Pomenirea Sfântului Cuvios Sisoe cel Mare
Sfîntul Sisoe a fost de neam egiptean, şi
ucenic al Sfîntului Antonie cel Mare. După moartea sfintului său
povăţuitor, Sfîntul Sisoe s-a dus şi s-a sălăşluit într-un munte pustiu,
numit al lui Antonie, unde vieţuise mai înainte vreme întru aspre
nevoinţe acel mare dascăl al pustiei. Luînd
asupra lui nevoinţe peste nevoinţe, Sfîntul Sisoe a ajuns la măsuri
mari, căci cu înfrînările cele aspre el s-a făcut blînd şi nevinovat ca
un miluşel. Pentru aceasta Dumnezeu a turnat peste nevoitorul lui har
peste har, aşa încît Sfîntul Sisoe vindeca bolnavii, scotea afară
duhurile rele şi învia morţii. Sfîntul Sisoe a vieţuit în acel munte pustiu timp de şaizeci de ani. El
a fost izvor al înţelepciunii vieţii celei vii pentru toţi monahii şi
mirenii care alergau la el în necazuri, înaintea sfintei lui adormiri
faţa lui a strălucit ca soarele. Monahii cei strînşi în jurul lui
stăteau uimiţi de aceasta. Iar cînd sfîntul şi-a dat sufletul, toată
încăperea s-a umplut de miros de bunămireasmă. Sfîntul Sisoe a trecut la
Ceruri fiind foarte bătrîn de zile, la anul 429. Sfîntul Sisoe astfel
îi învăţa pe monahi:
«Din orice direcţie ar veni ispita asupra omului, el trebuie să-şi pună singura nădejde în Dumnezeu şi să se supună deplin voii Lui, şi să recunoască ispita care a venit asupra lui ca plată a păcatelor sale. Iar dacă ceva bun i se întîmplă omului, atunci el trebuie să recunoască că aceea a fost din pricina marii milostiviri şi Purtării de Grijă a lui Dumnezeu.»
Un monah 1-a întrebat pe Sfîntul Sisoe:
«Cum să fac să-I plac lui Dumnezeu şi să-mi mîntuiesc sufletul meu?»
Iar Sfîntul i-a zis:
«Dacă voieşti să placi lui Dumnezeu, părăseşte lumea, rupe-te de pămînt, lasă la o parte zidirea, apropie-te de Ziditorul cu lacrimi şi cu rugăciune, şi aşa vei afla odihnă şi în veacul acesta şi în cel ce va să vie».
Iar l-a întrebat un monah pe Avva Sisoe:
«Cum să dobîndesc smerenia?»
Iar Sfîntul i-a zis:
«Atunci cînd omul îi vede pe toţi ceilalţi ca fiind mai buni decît sine, atunci a dobîndit smerenia.»
Avva Ammona
i-a mărturisit cu durere şi cu întristare Avvei Sisoe că el nu poate
ţine minte pe de rost toate cuvintele înţelepte pe care le citeşte, ca
să le poată spune mai departe oamenilor. Iar Avva Sisoe i-a zis:
„Lucrul acesta nici nu trebuieşte. Trebuieşte însă să dobîndeşti curăţia minţii şi să grăieşti dintru acea curăţie, punîndu-ţi nădejdea în Dumnezeu.”
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici
Marinus şi Marta, cu fiul lor Audifax şi Avacum, cu Valentin
Presbiterul, Cyrinus, Asterius, şi mulţi alţii
Aceştia cu toţii au luat mucenicia la
Roma sub împăratul Claudius Flavius, la anul 269. Marinus şi Marta au
fost de neam persan, foarte bogaţi, care şi-au vîndut toate ale lor din
Persia şi au mers la Roma împreună cu fiii lor spre a se închina la
sfintele moaşte ale sfinţilor apostoli şi ale celorlalţi mucenici. Cînd
împăratul i-a întrebat de ce au luat asupra lor greutatea unei
asemenea depărtate călătorii, lepădîndu-şi dumnezeii lor spre a căuta
oameni morţi la Roma, ei au zis: «Noi robi
ai lui Hristos sîntem, şi la sfinţii apostoli am venit să ne închinăm,
ale căror suflete sînt veşnic vii şi văd faţa lui Dumnezeu, puternici
fiind şi nouă să ne ajute». Cyrinus a fost aruncat în rîul Tibru,
de unde a fost scos de Marinus şi de Marta, care 1-au îngropat cu
cinste. Preotul Valentin a fost dat pe mîna comandantului Asterius care
avea misiunea să-1 înduplece pe Valentin să se lepede de Hristos. Dar
Valentin cu rugăciunea a vindecat-o pe fiica cea oarbă a lui Asterius,
care suferise de orbire timp de doi ani, iar apoi 1-a botezat pe însuşi
Asterius, cu toată casa lui. Toţi aceşti sfinţi mucenici, în felurite
chipuri, au luat mucenicia pentru Hristos, Carele i-a primit pre dînşii
întru împărăţia Sa cea Nemuritoare şi întru veşnică bucurie.
• Pomenirea aflării sfintelor Moaşte ale Sfintei luliana Fecioara
Fiica Cneazului de Olşansk, luliana, a
murit cam pe la anul 1540, fecioară fiind în vîrstă de şaisprezece ani.
Două sute de ani mai tîrziu, nişte oameni care săpau un mormînt nou
lîngă biserica cea mare a Mînăstirii Peşterilor din Kiev, au aflat
moaştele acestei sfinte fecioare cu totul întregi şi nestricate, ca şi
cînd ea de abia ar fi murit. Multe minuni
s-au lucrat la aceste sfinte moaşte, luliana însăşi înfăţişîndu-se
înaintea anumitor oameni aleşi. Unul dintre ei a fost vestitul
Mitropolit Petru Movilă.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Lucia
Lucia a fost luată prizonieră de
sălbaticul rege Austius al Campaniei. Acesta voia ca Lucia să fie
concubina lui, cărui lucru Lucia s-a împotrivit. El
atunci a lăsat-o în pace să se dedice vieţii de asceză. Ea chiar 1-a
adus pe rege la Sfinta Credinţă, după ce acesta biruise într-o bătălie
cu rugăciunile ei. La sfirşit, ei amîndoi au luat mucenicia pentru
Hristos la Roma, la anul 300 după întrupare.
Cântare de laudă la Sfântul Asterius
Asterius idolatru era, închinător şi rob al lui Zeus,
Iar presbiterul Valentin rob lui Asterius era.
«Cine este Hristos?»pre Valentin întreabă Asterie.
«Tu despre Fiul lui Dumnezeu mă întrebi.
Află că El Lumina lumii este, şi Lumina oamenilor,
Lumina a tot ce este şi celor ce bune sînt.
Lumina curată este, pre ea întunericul nu o cuprinde,
Cînd întru întuneric El S-a pogorît,
Pre întuneric l-a luminat.
El pre cei vii a luminat cu ale Lui minuni şi învăţătură,
El pre cei morţi i-a luminat, căci El este învierea.
El cu strălucirea Lui a biruit iadul,
Și cu iubirea Lui foc a adus omenirii.
El omenirii adus-a Focul iubirii,
Lumina înţelepciunii, împăcarea cu Dumnezeu, chip fericit.
Acesta este Hristos Domnul, Cel pentru Care mor,
Şi întru al Cărui Nume eu calc în picioare pe idoli».
Astfel grăit-a Valentin, iar Asterie zis-a:
„Primeşte sufletul meu cuvinele tale ca pe aurul cel mai curat;
Ci vindecă orbirea copilei mele
Iar eu, O, Valentine slăvite, voi crede-n Hristos!”
Auzind acestea preotul în genunchi a căzut,
Şi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, Domnului Celui Preaînalt.
Apoi peste fiica cea oarbă mîinile sale şi-a pus
Iar fecioara văzu!
Asterie de bucurie precum cerbul saltă,
El cu lumina minunii s-a luminat.
Pre Hristos Domn Îl primeşte,
Pentru Hristos el viaţa
Întru mucenicie îşi dă.
Un oarecare om mirean, a mers, pentru binecuvantare, la ava Sisoe, din muntele lui Antonie, avand cu sine pe fiul sau, un copil mic. Deci, s-a intamplat sa se imbolnaveasca copilul, pe drum, si a murit, dar tatal lui nu s-a tulburat de aceasta, ci, cu credinta, s-a dus cu cel mort la staret. Si, intrand in chilie, la Cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, impreuna cu fiul cel mort, pe care l-a pus cu fata in jos, ca si cum ar fi cerut binecuvantare si rugaciune. Si, facand staretul rugaciune si binecuvantandu-i, a iesit omul afara, lasandu-si copilul, sa zaca mort, la picioarele staretului. Iar staretul, nestiind despre moartea copilului, ci, socotind ca sta pentru rugaciune, i-a zis: "Scoala-te fiule, si du-te de aici". Si, indata, inviind, mortul s-a sculat si a iesit, pe urmele parintelui sau. Si omul, vazand pe fiul sau viu, s-a intors cu el la staret si, inchinandu-i-se, i-a multumit. Atunci, cunoscand staretul invierea mortului s-a mahnit mult, ca nu voia sa aiba faima de facator de minuni. Si a poruncit acelui om, sa nu spuna nimanui, pana la moartea sa, ceea ce se facuse.
Pe acest Parinte, insuflat de Dumnezeu, l-au intrebat fratii: "De va cadea vreun frate, in vreo greseala ii este destul un an de pocainta?" Raspuns-a staretul: "Aspru este cuvantul acesta". Zis-au fratii: "Atunci sase luni, se cade sa se pocaiasca, cel ce a gresit?" Raspuns-a staretul: "Este mult". Si iarasi, au zis fratii: "Dar patruzeci de zile, ii este de ajuns pentru pocainta?" Raspuns-a staretul: "Este mult". Dupa aceasta, a zis: "Cred in milostivirea lubitorului de oameni ca, de se va pocai omul din tot suflelul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocainta lui". Alt frate a intrebat pe staret, zicand: "Ce voi face, parinte, ca am cazut in pacat?" Staretul a raspuns: "Ridica-te, fiule, si te vei mantui." Zis-a fratele: "Dupa ridicare, iarasi am cazut". Staretul i-a zis: "Ridica-te iarasi". Fratele a zis "Pana cand va fi caderea si ridicarea mea?" Staretul a raspuns: "Pana ce te va ajunge si te va gasi sfarsitul, ori in cele bune, ori in cele rele. Pana atunci ni se cade sa petrecem totdeauna in ridicare din pacate, pentru ca, in pocainta, sa ne ajunga sfarsitul".
Si, petrecand in pustie saizeci de ani, Cuviosul Sisoe s-a apropiat de sfarsitul sau. Si, cand era sa moara, stand langa dansul monahii, s-a luminat fata lui ca lumina si a grait catre dansii: "Iata, ava Antonie a venit". Si, trecand putin, iarasi, a zis: "Iata, ceata Proorocilor a venit". Si, iarasi, s-a luminat, mai mult, si a zis: "Iata, ceata Apostolilor a venit." Si indoit fata lui s-a luminat si vorbea cu cei nevazuti. Si l-au rugat pe el fratii, zicand: "Spune-ne, Parinte, cu cine vorbesti?" Si le-a zis lor: "Iata, ingerii au venit ca sa ma ia, pe mine, si ma rog lor, sa ma lase pe mine, putin ca sa ma pocaiesc". Si i-au zis lui fratii: "Nu-ti este tie de trebuinta pocainta". Raspuns-a staretul: "Cu adevarat, nu ma stiu pe mine, sa fi atins, macar inceputul pocaintei". Si toti fratii il stiau pe el, ca este desavarsit. Si, iarasi, mai mult, s-a luminat si se facuse fata lui ca soarele si s-au temut toti. Si a grait catre dansii staretul: "Iata, vine Domnul, vedeti toti, ca zice: Aduceti-Mi vasul cel ales din pustie". Si, zicand acestea, Cuviosul, indata, si-a dat duhul sau la Domnul. Si s-au vazut niste fulgere si s-a umplut casa aceea de buna mireasma.
Cu acest fel de fericit sfarsit, si-a incheiat Cuviosul Sisoe vremelnica sa viata, mutandu-se la viata cea fara de sfarsit. Si, acolo, salasluindu-se, impreuna cu cetele pe care le-a vazut la sfarsitul sau, se indulceste, acum, de vederea fetei lui Hristos. Acestei indulciri, sa ne invrednicim si noi, cu rugaciunile Parintelui nostru Sisoe si cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Caruia se cuvine slava in veci. Amin.
Sinaxar 6 Iulie
În aceasta luna, în ziua a sasea, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Sisoe cel Mare.
Luând asupra lui Crucea
Domnului Nostru încă din tinereţe, preafericitul nostru Părinte Sisoe
se retrase în puştiul Schetis (adică "al Schitului"). Înainta atât de
repede pe calea virtuţii şi în lupta ascetica încât fu în curând
considerat de toţi drept modelul de călugăr. La puţin timp după moartea
Sfântului Antonie, pe când pustiile Sketis şi Nitria
începeau să fie populate cu prea multă lume, el se hotăra să meargă în
partea interioară a muntelui, unde trăise marele patriarh al
pustiului, şi care era pe atunci părăsită din cauza invaziilor barbare
(prin 357). Rămase acolo 72 de ani, urmând în toate pe Sfântul Antonie.
Un frate îl întrebă într-o zi dacă a ajuns la măsura lui avva Antonie.
El îi răspunse : "Dacă aş avea unul din gândurile avvei Antonie, aş
deveni cu totul ca de foc ; cunosc însă un om care, cu trudă, poate să
ducă gândirea avvei Antonie". Primea hrana din când în când printr-un
călugăr venit de la Pispir, dar se întâmplă o dată ca acesta să întârzie
aproape zece luni. Cum mergea prin munte, Sisoe întâlni un vânător,
venit din Faran (Sinai), care nu văzuse pe nimeni de 11 luni. Bătrânul
se întoarse atunci în chilia sa şi lovindu-se peste piept îşi spuse :
"Iată, credeai că ai făcut lucru mare, dar tu nu eşti nici măcar la
nivelul acestui mirean !".Printre virtuţile care îi împodobeau inima, excela înainte de toate în smerenie şi îi învaţă pe cei care îl vizitau ca aceasta se poate obţine mai întâi prin abstinenţă, apoi prin rugăciune şi în sfârşit forţându-ne să ne considerăm în orice împrejurări inferiori tuturor oamenilor. Îi plăcea atât de mult să postească şi era atât de cufundat în rugăciune încât rămânea zile întregi fără să se îngrijească de mâncare iar când discipolul său, Avram, îi atrăgea atenţia, el răspundea cu simplitate : "Nu am mâncat noi, copilul meu ?" - Celălalt răspuzându-i că nu, el spunea : "Dacă nu am mâncat, adu şi hai să mâncam".
Fiul unui om care venise să îl viziteze pe bătrân pe munte murise pe drum iar tatăl, fără să se tulbure, îl aduse cu încredere la bătrân şi se închina lui cu fiul său. Apoi ieşi. Sfântul, gândindu-se că tânărul rămăsese prosternat din respect, îi spuse : "Scoală-te, ieşi afară !". Pe data defunctul se ridică şi ieşi.
Oprindu-se într-o zi lângă mormântul lui Alexandru cel Mare, bătrânul contemplă cu stupoare zădărnicia slavei pământeşti şi vărsă lacrimi pentru soarta comună a tuturor oamenilor (acest episod nu se afla în apoftegmele din Patericul egiptean dar face obiectul reprezentării Sfântului, care a devenit tema clasică a "amintirii morţii" în programul iconografic al Manăstirilor.). Apoi reveni în chilia sa, pentru a-şi continua nevoinţele în aşteptarea Domnului. Unui frate care căzuse în păcat de mai multe ori îi spuse : "Ridică-te încă o dată şi încă o dată" - "Până când ?" întrebă fratele. - Bătrânul răspunse : "Până când vei fi găsit (de moarte) ori în bine ori în păcat. Căci omul se prezintă la judecata în starea în care a fost găsit".
Terminându-şi calea vieţii sale, Sfântul Sisoe era gata să moară şi pe când Părinţii erau aşezaţi în jurul lui, fata să străluci dintr-odată că soarele. Iar el le zise : "Iată că vine avva Antonie". La puţin timp spuse : "Iată ceata Proorocilor". Faţa să străluci şi mai tare şi el spuse : "Iată că vine ceata Apostolilor". Apoi faţa i se lumină şi el părea să stea de vorbă cu un personaj nevăzut. Părinţii îl întrebară cu cine vorbeşte iar el răspunse : "Iată îngerii venind să mă ia iar eu îi implor să mă lase să fac puţină pocăinţa". Bătrânii i-au replicat : "Dar tu nu mai ai nevoie să faci canon, Părinte". El răspunse atunci plângând : "Adevărat vă spun că nu am nici măcar conştiinţa de a fi la început". Părinţii se minunară de o asemenea smerenie şi înţeleseră că el ajunsese la desăvârşire. Faţa lui deveni atunci dintr-odată mai strălucitoare ca soarele şi toţi cei prezenţi fură cuprinşi de spaimă. Bătrânul murmură : "Priviţi, Domnul vine şi El spune "Aduceţi-mi chivotul pustiei". Cu aceste cuvinte Sfântul Sisoe îşi dădu sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Ca un fulger a scăpărat şi tot locul fu cuprins de bună mireasmă.
.
Tot în aceasta zi, pomenirea nevointei Sfintei
Mucenite Lucia fecioara si a lui Rix Vicarul si a altor multi care în
Campania au patimit.
Sf. Muceniţă Lucia,
născută în provincia italiană Campania, şi-a dedicat viaţa lui
Dumnezeu de mică, trăind în sărăcie şi castitate. Pe când era doar o
copilă, Lucia a fost luată prizonieră de Rix Vicarul şi dusă într-un
loc străin, obligând-o pe fecioară să jertfească la idoli. Însă ea şi-a
mărturisit cu curaj credinţa creştină fiind gata să îndure şi torturi
pentru Hristos. Văzând acestea Rix a rămas profund impresionat de
credinţa Luciei, astfel încât i-a permis ei şi servitorilor ei să stea
într-o casă singuri ca să se poată ruga în voie. De câte ori trebuia
să plece la luptă, Rix venea cu respect la Sf. Lucia şi o ruga să se
roage pentru el ca să se întoarcă victorios. După 20 de ani, aflând că împăratul Diocleţian a început prigoana împotriva creştinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea îşi dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioţii săi. La acea vreme, Sf. Lucia reuşise să-l convingă pe Rix să treacă la creştinism, acesta ajungâng chiar să-şi dorească mucenicia pentru Hristos. Lăsând în urmă proprietăţile şi familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. După ei au mai fost decapitaţi sfinţii mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus and Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia şi Rix.
Aceasta sfânta Lucia nu trebuie confundată cu Fecioara Lucia, muceniţa din Siracuza, prăznuită în 13 decembrie.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor douazeci si
patru de Mucenici care împreuna cu Lucia si cu Rix au marturisit, si de
sabie s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintitului Mucenic Astie, episcopul Dirahiei.
Acesta a trăit în zilele împăratului Traian şi ale ighemonului
Agricolă. Fiind prins de cei mai mari ai cetăţii şi neplecându-se a
jertfi la idoli, a fost adus la Agricola şi bătut cu bice cu plumb şi cu
vine de bou. Şi rămânând în credinţă în Hristos, l-au uns cu miere şi
l-au spânzurat deasupra zidului cu faţa în sus, pe vremea secerii, când
ardea soarele. Şi chinuindu-se fericitul de mâncărimea muştelor şi a
viespilor, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Arhip si
Filimon si Sfintii Mucenici Apolonie, Alexandrion, Epimah si Onisim,
care în felurite chipuri au patimit.
Tot în aceasta zi, pomenirea sfintilor mucenici
Asterius, Marta, Marin, Audifax, Habakkuk, Cyrenus, Valentin Preotul şi
mulţi alţii împreună cu ei din Roma.
În timpul împăratului Claudius al II-lea (268-270), Sf. Marin
împreună cu soţia lui Marta şi fiii Audifax şi Habakkuk au călătorit
din Persia la Roma pentru a se închina la mormintele Sf. Apostoli Petru
şi Pavel. Chiar în acea perioadă Biserica Romană suferea persecuţii şi
execuţii dure. Sf. Marin împreună cu familia i-au ajutat pe creştinii
din închisori şi au recuperat trupurile mucenicilor ucişi. Unul dintre
prizonierii închişi şi munciţi pentru credinţa sa a fost Cyrenus, pe
care l-au ajutat mult. Persecuţiile au luat repede amploare şi la un moment dat erau 260 de creştini întemniţaţi, printre care şi tribunul Vlastus, care au fost condamnaţi de tribunal să sape şanţuri de-a lungul Văii Salerian, unde au fost executaţi de arcaşi. Auzind de aceste crime odioase, Marin cu familia şi preotul Ioan au mers noaptea să ridice trupurile martirilor spre a le îngropa în catacombe. Mai târziu s-au întors după Sf. Cyrenus dar nu l-au mai găsit pentru că acesta a fost executat cu o zi înainte iar corpul i-a fost aruncat în râul Tibru. Făcându-şi datoria de creştini, Sfinţii Marin şi Marta i-au recuperat trupul din apă şi l-au îngropat creştineşte. Cu ajutorul Sf. Episcop Calist creştinii slujeau pe ascuns sfintele slujbe şi se ascundeau de asupritori.
Pentru faptele lor creştineşti familia sfântă a fost vrednică de a primi mucenicia pentru slava lui Dumnezeu. Păgânii i-au decapitat pe curajoşii mărturisitori Valentin Preotul şi pe grădinarul său Asterie pe care el însuşi l-a convertit, împreună cu sfinţii din Persia. Din ordinul împăratului, Sfinţii Marin, Audifax şi Habakkuk au fost decapitaţi în anul 269 şi Sf. Marta a fost înecată într-un râu.
Moaştele sfinţilor sunt în Roma în Biserica Sf. Ioan Pustnicul iar moaştele Sf. Valentin se află în Biserica Sf. Muceniţe Paraskeva.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre dragoste.
Cugetare
De unde cunoaştem noi că este viaţă după
moarte? De acolo, că Domnul Hristos însuşi ne-a arătat aceasta, cu al
Său cuvînt, cu a Sa înviere, cu ale Sale multe arătări după moartea Sa.
Filozofii care admit viaţa după moarte fac aceasta doar pe baza
cugetărilor lor, pe cînd noi recunoaştem că există viaţă după moarte pe
baza trăirii, mai ales a trăirii acelor sfinţi cărora străin le era să
rostească vreo minciună, şi străin chiar şi cugetul ei.
Cînd Sfîntul Sisoe zăcea pe patul său de moarte, faţa lui strălucea. Monahii, fraţii şi ucenicii lui, stăteau în jurul lui. Sfîntul Sisoe a privit lîngă el şi a zis: „Iată, Avva Antonie a sosit!” Iar după ce a tăcut puţin, a grăit iar şi a zis: „Iată, Sfinţii Apostoli au sosit!”. Apoi a zis iar: „Iată îngerii venit-au să ducă sufletul meu!”. La urmă faţa lui a strălucit tare ca soarele şi toţi cei care erau strînşi acolo s-au înspăimîntat. Atunci Avva Sisoe a zis: „Iată, Domnul este, priviţi-L! Iată, El zice: „Aduceţi-Mi vasul cel de mult preţ al pustiei!”. Zicînd acestea Avva Sisoe şi-a dat sufletul.
Dar cît de
multe sînt vederile acestea de dinaintea morţii ale sfinţilor, aleşilor
şi drepţilor lui Dumnezeu! Iar mărturiile lor sînt toate drepte, dincolo
de orice îndoială.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata ploaie cu mană din cer, care s-a făcut spre hrana poporului în pustie (Ieşirea 16):
- La cum, timp de patruzeci de ani, Domnul a hrănit pre poporul lui Israel cu mană din cer în pustie, iar aceea era hrană cerească, dulce ca mierea;
- La cum această mană care ploua din cer închipuia pre Hristos lisus Domnul, Pîinea Vieţii, Carele S-a pogorît din cer ca însuşi să hrănească foamea cea sufletească a omenirii ce zăcea în pustia idolatriei;
- La cum nimic nu poate să potolească foamea sufletului meu afară de Hristos Domnul Cel Viu şi Pîinea vieţii, Care este mai dulce ca mierea.
Predică
Despre înfricoşatul preţ al răscumpărării
– „Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur aţi fost
răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, Ci cu
scumpul sînge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit”
(I Petru l: 18-19).
Fraţilor, oare a putut cineva vreodată
să-şi cumpere medicament contra păcatelor cu preţ de aur sau de argint?
Nu, aşa ceva nu a putut nimeni, niciodată. Fraţilor, dar oare a putut
cineva vreodată să-şi făurească arme împotriva diavolului din metal de
aur sau de argint? Nu, nimeni, niciodată. Fraţilor, dar putut-a cineva
vreodată să se răscumpere din moarte cu preţ de aur şi de argint? Cu
adevărat nimeni, niciodată.
Trebuia un preţ infinit mai scump decît tot aurul şi argintul din lume spre leac, armă, şi răscumpărare. Însuşi Preacuratul Trup şi Preascumpul Sînge al Fiului lui Dumnezeu a fost de trebuinţă ca leac ranelor păcatelor, leac desăvîrşit, întru a lor vindecare.
Prescumpul Sînge al Fiului lui Dumnezeu a
fost de trebuinţă contra duhurilor necurate, pe care cu puterea Lui
le-a ars şi le-a alungat afară din om. Preascumpul Sînge al Fiului lui
Dumnezeu a fost de trebuinţă pentru stropirea mormintelor celor
pămînteşti, spre omorîrea morţii celei dintru ele şi ridicarea morţilor
la viaţă. Ca un miel nevinovat şi neprihănit a fost ucis Mieluşelul lui
Dumnezeu pentru noi, ca să ne scoată pre noi din cele trei fălci ale
fiarei. Înfricoşat ospăţ şi de viaţă-făcător! Înfricoşat banchet şi
scump ne-a făcut nouă Domnul nostru spre a ne scoate şi a ne libera din
fălcile morţii! Păcatul, diavolul şi moartea au muşcat sălbatic pre
blîndul şi Preacuratul Mieluşel al lui Dumnezeu. Şi ucisu-L-au, dar
amarnic otrăvitu-s-au cu Scump Sîngele Lui! Sîngele Lui otravă s-a făcut
în întreitul gîtlej al fiarei, dar El viaţă şi mîntuire S-a făcut
pentru noi, oamenii. O, fraţilor, dacă nu cunoaşteţi nici pînă acum cît
de otrăvitor este păcatul, cît de mîrşav este diavolul şi cît de
amarnică este moartea, judecaţi atunci adevărul acestor trei lucruri
măcar după măreţia înfricoşată a jertfei prin care ne-am eliberat din
sclavia lor. Preacuratul Sînge al lui Hristos – iată înfricoşata Jertfa a
Răscumpărării noastre din această amarnică şi întreită sclavie!
Să ţinem minte, fraţilor, că dacă în răutatea şi nepăsarea noastră mai cugetăm să ne lăsăm încă o dată pradă acestei întreite sclavii, atunci nimeni şi nimic în cer sau pe pămînt nu ne va mai putea răscumpăra din această amarnică şi veşnică pieire.
Căci nu există decît o singură Răscumpărare, iar Ea ni S-a dat o dată şi pentru totdeauna.
O, Stăpîne Doamne Atotmilostive,
întăreşte-ne pre noi întru păstrarea libertăţii pe care ne-ai dăruit-o
nouă cu Sfîntă Jertfa Ta. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea
în veci, Amin!
