Icoana Maicii Domnului de pe Tolga (Tolgska)
Icoana Preasfintei Năcătoare de Dumnezeu de pe Tolga a apărut pe 8
august 1314 episcopului Prohor al Rostovului (numit de alții Trifon).
Mergând prin episcopia sa, sfântul a vizitat împrejurimile Lacului Alb
și de acolo a călătorit de-a lungul malurilor râurilor Sheksna și Volga,
la Yaroslavl. S-a oprit la aproape șapte verste distanță de Yaroslavl,
pe malul drept al râului Volga acolo unde se varsă în râul Tolga.
La
miezul nopții, când toată lumea dormea, sfântul s-a trezit și a văzut o
lumină care lumina întreg ținutul. Aceasta lumină venea de la o coloană
de foc de pe celălalt mal al râului, până la care se întindea un pod.
Luându-și toiagul, sfântul a mers până la celălalt mal, și apropiindu-se
de coloana de foc, a văzut Icoana Maicii Domnului stând în aer. Uluit
de minune, sfântul s-a rugat vreme îndelungată, iar când s-a întors, a
uitat să-și ia toiagul.
A doua zi, după săvârșirea Utreniei, când
Sfântul Prohor se pregătea să-și continue călătoria cu barca,
slujitorii săi au început să-i caute toiagul, dar nu au reușit să-l
găsească nicăieri. Sfântul și-a amintit că îl uitase pe cealaltă parte a
râului, acolo unde se dusese pe podul miraculos, în ziua precedentă.
Apoi, el a destăinuit ceea ce s-a întâmplat, și a trimis pe slujitori pe
celălalt mal cu o barcă. Ei s-au întors și au povestit că au văzut în
pădure o Icoană a Maicii Domnului agățată în ramurile unui copac,
alături de toiagul episcopului.
Sfântul a traversat repede râul,
împreună cu tot alaiul, și a recunoscut icoana care i s-a arătat. Apoi,
după rugăciuni stăruitoare în fața Icoanei, au curățat locul și au pus
piatra de temelie pentru o biserică. Când oamenii din Yaroslavl au aflat
despre aceasta, au venit la locul indicat. Până la amiază, biserica era
deja ridicată și seara Sfântul Prohor a sfințit-o, dându-i hramul
Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Apoi a așezat icoana înăuntru și a
stabilit ca zi de sărbătoare, ziua apariției acesteia. Sfântul Prohor a
construit mai târziu Mănăstirea Tolga, alături de această biserică. El a
trecut la Domnul pe 7 Septembrie 1328.
Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Tolga este sărbătorită și pe 18 Iulie.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Emilian
În timpul domniei lui Iulian Apostatul,
în cetatea Dorostolon din Tracia, locuia un tînăr pe nume Emilian, care
era slugă a eparhului cetăţii. Cînd împăratul apostat s-a pornit să
distrugă creştinismul în întreg Imperiul Roman, trecîndu-1 prin foc şi
sabie, au fost trimişi împuterniciţi imperiali şi la Dorostolon, unde
însă nu au găsit nici un creştin. Bucurîndu-se de aceasta,
împuternicitul imperial a finanţat un banchet măreţ în cinstea
locuitorilor cetăţii, poruncind şi aducerea de jertfe idolilor. A urmat o
orgie păgînească în întreaga cetate, care a ţinut toată ziua şi noaptea
ce i-a urmat. În timpul acelei nopţi,
Emilian a cutreierat prin toate templele păgîne, pieţele şi străzile
cetăţii, dărîmînd la pămînt toţi idolii cu un baros. Cînd s-a
înălţat ziua, văzînd acestea, tot oraşul a fost cuprins de spaimă. Se
căutau peste tot făptaşii distrugerii idolilor. A fost înşfăcat un ţăran
care trecea liniştit pe drum, pe lîngă templu. Văzînd arestarea acestui
nevinovat, Emilian şi-a spus întru sine: „Dacă
voi ascunde că eu am dărîmat idolii la pămînt, ce plată voi avea
înaintea lui Dumnezeu dintru aceasta? Mai curînd voi fi osîndit de El
pentru ucidere de om”. De aceea, alergînd înaintea judecătorului
el şi-a recunoscut şi şi-a proclamat toate faptele. Legatul imperial 1-a
chestionat pe Emilian, cerîndu-i să dezvăluie cine 1-a împins să facă
aceste distrugeri. Atunci mucenicul lui Hristos i-a zis: „Dumnezeu şi conştiinţa mea mi-au poruncit să distrug aceşti stîlpi lipsiţi de viaţă pe care voi îi numiţi zei”.
Legatul a poruncit arunci biciuirea mucenicului, după biciuiri
torturile, iar la urmă uciderea prin aruncare în foc. Aşa a sfîrşit
viaţa pămîntească a lui Emilian. El s-a încununat cu cununa vieţii în
optsprezece zile ale lunii iulie, din anul 362.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Pamvo
Sfîntul Pamvo a fost un mare nevoitor
egiptean din Pustia Nitriei. El a fost contemporanul Sfîntului Antonie
cel Mare, fiind el însuşi unui dintre Părinţii cei mari. El
a fost vestit pentru două fapte: pentru aceea că, după îndelungi
nevoinţe, buzele lui erau pecetluite, ele nerostind niciodată nimic
nefolositor; şi pentru aceea că în toate zilele lui el nu a gustat
niciodată pîine, decît aceea pe care şi-a cîştigat-o singur din munca
mîinilor lui, împletind coşniţe de trestie. El a fost ca un înger
al Domnului şi, în anii bătrîneţilor lui, faţa lui a strălucit ca aceea
a lui Moise, atît de tare, încît fraţii nu puteau privi la el.
El niciodată nu dădea răspunsuri grabnice, chiar la întrebări ce păreau
uşoare, ci mai întîi se ruga şi cugeta în inima lui la înrebarea cu
pricina.
Patriarhul Teofil al Alexandriei a venit odată să cerceteze pre monahii care se nevoiau în Pustia Nitrică. Monahii 1-au rugat pe Avva Pamvo, zicînd: „Dă-i cuvînt, Avva, Patriarhului, spre folosul sufletului lui”. Atunci Avva Pamvo le-a spus liniştit: „Dacă nu se va folosi de tăcerea mea, nici de cuvintele mele nu se va folosi”.Odată Avva Pamvo a călătorit cu monahii prin tot Egiptul. Ei au ajuns pe lîngă un grup de oameni care, văzîndu-i pe monahi că trec, nu s-au ridicat în picioare. Avva Pamvo a privit la ei şi le-a zis: „Ridicaţi-vă şi salutaţi pre monahii, ca să primiţi de la ei binecuvîntările lor! Căci ei pururea grăiesc cu Domnul, iar buzele lor sfinte sînt”.
Acest mare Sfînt citea în inimile şi în
viitorul vieţilor oamenilor, atît ale celor vii, cît şi ale celor
adormiţi. El s-a odihnit în Domnul cu pace la anul 386.
• Pomenirea Sfinţilor Cuvioşi Paisie şi Isaia
Sfinţii Paisie şi Isaia au fost fraţi, fii ai unor părinţi foarte bogaţi, şi amîndoi s-au făcut monahi.
Unul s-a sfinţit din pricina nevoinţelor lui în pustie, iar celălalt
din pricina milosteniilor pe care pururea le-a făcut oamenilor.
Sfîntul Pamvo i-a văzut pe amîndoi sălăşluiţi în Rai. Acest fapt a
stîrnit o dispută între monahi, privitoare la întrebarea: Ce este mai
bine? Să-ţi robeşti trupul într-o viaţă de asceză aspră în pustie, sau
să practici faptele milosteniei celei trupeşti? Avva Pamvo a zis: Amîndouă îl duc pe om la Rai, dacă sînt lucrate întru numele lui Hristos.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Multpătimitorul
Acest sfînt Ioan a fost un zăvorit din Mănăstirea Sfîntului Antonie de la Peşterile Kievene. Pe
el 1-au chinuit timp de treizeci de ani patimile cele trupeşti, pînă
cînd le-a biruit pe ele, cu nevoinţele aspre, cu mila lui Dumnezeu, şi
cu aceea că s-a atins de sfintele moaşte ale Sfîntului Moise Ungurul
(pomenit la 26 iulie). Făcîndu-se biruitor asupra necuratelor patimi,
Sîntul loan s-a umplut înlăuntru de lumină cerească negrăită, prin care
el se călăuzea în timpul nopţii ca şi cînd ar fi umblat pe zi.
Cântare de laudă la Avva Pamvo
Fraţii pre Avva Pamvo întreabă:
„Bine e oare pe aproapele să slăveşti?”
Avva tace, apoi fraţilor zice:
„Bine e să-l cinsteşti, dar mai bine-i să taci”.
Iară pre Avva fraţii-l întreabă:
„Oare cine este desăvîrşit?”
„Acela care a sa voie-o taie, pentru dragostea voii lui Dumnezeu”.
Monahii tac, pînă cînd unul grăieşte:
„Să nu ne laşi, Avvo, ci să ne mai dai un răspuns:
A monahului haină, ce fel trebuie să fie?”
„Aşa fel că lepădînd-o, nimeni să nu vrea să o ia”.
Aşa grăi Sfîntul, iar apoi tăcu.
El a sa limbă păzeşte, zadarnic nicicînd grăind.
Pe patul cel de moarte al său chip străluceşte,
Şi întrebat fiind de a lui viaţă,
El dă răspuns:
„Eu pîine cu-ale mele mîini necîştigată
Nicicînd nu am gustat,
Nici m-am căit vreodat’
De vreun cuvînt rostit”.
Era, insa, in acea cetate, unul din crestinii cei tainuiti, cu numele Emilian, rob la oarecare barbat cinstit si mare din cetate, care era crestin. Acest Emilian, cand se ospatau dregatorul si mai marii cetatii, afland vreme prielnica, a intrat singur, fara sa stie nimeni, in capistea idoleasca, avand un ciocan de fier si a inceput sa bata in idoli, incat i-a sfaramat, facandu-i praf. Altarul lor s-a rasturnat, jertfele le-a aruncat si le-a calcat in picioare, iar facliile cele mari, care erau aprinse inaintea lor, le-a rupt si le-a sfaramat, si, apoi, a plecat impacat cu duhul. Dupa plecarea lui, un oarecare om dintre pagani a intrat in capiste si, vazandu-le pe toate sfaramate, s-a inspaimantat si, alergand, a spus aceasta dregatorului si cetatenilor, care erau la masa cu el; si indata toti s-au tulburat si dregatorul s-a maniat mult. Si, a trimis, indata sa caute pe cel ce a facut aceasta. Si, alergand, trimisii au vazut pe un oarecare satean, de la tarina, trecand pe langa capiste. Si, prinzandu-l pe acela, il trageau la dregator, socotindu-l ca pe un talhar. Si venea din urma mult popor, facand multa zarva, pentru sfaramarea zeilor. Iar fericitul Emilian, vazand aceasta, a socotit intru sine, zicand: "De voi tainui fapta mea, apoi, ce folos imi va fi mie? Oare, dimpotriva, nu-mi voi ingreuna cugetul meu, facandu-ma pricinuitor de moartea omului acestuia nevinovat si ma voi afla ca un ucigas inaintea lui Dumnezeu?" Aceasta gandind-o, a alergat la cei ce trageau si bateau pe omul acela si a inceput a-i opri, strigand, cu mare glas: "Liberati pe acest om nevinovat. Pe mine sa ma prindeti, pentru ca eu am sfaramat si am calcat in picioare zeii vostri, cei fara de suflet." Iar ei, lasand pe omul acela, l-au prins cu manie, pe Sfantul Emilian si, cu batai si cu ocara, l-au dus pe el la dregator.
Iar dregatorul stand la obisnuita judecata, inaintea poporului, si vazand pe Emilian cel adus la el, a zis catre cetateni: "Cine este acesta?" Iar cetatenii au zis: "El este cel ce a facut raul acela, sfaramand zeii si rasturnand jertfele." Iar, dregatorul, umplandu-se de manie, a grait catre cetateni: "Voi ati zis, mai inainte, ca, in cetatea voastra, nu este nici unul potrivnic zeilor si, iata, s-a aflat unul ca acesta, prin nepurtarea voastra de grija. Pentru aceasta pricina sa dati la visteria imparateasca o livra de aur." Aceasta zicand-o catre cetateni, s-a intors spre fericitul Emilian si a inceput a-l intreba pe el, cu manie: "Cap necurat, spune-ne noua cum te numesti?" Iar ostasul ce viteaz al lui Hristos i-a raspuns: "Crestin sunt." Apoi dregatorul, si mai mult maniindu-se, a zis: "Numele tau, spune-ni-l noua, spurcatule." Raspuns-a Mucenicul: "Parintii mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevaratul Dumnezeu, m-a invrednicit a ma numi si a fi crestin." Zis-a dregatorul: "Spune, omule rau-credincios, cine te-a indemnat sa faci ocara zeilor, celor fara de moarte?" Iar robul lui Hristos a raspuns: "Dumnezeu si sufletul meu mi-au poruncit sa sfarm idolii, fara de suflet, pe care voi ii numiti dumnezei, pentru ca toti oamenii sa stie ca ei sunt fara de suflet, surzi si muti, si nu spun nici o vorba, ci sunt pietre si lemne nesimtitoare. Deci, sa stii ca n-am adus nici o ocara adevaratului Dumnezeu, Celui ce toate le-a facut, ci pe zeii vostri, cei mincinosi, i-am surpat, ca unii ce n-au facut nimic din ce este in lume, ci ei insisi sunt fauriti de voi, ca sa piara numele lor in veci." Iarasi, a zis dregatorul: "Numai tu singur i-ai sfaramat pe zei, sau si altcineva, impreuna cu tine?" Raspuns-a Sfantul: "Singur eu, cu ajutorul Hristosului meu, i-am sfaramat, facandu-i praf pe idolii vostri si am calcat in picioare jertfele si lumanarile lor si nici unul n-a putut sa se razbune pe mine, nici sa scape din mainile mele, pentru ca n-au putere, nici simtire. Si asa sa fiti si voi, ca ei, voi care ii faceti pe ei si voi toti cei ce nadajduiti in ei." Iar dregatorul, maniindu-se, a poruncit ca, pe robul lui Hristos, sa-l dezbrace, spre bataie. Si, cand au dezbracat hainele de pe Mucenic, a zis catre dansul dregatorul: "Spune ticalosule, cine te-a indemnat sa sfarmi pe zei?" Raspuns-a Sfantul: "Ti-am spus, mai inainte, si, iarasi iti spun, ca nimeni altul, in afara de Dumnezeu si cugetul meu, nu mi-a poruncit sa fac aceasta."
Si a zis dregatorul catre slujitori: "Intindeti-l pe el si-l bateti tare, ca sa stie ca indrazneala nu-i va ajuta lui, nici nu-l va scoate pe el cineva din mainile mele." Si au inceput a-l bate pe el cumplit. Si, batut fiind Mucenicul si pamantul de sangele lui rosindu-se, a zis catre el dregatorul: "Spune, osanditule, cine te-a indemnat sa faci raul acesta?" Iar Mucenicul, batut fiind, a raspuns: "Ti-am spus tie, ca Dumnezeu mi-a poruncit mie si sufletul meu, si inca nu ma crezi pe mine. Dar nici un rau n-am facut, ci numai bine, pentru ca pe dracul l-am rusinat, iar pe Dumnezeul meu l-am proslavit." Iar dregatorul a zis catre slujitori: "Intoarceti-l pe el si-l bateti pe pantece si pe piept, pentru ca maret este si nu se supune legilor imparatesti." Si a fost batut Mucenicul mult si fara de crutare. Apoi dregatorul, poruncind sa inceteze bataia, a zis catre Sfant: "Rob esti, sau liber?". Raspuns-a Sfantul: "Sunt rob al unuia, mai mare, din cetate." Si s-a maniat dregatorul asupra acelui mai mare din cetate, stapanul lui Emilian, fiindca pe un rob, ca acela, vrajmas al zeilor si nesupus poruncii imparatesti, il tine la dansul si a pus asupra lui pedeapsa, ca sa dea, la visteria imparateasca, o livra de argint, iar pe Mucenicc l-a osandit sa fie ars.
Si, indata, slujitorii luand pe Sfant, l-au scos, cu mult popor, din cetate, si aproape de malul Dunarii, aprinzand un foc mare, l-au aruncat in el pe Mucenic. Iar vapaia focului inconjura pe Sfant si nu s-a atins de el, ci se revarsa imprejur, departe, si a ars necredinciosii, pe toti cati i-a ajuns. Iara Sfantul, stand in foc, s-a intors cu fata spre rasarit si cu semnul crucii se ingradea pe sine si binecuvanta pe Dumnezeu. Si, rugandu-se, cat a voit, a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, primeste duhul meu!" Acestea zicandu-le, s-a culcat si a adormit in Domnul, focul fiind stins acum. Si a ramas trupul lui nevatamat de foc, incat nici parul lui nu l-a ars. Iar toti cati, dintre cetateni, erau crestini, in taina, aceia, mergand la sotia dregatorului, care, si ea, in taina, avea credinta crestineasca, i-au spus ei toate cele despre Sfant si au indemnat-o pe ea sa ceara, de la barbatul ei, trupul Mucenicului, cel nevatamat de foc, spre ingropare. Iar ea, rugandu-si barbatul, acesta i-a poruncit sa-l ia, fara teama. Si, credinciosii luandu-l si cu panza curata si cu aromate invelindu-l, l-au ingropat cu cinste, la un loc ce se numea Ghizidina, ca la trei stadii de la cetate. Deci, a patimit Sfantul Mucenic Emilian, pentru Hristos in ziua de 18 iulie, intr-o vineri, fiind dregator Capitolin, stapanind in Roma Iulian Apostatul, iar, pentru noi toti, imparatind stapanul nostru Iisus Hristos, Caruia cinste si marime se cuvine, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Sinaxar 18 Iulie
În aceasta luna, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfântului Mucenic Emilian de la Dorostorum.
Acest
sfânt era din Durostor, cetatea Misiei din Tracia, rob fiind unui elin
în zilele lui Iulian Paravatul si ale lui Capitolie Vicarul. Crezând el
în Hristos si scârbindu-se de idoli, aflând vreme cu bun prilej, luând
un ciocan, a intrat în capistea idolilor si a sfarâmat toti idolii si a
risipit jertfele. Însa fiind supusi altii la chinuri pentru aceasta, el a
mers de s-a vadit si a fost batut cu vine de bou si, fiind bagat
într-un cuptor cu foc, si-a dat sufletul la Dumnezeu in anul 363 de la
Hristos.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Pavel, Teis si Valentina.
Acesti frati egipteni cu neamul, fiind adusi în Cezareea, au stat de
fata înaintea ighemonului Firmin. Si, arzându-le talpile picioarelor cu
arsuri iuti, au fost chinuiti cu sabie si cu foc. Iar Sfânta Teis a fost
suvitata fara mila. De aceea, aducând pe Pavel si chinuindu-L, se ruga
cu glas mare pentru crestini, pentru iudei si pentru samarineni si ca sa
înceteze prigoana. Apoi tuturor li s-a taiat capul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iachint cel din Amastrida.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Marchel care, fiind întins pe pat de fier înrosit, s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Dasie si Maron, care de sabie s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Pamvo, care cu pace s-a savârsit.
Sfantul Pamvo a trait viata pustniceasca in desertul Nitriei (muntele
Nitria) din Egipt. Sfantul Antonie cel Mare (preznuit la 17 ianuarie)
spunea despre el ca "din frica de Dumnezeu a făcut Duhul lui Dumnezeu
să locuiască în el" (apotfegma Pimen 75 din Patericul Egiptean). Avva
Pimen cel Mare (praznuit la 27 august)
spunea despre el: "trei fapte trupeşti am văzut noi la avva Pamvo:
nemâncarea până seara în fiecare zi, tăcere şi rucodelie (lucrul
mâinilor) mare" . Iar sfântul Teodor Studitul spunea despre el ca era
"înflacarat în lucrare si în cuvânt".S-a nascut catre anul 303 dupa Hristos si a fost unul din primii pustnici care s-au alaturat lui Avva Amun la Nitria. Desi fara carte, a invatat Scripturile si a fost hirotonit preot in anul 340. A adormit intru Domnul in mijlocul fratilor si ucenicilor la anul 374.
La începutul vieţii sale monastice, Sfântul Pamvo a auzit versetele Psalmului 38 al lui David: "Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea". Aceste cuvinte pătrunseră adânc în sufletul său iar el încercă să le urmeze pururea. De aceea, când era întrebat ceva răspundea doar după îndelungă meditare şi rugăciune. Spunea: "Trebuie mai întâi să mă gândesc, şi poate că voi putea, în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dau un răspuns". Sfântul Pamvo a fost pentru ucenicii săi un model de iubitor al muncii.
Ucenicii Sfântului Pamvo au devenit mari asceţi : Dioscor, devenit apoi Episcop al Hermopolisului (diferit de un alt Dioscor, un eretic şi Patriarh al Constantinopolului. El a trăit mai târziu şi a fost condamnat de Cel de-al Patrulea Sinod Ecumenic) precum şi Ammonius, Eusebiu şi Eftimie, menţionaţi în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur.
Odată Sfânta Melania cea Tânără (31 Decembrie) i-a adus Sfântului Pamvo o sumă mare de arginţi pentru nevoile mănăstirii dar el nu-şi părăsi lucrul şi nici nu se uită la banii ce-i fuseseră aduşi. Numai după cererile îndelungi ale Sfintei Melania el îi permise să dea milostenia unui frate monah pentru a o împărţi după nevoile mănăstirii. Sfântul Pamvo se deosebea prin smerenia sa dar în acelaşi timp avea preţuire înaltă pentru vocaţia de monah şi îi învăţa pe mireni să respecte pe monahi, care adesea vorbesc cu Dumnezeu.
Se spune ca uneori faţa Sfântului Pamvo strălucea ca fulgerul aşa cum strălucise chipul lui Moise. Mai mult, vorbind fraţilor care stăteau în picioare lângă patul său de moarte, Sfântul Pamvo le spuse : "Mă duc la Domnul, ca unul care nu am început încă să-I slujesc". A murit la vârsta de 70 de ani.
Tot în aceasta zi, pomenirea celui întru sfinti Parintelui nostru Stefan cel din Amasia, arhiepiscopul Constantinopolului.
Tot în aceasta zi, pomenirea celui întru sfinti Parintelui nostru Ioan, mitropolitul Calcedonului.
Tot în aceasta zi, pomenirea înnoirilor bisericii Preasfintei Stapânei noastre de Dumnezeu Nascatoarei întru ale lui Calistrat.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, invatatura despre pocainta.Dar, daca vei deznnadajdui, nevrand sa vii la pocainta, apoi, te dai, pe tine insuti, in stapanirea satanei. Sau, daca, indoindu-te, nu mergi la pocainta, faci impiedicare dumnezeiescului dar, care voieste sa te miluiasca pe tine si pe toti cei ce vin catre El, cu pocainta. Acum, dar, sa alegi, ce este mai bine: Daca este bun pacatul, pazeste-l pe el si petrece in el, pana la sfarsit, iar daca iti dai seama de osanda cea pentru pacat, atunci de ce petreci in faptele cele pierzatoare? Pentru ca scris este: "In starea in care te vei afla, intru aceia te voi judeca."
Viaţa Sfântului Mucenic Emilian de la Durostor
Pe vremea împărăţiei păgânului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a ridicat de la dânsul o cumplită prigoană împotriva creştinilor, ca un vifor şi furtună, încât s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimiţând ighemoni aspri în toată stăpânirea Romei, prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii din toată seminţia şi neamul, bărbaţi şi femei de toată vârsta, să fie daţi fără de milă la moarte amară prin chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, acel împărat urâtor de Dumnezeu, Iulian, a stricat legile cele drepte şi a umplut Răsăritul şi Apusul de sângele creştinilor, pe care-l vărsa fără cruţare, întărâtându-se cu mânie şi cu vrajbă împotriva lui Hristos şi a robilor Lui.
Şi trimiţând ighemoni aspri prin toate cetăţile şi ţările ca să muncească pe creştini, a aşezat în cetatea Durostor, care se află în ţara Misiei, pe un muncitor nemilostiv, anume Capitolin, plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, pierzător de oameni şi iubitor de idoli. Acela venind în cetatea zisă mai sus, întâi a intrat în capiştea idolească şi a adus jertfe dracilor, închinându-se idolilor neînsufleţiţi. Apoi, în altă zi, a ieşit la locul cel de judecată, care era în privelişte, şi a şezut pe un scaun înalt, cu mare mândrie şi cu îngrozire spre înfricoşarea creştinilor. Deci, punând de faţă porunca împărătească, întreba cu dinadinsul de este cineva în cetate, care se împotriveşte zeilor şi mărturiseşte că este creştin. Iar cetăţenii îl încredinţau cu jurământ că nu este în cetatea lor nici unul din acel fel; ci toţi cu închinăciune şi cu jertfe, cinstesc pe zei în toate zilele.
Auzind acestea, ighemonul Capitolin s-a bucurat foarte mult şi a chemat la prânz la el pe toţi mai marii cetăţii, zicându-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind cu osârdie zeilor părinteşti, se cade ca în ziua de astăzi să mâncăm, să bem şi să ne veselim împreună".
În acea cetate era un creştin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecărui bărbat păgân cinstit, mai mare al cetăţii. Acel Emilian, pe când ighemonul cu mai marii cetăţii se ospătau, aflând vreme bună, a intrat singur - neştiind nimeni - în capiştea idolească, având un ciocan de fier. Şi începând a bate pe idoli, i-a sfărâmat pe ei ca praful, apoi a răsturnat altarul, jertfele le-a aruncat şi le-a călcat, făcliile cele mari care erau înaintea lor le-a rupt şi le-a sfărâmat şi surpându-le pe toate ca un ostaş viteaz, s-a dus, bucurându-se şi veselindu-se cu duhul. După plecarea lui, a intrat în capişte un elin oarecare şi văzând toate sfărâmate, s-a spăimântat. Deci alergând, a vestit ighemonului şi tuturor cetăţenilor ce erau la masă cu dânsul. Atunci îndată toţi s-au tulburat şi ighemonul s-a mâniat foarte tare şi a trimis cu sârguinţă să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Şi alergând trimişii degrabă, au văzut pe un oarecare ţăran venind de la ţarină, mergând pe lângă capişte; deci, prinzându-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, bătându-l ca pe un tâlhar. Iar după el venea mult popor cu slujitorii idoleşti, plângându-se de sfărâmarea zeilor lor şi mâniindu-se.
Iar fericitul Emilian, văzând aceasta, a gândit în sine, zicând: „De voi tăinui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu-mi voi îngreuna conştiinţa mea, facându-mă pricinuitor de moartea omului celui nevinovat şi voi fi pedepsit ca un ucigaş înaintea lui Dumnezeu?" Aceasta gândind, a alergat la cei ce trăgeau şi băteau pe omul acela, i-a oprit pe dânşii şi cu glas mare a strigat: „Lăsaţi pe acest nevinovat, şi luaţi-mă pe mine; pentru că eu am sfărâmat şi am călcat pe zeii voştri cei fără de suflet". Iar ei lăsând pe omul acela, l-au prins cu mânie pe Sfântul Emilian şi l-au dus cu bătăi şi cu ocări la ighemon.
Iar ighemonul, şezând înaintea poporului la obişnuita lui judecată şi văzând pe Emilian, a zis către cetăţeni: „Cine este acesta?" Cetăţenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărâmat pe zeii noştri şi a răsturnat jertfele". Iar ighemonul, umplându-se de mânie, a grăit către cetăţeni cuvinte mai aspre: „Voi aţi zis mai înainte că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veţi plăti la visteria împărătească o litră de aur".
Aceasta zicând către cetăţeni, s-a întors spre fericitul Emilian şi a început a-l întreba pe el cu mânie, zicându-i: „Cap necurat, să ne spui nouă cum te numeşti?" Emilian, viteazul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Sunt creştin". Iar ighemonul, mâniindu-se şi mai mult, a zis: „Necuratule, numele tău să ni-l spui". Mucenicul a răspuns: „Părinţii mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi şi a mă numi creştin". Zis-a ighemonul: „Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?"
Atunci robul lui Hristos a răspuns: „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să sfărâm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sunt fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire, căci sunt pietre şi lemne nesimţitoare. Deci să ştii că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci pe zeii voştri cei mincinoşi, care n-au făcut nimic, ci au fost făcuţi de voi, i-am ocărât şi i-am surpat, ca să piară în veci".
Capitolin a întrebat iarăşi: „Tu singur ai sfărâmat pe zei, sau a fost şi altcineva cu tine?" Sfântul Emilian a răspuns: „Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărâmat pe zeii voştri; iar jertfele şi lumânările lor le-am călcat cu picioarele şi nici unul n-a putut să se răzbune, nici să scape din mâinile mele, pentru că n-au putere, nici vreo simţire. Ca aceia, aşa să fiţi şi voi, cei ce-i faceţi pe dânşii şi toţi cei ce nădăjduiesc spre ei".
Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi pe robul lui Hristos. Iar mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: „Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinsteşti pe zei?" Răspuns-a sfântul: „Ţi-am spus mai înainte şi îţi spun şi acum că nimeni altul decât numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta".
Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: „întindeţi-l şi-l bateţi tare, ca să ştie că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va scoate cineva din mâinile mele". Şi fiind bătut cumplit mucenicul şi pământul roşindu-se de sângele său, ighemonul a zis către dânsul: „Spune, osânditule, cine te-a îndemnat să faci răul acesta?" Iar mucenicul a răspuns: „Ţi-am spus şi tot nu mă crezi? Dumnezeu mi-a poruncit mie şi sufletul meu, însă nici un rău nu am făcut, ci bine; pentru că am ruşinat pe diavol şi am proslăvit pe Dumnezeul meu!"
Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: „Întoarceţi-l şi-l bateţi pe pântece şi pe piept, pentru că este îndrăzneţ şi neascultător legilor împărăteşti". Şi a fost bătut mucenicul multă vreme fără de cruţare, apoi ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia şi a zis către sfânt: „Rob eşti, sau liber?" Sfântul Emilian a răspuns: „Sunt rob al unui mai mare din cetate". Auzind ighemonul aceasta, s-a mâniat foarte pe acela mai mare din cetate care era stăpânul lui Emilian, că ţine la dânsul pe un rob ca acela potrivnic zeilor şi nesupus poruncii împăratului. Deci a pus asupra lui sarcină ca să dea la visteria împărătească o litră de argint, iar pe mucenic l-a osândit la ardere.
Şi îndată slujitorii şi poporul luând pe sfânt, l-au scos afară din cetate şi, aprinzând un foc mare aproape de malul Dunării, au aruncat într-însul pe Sfântul Mucenic Emilian. Iar văpaia focului, înconjurând pe sfânt, nu s-a atins de dânsul, ci s-a vărsat împrejur până departe, arzându-i pe toţi necredincioşii, pe câfi i-a ajuns. Şi pe unii i-a ars foarte, iar ceilalţi abia au scăpat. Iar câţi din norod erau credincioşi tăinuiţi, aceia n-au fost vătămaţi de foc, deşi văpaia i-a ajuns.
Iar sfântul stând în foc, s-a întors cu faţa spre răsărit şi s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, binecuvântând pe Dumnezeu. Şi rugându-se pe cât a voit, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!" Aceasta zicând-o, s-a culcat şi a adormit întru Domnul, focul fiind acum stins. Şi a rămas trupul său nevătămat de foc, încât nici perii capului n-au ars. Iar câţi din cetăţeni erau în taină creştini, mergând la femeia ighemonului, care asemenea avea în taină credinţa creştină, au spus ei toate cele despre sfânt, îndemnând-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare, nevătămat fiind de foc prin minune. Deci femeia rugându-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Iar credincioşii, luând trupul Sfântului Emilian, l-au învelit cu pânze curate, l-au uns cu aromate şi apoi l-au îngropat cu cinste, cu psalmi şi cu cântări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.
Sfântul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, în 18 zile ale lunii lui iulie, stăpânind în Roma peste păgâni Iulian Paravatul, iar întru noi împărăţind Stăpânul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cugetare
Care viaţă îi este mai plăcută lui Dumnezeu? Cea trăită în pustie, întru toate nevoinţele, sau cea a milosteniilor celor trupeşti?
Bărbaţii de
rugăciune vieţuitori în pustie cred că omul care trăieşte în lume
printre oameni greu va putea să se păzească întru curăţenia inimii, sau
să-şi îndrepte mintea pururea către Dumnezeu, indiferent cît de multe
fapte bune face. Iar cei care se nevoiesc în lume întru milostenii faţă
de fraţii lor cei din nevoie, zic că pustnicii se îngrijesc doar de
mîntuirea lor, neajutînd cu nimic la mîntuirea celorlalţi.
Doi fraţi din Egipt, Paisie şi Isaia, au moştenit o avere imensă de la părinţii lor. Ei au vîndut-o, şi fiecare şi-a luat partea lui de moştenire. Unul dintre ei a împărţit îndată totul săracilor, s-a făcut monah, şi s-a retras în pustia cea mai dinlăuntru, dîndu-se vieţii tuturor nevoinţelor trupeşti şi sufleteşti, prin posturi, rugăciune, şi curăţirea minţii şi inimii de orice gînduri rele, spre mîntuirea vieţii. Celălalt frate s-a făcut şi el monah, dar nu a intrat în pustie. Ci cu partea lui de moştenire părintească el a întemeiat o mînăstire nu foarte departe de cetate, cu o bolniţă pentru cei suferinzi, cu o casă de oaspeţi în care orice nevoiaş găsea masă gratuită şi orice întristat un pat pe care să se odihnească. El însuşi s-a închinat pre sine în întregime slujirii aproapelui celui aflat în chinuri şi nevoi. Cînd amîndoi fraţii au murit, s-a iscat o dispută printre monahii egipteni: care dintre cei doi fraţi a împlinit mai bine Legea lui Hristos? Neputînd găsi ei singuri răspuns, au mers la Avva Pamvo, care le-a zis: „Amîndoi desăvîrşiţi sînt înaintea lui Dumnezeu: cel milostiv şi primitor de străini asemenea este Părintelui Avraam cel din vechime, iubitorul de străini, iar nevoitorul cel din pustie asemenea s-a făcut marelui Proroc Ilie – care amîndoi mari s-au chemat înaintea lui Dumnezeu”. Dar, nu toţi monahii au fost mulţumiţi cu răspunsul Avvei Pamvo. Avva Pamvo atunci s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere mai cu dinadinsul adevărul. După împlinirea numărului de zile, el le-a zis fraţilor: „Înaintea lui Dumnezeu vă zic, că pre amîndoi fraţii i-am văzut, Paisie şi Isaia, veselindu-se şi bucurîndu-se în Rai”. Cu aceasta disputa s-a încheiat, iar fraţii s-au întors folosiţi şi bucuroşi la chiliile lor.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata păţanie a lui Valaam (Numerii 22):
- La cum Valaam a venit să prorocească lui Balak, căpetenia moabitenilor;
- La cum un înger al Domnului s-a arătat pe cale şi l-a oprit pe Valaam să meargă mai departe;
- La cum asina pe care mergea Valaam a văzut îngerul, dar Valaam nu, şi atunci asina a început să-i grăiască stăpînului ei cu glas de om.
Predică
Despre aducerea aminte de ceasul morţii de care nimeni nu scapă
– „Socotesc, dar, că este drept, câtă vreme sînt în acest cort, să vă
ţin treji, prin aducerea aminte, Fiindcă ştiu că degrabă voi lepăda
cortul acesta, precum mi-a arătat Domnu nostru lisus Hristos” (II Petru
1: 1314).
Iată bun avertisment pentru iubitorii de trup, care din pricina trupurilor lor, uită de suflet. Trupul nostru este ceva care curînd trebuie să piară. Indiferent cît de drag ne este, indiferent cîte podoabe atîrnăm pe el, indiferent cît îl mîngîiem şi îl corcolim, noi într-o bună zi va trebuie să ne despărţim definitiv de el.
O, cît de adînci şi de adevărate sînt
cuvintele „să ne despărţim!”. Căci atunci cînd sufletul se desparte de
trup, sufletul o face ca şi atunci cînd leapădă o haină de care nu mai
are nevoie. Cînd naufragiaţii ajung la mal agăţaţi de o scîndură, ei se
bucură de pămînt şi aruncă scîndura fără să se uite. Cînd primăvara
înfloreşte cîmpiile, şarpele îşi leapădă pielea lui cea învechită. Cînd
fluturele iese din pupa lui luîndu-şi zborul în sus, giulgiul din care
iese se leapădă la o parte. Tot aşa şi trupul omului este lepădat la o
parte atunci cînd sufletul iese din el şi îl părăseşte. Nemaifolosindu-i
la nimic, şi chiar dăunător celor vii care rămîn în urmă, acest trup
mort este scos afară din casă, din oraş, ascuns de lumina zilei, şi
îngropat adînc în pămînt. Cugetaţi la aceasta, voi cei ce trăiţi în lux
şi împodobiri, voi cei care petreceţi în trufie şi îmbuibări! Cîtă vreme
sufletul este în trup, el trebuie să folosească trupul pentru mîntuirea
lui, supunîndu-1 Legii lui Dumnezeu şi făcînd lucrările lui Dumnezeu.
Vedem noi oare cît de iubitor de nevoinţe este sufletul cel apostolesc?
Socotesc că este drept, cîtă vreme sînt în acest cort, să vă ţin treji
prin aducere aminte. Această nevoinţă a primit-o poruncă de la Domnul.
El voieşte să o împlinească întocmai, pînă la capăt, mai înainte ca
să-şi lepede cortul trupului lui. Fraţilor, să ne nevoim şi noi, mai
întîi ca să îmbrăţişăm îndemnul apostolului, iar al doilea, să aducem
aminte de aceasta şi altora, tuturor celor cărora le voim binele, şi
care vor să audă. Căci iată, cu toţii mergem cu repeziciune care ţărmul
celeilalte lumi; şi iată repede se apropie ceasul cînd trebuie să
lepădăm corturile trupurilor noastre, şi să ne înfăţişăm înaintea
Judecăţii lui Dumnezeu cu sufletul gol. Ce răspuns vom da atunci la
înfricoşatul Scaun al Judecăţii lui Dumnezeu? Cum şi în ce scop vom zice
că am folosit acest lucru pămîntesc, cortul trupului nostru?
O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase,
îndreptează minţile noastre ca să gîndim pururea la ceasul morţii şi la
judecată. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
