Icoana Maicii Domnului din Koneviț (Konevițkaia)
Icoana Maicii Domnului din Koneviț este de tip „Hodighitria”
(Îndrumătoarea), doar că în locul tradiționalului sul de hârtie, Pruncul
Hristos ține în mâini doi porumbei albi.
Icoana Maicii Domnului din Koneviț este prăznuită pe 10 iulie și pe 3 septembrie.
Icoana din Koneviț este cinstită ca făcătoare de minuni în Biserica Ortodoxă din Rusia și Biserica Ortodoxă din Finlanda.
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu mai este
cunoscută și sub denumirea de Icoana Maicii Domnului „Konevițkaia”,
Icoana Maicii Domnului „Akafistnaia”, Icoana Maicii Domnului
„Sviatogorskaia” sau Icoana Maicii Domnului „Golubițkaia”.
Icoana a fost oferită de egumenul Ioan de la Muntele Athos ca
binecuvântare pentru Sfântul Arsenie Koneviț (prăznuit pe 12 iunie),
fondatorul Mănăstirii Nașterea Maicii Domnului - Koneviț (Konevițkaia).
Sfânta icoană care s-a proslăvit prin numeroase minuni, a fost
așezată în Catedrala Nașterea Maicii Domnului, unde a rămas până în anul
1610.
În anul 1610, în timpul unei invazii a suedezilor, icoana Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu a fost mutată cu binecuvântarea Arhiepiscopului
Isidor de Novgorod, de la Mănăstirea Konevițkaia la Mănăstirea
Derevianiț din Novgorod.
În fiecare an pe 10 iulie, la această mănăstire era ziua de prăznuire a icoanei Maicii Domnului din Koneviț.
În anul 1799, cu binecuvântarea Mitropolitului Gavriil de Novgorod și
Sankt Peterburg (+ 26 ianuarie 1801), icoana făcătoare de minuni a fost
întors la mănăstirea Koneviț.
Revenirea icoanei la Mănăstirea Koneviț este prăznuită pe 03 septembrie.
În Mănăstirea Derevianiț a rămas o copie a icoanei Maicii Domnului
„Konevițkaia”, care a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint. De
asemenea, copii ale icoanei din Koneviț se mai găsesc în Catedrala Buna
Vestire din Kremlin - Moscova, Catedrala Învierii din Torjok și în
Biserica Mănăstirii Noul Valaam din Finlanda.
Icoana Maicii Domnului din Koneviț este de tip „Hodighitria”
(Îndrumătoarea), doar că în locul tradiționalului sul de hârtie, Pruncul
Hristos ține în mâini doi porumbei albi.
• Pomenirea celor patruzeci şi cinci de Mucenici: Leontie, Mavrichie, Alexandru, Sisinie, şi cei împreună cu dînşii
În timpul domniei răului împărat
Licinius, care stăpînea jumătatea de răsărit a Imperiului Roman, au
izbucnit cumplite prigoane împotriva creştinilor. În Nicopolea Armeniei
Sfintul Leontie a fost adus înaintea judecătorului Lysius, împreună cu
mai mulţi prieteni ai lui. Ei au mărturisit înaintea lui Lysius, care
era reprezentant şi prieten al lui Licinius, că sînt creştini. „Şi unde
este Hristos al vostru?” a întrebat Lysius: „Au nu s-a răstignit el şi
nu a murit în chinuri?”. La acestea a dat răspuns Sfîntul Leontie: „Din
moment ce ştii că Hristos al nostru a murit pe cruce, atunci cunoaşte,
judecătorule, că El a şi înviat din morţi şi S-a înălţat la cer„.
După o vorbire lungă despre credinţă, Lysius a poruncit să fie biciuiţi
iar apoi aruncaţi în temniţă, unde să nu li se dea nici mîncare nici
băutură. O femeie creştină din înalta aristocraţie, pe nume Vlassiana,
le-a adus apă pe care le-a strecurat-o prin fereastruica temniţei. Iar
apoi un înger al Domnului a venit la ei, care i-a mîngîiat, şi i-a
întărit. Cînd a sunat ceasul rostirii
osîndei, înaintea lui Lysius s-au înfăţişat doi dintre soldaţii lui şi
i-au declarat în faţă că sînt creştini, împreună şi cu mai mulţi alţii,
întru totul patruzeci şi cinci de suflete. Judecătorul i-a
osîndit imediat pe toţi la moarte, poruncind ca să li se taie mîinile şi
picioarele, iar trupurile astfel mutilate să le fie arncate în foc.
Această tortură bestială a fost împlinită întocmai, iar sufletel cele
muceniceşti sau înălţat la împăratul Hristos, strămutîndu-se la viaţa
veşnică. Aceşti sfinţi patruzeci şi cinci de mucenici au luat cu cinste
cununa mărturisirii celei sîngeroase la anul 319.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Antonie de la Mănăstirea Peşterilor din Kiev, întemeietorul şi părintele monahismului rus
Sfîntul Antonie, s-a născut în orăşelul
Liubech de lîngă Cernigov. El a părăsit de timpuriu casa părintească şi
s-a dus la Sfintul Munte, unde a fost tuns monah şi a vieţuit întru
aspre nevoinţe la Mînăstirea Esfigmenu. Ca urmare a unei vederi cereşti,
stareţul mînăstirii 1-a trimis pe Antonie în Rusia spre a întemeia
acolo viaţa monahală. Antonie a ales să se sălăşluiască într-o peşteră
de lîngă Kiev. Cînd cei doritori de viaţa pustnicească au început să se
strîngă în jurul lui, el 1-a numit stareţ al obştii pe Teodosie, el
însuşi rămînînd în continuare în acea peşteră, întru nevoinţele
desăvîrşitei singurătăţi. Prin binecuvîntările lui Dumnezeu, obştea
sfintei mînăstiri a crescut şi s-a făcut maica întregului monahism
rusesc. Sfîntul Antonie a îndurat multe
răutăţi de la oameni şi de la draci, dar toate răutăţile le-a biruit cu
smerenia. El avea darul mai înainte vederii şi al vindecării bolnavilor.
El s-a odihnit în Domnul la anul 1073, în vîrstă fiind de noăzeci de
ani, şi lăsînd în urmă o obşte numeroasă de ucenici buni care au fost
sămînţa cea bună pentru monahismul rusesc din veacurile următoare.
• Mutarea Sfântului Veşmânt al Domnului nostru Iisus Hristos
La vremea suferinţelor Mîntuitorului pe
Cruce pentru păcatele omenirii, se afla în rîndurile oştirii romane de
la Ierusalim un georgian pe nume Elioz, din cetatea Mtskheta. Mama
acestui soldat auzise de Hristos şi în taina inimii ei credea în
El. Conducîndu-şi fiul în Palestina, ea 1-a sfătuit să nu-I facă nici un
rău lui Hristos. Cînd Domnul a fost ţintuit în piroane la mîini şi la
picioare, sunetul ciocanelor acelora a ajuns pînă la urechile maicii din
cetatea Mtskheta. Auzind cumplitul sunet, ea a strigat: „Vai mie, că nu mi-a fost dat să mor mai înainte ca să aud aceasta! Moartea m-ar fi izbăvit pe mine de această auzire cumplită!”.
Zicînd acestea, ea a căzut jos şi a murit. La acea vreme Elioz era la
piciorul Crucii, şi împreună cu ceilalţi soldaţi el arunca sorţi pentru
cămaşa lui Iisus. El a cîştigat cămaşa şi a adus-o la Mtskheta,
dăruind-o în dar surorii lui, Sidonia. Auzind de moartea Domnului
Hristos, şi că fratele ei a fost părtaş la vărsarea Sîngelui Lui
nevinovat, Sidonia a căzut jos şi a murit, strîngînd în mîini cămaşa
Mîntuitorului. Nimeni nu a putut desprinde
Sfînta Cămaşă din mîinile ei, şi de aceea au fost nevoiţi să o îngroape
împreună cu ea. Din mormîntul Sidoniei a răsărit un cedru care izvora un
mir sfînt. După vreme, cedrul a fost tăiat şi din el s-a făcut un stîlp.
La rugăciunile Sfintei Nina un înger a ridicat acel stîlp, care
strălucea ca o columnă de foc, şi 1-a adus deasupra mormîntului,
fixîndu-1 pe piedestalul ce se săpase în cioata cedrului. Regele Mirian,
imediat după botezul lui, a înălţat acolo o biserică, pe care a
închinat-o Sfinţilor Apostoli. În anul 1625 Şahul Abbas a luat cămaşa şi
a trimis-o la Moscova, ca dar Cneazului Mihail Fiodorovici şi
Patriarhului Filaret. Sfînta Cămaşă a fost aşezată în Catedrala
Adormirii din Moscova.
Cântare de laudă la maica lui Elioz
Maica lui Elioz pre al ei fiu îl sfătuieşte:
„Elioz, lumina ochilor mei,
Iată oştean te faci în imperiala armată,
Chiar în pămîntul Palestinei,
Pămîntul părinţilor mei.
În acel pămînt împăratul a pogorît,
Hristos Domnul Mîntuitorul,
Cel prevestit de Proroci.
Cuvîntul venirii Lui a ajuns pînă în Georgia;
El nevăzute minuni lucrează pînă acum!
El grăieşte cuvinte ce nicicînd s-au grăit,
El în mijlocul oamenilor aduce împărăţia lui Dumnezeu!
Graiurile cele despre El pretutindeni se aud!
Oamenii şi îngerii se bucură,
Dar a lor bucurie întunecată este
De răutatea bătrînilor evrei,
Care vor să-L ucidă.
Sub acest blestem poporul geme greu.
Ci tu, fiul meu, lumina ochilor mei,
Păcatului lor părtaş să nu te faci.
Tu să nu te întinezi cu Sîngele Celui Drept”.
Timpul a trecut,
Şi într-o zi,
Stînd la rugăciune,
Maica cu duhul aude piroanele cum se bat în Trupul Domnului pe Cruce.
Ea strigă atunci de durere,
Ca arsă de foc:
„O, moarte, de ce n-ai venit să mă iei mai devreme,
Ca să nu aud acest sunet cumplit!
Acesta moartea Mîntuitorului Celui Nevinovat înseamnă,
Şi blestemul neamului evreiesc!
O, fiul meu, iubite Elioz,
Pentru ce-ai nesocotit ruga mamei tale?
Pentru ce părtaş te-ai făcut Vărsării Sîngelui Celui Nevinovat?”.
Zicînd acestea maica zbuciumată
A căzut la pămînt sufletul dîndu-şi
În mîna lui Dumnezeu.
Sinaxar 10 Iulie
În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea Sfintilor 45 de Mucenici, care au marturisit în Nicopolea Armeniei.
Acestia, în zilele împaratului Lichinie si ale lui Lisie ighemonul,
au marturisit pe Hristos. Si capeteniile lor erau si capetenii ale
cetatii: Leontie, Mavrichie, Daniil si Antonie. Si fiind supusi la multe
chinuri si apoi bagati într-un cuptor de foc, si-au aflat sfârsitul
nevointelor lor.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Vianor si Siluan.
Dintre acestia Sfântul Vianor, fiind din eparhia Pisidiei, a fost
adus pentru marturisirea în Hristos la întrebare înaintea lui Severian
ighemonul Efratisiei si supus la chinuri. Iar Siluan, stând aproape si
vazând rabdarea sfântului, a crezut în Hristos; si îndata i-au taiat
limba, sa dupa aceea si capul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Apolonie cel din Sardia.
Acesta era din cetatea Sardelor cea din Lidia, si fiind adus înaintea
lui Perinie ighemonul, când se afla în Iconia, si marturisind pe
Hristos si batjocorind idolii, a fost rastignit si asa a primit
mucenicia.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor zece mii de
parinti din pustiile Egiptului, pe care prin foc si cu moarte silnica
i-a dat Teofil cel de rea amintire, arhiepiscopul Alexandriei, pentru
Isidor preotul.
Acesti sfinti sihastri si mucenici erau ca la zece mii de monahi si
locuiau în muntele Pilisiei prin râpi. Se îndeletniceau cu împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu, prin postire si priveghere. Iar Isidor avea
întâietatea între ei, si se afla în neîntelegere cu episcopul Teofil
pentru pricini bisericesti, fiindca Isidor, semetindu-se cu multimea
sihastrilor, dojenea pe Teofil, care se rusina si se temea. Trimitând
Teofil pe cei de un cuget cu el, au dat foc tuturor sfintilor parinti
celor din schit, si i-au dat mortii.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ioan cuvântatorul de Dumnezeu întru ale lui Viat.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Gândul la moarte este ca o ploaie rece care stinge focul patimilor.
Psalmistul zice: „Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui” (Psalmul 48, 18). Oare
cine nu se ruşinează atunci cînd vede printre necredincioşi o mai bună
înţelegere a acestui adevăr al nimicniciei pămînteşti, decît printre
creştini?
Cînd a murit Califul Saladin, potrivit poruncii din testamentul lui, înaintea sicriului lui mergea un vestitor care, purtînd în mîini o suliţă iar în vîrful ei una din cămăşile pe care le purtase califul în viaţă striga astfel: „Auziţi, voi, oamenilor! Marele Saladin, cuceritorul Asiei şi spaima popoarelor, biruitorul marilor împăraţi ai pămîntului a murit! Din toată slava lui şi din toţi supuşii lui el nu duce nimic cu el în mormînt, decît numai această cămaşă mizerabilă!”.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata venire a lui Dumnezeu la Moise în Muntele Sinai (Ieşirea 19):
- La cum Moise a urcat în vîrful Muntelui Sinai şi a intrat în întunericul stîlpului de nor des în care se afla Dumnezeu;
- La cum lumina lui Dumnezeu este atît de mare încît, pe lîngă ea, toată zidirea şi lumina ei sînt ca un întuneric;
- La cum inima omului este asemenea Muntelui Sinai: în întunericul inimii Dumnezeu şi omul se întîlnesc.
Asa s-a intamplat si in cetatea Nicopol, din Armenia, pe timpul imparatului Licinius (308-321). Crestinii erau prinsi si omorati, dar numarul lor, in loc sa scada, crestea fara incetare. Credinta in Hristos luminase, in acel oras, si cugetele capeteniilor intre care se aflau: Leontie Mavrichie, Daniil si Antonie. Acestia, fara vreo teama, isi aratau credinta lor in Cel inviat din morti. Pentru aceea au si indurat chinuri, pe care numai o minte ratacita le poate scorni si, impreuna cu ei, au patimit si alti 41 de crestini. Si au primit cunune Mucenicii, sfarsindu-si, prin foc, viata lor pamanteasca.
Tot asemenea si dintr-o alta fapta, putem cunoaste ca acestea sunt adevarate. Astfel, s-a intamplat, mai inainte cu sapte ani, precum mi-au spus mie credinciosii si multi oameni imbunatatiti, ca cel ce, intru fericita pomenire, a fost papa, inaintea mea, daduse o porunca, sa vie la Roma Agaton, episcopul cctatii Palermo. Acesta, calatorind pe mare, a fost intampinat de o foarte cumplita primejdie, incat deznadajduise ca se va mai izbavi, din acele valuri mari. Un corabier oarecare, din cei ce calatoreau impreuna cu el, anume Varac, care acum este slujitor la aceeasi biserica, plutea in urma corabiei intr-o luntre. Si, rupandu-si funia, a fost luat cu luntrea, de valuri si nu s-a mai vazut. Iar corabia, in care era episcopul, a sosit, cu greutate, aproape sfaramata, de furia valurilor, la insula ce se cheama Ustica. Iar, dupa ce au trecut trei zile, si nevazand luntrea, cea rupta de corabie, in nici o parte a marii, foarte mult s-a intristat episcopul, socotind ca insotitorul sau s-a inecat. Apoi implinind randuiala ce se face la mort, a poruncit sa se aduca Atotputernicului Dumnezeu, mantuitoarea Jertfa, pentru odihna sufletului celui mort. Iar, dupa ce a facut aceasta, dregandu-se corabia, a mers in Italia. Si, ajungand la cetatea ce se cheama Tupori, acolo, a aflat pe corabierul de care credea ca a murit. Deci, de aceasta neasteptata vedere bucurandu-se, episcopul, a inceput a-l intreba pe el cum, petrecand atatea zile, intr-o primejdie ca aceea a marii, a putut sa ramana viu? Iar acela, raspunzand, le-a spus lor cum corabia se umpluse in timpul viforului aceluia de valuri, insa el o carmuia, si, tinand-o pe ea, plutea. Si, de cate ori se rasturna, plutea totusi, cu carma in sus. Deci, cateva zile si nopti, neincetat patimind acestea, puterea lui slabise de osteneala si de foame. Iar, in ce chip l-a pazit pe el iubirea de oameni a lui Dumnezeu - lucru pe care si acum il marturiseste mi, l-a aratat zicand ca, in valuri ostenindu-se, deodata, i s-a ingreunat mintea, nici in somn nefiind afundata, dar nici treaza. Si, in mijlocul marii aflandu-se el, i s-a aratat lui cineva, aducandu-i paine, spre mancare. Apoi, mancand si saturandu-se, s-a intarit. Iar, patimind mult, a scapat corabioara din primejdia aceea si din urgia valurilor si a ajuns la uscat. Deci, episcopul, aceasta auzind-o cercetand zilele, a aflat ca aceea era ziua intru care preotul din insula ce se cheama Ustica a adus, pentru dansul, Jertfa sfintita, Atotputernicului Dumnezeu, Caruia i se cuvine slava in veci! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant pentru cei ingamfati de trufie.
Predică
Despre îndatoririle
păstorilor de suflete – „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza
voastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu
pentru cîştig urît, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste
Biserici, ci pilde facîndu-vă turmei” (I Petru 5: 2-3).
Iată poruncile pe care trebuie să le păzească păstorii turmei lui Hristos.
În cuvinte puţine, Sfîntul Apostol Petru expune cele trei patimi cumplite care pot să-i prefacă pe păstorii de suflete în lupi răpitori: patima mîndriei (nu cu silnicie), patima lăcomiei (nu pentru cîştig urât), şi patima stăpînirii asupra altora (nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste Biserici). Împotriva acestor pierzătoare patimi Apostolul aduce cele trei mari virtuţi care trebuie să îl împodobească pre păstorul turmei lui Hristos: virtutea fricii de Dumnezeu (ci cu voie bună), virtutea rîvnei pentru cele sfinte (ci din dragoste), şi virtutea slujirii (pilde facîndu-vă turmei).
Apostolul nu a grăit doar ca un învăţător atunci cînd a dat aceste precepte, ci şi ca un proroc.
Căci veacurile care au urmat de atunci au dat la iveală două feluri de
păstori: unii, în fruntea Bisericii aflîndu-se, sau arătat stăpîniţi şi
călăuziţi de patimi: mîndrie, lăcomie, şi poftă de putere; iar alţii
s-au arătat stăpîniţi şi călăuziţi de frica de Dumnezeu, de rîvna pentru
cele sfinte, şi de slujirea turmei cu pilda vieţii şi cu cuvîntul.
Biserica a avut cumplit de suferit de pe urma celor dintîi, dar cu toate acestea nu a pierit – ci mai curînd ei au pierit, păstorii cei netrebnici. Din partea celor din urmă, Biserica a avut parte numai de rodire şi de sporire, strălucind în lume cu credinţa.
Cei dintîi sînt lupii răpitori, iar cei
din urmă sînt păstorii cei buni. Cei dintîi sînt duşmanii oamenilor şi
ai lui Dumnezeu, cîtă vreme cei din urmă sînt prieteni, şi ai oamenilor,
şi ai lui Dumnezeu. Hristos Marele Păstor va face socoteala fiecărei
oi, şi cu cei dintîi şi cu cei din urmă – El va face socoteală cu ei,
adică, pentru fiecare suflet omenesc, şi va răsplăti fiecăruia dintre ei
după faptele pe care le-a făcut. Răsplata
mîndriei, a lăcomiei şi a poftei de putere a aşa-zişilor păstori se va
răsplăti cu focul cel veşnic, iar răsplata fricii de Dumnezeu, a
milostivirii şi a slujirii adevăraţilor păstori se va răsplăti cu
bucuria cea veşnică.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase,
ajută păstorilor turmei Tale celei cuvîntătoare, ca să fie ei plinitori a
toată porunca ce ai dat-o lor prin Sfânt Apostolul Tău. Căci Ţie se
cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
