce se afla aproape de Helona, si se numeste Condilion.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Teodosia, maica Sfântului Procopie, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintelor douasprezece femei singlitice, care de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor doi tribuni Antioh si Nicostrat, care de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Avda, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Teofil, care în sfântul Munte al Atonului a sihastrit la chilia Sfântului Vasilie, ce se afla pe locul sfintei Manastiri a Pantocratorului, la anii 1548, si care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Anastasie cel din Ioanina, care a marturisit în Constantinopol la anul 1743, si care de sabie s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant despre grija lumii acesteia.     Nu este lucru bun grija cea fara de masura, ci, mai bine este, sa se smereasca omul inaintea lui Dumnezeu, Care ne poarta de grija, dupa cuvantul care zice: "Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani" (Ps. 54, 25). Sa nu dai griji lumesti sufletului tau, pentru ca, pe multi, i-a pierdut grija si nu este intr-insa nici un spor. Pentru ca, din grija lumeasca, se vatama taria inimii, si, precum molia strica hainele si cariul lemnul, asa grija lumeasca, a omului, ii vatama inima. Drept aceea, noi insine sa nu intram in grija lumeasca, ci in lacrimi si suspine si intr-o iubitoare de osteneala, rugaciune catre Dumnezeu si intru privegheri sa petrecem si sa ne trezim; si asa vom primi, de la Dumnezeu, ajutor si izbavire.
 


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre citirea dumnezeiestilor Scripturi.     Zis-a Domnul: "Tot carturarul, care invata despre Imparatia Cerului, asemenea este ca un om gospodar, care scoate din camara sa lucruri noi si vechi". Pentru ca numai acela este un adevarat carturar, cel care citeste dumnezeiestile Scripturi, cu osteneala si cu osardie, cel care, din aceste Scripluri, isi face comoara, adica intelegerea legilor celei vechi si, a celei noi, si, la vreme de trebuinta, scoate invatatura din ele. Iar cei care n-au ravna pentru invatatura Scripturii, aceia nu sunt gospodari, neavand, nici ei insisi, si nedand nici altora numic, murind de foamea neintelegerii. Pentru ca, precum pamantul, fara ploaie, chiar de ar arunca cineva samanta in el, nu poate sa rodeasca, asa si sufletul, de nu se va adapa cu Scripturile, nu va putea sa dea roade bune. Deci, mare rautate este sa nu intelegi Scripturile si sa umbli, ca un animal necuvantator, putand ajunge la multe rataciri. Caci viata, in necunoastere, este o viata plina de lenevire si orbire sufleteasca. Si, precum cel lipsit de lumina nu umbla drept, asa si cel ce nu citeste dumnezeiestile Scripturi, in multe rataciri se impiedica. Pentru aceasta, ne invata Apostolul, zicand: "Luati aminte la citire, la invatatura si la mangaiere". Deci, fratilor, sa nu ne lenevim, ci sa citim Sfintele Scripturi si sa invatati si pe altii, ca indoita plata sa luati de la Dumnezeu.
 


Intru aceasta zi, cuvant din viata Sfantului Ioan Milostivul.     Multi din cei din Alexandria, ravnind la cele din vremea Apostolilor, isi vindeau averile lor si, aducand pretul vanzarii, il puneau in mainile Sfantului Ioan, rugandu-se ca sa-l imparta el saracilor. Deci, apropiindu-si, unul dintr-insul i-a adus Sfantului Ioan sapte livre si jumatate de aur, adeverind ca, din banii acestia, nu i-a mai ramas lui nimic. Si cerea doua daruri, sa le ia de la dansul: sa se mantuiasca copilul sau, cu rugaciunile Sfantului, si sa se intoarca, fara primejdie, corabia lui, care era trimisa in Africa. Deci, dupa ce au trecut treizeci de zile de rugaciune, a murit fiul sau. Si a treia zi dupa moartea copilului, sosind corabia din Africa si ajungand in dreptul farului, a venit o furtuna cumplita, incat toata incarcatura s-a prapadit si numai corabia, cu cei din ea, au scapat. Deci, vestea despre copil auzind-o, cu putin mai inainte, si durerea inca stapanindu-l, a venit asupra lui si intrislarea pentru corabie: si acestea , l-au cufundat, cu totul, in mahnirea cea mai mare. Acest lucru aflandu-l si patriarhul, s-a intrislat tot atat de mult. Si se ruga lui Dumnezeu, sa se atinga, in chip nevazut de sufletul aceluia si sa indeparteze viforul mahnirii si sa-l prefaca in alinare. Deci, in noaptea urmatoare a venit, inaintea omului, in vis, un barbat asemenea cu chipul patriarhului, zicand catre dansul: "De ce esti intru atata mahnire ? Oare, nu tu m-ai rugai sa cer lui Dumnezeu sa se mantuiasca fiul tau? Si, iata, cu darul lui Dumnezeu, s-a mantuit, fiind eliberat, nevatamat, din rautatile vietii. Caci, daca ar fi avut o viata mai lunga, rau ar fi iesit si nevrednic de Facatorul sau ar fi fost. Iar, pentru corabie, sa nu te indoiesti. Ca, de n-ar fi fost rugat preabunul Dumnezeu, de smerenia mea, trebuia sa se trimita in adanc, impreuna, si toti barbatii din ea. Si, pe langa incarcatura, ai fi pierdut si pe fratele tau si pe ceilalti. Deci, nu trebuie sa te mahnesti, ci mai mult, cu multumire, se cuvine a rabda cele intamplate. Ca nimic, din cele ce se fac de la Dumnezeu, nu este nejudecat, chiar daca de multe ori, judecatile Lui sunt necunoscute noua". Apoi, dupa ce s-a desteptat din somn, barbatul si-a simtit mangaiata inima sa si, mergand indata, a cazut la picioarele fericitului patriarh, multumindu-i mult si povestindu-i visul. Iar patriarhul il sfatuia, zicandu-i ca n-a fost darul lui, ci, dimpotriva, darul lui Dumnezeu, Cel ce ocarmuieste totul, spre folos. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cugetare

Sfântul Antonie ne învaţă:

„Temeţi-vă de slava care vă poate veni de la faptele voastre măreţe sau bune. Cînd vor începe să vă laude pentru lucrările voastre, voi să nu vă bucuraţi, nici să vă îndulciţi de acele laude, ci să luptaţi pururea ca faptele şi lucrările voastre bune să fie în ascuns, şi numănui să nu îngăduiţi să grăiască despre ele”.

Cîtă pace şi cîtă bucurie nu ar domni şi în zilele noastre pe acest pămînt, dacă măcar o parte din oameni ar urma sfatul acesta al Sfintului Antonie! Căci iată, chiar dacă Sfîntul Teofil a vieţuit neştiut ca monah la Sfîntul Munte Athos, el s-a făcut vestit în toate patriarhiile răsăritului, şi pentru marea lui învăţătură, şi pentru asceza şi sfinţenia vieţii lui.

S-a întîmplat odată că Theolept, Patriarhul Constantinopolului, a sosit la Tesalonic. La vremea aceea arhiepiscopia Tesalonicului era vacantă. Creştinii din Tesalonic 1-au rugat cu lacrimi pe Theolept să li-1 sfinţească Episcop pe monahul Theofil. Patriarhul, care era compatriot şi prieten al acestuia, i-a scris o scrisoare personală, în care îl ruga să accepte scaunul episcopal al Tesalonicului. Dar temîndu-se de slava de la oameni, şi voind să se poarte smerit şi faţă de Patriarh, Theofil s-a îmbrăcat în Marea Schimă, şi i-a scris la rîndul lui Patriarhului, zicîndu-i: „Vrînd Dumnezeu, ne vom vedea unul pe celălalt în împărăţia Cerurilor!”.

Iată cum erau uriaşii duhului cei de demult, pe care Sfînta Biserică îi numeşte Sfinţi! Ei fugeau de slava care le putea veni de la oameni, nedorind-o decît pe cea de la Dumnezeu.

Luare aminte

Să luăm aminte la tainica prefacere a apei amare în apă dulce (Ieşirea 15):

• La cum poporul lui Israel cel însetat a ajuns la apele amare ale Merei, pe care nu au putut să le bea, şi au început să cârtească împotriva lui Moise;
• La cum Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să arunce un lemn în apa cea amară, iar Moise făcînd aşa, apele s-au făcut dulci;
• La cum acel lemn a preînchipuit Crucea lui Hristos, prin care amărăciunea vieţii noastre se preface în dulceaţă;
• La cum toată fiinţa mea este ca o apă amară, pînă cînd vine întru mine Domnul Hristos Cel Răstignit.

Predică

Despre Piatra cea Vie – „Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar de Dumnezeu aleasă şi de preţ; Şi voi înşivă, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu, prin lisus Hristos” (I Petru, 2: 4-5).

Oare ce simbolizează piatra, fraţilor, dacă nu stabilitatea? Oare ce ne învaţă pe noi piatra, fraţilor, dacă nu stabilitatea? Iar piatra cea vie însemnează nemurirea. Apostolul îl numeşte pe Stăpînul Hristos Piatra cea Vie pentru că El este Nemuritor şi Dătător al Nemuririi. Apostolul îi numeşte pe creştini pietre vii, ca unii ce se împărtăşesc de nemurirea lui Hristos.

Dar fraţilor, ce cred necredincioşii despre soarta omului şi sfîrşitul timpului?

Ei cred că oamenilor li se întîmplă aceleaşi lucruri ca şi pietrelor: că ei mor, devin nesimţitori, şi se prefac în ţărînă. Dar piatra totdeauna e piatră, şi în anumite condiţii se dezintegrează şi se face praf.

Prin urmare se vede că şi credincioşii şi necredincioşii îl compară pe om cu piatra. Necredincioşii, pe socoteala faptului că piatra este moartă şi nesimţitoare, iar credincioşii, din pricina durabilităţii şi stabilităţii ei.

Pentru cei dintîi piatra este simbolul morţii, iar pentru cei de al doilea ea este simbolul nemuririi. Cu adevărat, fără Hristos oamenii au fost şi vor fi totdeauna morţi ca nişte pietre. Hristos însă este ca o piatră vie. Doar lipindu-ne de El, noi toţi ne facem ca nişte pietre vii.

Cînd zideşte casa, ziditorul alege doar acele pietre care sînt tăiate şi şlefuite într-un anumit fel, ca ele să se poată uşor potrivi cu celelalte pietre care formează zidul. Ziditorul aruncă la o parte pietrele cele nefasonate, neşlefuite şi slabe. Zidind casa, sau templul, împărăţiei Lui celei Cereşti şi Nemuritoare, Hristos îi alege pe oameni tot aşa cum ziditorul îşi alege pietrele pentru zidul ce-1 are de făcut.

Pietrele pe care le alege Stăpînul Hristos trebuie să aibă o singură însuşire: ele trebuie să fie pietre vii, pline de viaţă duhovnicească.

Domnul îi respinge pe oamenii morţi duhovniceşte, deoarece îi socoteşte pietre netrebnice Zidirii Lui. El îi primeşte doar pe cei vii duhovniceşte, pe cei care îi seamănă Lui, pe cei care uşor se potrivesc cu celelalte pietre vii din zid. Aceste alte pietre vii sînt arhanghelii, prorocii, apostolii şi sfinţii. Fraţilor, să ne străduim, să ne ostenim şi să luptăm ca să ne facem şi noi material sfînt pentru sfîntă casă a împărăţiei Cerurilor lui Hristos, pe carele El o zideşte zi şi noapte, şi pe care o va sfîrşi desăvîrşit la plinirea vremurilor.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Ziditorul împărăţiei Cerurilor, învie-ne pre noi cu Duhul Tău Cel Sfînt, şi zideşte-ne şi pre noi, ca pre pietre vii, în casa cea sfîntă a veşnicei Tale slave. Căci Ţie se cuvine toată mărirea şi mulţumirea în veci, Amin!