• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Iulita şi fiul ei, Chiric 
Iulita s-a născut nobilă. Ea a rămas
văduvă de foarte tînără, pe cînd fiul ei Chiric de abia se născuse. Ea a
locuit la Iconium, din cetatea Lycaoniei, dăruită fiind trup şi suflet
credinţei creştine. Ea şi-a botezat fiul imediat după naşterea lui, iar
de la vîrsta de trei ani a început să îl înveţe mai cu de-amănuntul
tainele credinţei. Ea l-a învăţat pe fiul ei să se roage înaintea lui Dumnezeu, la măsura la care îi este cu putinţă pruncului.
Cînd Diocleţian a declanşat persecuţiile împotriva creştinilor, a
început să curgă mult sînge şi în oraşul Iconium. Atunci, de spaima
păgânilor, Iulita şi-a luat fiul şi s-a ascuns în cetatea Seleuciei. Dar
nici acolo nu era mai bine de creştini. Iulita a fost arestată şi adusă
înaintea judecătorului sub acuza că este creştină. Cum
Iulita şi-a mărturisit curajos credinţa în Mîntuitorul lisus Hristos
Dumnezeu, judecătorul, ca să o facă să se teamă şi să slăbească, l-a
luat pe fiul ei Chiric pe genunchi, mîngîindu-1 cu cuvinte dulci. Dar
copilul a strigat: «Eu sînt creştin şi vreau cu mama mea!”. Zicînd
acestea, copilul a început să-l lovească şi să-l zgîrie pe judecător.
Masca judecătorului a căzut pe dată, şi fiară fiind, a izbit copilul la
pămînt şi l-a lovit cu piciorul. Chiric s-a rostogolit în jos pe
treptele de piatră şi şi-a dat sufletul lui nevinovat în mîinile
Domnului. lulita a văzut uciderea fiului ei şi a mulţumit lui Dumnezeu
că i-a găsit fiul vrednic de cununa muceniciei. După schingiuiri cumplite, Iulitei i s-a tăiat capul, la anul 304. Chiar şi astăzi moaştele sfinţilor mucenici Chiric şi lulita sînt făcătorare de minuni. Parte din sfintele lor moaşte se află la Ohrida, în Biserica Sfintei Născătoare de Dumnezeu Vindecătoarea.
• Pomenirea Sfântului Vladimir cel Mare, Cneazul Rusiei
Din botez Vladimir s-a numit Vasile. El a
fost fiul Cneazului Svyatoslav, şi nepotul lui Igor şi al Olgăi.
Vladimir a fost la început pe de-a întregul păgîn, şi cu credinţa, şi cu
viaţa. Aflînd că există şi multe alte
credinţe, el a început să se intereseze mult care ar fi cea mai bună şi
mai adevărată, în acest scop el a trimis emisari la Constantinopol.
Cînd aceştia au revenit în Rusia, ei i-au spus Cneazului că, stînd la o
slujbă în marea biserică Aghia Sofia, s-au simiţit cu totul în afară de
trup, neputînd spune dacă sînt pe pămînt, sau în cer. Această relatare
i-a insuflat lui Vladimir dorinţa de a se boteza, cu întregul lui popor.
Idolul principal al ruşilor atunci era Perun, şi acesta a fost smuls
din dealul Kievului unde stătea înălţat, şi aruncat în Rîul Nipru.
Îmbrăţişând credinţa creştină, Vladimir a început să-şi schimbe complet
viaţa. El lupta cu seriozitate pe toate planurile, spre a pune în
aplicare toate poruncile lui Dumnezeu şi toate cerinţele credinţei. În
locul idolilor dărîmaţi la pămînt, Vladimir a poruncit înălţarea de
biserici în întreaga împărăţie. El însuşi, din averile lui personale, a
ridicat frumoasa biserică din Kiev închinată Preasfmtei Născătoare de
Dumnezeu. Biserica s-a înălţat chiar pe
locul unde mai înainte vreme Sfintul Teodor şi fiul lui Ioan au luat
mucenicia pentru Hristos (cu zi de prăznuire la 12 iulie). Forţa
şi puterea pe care Vladimir le pusese mai înainte în viaţa lui idolatră,
erau acum curăţite şi folosite în slujba răspîndirii creştinismului. Vladimir şi-a aflat odihna în Domnul la anul 1015.
Cântare de laudă la Sfinţii Mucenici Chiric şi Iulita
Nelegiuirea idolatră în lume-mpărăţind,
Mulţimi de creştini a ucis, părinţi şi copii,
Pe Chiric şi pe Iulita.
Aceştia doi mucenici au fost dintre mii,
Doi nevinovaţi, doi mărturisitori vii
Ai Cuvîntului întrupat.
Adevărul între bogăţii
E cea mai preţioasă comoară.
Maica pentru sine nu a plîns,
Nici pentru al ei fiu.
Ea nu şi-a plîns tinereţea, nici bogăţia,
Nici puterea,
Ea lui Hristos I-a urmat,
Fără să privească înapoi.
Cei care cunosc adevărul şi sînt întru el înnoiţi
De adevăr sînt conduşi
Pe calea libertăţii şi păcii.
Fericita Iulita a cunoscut adevărul
Cînd cu Crucea s-a botezat şi s-a luminat cu credinţa.
De pacea lui Dumnezeu plină şi de adevărata libertate,
Ea pe fiul ei ucis văzînd, nu a tremurat
Şi nu i-a fost frică.
Fără plînset, nici teamă, ea capul sub sabie şi-a pus
Şi pre Adevăr L-a proslăvit
Prin mucenicească moarte.
Deci, fericita Iulita, aducandu-si aminte de ceea ce se scrie: "Fugiti de manie" si iarasi: "Cand va vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiti in cealalta", a iesit din Seleucia si s-a dus in Tars, cetatea Ciliciei, si petrecea acolo, intre cei saraci. Dar, dupa o vreme, acelasi dregator, Alexandru, a venit si in Tars, ca sa chinuiasca pe crestini. Si s-a facut cunoscuta Sfanta Iulita unora si au vorbit, despre ea, cu dregatorul. Iar acela indata a poruncit sa o prinda si a stat la judecata, inaintea poporului. Si prinzand-o pe ea ostasii, cu fiul ei, amandoua slugile au fugit, dar priveau de departe, ca sa vada patimirea si sfarsitul ei. Si dusa a fost, inaintea dregatorului. Mucenita, avand in brate pe Sfantul Chiric, pruncul cel de trei ani. Si, fiind intrebata, de dregator despre nume, despre neam, de mosie, raspundea, cu indrazneala, marturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se pe sine crestina, si spuanand ca patria ei este cereasca Imparatie a lui Hristos. Deci, maniindu-se dregatorul, a poruncit sa ia de la dansa pruncul si, dezbracand-o si intinzand-o, sa o bata fara de crutare, Si batuta fiind Mucenita, pruncul plangea si se tragea din mainile celor ce-l tineau pe el, ca sa alerge la mama lui. Iar dregatorul, vazand pruncul ca este frumos, a poruncit sa-l aduca la el. Si, luandu-l pe el, l-a pus pe genunchii sai. Si-l mangaia pe el, ca sa nu planga, si netezea capul copilului si-l saruta pe el si cuvinte dulci ii zicea. Dar copilasul se apara, tragandu-se din mainile lui si, ferindu-si capul de dregator, nelasandu-se mangaiat, nici sarutat de buzele acelea spurcate. Iar, privind spre mama sa, care era batuta, plangand, pruncul striga: "Crestin sunt, lasa-ma la mama mea". Si zgaria fata dregatorului unghiile sale. Si, umplandu-se de manie, dregatorul l-a aruncat jos pe prunc si l-a izbit cu piciorul in coaste, trantindu-l jos de pe scaunul sau cel inalt. Iar pruncul cazand pe treptele cele de piatra si izbindu-se cu capul de colturile cele ascutite ale treptelor, tot locul acela l-a umplut de sange si si-a dat sufletul sau fara de prihana in mainile lui Dumnezeu. Si asa s-a incununat cu mucenicie Sfantul prunc Chiric.
Iar mama lui, Iulita, cumplit batuta fiind, ca intr-un trup strain patimea, si ca un stalp neinsufletit; si nimic altceva nu striga, fara numai aceasta: "Crestina sunt, si nu voi jertfi idolilor." Iar, daca au incetat a o bate si a ridicat-o de la pamant, a vazut pe fiul sau iubit mort, inaintea divanului, si zacand in sange. Drept aceea, s-a umplut de bucurie si a zis: "Iti multumesc Tie, Doamne, ca ai invrednicit, pe fiul meu, de un dar ca acesta, ca sa patimeasca muceniceste, el mai inainte de mine, pentru numele Tau cel sfant si sa primeasca cununa cea nevestejita a slavei Tale." Dupa aceasta, a poruncit dregatorul sa o spanzure pe lemnul de chinuire si cu piepteni de fier sa-i strujeasca trupul si sa arunce cu smoala fiarta peste ranile ei. Si, asa, chinuita fiind Sfanta, dregatorul striga: "Miluieste-te Iulita, pe tine insati. Inchina-te zeilor ca sa te izbavesti din chinuri." Iar Mucenita raspundea: "Nu ma voi inchina dracilor si idolilor celor surzi si muti". Si dregatorul vazand rabdarea si marirea de suflet a Mucenitei, a osandit-o la taiere cu sabia. Si slujitorii, luand-o pe ea, au dus-o afara din cetate, la locul cel de moarte. Si mergea Sfanta, bucurandu-se, ca la o incununare de nunta. Si, ajungand la locul acela, a cerut putin timp, pentru rugaciune. Si ea, plecandu-si genunchii, s-a rugat, zicand: "Iti multumesc, Tie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, ca ai chemat pe fiul meu mai inainte de mine, invrednicindu-l pe el a patimi, pentru numele Tau cel sfant si infricosator. Primeste-ma, dar, si pe mine, nevrednica roaba Ta, si ma invredniceste sa dobandesc dar inaintea ta, ca sa fiu numarata cu fecioarele cele intelepte, care au intrat in camara ta cea nestricacioasa. Ca bine sa Te cuvanteze duhul meu pe Tine, Ziditorul sau si pe Tatal Tau, cel fara de inceput, si pe Duhul Sfant, cel impreuna de o Fiinta, in veci. Amin."
Asa rugandu-se Sfanta, dupa ce calaul si-a ascutit sabia, i-a lovit grumajii si i-a taiat cinstitul ei cap, lasand-o la acel loc fara de ingropare, spre mancare cainilor si fiarelor. Asemenea si trupul Sfantului Chiric, afara din cetate tragandu-l, l-au aruncat langa trupul mamei sale si s-au dus. Si, sosind noaptea, cele doua slujnice venind, au luat trupul stapanei lor si al fiului ei si, ducandu-le departe, le-au ingropat in pamant. Dintre aceste slujnice, una a vietuit pana in anii marelui Constantin, intaiul imparat al crestinilor, cand Bisericile lui Dumnezeu au luat indrazneala, cu darul lui Hristos. Atunci, slujnica aceea a aratat credinciosilor locul unde erau ingropate cinstitele moaste ale Sfintilor Mucenici Chiric si Iulita si a povestit patimirea lor. Si au scos sfintele moaste, intregi si pline de buna mireasma si dand tamaduiri. Iar patimirea lor a fost scrisa, spre pomenirea Sfintilor Mucenici, spre folosul credinciosilor si spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh slavit in veci! Amin.
Sinaxar 15 Iulie
În aceasta luna, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Chiric si Iulita.
Aceasta
mucenita a trait pe vremea Împaratului Diocletian, tragându-se cu
neamul din Iconia. Din pricina prigonirii crestinilor, a luat pe
Fericitul Chiric, în vârsta de trei ani, si a mers la Seleucia. Aflând
însa si acolo aceeasi pornire împotriva crestinilor, a venit la Tarsul
Ciliciei, unde chinuia pe crestini ighemonul Alexandru, om crud si
salbatic la fire. Acesta, prinzând pe Mucenita Iulita, a batut-o, luând
si copilul de la dânsa. Dar neputând ighemonul sa-l traga la sine cu
maguliri si cu mângâieri, caci copilul se uita întins la maica sa, si
abia putând vorbi, chema numele lui Hristos, ighemonul l-a lovit cu
piciorul în pântece, si l-a aruncat de pe scari. Lovindu-se cu capul de
zid, copilul si-a spart capul, si asa si-a dat sfârsitul. Iar fericitei
Iulita, dupa multe chinuri, nevrând ea sa se lepede de Hristos, i s-a
taiat capul si asa a luat cununa muceniciei.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Iosif, arhiepiscopul Tesalonicului.
Acest fericit a trait pe vremea împaratiei lui Teofil, nascut fiind
din iubitori de Dumnezeu si binecredinciosi parinti, anume Fotino si
Teoctista, si frate al celui între sfinti Teodor marturisitorul si
egumenul Studitilor. Pentru viata sa vrednica de lauda, prin obsteasca
alegere, a luat ocârmuirea bisericii tesalonicenilor. Si, aflându-se
acolo putina vreme, din porunca împarateasca s-a întors la
Constantinopol. Si, stând de fata, împreuna cu bunul sau frate, Sfântul
Teodor, si netemându-se nici lasându-se înduplecat de cuvintele
necredinciosului Teofil, ca sa nu se închine dumnezeiestilor icoane,
marturisitorul Teodor a fost izgonit la iezerul Apoloniada, iar
fericitul Iosif a fost bagat în multe închisori si chinuit cu patimire
rea. Rabdând multe si de neîndurat chinuri si dosadindu-se cu foamea si
cu setea si cu multe altele, s-a dus la repausul cel vesnic.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Lolian.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre intelesul Scripturii.
Intru aceasta zi, cuvant duhovnicesc.
Cugetare
Ospitalitatea este o virtute respectată şi de alte credinţe, dar creştinismul face din ea o datorie şi o responsabilitate, precum datorie şi responsabilitate face şi din recunoştinţa pentru ospitalitatea primită.
Cel care învaţă să le fie recunoscător
oamenilor pentru ospitalitatea lor, va şti să îi fie recunoscător şi lui
Dumnezeu pentru Ospitalitatea Lui. Căci ce sîntem noi oamenii pe
pămînt, dacă nu oaspeţi ai lui Dumnezeu? Şi ce sînt îngerii din ceruri,
dacă nu oaspeţi ai lui Dumnezeu?
Există o istorie despre Regele Filip al Macedoniei, în care el 1-a pedepsit aspru pe un curtean al său care a arătat nerecunoştinţa într-o împrejurare. Regele 1-a trimis pe acest curtean al său într-o ţară dincolo de mare, ca să împlinească o sarcină anume. Curteanul şi-a împlinit misiunea şi a pornit înapoi spre casă, plutind în corabie. Dar s-a iscat o furtună care a distrus corabia, iar curteanul s-a aflat aruncat în mare. Din fericire, el nu era departe de ţărm, de unde 1-a văzut un pescar, care a grăbit întru scăparea lui. Trăgîndu-1 în barca lui cea mică, pescarul 1-a dus pe curtean la uscat. După ce s-a refăcut şi s-a odihnit, curteanul s-a întors la curtea regală unde a povestit nenorocirile naufragiului înaintea împăratului. Regele a voit să-1 mîngîie pe curtean, şi 1-a întrebat ce să-i dăruiască. Pomenindu-1 pe pescar, curteanul a cerut de la rege să i se dăruiască mica proprietate a pescarului de la malul mării, ceea ce regele i-a împlinit imediat. Cînd curteanul s-a instalat în proprietatea celui mai mare binefăcător al său, pescarul disperat a alergat la rege şi i-a povestit cu lacrimi întregul adevăr, arătîndu-i cum şi cine a salvat viaţa curteanului. Auzind acestea, regele s-a mîniat cumplit pe curteanul cel mîrşav, şi pe lîngă altele a poruncit să i se scrie acestuia cu fierul roşu în frunte „oaspete nerecunoscător”
Luare aminte
Să luăm aminte la odrăslirea minunată a toiagului lui Aaron:
- La cum Dumnezeu, în scopul de potoli cîrtirea fiilor lui Israel împotriva lui Moise şi Aron, a poruncit punerea celor douăsprezece toiege ale căpeteniilor poporului în cortul adunării, înaintea chivotului legii;
- La cum peste noapte, doar toiagul cel uscat al lui Aaron din casa lui Levi odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse migdale.
- La cum Dumnezeu poate să învie şi să facă să odrăslească şi sufletul omului, cel omorît în păcate.
Predică
Despre har şi pace – „Har vouă şi pacea să se înmulţească, întru cunoştinţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus, Domnul nostru (II Petru 1: 2).
Fraţilor, harul şi pacea se înmulţesc întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar întru cunoştinţa zidirii celei care se face în afara lui Dumnezeu, ruptă de Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu nu se înmulţesc decît jalea şi zbuciumul. Această jale şi acest zbucium se înmulţesc printre cei care investighează lucrurile din natură fără cunoştinţa lui Dumnezeu, după cum se arată vădit din multitudinea sinuciderilor care se întîmplă tocmai în rîndurile celor care îşi aleg profesia de a studia, fără Dumnezeu, natura şi viaţa omenirii.
O, cît de
mulţi dintre aceştia sînt pururea oameni nervoşi, irascibili,
nemulţumiţi, întunecaţi şi isterici, şi cît de scurt este timpul care îi
desparte pe aceştia de sinucidere – adesea nu mai lung de o zi sau o
lună! Pe cînd întru cunoştinţa lui Dumnezeu, harul şi pacea se
înmulţesc. Apostolul grăieşte ceea ce a trăit în trupul propriei lui
vieţi, şi acest adevăr ni-1 arată şi nouă. Căci harul şi pacea nu sînt
daruri ale ale pămîntului, ci ele sînt daruri ale cerului. Dumnezeu le
dăruieşte pe acestea celor care se nevoiesc să-şi înmulţească cunoştinţa
despre El.
Fraţilor, dar care este cea mai scurtă cale spre înmulţirea cunoştinţei de Domnul?Fără îndoială, calea cea mai scurtă este calea prin Fiul Lui Unul Născut, Hristos Domnul nostru. El este Acela Care ne descoperă calea, fiind însuşi Descoperirea; El este Cel înţelept, fiind însuşi înţelepciunea; El este învăţătorul şi însăşi Cunoştinţa.
Harul vine de la El. Pacea este de la El.
Cel care ajunge să cunoască pe Dumnezeu din natură şi din legile firii,
precum şi păgînii, nu face nimic rău, dar el îşi dobîndeşte această
cunoaştere pe căi ocolite şi nesigure, pe care mulţi se rătăcesc şi se
pierd. Mai departe, cel care dobîndeşte cunoştinţa de Dumnezeu prin
intermediul propriei conştiinţe şi al sentimentului că există un destin
al oamenilor, aşa cum fac unii filozofi moralişti, nu fac nimic rău, dar
şi aceştia călătoresc pe căi lăturalnice şi dificile, şi ei se pot
rătăci şi pierde. Dar cel care ajunge la
cunoştinţa de Dumnezeu prin Fiul Său Unul Născut merge pe calea cea mai
sigură şi cea mai scurtă dintre toate.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase,
ajută-ne nouă în drumul nostru către Tine şi către Tatăl Tău, şi către
Duhul Tău Cel Sfînt! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în
veci, Amin!
