25 iulie – Adormirea Sf. Ana, maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Sf. Olimpiada, diaconița; Sf. Cuv. Eupraxia, fecioara; Sf. 165 de Părinți de la al cincilea Sinod Ecumenic

 

 

• Pomenirea Adormirii Sfintei Ana, Maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Astăzi facem pomenirea adormirii Sfintei Ana. Prăznuirea ei cea mai importantă se face în nouă zile ale lunii septembrie, unde este scrisă şi viaţa ei. Sfînta Ana a fost din tribul lui Levi, fiica lui Matthan preotul. După o viaţă lungă şi plăcută lui Dumnezeu, Sfînta Ana s-a strămutat la locaşurile cereşti, la bătrînete foarte adîncă.

• Pomenirea Sfintei Olimpiada Diaconiţa

Sfînta Olimpiada Diaconiţa s-a născut la Constantinopol dintr-o familie imperială. Tatăl ei, Anysius Secundus, a fost senator, iar mama ei a fost fiica vestitului aristocrat Evlavie, care este menţionat în viaţa Sfâtului Nicolae Făcătorul de Minuni. Ajungînd la vîrsta cuvenită, Olimpiada a fost logodită după un bărbat nobil din lumea ei, care a murit însă mai înainte ca să aibă loc cununia. Împăratul şi unele persoane din cercurile imperiale au încercat zadarnic să o silească pe Olimpiada să contracteze o altă căsătorie. Ea nu a mai voit deloc aceasta, ci s-a dedicat pe sine cu totul vieţii celei plăcute lui Dumnezeu, jertfind pururea imensele ei averi şi proprietăţi în scopul propăşirii bisericilor, mănăstirilor, şi miluirii săracilor. Ea a slujit ca diaconiţă a Bisericii în timpul Patriarhului Nectarie, şi mai apoi, al Sfîntului Ioan Gură de Aur. Cînd Sfîntul Ioan Gură de Aur a fost osîndit la ucidere în exil, el a sfătuit-o pe Olimpiada să rămînă în Biserică, slujind-o ca şi mai înainte, indiferent cine avea să fie ridicat Patriarh în locul lui. Dar de îndată ce Sfîntul Gură de Aur a fost izgonit din Biserica lui, a izbucnit un incendiu cumplit care a ars biserica şi multe clădiri oficiale din capitala imperială. Duşmanii Sfîntului loan Gură de Aur au acuzat-o pe nobila şi sfînta Olimpiada cum că ea ar fi fost iniţiatoarea incendiului. Olimpiada a fost surghiunită de la Constantinopol la Nicomidia, unde a murit în anul 410. Ea a cerut prin testament ca după moarte trupul ei să fie pecetluit într-un sicriu şi aruncat în mare, astfel încît să îl poarte valurile la malul pe care îl va voi Dumnezeu. Sicriul a fost aruncat la mal în cetatea Vrochthoi, unde se afla o biserică închinată Sfîntului Apostol Toma. De-a lungul veacurilor sfintele ei moaşte au avut puterea lucrării de mari minuni. Din exilul său Sfîntul loan Gură de Aur a trimis Diaconiţei sale, exilate şi ea, minunate şi memorabile scrisori care mîngîie şi astăzi pe toţi cei care suferă prigoniri pentru dragostea dreptăţii lui Dumnezeu. Printre altele, Sfîntul loan Gură de Aur a scris: «Acum sînt fericit, nu doar pentru că tu ai scăpat de boală, cît mai ales pentru că înduri cu nobleţe şi curaj toate suferinţele, pe care le numeşti lucruri de nimic; aceasta este întradevăr caracteristica sufletului puternic, acestea sînt cu adevărat roadele adevăratei vitejii. Căci nu numai că înduri cu curaj nenorocirea, dar nici măcar nu o bagi de seamă atunci cînd vine, şi, fără nici un efort deosebit, fără tulburare şi fără chin, tu nici măcar nu o comunici celor care sînt cu tine, ci o calci în picioare şi te bucuri în tăcere. Aceasta este dovada celei mai mari înţelepciuni» (Scrisoarea a VI-a).

• Pomenirea Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Eupraxia Fecioara

Eupraxia a fost fiica lui Antigonus, un mare aristocrat din Constantinopol, rudă a împăratului Teodosie cel Mare. Ea şi maica ei, rămasă văduvă de tînără, s-au sălăşluit după moartea lui Antigonus în Egipt. Acolo ele au cercetat mînăstirile, au miluit din belşug săracii, şi s-au rugat pururea lui Dumnezeu. La dorinţa statornică a copilei Eupraxia, aceasta, în vîrstă de numai şapte ani fiind, a fost tunsă în monahism într-o mînăstire de fecioare, condusă de o stareţă îmbunătăţită. Cu cît înainta în vîrstă, cu atît lua asupra ei mai aspre nevoinţe monahiceşti. Ea a postit odată timp de patruzeci de zile, neîntrerupt, asemenea Domnului nostru, şi asemenea stareţei ei. Ea s-a săvîrşit către Domnul în anul 413, în al treizecilea an al vieţii ei. Ea a fost şi din timpul vieţii covîrşită de harul Duhului Sfint, căci primise de la Domnul puterea facerii de minuni, prin care a vindecat mulţi oameni de boli cumplite.

• Pomenirea Sfinţilor o sută şaizeci şi cinci de părinţi, de la al cincilea Sinod Ecumenic

Acest Sfint Sinod Ecumenic a fost convocat la Constantinopol în anul 553, sub domnia împăratului lustinian cel Mare. La acest Sinod au fost condamnate toate feluritele erezii ale monofizismului, precum şi scrierile eretice ale lui Teodor de Mopsuestia şi Teodoret din Cir, şi învăţătura greşită a lui Origen (împotriva învierii morţilor).

Cântare de laudă la Sfânta Eupraxia

Eupraxia fecioara preatînără

Pustnică s-a făcut pentru dragostea lui Hristos,

Și deşi din mîndră stirpe imperială născută,

În inimă L-a purtat pe Dumnezeu.

Ea de onoruri a fugit ca de o corvoadă,

Precum şi de bogăţii, şi de familia-i regească.

Ea zi şi noapte lui Dumnezeu s-a rugat,

Pe sine bine cheltuindu-se în rugăciuni şi postiri.

Dumnezeu ascultat-a pre roaba Sa,

Care cu lacrimi şi jertfire de sine

Rugăciunile de foc şi-a făcut.

Dumnezeu covîrşitu-o-a cu Harul de Sus:

Putere i-a dat minunat să ajute

Pre cei tineri, copii, ca şi pe bătrîni.

Dumnezeu putere i-a dat să vindece

Nebunia cumplită,

Sa scoată afară demoni,

Și toate grelele boli.

Ea s-a strămutat la Domnul

Întru a sufletului desăvîrşită curăţie,

Și în ceruri aflat-a palatul cel zidit ei:

Măreţ sălaş, din pietrele credinţei ei şi faptelor,

Întru răbdarea cea de aur clădit.

Sălaş dumnezeiesc, de lumina Domnului strălucind:

În el s-a sălăşluit Eupraxia,

Întru bucurie, în mijlocul bunătăţilor

Celor veşnice, cereşti.

Acolo ea împărţeşte veşnic

Cu veşnicul Împăratul Hristos.

Luna iulie in 25 de zile: Adormirea Sfintei si Dreptei Ana, mama Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu.     Sfanta Ana, dupa traditia Bisericii, s-a facut strabuna Domnului nostru Iisus Hristos dupa trup si se tragea din semintia lui Levi, fiica fiind a lui Natan preotul si a Mariei, femeia lui. Natan a pastorit cu putin inainte de Irod cel Mare si a avut trei fete: Maria, Sovi si Ana. Si a maritat pe Ana, in tinutul Galileei, cu dreptul Ioachim. Si, ea a nascut, prin rugaciune, pe Maria, Nascatoarea de Dumnezeu.
    Iar Sfanta si Dreapta Ana, a carei adormire o praznuim astazi, dupa ce a nascut pe Fecioara Maria, pe incepatoarea mantuirii noastre si Maica Domnului, si a daruit-o pe ea sa fie crescuta la templu, ca pe un dar fara de prihana, a trait cealalta vreme a vietii sale cu postiri, cu rugaciuni si cu faceri de bine catre cei lipsiti si asa s-a dus catre Domnul.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre un diacon, care a cazut in desfranare si, iarasi, a venit intru a sa randuiala, prin pocainta.     Un frate a intrebat pe un batran, zicand: "De se va intampla, din lucrara diavolului, ca cineva sa cada in desfranare, ce sa faca, pentru cei ce s-au smintit?" Si a povestit batranul, zicand: "Un diacon era vestit intr-o manastire a Egiptului. Iar un orasean din cetate, fiind izgonit de dregator, a venit cu toata casa sa, la acea manastire. Si, din ispita diavolului, a pacatuit diaconul cu o femeie, din cele ce venisera cu oraseanul. Si s-a facut tuturor de rusine, fiindca s-a cunoscut lucrul. Iara el s-a dus la un batran, iubit al sau, si i-a povestit lui ceea ce se intamplase. Si avea batranul, in chilia sa, o ascunzatoare, pe care o stia si diaconul. Si l-a rugat pe el diaconul, ca sa intre acolo si sa se inchida acolo de viu, nestiind nimeni altul despre ceea ce se facuse, in afara de batranul acela. Si s-a invoit batranul. Deci, diaconul, intrand in intunericul acela, s-a pocait cu adevarat, plangand pacatul totdeauna si nimic altceva gustand, fara numai paine si apa, pe care i le da lui batranul, la o anume vreme. Si s-a intamplat atunci ca, de mai mult timp, nu se mai revarsase apa raului, dupa obicei. Si toti, facand litanie si rugandu-se lui Dumnezeu, cu staruinta, s-a descoperit unuia din Sfinti, ca, de nu va veni sa se roage cutare diacon, care este ascuns la cutare monah, apa raului nu se va revarsa. Iar acela, primind vestirea, a povestit tuturor cele ce i s-au facut lui cunoscute de la Dumnezeu. Si, auzind, aceia s-au minunat. Si, venind, l-au scos pe diacon din locul in care era ascuns si l-au silit sa se roage. Si, rugandu-se, indata s-a revarsat apa. Si asa, cei care s-au smintit mai inainte, si multi altii, s-au folosit de pocainta lui si au proslavit pe Dumnezeu."

Sinaxar 25 Iulie

În aceasta luna, în ziua a douazeci si cincea, pomenirea Adormirii Sfintei Ana, maica Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu Maria.

Sfânta Ana, care prin harul lui Dumnezeu deveni bunica dupa  trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, se tragea din neamul lui Levi, ultima nascuta a marelui Preot Matan  si a sotiei  sale Maria, care mai aveau alte doua fete : Maria si Sovi.  Cea mai mare, Maria, s-a casatorit la Betleem si a nascut pe Salomi moasa.  Sovi s-a casatorit si ea la Betleem si a nascut pe Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezatorul.  Ana s-a cununat cu inteleptul Ioachim din Galileia si a nascut pe Maria Prea Sfânta Maica Domnului. Astfel Salomea, Elisabeta si Maica Domnului erau verisoare iar dupa descendenta sa trupeasca Domnul Nostru era var de gradul doi al Sfântului Ioan Inaintemergetaorul.
Dupa ce a nascut pe Maica Domnului, pe care Dumnezeu o rostuise ca  cea mai sfânta din neamul omenesc, singura atât de curata ca sa primeasca in ea pe Mântuitorul lumii, si dupa ce a incredintat copilul la Templu, la vârsta de trei ani, ca o ofranda pura si neprihanita, Sfânta Ana si-a petrecut restul vietii sale in post, rugaciune si faceri de bine celor lipsiti, asteptând sa se indeplineasca ceea ce promisese Dumnezeu. Si-a dat sufletul in pace in mâinile lui Dumnezeu la vârsta de 69 de ani.  Sfântul Ioachim a murit la vârsta de 80 de ani ; dar nu se stie care dintre cei doi a murit mai întii. Singurul lucru pe care ni l-a transmis Traditia Bisericii este ca Prea Sfânta Maica Domnului isi pierduse deja parintii la vârsta de 11 ani pe când era inca in Templu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor o 165 de parinti, ce s-au strâns la al V-lea Sinod Ecumenic în Constantinopol, de au supus si au stricat dogmele lui Origen.

Convocat de piosul imparat Iustinian (cf. 14 noiembrie), care fixase drept scop al domniei sale reconcilierea Bisericilor divizate cu cruzime dupa Sinodul din Calcedon, al Cincilea Sfânt Sinod Ecumenic a reunit la Constantinopol intre 5 mai si 2 iunie 553, 165 de Episcopi, prezidati de Patriarhul Sfântul Eutihie (cf. 6 aprilie). Principalul subiect al acestei adunari era sa rezolve problema celor Trei-Capitole, adica Teodor din Mopsuestia (+428), prietenul sau, stralucitul Teodoret din Cir si discipolul lor Ibas din Edesa.
Cinstit si marit in Rasarit pentru comentariile sale despre Sfânta Scriptura, Teodor din Mopsuestia era capul scolii din Antiohia. Dar acordând in teologia sa o parte exagerata speculatiei rationale si axiomelor filozofiei lui Aristotel, ajunsese sa respinga posibilitatea unei uniri reale a ceea ce a fost creat si a ceea ce era necreat in Persoana lui Hristos. Pentru el Cuvântul (Logosul divin) nu  "se facuse" om  ci vointa omeneasca era unita in El cu vointa dumnezeiasca, mentinând diferenta intre cele doua naturi si deci a doua "persoane" ; de aceea el era considerat ca "tata al nestorianismului". Dupa condamnarea lui Nestorie de Sinodul din Efes (431), partizanii acestuia din urma se aplecasera asupra scrierilor lui Teodoret, mort in pacea Bisericii, pentru a interpreta dogma hristologica. Sfântul Chiril al Alexandriei, desi scrisese impotriva lui, intervenise totusi pe lânga Sfântul Proclu ca acesta sa nu impuna condamnarea acestor scrieri, in scopul de a mentine pacea Bisericii atât de dureros obtinuta (438). Dar Eutihie, respingând aceasta atitudine impaciuitoare, ajunsese, prin intrigile sale, sa obtina aprobarea monofizismului prin sinodul tâlharesc de la Efes (449), in cursul caruia au fost condamnati cei doi principali discipoli ai lui Teodor si reprezentanti ai tendintei sale teologice : Teodoret  si Ibas.
La Sinodul din Calcedon (451) Teodoret si Ibas, dupa lungi tergiversari, au acceptat sa arunce anatema asupra lui Nestorie  si au fost reprimiti in comuniunea Bisericii. Mai târziu, interpretarea si modul in care a fost primit cel de al Patrulea Sinod Ecumenic au dat nastere altor disensiuni cristalizate pe problema celor Trei-Capitole. Masurile politice luate de imparatul Zenon ("Hénotikon") si de Patriarhul Acachie pentru a-i face sa se impace pe cei ce se opuneau Sinodului au esuat lamentabil si au provocat chiar o schisma de 40 de ani (484-519) intre Rasarit si Occident care, printr-un puternic atasament la litera Sinodului, trecea drept aparatorul celor Trei-Capitole.
Dupa ce împaratul Iustin pus capat acestei schisme, Justinian - hotarât sa lupte impotriva tendintei nestorianizante in interpretarea dogmei din Calcedon - a editat un decret impotriva celor trei, care provoca din nou reactii violente in Occident (545). Convocat la Constantinopol, Papa Vigilius declara, imediat dupa intronarea sa, ca intentiona sa rupa comuniunea cu Patriarhul sfânt Mina (cf. 25 august), care raspunse cu aceeasi sentinta. Dupa multe tratative, Vigilius accepta sa se impace cu Mina si edita un document (Judicatum) care condamna pe cei trei. Acest document a fost considerat de bisericile din Africa si Acvileea ca o tradare si ele provocara diviziunea neplacuta  si de durata in sânul Bisericii Occidentale, iar Rasaritul, la rândul sau, il considera prea slab.
Cum se luase hotarârea de a intruni Sinodul Ecumenic pentru a pune capat acestei neintelegeri, Iustinian edita o Marturie de Credinta, in care asuma expresiile caracteristice ale teologiei Sfântului Chiril, pe care o combateau partizanii occidentali ai celor Trei-Capitole (551). Papa Vigilius respinse acest document si incepând de atunci nu inceta sa puna piedici intrunirii Sinodului. Deschiderea acestuia fusese in plus intârziata de moartea Sfântului Mina ; când Parintii incepura sesiunile sub presidentia succesorului sau, Sfântul Eutihie, ei isi marturisira tristetea fata de opozitia Papei iar Vigilius declara ca el sustinea din plin ortodoxia lui Teodoret si Ibas. In cursul celei de a opta sesiuni, Sinodul ii condamna totusi pe cei trei si arunca anatema asupra tuturor celor care i-ar apara, dar fara sa il condamne nominal pe papa. In decembrie Vigilius se supuse deciziilor Sinodului dar abia aproape doi ani mai târziu el condamna la rândul sau pe cele Trei-capitole (555).
Cu ocazia unei conferinte precedând Sinodul, Parintii condamnara pe de alta parte doctrina lui Origen, Evagrie si Didim din Alexandria despre o pre-existenta a sufletelor, caderea lor in trup si "restaurarea universala" (apocatastaza), ceea ce ar insemna negarea libertatii umane.
Evitând deci shisma intre Rasarit si Occident, Sfântul Sinod de la Constantinopol puse capat curentului nestorianist prin condamnarea tuturor propunerilor eretice ale lui Teodor din Mopsuestia si marturisi deplina conformitate a Sinodului din Calcedon cu credinta marturisita de cel de al Treilea Sinod Ecumenic din Efes. Pe buna dreptate este considerat drept sinodul "ecleziastic prin excelenta", caci respingând speculatia filozofica in chestiunile de dogma (fie sub forma rationalista si aristotelica a lui Teodor din Mopsuestia fie sub cea a neoplatonismului spiritualizant al origenismului), el afirma ca Biserica are modul sau propriu - apostolic - de interpretare a Tainelor lui Hristos, datorita caruia ea pastreaza integritatea libertatii umane si posibilitatea ei de a fi pe deplin unita cu Dumnezeu in persoana Mântuitorului.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Olimpiada diaconita din Constantinopol.

  Fericita Olimpiada s-a nascut la Constantinopol (intre 361 si 368) intr-o familie din marea aristocratie imperiala. Tatal sau, contele Seleucos, si mama sa murind atunci când ea era inca copil, Olimpiada a fost data spre a fi crescuta de una din rudeniile sale, Procopiu (Procopie), governator de Constantinipol, care a insarcinat cu educatia sfintei pe Teodosia, sora sfântului Amfilohie de Iconium (cf. 23 noiembrie). Astfel, Olimpiada a avut relatii prietenesti si familiare cu sfântul Grigorie Teologul, sfântul Grigorie de Nyssa (care i-a si dedicat Comentariul sau la Cântarea Cântarilor) si cu alti barbati de seama ai Bisericii, pe care mai târziu i-a si ajutat, ori de cate ori au venit la Constantinopol, chiar daca unii, ca Teofil al Alexandriei (385-412), s-au intors mai târziu împotriva ei .
Din tinerete Olimpiada a stralucit nu doar prin frumusetea trupeasca, dar si prin intelepciunea si credinta ei. In anul 386 s-a maritat cu Nebridios, prefectul Constantinopolului, dar acesta a murit inainte ca ei sa traiesca impreuna. Acum Olimpiada a decis sa isi daruiasca viata ei Domnului, ca vaduva si fecioara in acelasi timp, si de a pune imensa ei bogatie in slujba Bisericii. Dar in momentul in care ea a refuzat o a doua casatorie, cu Elpidios, ruda a împaratului Teodosie, Statul i-a confiscat toate bunurile si a fost impiedicata sa frecventeze pe oamenii Bisericii pâna când avea sa se supuna dorintei imparatului. Dar, la intoarcea din campania militara contra lui Maxim (388), imparatul, din admiratie pentru zelul ei in asceza si virtute, i-a restituit toate bunurile. Imediat, sfânta Olimpiada a inceput sa dea milostenie si sa faca opere de binefacere cu imensele sale bogatii. Si-a vândut poprietatile ce avea Tracia, in Bitinia, in Galatia si in Capadocia, ca sa somptuasele locuinte de la Constantinopol si a facut peste tot case de primire pentru calatori, spitale, biserici si o manastire, in spatele porticului meridional al Sfintei Sofia, care a juns sa adaposteasca mai mult de 250 de vietuitoare: mai intai slujnicele sale si alte rudenii, la care s-au adaugat apoi multe femei din inalta societate a imperiului.
Pentru viata ei dedicata in intregime lui Hristos, Sfantul Patriarh Nectarie (381-397, praznuit la 11 octombrie) a numarat-o pe dansa in randul diaconitelor, slujire pe care a implinit cu cinstire si fara de cusur. Diaconitele, alese dintre fecioarele sau vaduvele de o vârsta inaintata (60 de ani in acea vreme, apoi 40 ani), erau hirotonite prin punerea mâinilor si puteau sa intre in altar, insa ele nu erau considerate ca facând parte din cler. Slujirea lor consta in principal in vizitarea si ajutorarea bolnavilor, asistarea preotului la botezul femeilor si alte câteva sarcini auxiliare. Ele nu puteau nici sa invete in public nici sa boteze (cf. Constitutiilor Apostolice 3, 6, 1-2). Slujirea diaconitelor ca cazut incet-incet in desuetudine odata cu disparitia aproape completa a botezurilor de adulti, in secolul al XII-lea.
In anul 398, când Sfântul Ioan Gura de Aur (praznuit la 13 noiembrie) s-a urcat pe tronul patriarhal de la Constantinopol, Olimpiada a gasit in el nu doar pe parintele duhovnicesc pe care si-l dorea, autoritatea in materie de interpretare a Scripturii, pastorul care se îngrijea de turma sa mai mult decât de propriul sau trup, ci si un prieten, atât pentru zile bune, cât si pentru dificultatile ce le intampina adesea din cauza corectitudinii si verticalitatii ei. Olimpiada s-a pus deci in slujba sfântului patriarh cu ardoare, suportând toate cheltuielile lui materiale si facând din belsug milostenie, asa cum sfântul o sfatuia. De altfel, singura persoana masculina admisa in Manastirea ei era Sfântul Episcop, care venea adeseori si le intruia pe surori cu invataturile sale. Pe câteva din ucenitele sale din aceasta manastire le-a si hirotonit diaconite, de altfel.
Sfantul Ioan Gura de Aur a avut multa lauda pentru Sfanta Olimpiada, drept pentru care a aratat catre dansa mare bunavointa si dragoste duhovniceasca. Cand Sfantul Ierarh a fost pe nedrept trimis in surghiun (in Armenia, la anul 404), Sfanta Olimpiada si celelalte diaconite au primit aceasta cu mare tristete. Ultima oara cand a parasit biserica sfantul le-a chemat la sine pe diaconite: Olimpiada, Pentadia, Proklia and Salbina, le-a spus cum ca indarjitele acuze care i se aduc or sa ajunga la un sfarsit, dar de vazut nu o sa mai vada aproape de loc. Le-a rugat sa nu paraseasca acea biserica, ci sa slujeasca pe mai departe celui de ii va urma. Sfintele femei au cazut inaintea sfantului varsand lacrimi.
In ciuda sfaturilor sfântului, Olimpiada a refuzat sa-l recunoasca pe succesorul lui si chiar a purces la apararea cauzei Sfântului Ioan Gura de Aur. In aceasta vreme, un incendiu a izbucnit in catedrala Sfânta-Sofia si o parte din palatul imperial a fost distrusa de flacari. Atunci, toti sustinatorii Sfantului Ioan Hrisostom au cazut sub banuiala incendierii, si au fost adusi pentru cercetari in fata prefetului Optat. Au chemat-o si pe Sfanta Olimpiada la judecata supunand-o la o riguroasa cercetare. Au amendat-o la plata unei mari sume de bani pentru crima de incendiere, cu toata nevinovatia sa si lipsa de probe. Dupa aceasta sfanta a parasit Constantinopolul si s-a stabilit la Cizic (la marea Marmara). Dar nici aici persecutorii nu i-au dat pace, astfel ca, dupa inca un interogatoriu, in anul 405 sfânta a fost trimisa in exil la Nicomedia, unde sfanta a indurat multa suferinta si lipsuri. Sfantul Ioan i-a scris din surghiun 17 scrisori, mangaindu-o in durerea ei si indemnând-o la rabdare pentru Domnul. La 25 iulie 408 Sfanta Olimpiada a trecut la cele vesnice, incoronata impreuna cu masturisitorii pentru credinta.
Sfanta Olimpiada a aparut in vis episcopului de Nicomedia si cerand ca trupul sa ii fie pus intr-un sicriu de lemn si aruncat in mare:"Acolo unde valurile vor purta cosciugul acolo lasa trupul meu sa fie ingropat".Cosciugul a fost adus de valuri intr-un loc numit Briktoi aproape de Constantinopole. Locuitorii acelor locuri, cunoscand ca acestea sunt de la Dumnezeu, au loat moastele si le-au asezat in biserica inchinata Sfantului Apostol Toma, unde au inceput a faca multe minuni si vindecari. Dar in timpul unei invazii a persilor, biserica a fost arsa dar moastele s-au aflat intregi. Sub Patriarhul Serghie (610-638), moastele au fost mutate la Constantinopole si puse in manastirea de maici ctitorita de Sfanta Olimpiada, distrusa in timpul revoltei lui Niceta (anul 532), dar reconstruita de imparatul Iustinian.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Eupraxia din Tabena, care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Sact, Matur, Atal si Blandina.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Efrem, despre cei ce nu se tem de Dumnezeu.     Cel ce nu are frica de Dumnezeu intru sine este supus uneltirilor diavolului. Cel ce nu are frica de Dumnezeu intru sine este vinovat de focul cel vesnic. Unul ca acesta glumeste, nu se teme, doarme fara de masura, e plin de trandavie, de faptele sale nu se ingrijeste, casa poftelor se face, toata desertaciunea lumeasca se arata intru el, pentru ca nu se teme de venirea Domnului. Unul ca acesta iubeste patima, de odihna se bucura, de chinuire fuge, smerenia o uraste, mandria il bucura. Deci, cand va veni Domnul si-l va afla pe el nepregatit si bucurandu-se de toate cele lumesti, il va taia pe el in doua si-l va trimite intru intunericul cel mai din afara. Si cine nu-l va plange pe unul ca acela? Iar pe noi sa ne pazeasca Domnul de un rau ca acesta si sa ne indrepteze la calea de mantuire.
 


Intru aceasta zi cuvant din Pateric.     S-a suit, odata, ava Daniil, cel de la Schit, cu ucenicul sau, in Tebaida de Sus, la pomenirea lui ava Apolos. Si au iesit ucenicii in intampinarea lui, ca la sapte stadii. Si erau, ca la cinci mii, cei care se adunasera. Si puteai sa ii vezi intinsi pe nisip, ca o randuiala de ingeri, care, cu frica, primesc pe Hristos. Ca unii isi asterneau hainele lor pe calea, inaintea lui, iar altii, pamantul cu lacrimi il udau. Si, iesind arhimandritul, s-a inchinat de sapte ori inaintea fetei batranului. Si, sarutandu-se intre dansii, s-au asezat. Si s-au rugat fratii, sa auda cuvant de la dansul, ca nu se grabea sa vorbeasca cuiva. Deci, dupa ce au stat in afara chinoviei, pe nisip, ca nu-i incapea biserica, a zis ava Daniil, ucenicul sau, sa scrie: "De voiti sa va mantuiti, iubiti neagoniseala si tacerea. Ca, de aceste doua fapte bune, atarna toata viata calugarilor." Si ucenicul lui a dat unuia dintre frati scrisoarea si a talmacit-o in limba egipteana. Si, dupa ce s-a citit parintilor, au plans toti si au petrecut pe batran.
    Si, venind la Ermupoli, a zis ucenicului sau: "Du-te, bate in poarta manastirii aceleia si spune ca sunt aici." Ca era acolo o manastire de femei, care se numea a lui ava Eremia, in care locuiau ca la trei sute de surori. Si s-a dus ucenicul si a batut. Si i-a zis lui portarita, cu glas subtire: "Sa te mantuiesti, bine ai venit, ce poruncesti?" El i-a raspuns: "Cheam-o pe maica arhimandrita, ca vreau sa-i vorbesc." Iar ea a zis: "Maica noastra nu vede pe nimeni, niciodata, dar spune-mi ce poruncesti si-i voi spune eu." Iar el a zis: "Spune-i ca un calugar vrea sa-i vorbeasca." Iar ea, mergand, i-a spus, si egumena, venind, l-a intrebat: "Ce poruncesti?" Si a raspuns fratele: "Va rog sa ma lasati sa dorm aici, cu un batran, ca este seara, ca nu cumva sa ne manance fiarele, " Si, iarasi a zis maica: "Mai de folos va este voua sa fiti mancati de fiarele cele din afara, iar nu de cele dinlauntru, caci, aici, niciodata, barbat nu a intrat." Atunci, fratele a spus: "El este ava Daniil, cel de la Schit." Iar ea, auzind, a deschis portile si a iesit, alergand impreuna cu tot soborul si broboadele lor le-au asternut, de la poarta, pana jos, unde era batranul, ingenunchind la picioarele lui si sarutand urmele picioarele lui. Si, intrand ei inlauntrul manastirii, a adus stareta un vas si l-a umplut cu apa calduta si cu buruieni si a randuit pe surori in doua cete si a spalat, insasi, ea picioarele batranului si ale ucenicului lui si, luand un pahar, turna apa, din vas, peste captele surorilor. Si putea sa le vada cineva pe toate, ca pe niste pietre neclintite, fara de grai. Ca numai prin semne se facea raspunsul lor. A zis, dar, batranul, egumenei: "Numai fata de noi aveti evlavie sau asa sunt surorile totdeauna?" Iar ea a raspuns: "Totdeauna sunt asa, roabele tale, stapane, dar roaga-te pentru dansele."
    Iar una dintre surori zacea in mijlocul curtii, dormind, rupta si zdrenturoasa. Si a zis batranul: "Cine este aceasta, care doarme?" Si i-a raspuns, una din surori: "Este betiva si nu stim ce sa-i facem. Ca, si sa o scoatem din manastire, ne temem de osanda si de o vom lasa, sminteste surorile." Atunci, a zis batranul ucenicului sau: "Ia vasul si arunca apa peste ea". Iar acesta, facand asa, s-a sculat sora ca dintr-o betie. Deci, a zis stareta: "Stapane, totdeauna asa este." Si, luand pe batran, au intrat in trapeza si au facut cina, zicand: "Binecuvanteaza pe roabele tale, ca sa guste inaintea ta." Iar el le-a binecuvantat. Si numai ea si cea a doua dupa dansa, au stat cu ei. Si batranului i-au pus un vas, in care erau verdeturi muiate si crude si curmale si apa, iar ucenicului linte calda si putina paine si vin amestecat cu apa. Iar susorile li s-au pus bucate multe: peste si vin, din destul, si au mancat foarte bine si nimeni n-a vorbit. Iar, dupa ce s-au ridicat ei de la masa, a zis batranul egumenei: "Ce inseamna ceea ce ai facut? Ca noi trebuia sa mancam bine, si voi ati mancat cele bune." I-a raspuns lui aceea: "Tu calugar esti si hrana de calugar ti-am pus. Si ucenicul tau, ucenic de calugar este, si hrana de ucenic i-am pus. Iar noi, incepatoare suntem, si hrana de incepatoare am mancat." Si i-a zis ei batranul: "Pomenita fie dragostea ta; cu adevarat ne-am folosit."
    Si mergand ei sa se odihneasca, a zis batranul, ucenicului sau: "Du-te de vezi unde doarme betiva aceea, care zacea in mijlocul curtii." Si s-a dus si a vazut-o si a venit si i-a spus lui. Iar batranul a zis: "Privegheaza cu mine, in noaptea aceasta." Si, dupa ce au adormit toate surorile a luat batranul pe ucenicul sau si s-au dus sa vada pe betiva, care se desteptase si isi intinsese mainile sale spre cer si lacrimile ei, ca paraul erau si metaniile le facea pana la pamant si cand simtea ca se apropie vreo sora, se arunca jos, prefacandu-se ca doarme. Deci, a zis batranul, ucenicului sau: "Cheam-o pe egumena, incetisor." Si, mergand a chemat-o pe ea si pe cea de a doua, dupa dansa. Si, toata noaptea au privit cele ce se faceau. Iar egumena plangea, zicand: "O, cate rele i-am facut ei." Si, dupa ce a lovit in toaca, s-a facut zvon pentru dansa, intre surori. Si a cunoscut ea ce se intampla si s-a dus binisor acolo, unde dormea batranul si i-a luat toiagul si pieptarul si deschizand usa manastirii, a scris un bilet, pe care l-a pus pe incuietoarea usii, scriind: "Rugati-va si ma iertati de orice v-am facut si v-am gresit." Si nevazuta s-a facut. Dupa ce s-a facut ziua, au cautat-o si n-au mai gasit-o. Si s-au dus la poarta, gasind usa deschisa si biletul pe ea. Si s-a facut plangere mare in manastire si a zis batranul: "Eu, pentru dansa am venit aici, ca acest fel de oameni sunt iubiti de Dumnezeu." Si, toate surorile au marturisit batranului cele ce i-au facut ei. Si, rugandu-se batranul pentru surori, s-a dus fiecare la chilia sa, slavind si multumind lui Dumnezeu, Celuia ce stie, numai el, cati robi ascunsi are. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cugetare

„Aşa cum fecioria mai bună este decît căsătoria, tot astfel prima cununie mult mai bună este decît cea de a doua”.

Aşa a scris Sfîntul loan Gură de Aur văduvei lui Tarasie, un mare nobil de la curtea imperială din Constantinopol, pe care a sfătuit-o să încerce să nu se mai lege cu a doua cununie.

Biserica binecuvîntează prima cununie cu bucurie mare, pe cînd pe cea de a doua, cu tristeţe.

Întîia Eupraxie, care a fost maica Eupraxiei fecioara şi Cuvioasa, a rămas văduvă de foarte tînără, în urma morţii soţului ei Antigonus, alături de care nu trăise ca soţie decît doi ani şi trei luni, şi apoi încă un an ca frate şi soră de comunul acord al amîndurora. Împăratul şi împărăteasa au sfătuit-o pe Eupraxia mamă să se căsătorească a doua oară, cu un alt bărbat din marea aristocraţie. Nevoind însă aceasta, Eupraxia şi-a luat-o pe foarte tînără ei fiică Eupraxia şi au părăsit curtea imperială şi ţara, sălăşluindu-se în Egipt.

Ce vom povesti atunci despre Sfînta Olimpiada şi Cuvioasa Eupraxia fiica? Ca şi Sfînta Macrina, nu numai că au fost şi ele logodite de către părinţii lor mai înainte de a ajunge la vîrsta cuvenită, dar cînd logodnicii lor au murit, ele sau socotit cu adevărat văduve, şi nici nu s-au mai gîndit la căsătorie! Cîtă curăţie a inimii! Cîtă credincioşie purtată logodnicilor lor! Cîtă minunată frică de Dumnezeu! Cîtă luminată credinţă în venirea vieţii celei veşnice, în care logodnica nădăjduieşte fără să se îndoiască că îşi va întîlni logodnicul!

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata oprire a soarelui pe cer, şi a lunii (Iosua 10; 12-13):

• La cum, Iosua, spre a desăvîrşi biruinţa asupra Ghibeoniţilor, a poruncit soarelui să stea şi lunii să se oprească din mersul lor pe cer;
• La cum Dumnezeu a auzit strigarea dreptului Lui, şi cu puterea Lui a oprit soarele pe cer, şi de asemenea, luna ;
• La cum Dumnezeu a făcut ca pînă şi zidirea să slujească omului, şi la cum Dumnezeu ascultă şi face voia drepţilor.

Predică

Despre robii stricăciunii care propovăduiesc libertatea – „Ei le făgăduiesc libertate fiind ei înşişi robi stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpîneşte” (II Petru 2: 19).

Apostolul continuă şi aici să ni-i arate pe acei necuraţi, neruşinaţi şi îngîmfaţi, atrăgîndu-ne luarea aminte să ne ferim de laţurile înşelătoare ale vorbelor lor trufaşe şi deşarte (II Petru 2: 18). Grăind despre ei, Apostolul Petru a arătat mai întîi că ei hulesc slava lui Dumnezeu, şi că ei momesc întru poftele trupului, cu desfrînări (II Petru 2: 18). Acum el merge mai departe şi arată cum făgăduiesc unii ca aceştia o libertate pe care ei înşişi nu o au, căci, fiind ei singuri biruiţi de poftele trupului, sînt ei înşişi robi tuturor patimilor, sclavi neputincioşi ai celui mai cumplit tiran din această lume: trupul.

O, fraţilor, cît de nimerite sînt cuvintele acestea apostolice, scrise acum peste nouăsprezece veacuri, pentru noi cei de astăzi! Priviţi în jur şi observaţi cum pretutindeni, cei care nu au nici cea mai mică adevărată libertate, o proclamă obsesiv tuturor! Auziţi strigătele acestor sclavi disperaţi ai patimilor şi viciilor, cum, înşelaţi fiind ei înşişi, îi înşeală şi pe alţii, şi cum, orbi fiind ei înşişi, propovăduiesc altora «luminile»!

Căci patimile sînt năvodul pe care îl ţese diavolul, ca să prindă în el omenirea. Prinşi în această plasă, aceşti sclavi îi numesc pe alţii sclavi, iar pe ei se numesc liberi, şi aceasta spre rîsul dracilor, care strîng pe tăcute gura năvodului, şi trag imbecila pradă la malul iadului lor. O, fraţilor, păziţi-vă de aceşti disperaţi care se intitulează pe ei înşişi heralzi şi vestitori ai libertăţii, în timp ce zi şi noapte nu fac altceva decît să-1 slugărească pe diavolul, stăpînul lor! Ei îşi numesc sărăcia bogăţie, iar adevărata bogăţie pe care o văd la alţii o numesc sărăcie! Tot aşa cum nebunul se proclamă pe sine înţelept şi pe tot restul lumii ignoranţi! Astfel, cei care sînt cei mai sclavi dintre toţi îi numesc pe alţii lipsiţi de libertate.

Ei numesc sclavie slujirea în duh de dragoste adusă lui Dumnezeu şi aproapelui, pe cînd slugărirea patimilor şi diavolilor o numesc libertate.

Ei sînt plini de răutate cu oamenii şi cu Dumnezeu, aşa cum satana însuşi este plin de răutate şi de ură la adresa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Ori de cîte ori veţi auzi aşadar pe vreunii vorbindu-vă de libertate, luaţi-i mai întîi bine la întrebări, ca să vedeţi dacă nu cumva sînt chiar ei robi ai patimilor şi viciilor.

Căci pe învăţătorul cel mincinos al libertăţii îl veţi recunoaşte imediat după necurăţenia vieţii lui, după neruşinarea şi îngîmfarea lui. Acesta este avertismentul Sfîntului Apostol Petru.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Dătătorul adevăratei libertăţi, păzeşte-ne pre noi de aluatul celor care Te urăsc şi pe Tine, şi pe noi. Căci noi numai Ţie ne închinăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!