luni, 8 iulie 2024

10 iulie – Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Koneviț; Sfinții 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei; Sfântul Mucenic Apolonie; Sfântul Mucenic Vianor; Sfântul Mucenic Siluan; Cuviosul Sava Vatopedinul; Sfântul Cuvios Antonie de la Lavra Pecerska; Sfântul Gheorghie, episcopul Thessalonicului; mutarea Sf. Veșmânt al Domnului nostru Iisus Hristos

 


 


 



Icoana Maicii Domnului din Koneviț (Konevițkaia)


 
Icoana Maicii Domnului din Koneviț este de tip „Hodighitria” (Îndrumătoarea), doar că în locul tradiționalului sul de hârtie, Pruncul Hristos ține în mâini doi porumbei albi.

Icoana Maicii Domnului din Koneviț este prăznuită pe 10 iulie și pe 3 septembrie.
Icoana din Koneviț este cinstită ca făcătoare de minuni în Biserica Ortodoxă din Rusia și Biserica Ortodoxă din Finlanda.
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu mai este cunoscută și sub denumirea de Icoana Maicii Domnului „Konevițkaia”, Icoana Maicii Domnului „Akafistnaia”, Icoana Maicii Domnului „Sviatogorskaia” sau Icoana Maicii Domnului „Golubițkaia”.
Icoana a fost oferită de egumenul Ioan de la Muntele Athos ca binecuvântare pentru Sfântul Arsenie Koneviț (prăznuit pe 12 iunie), fondatorul Mănăstirii Nașterea Maicii Domnului - Koneviț (Konevițkaia).
Sfânta icoană care s-a proslăvit prin numeroase minuni, a fost așezată în Catedrala Nașterea Maicii Domnului, unde a rămas până în anul 1610.
În anul 1610, în timpul unei invazii a suedezilor, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost mutată cu binecuvântarea Arhiepiscopului Isidor de Novgorod, de la Mănăstirea Konevițkaia la Mănăstirea Derevianiț din Novgorod.
În fiecare an pe 10 iulie, la această mănăstire era ziua de prăznuire a icoanei Maicii Domnului din Koneviț.
În anul 1799, cu binecuvântarea Mitropolitului Gavriil de Novgorod și Sankt Peterburg (+ 26 ianuarie 1801), icoana făcătoare de minuni a fost întors la mănăstirea Koneviț.
Revenirea icoanei la Mănăstirea Koneviț este prăznuită pe 03 septembrie.
În Mănăstirea Derevianiț a rămas o copie a icoanei Maicii Domnului „Konevițkaia”, care a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint. De asemenea, copii ale icoanei din Koneviț se mai găsesc în Catedrala Buna Vestire din Kremlin - Moscova, Catedrala Învierii din Torjok și în Biserica Mănăstirii Noul Valaam din Finlanda.
Icoana Maicii Domnului din Koneviț este de tip „Hodighitria” (Îndrumătoarea), doar că în locul tradiționalului sul de hârtie, Pruncul Hristos ține în mâini doi porumbei albi.
• Pomenirea celor patruzeci şi cinci de Mucenici: Leontie, Mavrichie, Alexandru, Sisinie, şi cei împreună cu dînşii10 iulie
În timpul domniei răului împărat Licinius, care stăpînea jumătatea de răsărit a Imperiului Roman, au izbucnit cumplite prigoane împotriva creştinilor. În Nicopolea Armeniei Sfintul Leontie a fost adus înaintea judecătorului Lysius, împreună cu mai mulţi prieteni ai lui. Ei au mărturisit înaintea lui Lysius, care era reprezentant şi prieten al lui Licinius, că sînt creştini. „Şi unde este Hristos al vostru?” a întrebat Lysius: „Au nu s-a răstignit el şi nu a murit în chinuri?”. La acestea a dat răspuns Sfîntul Leontie: „Din moment ce ştii că Hristos al nostru a murit pe cruce, atunci cunoaşte, judecătorule, că El a şi înviat din morţi şi S-a înălţat la cer„. După o vorbire lungă despre credinţă, Lysius a poruncit să fie biciuiţi iar apoi aruncaţi în temniţă, unde să nu li se dea nici mîncare nici băutură. O femeie creştină din înalta aristocraţie, pe nume Vlassiana, le-a adus apă pe care le-a strecurat-o prin fereastruica temniţei. Iar apoi un înger al Domnului a venit la ei, care i-a mîngîiat, şi i-a întărit. Cînd a sunat ceasul rostirii osîndei, înaintea lui Lysius s-au înfăţişat doi dintre soldaţii lui şi i-au declarat în faţă că sînt creştini, împreună şi cu mai mulţi alţii, întru totul patruzeci şi cinci de suflete. Judecătorul i-a osîndit imediat pe toţi la moarte, poruncind ca să li se taie mîinile şi picioarele, iar trupurile astfel mutilate să le fie arncate în foc. Această tortură bestială a fost împlinită întocmai, iar sufletel cele muceniceşti sau înălţat la împăratul Hristos, strămutîndu-se la viaţa veşnică. Aceşti sfinţi patruzeci şi cinci de mucenici au luat cu cinste cununa mărturisirii celei sîngeroase la anul 319.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Antonie de la Mănăstirea Peşterilor din Kiev, întemeietorul şi părintele monahismului russf_cuv_antonie_10_iulie_kiev
Sfîntul Antonie, s-a născut în orăşelul Liubech de lîngă Cernigov. El a părăsit de timpuriu casa părintească şi s-a dus la Sfintul Munte, unde a fost tuns monah şi a vieţuit întru aspre nevoinţe la Mînăstirea Esfigmenu. Ca urmare a unei vederi cereşti, stareţul mînăstirii 1-a trimis pe Antonie în Rusia spre a întemeia acolo viaţa monahală. Antonie a ales să se sălăşluiască într-o peşteră de lîngă Kiev. Cînd cei doritori de viaţa pustnicească au început să se strîngă în jurul lui, el 1-a numit stareţ al obştii pe Teodosie, el însuşi rămînînd în continuare în acea peşteră, întru nevoinţele desăvîrşitei singurătăţi. Prin binecuvîntările lui Dumnezeu, obştea sfintei mînăstiri a crescut şi s-a făcut maica întregului monahism rusesc. Sfîntul Antonie a îndurat multe răutăţi de la oameni şi de la draci, dar toate răutăţile le-a biruit cu smerenia. El avea darul mai înainte vederii şi al vindecării bolnavilor. El s-a odihnit în Domnul la anul 1073, în vîrstă fiind de noăzeci de ani, şi lăsînd în urmă o obşte numeroasă de ucenici buni care au fost sămînţa cea bună pentru monahismul rusesc din veacurile următoare.
• Mutarea Sfântului Veşmânt al Domnului nostru Iisus Hristos
La vremea suferinţelor Mîntuitorului pe Cruce pentru păcatele omenirii, se afla în rîndurile oştirii romane de la Ierusalim un georgian pe nume Elioz, din cetatea Mtskheta. Mama acestui soldat auzise de Hristos şi în taina inimii ei credea în El. Conducîndu-şi fiul în Palestina, ea 1-a sfătuit să nu-I facă nici un rău lui Hristos. Cînd Domnul a fost ţintuit în piroane la mîini şi la picioare, sunetul ciocanelor acelora a ajuns pînă la urechile maicii din cetatea Mtskheta. Auzind cumplitul sunet, ea a strigat: „Vai mie, că nu mi-a fost dat să mor mai înainte ca să aud aceasta! Moartea m-ar fi izbăvit pe mine de această auzire cumplită!”. Zicînd acestea, ea a căzut jos şi a murit. La acea vreme Elioz era la piciorul Crucii, şi împreună cu ceilalţi soldaţi el arunca sorţi pentru cămaşa lui Iisus. El a cîştigat cămaşa şi a adus-o la Mtskheta, dăruind-o în dar surorii lui, Sidonia. Auzind de moartea Domnului Hristos, şi că fratele ei a fost părtaş la vărsarea Sîngelui Lui nevinovat, Sidonia a căzut jos şi a murit, strîngînd în mîini cămaşa Mîntuitorului. Nimeni nu a putut desprinde Sfînta Cămaşă din mîinile ei, şi de aceea au fost nevoiţi să o îngroape împreună cu ea. Din mormîntul Sidoniei a răsărit un cedru care izvora un mir sfînt. După vreme, cedrul a fost tăiat şi din el s-a făcut un stîlp. La rugăciunile Sfintei Nina un înger a ridicat acel stîlp, care strălucea ca o columnă de foc, şi 1-a adus deasupra mormîntului, fixîndu-1 pe piedestalul ce se săpase în cioata cedrului. Regele Mirian, imediat după botezul lui, a înălţat acolo o biserică, pe care a închinat-o Sfinţilor Apostoli. În anul 1625 Şahul Abbas a luat cămaşa şi a trimis-o la Moscova, ca dar Cneazului Mihail Fiodorovici şi Patriarhului Filaret. Sfînta Cămaşă a fost aşezată în Catedrala Adormirii din Moscova.

Cântare de laudă la maica lui Elioz
Maica lui Elioz pre al ei fiu îl sfătuieşte:
„Elioz, lumina ochilor mei,
Iată oştean te faci în imperiala armată,
Chiar în pămîntul Palestinei,
Pămîntul părinţilor mei.
În acel pămînt împăratul a pogorît,
Hristos Domnul Mîntuitorul,
Cel prevestit de Proroci.
Cuvîntul venirii Lui a ajuns pînă în Georgia;
El nevăzute minuni lucrează pînă acum!
El grăieşte cuvinte ce nicicînd s-au grăit,
El în mijlocul oamenilor aduce împărăţia lui Dumnezeu!
Graiurile cele despre El pretutindeni se aud!
Oamenii şi îngerii se bucură,
Dar a lor bucurie întunecată este
De răutatea bătrînilor evrei,
Care vor să-L ucidă.
Sub acest blestem poporul geme greu.
Ci tu, fiul meu, lumina ochilor mei,
Păcatului lor părtaş să nu te faci.
Tu să nu te întinezi cu Sîngele Celui Drept”.
Timpul a trecut,
Şi într-o zi,
Stînd la rugăciune,
Maica cu duhul aude piroanele cum se bat în Trupul Domnului pe Cruce.
Ea strigă atunci de durere,
Ca arsă de foc:
„O, moarte, de ce n-ai venit să mă iei mai devreme,
Ca să nu aud acest sunet cumplit!
Acesta moartea Mîntuitorului Celui Nevinovat înseamnă,
Şi blestemul neamului evreiesc!
O, fiul meu, iubite Elioz,
Pentru ce-ai nesocotit ruga mamei tale?
Pentru ce părtaş te-ai făcut Vărsării Sîngelui Celui Nevinovat?”.
Zicînd acestea maica zbuciumată
A căzut la pămînt sufletul dîndu-şi
În mîna lui Dumnezeu.
Sinaxar 10 Iulie

În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea Sfintilor 45 de Mucenici, care au marturisit în Nicopolea Armeniei.
Acestia, în zilele împaratului Lichinie si ale lui Lisie ighemonul, au marturisit pe Hristos. Si capeteniile lor erau si capetenii ale cetatii: Leontie, Mavrichie, Daniil si Antonie. Si fiind supusi la multe chinuri si apoi bagati într-un cuptor de foc, si-au aflat sfârsitul nevointelor lor.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Vianor si Siluan.
Dintre acestia Sfântul Vianor, fiind din eparhia Pisidiei, a fost adus pentru marturisirea în Hristos la întrebare înaintea lui Severian ighemonul Efratisiei si supus la chinuri. Iar Siluan, stând aproape si vazând rabdarea sfântului, a crezut în Hristos; si îndata i-au taiat limba, sa dupa aceea si capul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Apolonie cel din Sardia.
Acesta era din cetatea Sardelor cea din Lidia, si fiind adus înaintea lui Perinie ighemonul, când se afla în Iconia, si marturisind pe Hristos si batjocorind idolii, a fost rastignit si asa a primit mucenicia.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor zece mii de parinti din pustiile Egiptului, pe care prin foc si cu moarte silnica i-a dat Teofil cel de rea amintire, arhiepiscopul Alexandriei, pentru Isidor preotul.
Acesti sfinti sihastri si mucenici erau ca la zece mii de monahi si locuiau în muntele Pilisiei prin râpi. Se îndeletniceau cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin postire si priveghere. Iar Isidor avea întâietatea între ei, si se afla în neîntelegere cu episcopul Teofil pentru pricini bisericesti, fiindca Isidor, semetindu-se cu multimea sihastrilor, dojenea pe Teofil, care se rusina si se temea. Trimitând Teofil pe cei de un cuget cu el, au dat foc tuturor sfintilor parinti celor din schit, si i-au dat mortii.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ioan cuvântatorul de Dumnezeu întru ale lui Viat.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cugetare
Gândul la moarte este ca o ploaie rece care stinge focul patimilor.
Psalmistul zice: „Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui” (Psalmul 48, 18). Oare cine nu se ruşinează atunci cînd vede printre necredincioşi o mai bună înţelegere a acestui adevăr al nimicniciei pămînteşti, decît printre creştini?
Cînd a murit Califul Saladin, potrivit poruncii din testamentul lui, înaintea sicriului lui mergea un vestitor care, purtînd în mîini o suliţă iar în vîrful ei una din cămăşile pe care le purtase califul în viaţă striga astfel: „Auziţi, voi, oamenilor! Marele Saladin, cuceritorul Asiei şi spaima popoarelor, biruitorul marilor împăraţi ai pămîntului a murit! Din toată slava lui şi din toţi supuşii lui el nu duce nimic cu el în mormînt, decît numai această cămaşă mizerabilă!”.

Luare aminte
Să luăm aminte la minunata venire a lui Dumnezeu la Moise în Muntele Sinai (Ieşirea 19):
  • La cum Moise a urcat în vîrful Muntelui Sinai şi a intrat în întunericul stîlpului de nor des în care se afla Dumnezeu;
  • La cum lumina lui Dumnezeu este atît de mare încît, pe lîngă ea, toată zidirea şi lumina ei sînt ca un întuneric;
  • La cum inima omului este asemenea Muntelui Sinai: în întunericul inimii Dumnezeu şi omul se întîlnesc.
Luna iulie in 10 zile: pomenirea Sfintilor patruzeci si cinci Mucenici, care au marturisit in Nicopolea-Armeniei (sec.IV).
    Precum nu se poate pune stavila suvoiului de apa ce se pravaleste, din tariile cerului, spre pamant, pe timp de furtuna, tot asa nu s-a putut pune stavila raspandirii credintei crestine. Hulit, batjocorit, rastignit, ucis si ingropat, Hristos a nascut in lume o putere de a crede in El, care, de-a lungul veacurilor a crezut neincetat. Propovaduitorii dumnezeiestii Sale invataturi au fost prinsi si aruncati in temnite, dar se ridicau altii sa vesteasca cuvantul adevarului. Inchinatorii Lui au fost surghiuniti si omorati, dar sute de mii de alti noi credinciosi marturiseau ca Hristos este Viata, si ca cei ce asculta cuvintele Lui nu vor muri in veac.
    Asa s-a intamplat si in cetatea Nicopol, din Armenia, pe timpul imparatului Licinius (308-321). Crestinii erau prinsi si omorati, dar numarul lor, in loc sa scada, crestea fara incetare. Credinta in Hristos luminase, in acel oras, si cugetele capeteniilor intre care se aflau: Leontie Mavrichie, Daniil si Antonie. Acestia, fara vreo teama, isi aratau credinta lor in Cel inviat din morti. Pentru aceea au si indurat chinuri, pe care numai o minte ratacita le poate scorni si, impreuna cu ei, au patimit si alti 41 de crestini. Si au primit cunune Mucenicii, sfarsindu-si, prin foc, viata lor pamanteasca.
Intru aceasta zi, cuvant despre Sfanta Jertfa, din invataturile Sfantului Grigorie Dialogul.
    Am auzit, zicea Sfantul Grigorie, despre cineva, care a fost robit de niste ostasi si a fost legat cu lanturi si ca la zile insemnate, sotia lui obisnuia sa aduca jertfa la Sfantul altar pentru el. Iar, dupa cativa ani, acela s-a intors din robie, la sotia sa. Si i-a aratat ei, spunandu-i ca in unele zile, nevazut, i se dezlegau lanturile lui. Iar ea i-a spus ca chiar acelea sunt zilele, in care ea aducea jertfa la biserica, pentru el.
    Tot asemenea si dintr-o alta fapta, putem cunoaste ca acestea sunt adevarate. Astfel, s-a intamplat, mai inainte cu sapte ani, precum mi-au spus mie credinciosii si multi oameni imbunatatiti, ca cel ce, intru fericita pomenire, a fost papa, inaintea mea, daduse o porunca, sa vie la Roma Agaton, episcopul cctatii Palermo. Acesta, calatorind pe mare, a fost intampinat de o foarte cumplita primejdie, incat deznadajduise ca se va mai izbavi, din acele valuri mari. Un corabier oarecare, din cei ce calatoreau impreuna cu el, anume Varac, care acum este slujitor la aceeasi biserica, plutea in urma corabiei intr-o luntre. Si, rupandu-si funia, a fost luat cu luntrea, de valuri si nu s-a mai vazut. Iar corabia, in care era episcopul, a sosit, cu greutate, aproape sfaramata, de furia valurilor, la insula ce se cheama Ustica. Iar, dupa ce au trecut trei zile, si nevazand luntrea, cea rupta de corabie, in nici o parte a marii, foarte mult s-a intristat episcopul, socotind ca insotitorul sau s-a inecat. Apoi implinind randuiala ce se face la mort, a poruncit sa se aduca Atotputernicului Dumnezeu, mantuitoarea Jertfa, pentru odihna sufletului celui mort. Iar, dupa ce a facut aceasta, dregandu-se corabia, a mers in Italia. Si, ajungand la cetatea ce se cheama Tupori, acolo, a aflat pe corabierul de care credea ca a murit. Deci, de aceasta neasteptata vedere bucurandu-se, episcopul, a inceput a-l intreba pe el cum, petrecand atatea zile, intr-o primejdie ca aceea a marii, a putut sa ramana viu? Iar acela, raspunzand, le-a spus lor cum corabia se umpluse in timpul viforului aceluia de valuri, insa el o carmuia, si, tinand-o pe ea, plutea. Si, de cate ori se rasturna, plutea totusi, cu carma in sus. Deci, cateva zile si nopti, neincetat patimind acestea, puterea lui slabise de osteneala si de foame. Iar, in ce chip l-a pazit pe el iubirea de oameni a lui Dumnezeu - lucru pe care si acum il marturiseste mi, l-a aratat zicand ca, in valuri ostenindu-se, deodata, i s-a ingreunat mintea, nici in somn nefiind afundata, dar nici treaza. Si, in mijlocul marii aflandu-se el, i s-a aratat lui cineva, aducandu-i paine, spre mancare. Apoi, mancand si saturandu-se, s-a intarit. Iar, patimind mult, a scapat corabioara din primejdia aceea si din urgia valurilor si a ajuns la uscat. Deci, episcopul, aceasta auzind-o cercetand zilele, a aflat ca aceea era ziua intru care preotul din insula ce se cheama Ustica a adus, pentru dansul, Jertfa sfintita, Atotputernicului Dumnezeu, Caruia i se cuvine slava in veci! Amin.

 
Intru aceasta zi, cuvant pentru cei ingamfati de trufie.
    Nu te inalta, omule, ca sa nu cazi si sa dai pierzarii sufletul tau. Urat este, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, tot omul cel mandru. Pentru ca, inceputul pacatului omenesc este mandria si cel ce se tine de ea este urat tuturor. Iar sfarsitul mandriei este caderea de la Dumnezeu, pentru ca inima celui mandru nu are umilinta. O, sarmane om, de ce te inalti, fiind pamant si cenusa? Ca cine este mai nebun, decat cel mandru? Trufasul, cu mandria umflandu-se este ca o basica de apa ce scoate glas fatarnic. O, maretule, cunoaste-ti firea ta, ca din fire este muritor, iar tu, cu mandria, te socotesti a fi vesnic. Chiar de ai zbura inalt cu gandul, ca un vultur, si de acolo de voi surpa, zice Domnul; pentru ca El, mandrilor, le sta impotriva. Atunci, cei mandri, caindu-se vor zice: "Ce ne-a folosit noua mandria noastra si la ce ne-a ajutat noua bogatia cea cu mandrie? Toate acelea au trecut ca o umbra si la chinurile vesnice ne vor duce." Din care, sa ne izbaveasca pe noi Domnul; Dumnezeul nostru, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 
Predică
Despre îndatoririle păstorilor de suflete – „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîştig urît, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste Biserici, ci pilde facîndu-vă turmei” (I Petru 5: 2-3).
Iată poruncile pe care trebuie să le păzească păstorii turmei lui Hristos.
În cuvinte puţine, Sfîntul Apostol Petru expune cele trei patimi cumplite care pot să-i prefacă pe păstorii de suflete în lupi răpitori: patima mîndriei (nu cu silnicie), patima lăcomiei (nu pentru cîştig urât), şi patima stăpînirii asupra altora (nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste Biserici). Împotriva acestor pierzătoare patimi Apostolul aduce cele trei mari virtuţi care trebuie să îl împodobească pre păstorul turmei lui Hristos: virtutea fricii de Dumnezeu (ci cu voie bună), virtutea rîvnei pentru cele sfinte (ci din dragoste), şi virtutea slujirii (pilde facîndu-vă turmei).
Apostolul nu a grăit doar ca un învăţător atunci cînd a dat aceste precepte, ci şi ca un proroc. Căci veacurile care au urmat de atunci au dat la iveală două feluri de păstori: unii, în fruntea Bisericii aflîndu-se, sau arătat stăpîniţi şi călăuziţi de patimi: mîndrie, lăcomie, şi poftă de putere; iar alţii s-au arătat stăpîniţi şi călăuziţi de frica de Dumnezeu, de rîvna pentru cele sfinte, şi de slujirea turmei cu pilda vieţii şi cu cuvîntul.
Biserica a avut cumplit de suferit de pe urma celor dintîi, dar cu toate acestea nu a pierit – ci mai curînd ei au pierit, păstorii cei netrebnici. Din partea celor din urmă, Biserica a avut parte numai de rodire şi de sporire, strălucind în lume cu credinţa.
Cei dintîi sînt lupii răpitori, iar cei din urmă sînt păstorii cei buni. Cei dintîi sînt duşmanii oamenilor şi ai lui Dumnezeu, cîtă vreme cei din urmă sînt prieteni, şi ai oamenilor, şi ai lui Dumnezeu. Hristos Marele Păstor va face socoteala fiecărei oi, şi cu cei dintîi şi cu cei din urmă – El va face socoteală cu ei, adică, pentru fiecare suflet omenesc, şi va răsplăti fiecăruia dintre ei după faptele pe care le-a făcut. Răsplata mîndriei, a lăcomiei şi a poftei de putere a aşa-zişilor păstori se va răsplăti cu focul cel veşnic, iar răsplata fricii de Dumnezeu, a milostivirii şi a slujirii adevăraţilor păstori se va răsplăti cu bucuria cea veşnică.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, ajută păstorilor turmei Tale celei cuvîntătoare, ca să fie ei plinitori a toată porunca ce ai dat-o lor prin Sfânt Apostolul Tău. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!