22 iulie – Sf. Maria Magdalena; Sf. Mc. Foca; Sf. Cuv. Cornelie de la Pereyaslavl; Sf. Mc. Marchella

 

 

• Pomenirea Sfintei Mironosiţe şi întocmai cu Apostolii Maria Magdalena

Maria Magdalena a fost una dintre Mironosiţele Femei, şi întocmai cu Apostolii. Ea s-a născut în cetatea Magdala ce se află pe malul Lacului Ghenizaret, şi era din tribul lui Isahar. Ea a fost chinuită de şapte duhuri necurate, de care a curăţat-o Domnul, făcînd-o deplin sănătoasă. Ea a fost următoarea credincioasă a Lui şi I-a slujit Lui de-a lungul propovăduirii Lui pămînteşti. Ea a stat la piciorul Crucii pe Golgotha, şi a plîns cu amar, fiind alături de Maica lui Dumnezeu. După moartea Domnului ea a mers la Sfîntul Mormînt de trei ori. Cînd Domnul a înviat, ea L-a văzut de două ori: o dată singură, şi o dată împreună cu alte Femei Mironosiţe. Ea a călătorit la Roma şi a stat înaintea Cezarului Tiberiu, căruia i-a dăruit un ou roşu şi 1-a salutat astfel: „Hristos a înviat!”. Ea 1-a denunţat pe Pilat din Pont înaintea lui Tiberiu, arătîndu-i că nu a fost dreaptă îngăduinţa lui ca Hristos Domnul să fie răstignit. Cezarul a primit acuzaţia, şi 1-a transferat pe Pilat de la Ierusalim în Galia unde, aflîndu-se deja în dizgraţia împăratului, acest judecător nedrept a murit de o boală cumplită. După acestea, Maria Magdalena a mers de la Roma la Efes, spre a-i sta în ajutor Sfîntului loan Evanghelistul în vestirea Evangheliei Domnului. Cu dragoste neţărmurită faţă de Domnul lisus Hristos Cel înviat, cu rîvnă arzătoare pentru Sfînta Credinţă şi ca un adevărat Apostol al lui Hristos, ea a vestit Sfînta Evanghelie lumii. Ea a adormit cu pace la Efes. Potrivit Sfintei Tradiţii, peştera în care a fost îngropată Maria Magdalena a fost aceeaşi în care mai tîrziu cei șapte tineri (pomeniţi la 4 august) au dormit somnul lor minunat care a durat cîteva sute de ani, din care s-au trezit şi lumea i-a văzut, apoi au adormit iar somnul cel veşnic. Sfintele Moaşte ale Mariei Magdalena au fost mutate mai apoi la Constantinopol. Lângă Grădina Ghetsimani se află o frumoasă mănăstire rusească închinată Sfintei Maria Magdalena.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Foca

În această zi se prăznuieşte mutarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Foca din Pont la Constantinopol, mutare ce a avut loc pe la anul 404. Sărbătoarea muceniciei Sfîntului se prăznuieşte în douăzeci şi două de zile ale lunii septembrie, zi în care se face pomenire de viaţa şi de martiriul lui. Dar şi astăzi prăznuieşte Biserica o minune a Sfîntului. Arabii au luat prizonier un bărbat pe nume Pontinus. Ei 1-au legat în obezi, i-au legat mîinile la spate şi 1-au lăsat într-un loc, să moară. Zăcînd cu faţa la pămînt, şi neputînd face nici cea mai mică mişcare, Pontinus a strigat: „O, Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, ai milă de mine şi mă mîntuieşte!” Strigînd acestea el a adormit, iar în vis Sfîntul Sfinţit Foca Mucenicul s-a apropiat de el, 1-a atins la mînă şi i-a zis: „Te iartă pe tine Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos!”. Cînd Pontinus s-a trezit, el s-a aflat slăbit din legături. El s-a ridicat şi a plecat spre casa lui. Sfîntul Sfinţit Mucenic Foca a fost de atunci înainte Sfântul Patron al casei lui.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Cornelie de la Pereyaslavl

Acest sfînt Cornelie a fost tuns monah la vîrsta de cincisprezece ani de către un bătrîn cuvios pe nume Pavel. El s-a retras în cele din urmă în pustie, în vieţuirea deplinei tăceri. Cornelie a vieţuit la linişte timp de treizeci de ani, negrăind nici măcar un singur cuvînt către nimeni, astfel încît mulţi au crezut că este mut. Trupul lui s-a uscat atît de mult cu postirile, încît apărea ca un schelet. Înaintea ieşirii lui, el a primit sfinta şi marea schimă, şi a aflat odihnă în Domnul în douăzeci şi două de zile ale lunii iulie, din anul 1693.

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Marchella

Sfînta Muceniţă Marchella este foarte cinstită de poporul locuitor al insulei Chios. În biserica din această insulă care poartă hramul ei au loc minuni în fiecare an. Cu toate acestea, viaţa ei nu este cunoscută. Potrivit tradiţiei, Marchella a fost o copilă foarte cucernică care a rămas orfană de mamă la o vîrstă foarte mică. Bestialul şi păgînul ei tată a vrut să-şi necinstească propria fiică, şi să trăiască cu ea ca şi cu o soţie. Marchella a scăpat din mîinile bestialului păgîn, dar el, fugind, a prins-o şi a tăiat-o în bucăţi. În apropiere de biserica închinată ei se află nişte pietre care, din timp în timp, se fac ca şi cînd ar fi stropite cu sînge. Oamenii iau aceste pietre, le aduc în biserică, şi se roagă fierbinte Sfintei Muceniţe Marchella. Apoi îşi ating de ele bolnavii lor, care astfel se fac deplin sănătoşi.

Cântare de laudă la Sfânta Maria Magdalena

Înfăşurată în negura tristeţii,

Magdalena plînge

Moartea sîngeroasă a Fiului lui Dumnezeu.

Tristeţea iubirii e cea mai amară,

Căci ea pe nimeni mai are în lume prieten,

Şi nici o bucurie, de nicăieri.

Lacrimile-i sînt ei mîngîiere,

Şi doar durerea, singurul prieten.

Sfintei Magdalena lumea i s-a făcut întuneric.

Fragilă fiinţă, ea caută lumina,

Ea bîjbîie în noapte, fără nici o nădejde.

Mormîntul Lui măcar, acela-i lumina ei,

Dar iată! – şi el e gol!

«L-au furat», gîndi ea, «gol şi neuns cu miruri!»

Ea vede şi plînge cu amar, de-amar cuprinsă.

Atunci aude glasul unui om, e lîngă ea:

«Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauţi?»

«Mă-ntrebi pe Cine caut?

Voieşti ca să mă mîngîi?

Atunci, de-ai luat tu trupul, spune-mi unde L-ai pus.»

Iisus în jos priveşte femeia care plînge

Şi-i spune blînd: «Maria!»

Din inima Mariei lumina iese ca un fulger:

Ea recunoaşte glasul, blîndeţea lui nespusă,

Glasul ce-i dă putere, şi-n trup viaţa-i întoarce!

Glasul ce-a vindecat bolnavi,

Glasul ce-a-nviat morţii.

O, voce de viaţă-dătătoare,

O, iubită-auzire!

Maria-i în picioare ş intorcînd capul, vede:

«Rabbuni!», strigă ea, şi soarele răsare.

Peste Maria-Magdalena, şi peste-ntreaga lume,

Răsare-o Nouă Zi.

Luna iulie in 22 de zile: pomenirea Sfintei, purtatoare de mir si intocmai cu Apostolii, Maria Magdalena.     Aceasta Marie, numita Magdalena, a fost ucenica si mironosita a lui Hristos, cea dintai si cea mai mare dintre toate ucenicele si purtatoarele de mir. Era din Galilea, din cetatea Magdala, de la hotarele Galileii cu Siria, de unde si numele ei de Magdalena.
    Fiind bantuita de patimi si de necurate duhuri, ea ducea o viata de desfrau si de ticalosie. Auzind, insa, de Hristos si de puterea propovaduirii Lui, cea aducatoare de mantuire, pentru tot neamul omenesc, in sufletul ei s-a nascut, ca o flacara sfioasa nadejdea ca va fi izbavita de Iisus. Deci, mergand El, s-a invrednicit de milostivirea Lui si El a tamaduit-o de toata stricaciunea luminandu-i cugetul cu lumina unei noi vieti, din dumnezeiasca dragoste. Din clipa aceea, Maria s-a facut ucenica si urmatoare a lui Hristos si, impreuna cu alte sfinte femei, a slujit Domnul pe tot drumul greu al vietii Lui. O traditie spune ca Maria Magdalena ar fi pacatoasa, care a uns cu mir picioarele Domnului, in casa lui Simon Leprosul, si ca era una si aceeasi persoana cu Maria, sora lui Lazar. In clipa cea mai grea, a rastignirii, cand Apostolii erau departe, Maria a ramas langa crucea Mantuitorului ei si al nostru. Iar atunci cand Sfantul trup al Domnului a fost asezat in mormant, Maria Magdalena l-a uns cu miresme, varsand multe lacrimi. In sufletul ei ardea puternic dorinta de a fi langa Hristos, de a-I arata, si dupa moarte, dragostea si recunostinta ei neclintita, implinind toate datinile si randuielile ce se faceau pe atunci mortilor. Cu nerabdare a asteptat trecerea sambetei. Pentru multa ei credinta, Maria Magdalena s-a invrednicit a fi cea dintai, care a primit de la inger veste invierii Domnului. Si tot ea a fost cea dintai fiinta omeneasca, care L-a vazut pe Hristos, dupa dumnezeiasca Lui inviere din morti. Ea este cea dintai vestitoare a invierii si cel dintai martor al deplinei noastre mantuiri prin inviere.
    Dupa inaltarea la cer a Domnului, Maria Magdalena a pornit alaturi de Sfintii Apostoli in lupta plina de primejdii, pentru raspandirea credintei semanand in suflete cuvantul dumnezeiesc, pe care-l auzise din insasi gura lui Hristos. O traditie ne spune ca in apostoleasca ei stradanie, Magdalena ar fi ajuns pana la Roma, unde l-ar fi luminat si pe imparatul Tiberiu despre Domnul Iisus, iar in drumul ei de intoarcere de la Roma s-ar fi oprit la Efes, slujind Sfantului Apostol Ioan, in ostenelile lui de raspanditor al cuvantului lui Dumnezeu. Si asa, nevoindu-se aici, a adormit in Domnul.

 
Intru aceasta zi, minunea Sfantului Foca.     Spunea un credincios din Pont ca, Zinon cel tare a fost prins de dusmani, pe vremea lui Masalmia, care l-au legat in lanturi, cu mainile la spate. Deci, zacand pe pamant, Zinon s-a rugat, zicand: "Sfinte Mucenice Foca miluieste-ma si ma izbaveste de primejdia aceasta si de legaturi." Si, de mahnire, indata a adormit. Si a vazut pe Sfantul Foca, atingandu-se de el si zicandu-i: "Te iarta pe tine, Iisus Hristos." Apoi, indata, desteptandu-se, s-a aflat dezlegat din legaturile de fier si a scapat nevatamat. Si, ducandu-se la casa sa, a praznuit minunea Sfantului Foca. Si, inca si acum, Sfantul Foca are dar de la Dumnezeu sa apere pe toti cei care-l cheama pe el, cu credinta, intru ispite si in primejdii, pe pamant si pe mare. Ca proslaveste Hristos, Dumnezeul nostru, pe cei ce-L proslavesc pe El.
 

Sinaxar 22 Iulie

În aceasta luna, în ziua a douazeci si doua, pomenirea Sfintei mironosite si întocmai cu Apostolii Maria Magdalena.

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.
Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.
Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : " Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! "( Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena.  Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).
Totul fiind de-acum indeplinit si sângele Mântuitorului fiind scurs din coasta Sa pentru a curati pamântul, Maria isi invinse durerea si lua initiativa ingroparii Lui. Stiind ca nobilul sfatuitor Iosif din Arimateea (cf. 31 iulie) sapase nu departe un mormânt nou in stânca, ea se duse sa il gaseasca si il convinse sa ii cedeze acel mormânt pentru a-l ingropa pe cel omorât pe Cruce. Incurajat de credinta hotarâta a acestei femei, Iosif obtinu din partea lui Pilat autorizarea in acest sens si impreuna cu Nicodim, membru al Sanhedrinului care era discipol in ascuns al lui Iisus, coborî Trupul de pe Cruce si il infasura intr-un giulgiu pentru a-l depune in mormânt. Maria Magdalena si Maica Domnului asistau la aceasta scena si au cântat atunci un imn de inmormântare, insotit de lacrimi, in care stralucea totusi nadejdea lor in Inviere (acest cântec funebru este tema Slujbei Utreniei a Sâmbetei Mari). Dupa ce mormântul a fost inchis cu o piatra mare ce fusese rostogolita pâna la intrare, Iosif si Nicodim se retrasera dar cele doua femei Sfinte ramasera asezate, in lacrimi in fata mormântului, pâna târziu in noapte. Parasind locul, ele se hotarâra ca imediat dupa ce se termina odihna Sabbatului sa vina inapoi la mormânt cu bune miresme pentru a mai imbalsama o data trupul Mântuitorului (Marcu 16 :1).
Dupa ce au tinut odihna dupa lege, la cântatul cocosului, in timp ce prima zi a saptamânii abia incepea sa se zareasca, Maria Magdalena si " cealalta Marie " (Dupa Sfântul Roman Melodicul si Sfântul Grigore Palama, " cealalta Marie " nu putea fi decât Maica Domnului, caci se cadea ca ea sa fie prima care sa se bucure de Invierea fiului Sau. Pentru majoritatea Parintilor insa, Maria Magdalena e cea care l-ar fi vazut prima pe Domnul, conform cuvintelor Evangheliei (Marcu 16 :9), " cealalta Marie " fiind Maria, mama lui Iacov. Scriitorii ecleziasti au incercat sa concilieze in moduri diferite istorisirile divergente ale Evangheliilor despre vizita sau vizitele la mormânt ale Sfintelor Mironosite.) venira la mormânt. Un Inger stralucitor li se arata, insotit de o cutremurare a pamântului si le vesti ca Iisus nu se mai afla inauntru, si ca inviase  (Matei 28 :1). Tulburate cu totul, nu privira macar mormântul si alergara sa duca Apostolilor vestea. Domnul inviat li se arata pe cale si le saluta zicând : " Bucurati-va ! ". Trebuia intr-adevar ca El sa anunte unei femei eliberarea de natura noastra, cazuta si condamnata la suferinta ca urmare a greselii Evei.
Auzindu-le istorisirea, Apostolii au crezut ca ele delirau. Petru insa alerga pâna la mormânt si, aplecându-se vazu numai niste fâsii de giulgiu ce se mai gaseau inauntru si se retrase surprins. Ziua se ridicase, Maria Magdalena se duse la fata locului pentru a doua oara  pentru a se convinge ca nu fusese vreo vedenie. Constatând ca mormântul era intr-adevar gol, ea se duse de-a dreptul la Petru si Ioan sa ii anunte, care alergara si ei la locul cu pricina. Dupa plecarea celor doi discipoli, ea ramase singura lânga mormânt intrebându-se cine putea sa fi ridicat trupul (Ioan 20 :11). Doi Ingeri invesmântati in alb se aratara atunci pe locul unde fusesera capul si picioarele Domnului si o intrebara de ce plângea. In timp ce le raspundea, Ingerii se ridicara dintr-odata, cu respect. Maria se intoarse si il vazu pe Iisus care ii puse aceeasi intrebare. Luându-l drept gradinarul locurilor, ea intreba daca El era cel care scosese trupul afara. Dar imediat ce Iisus a chemat-o cu numele sau : "Maria", recunoscând glasul prea-iubitului sau Domn, ea striga : " Rabbuni ! (Invatatorule) ! " si voi sa i Se arunce la picioare pentru a le saruta. Voind sa o aduca la o intelegere mai profunda a starii in care se gasea Trupul lui dupa Inviere, Iisus ii spuse : " Nu ma atinge, pentru ca inca nu m-am urcat la Tatal ! ". Si o trimise sa vesteasca " fratilor " Sai ceea ce vazuse.
Devenita pentru a treia oara " apostol al Apostolilor ", Maria Magdalena ramase cu discipolii si cu Maica Domnului, bucurându-se cu ei. Ea era probabil prezenta si pe Muntele Maslinilor, la Inaltare, precum si in foisor, in ziua Rusaliilor, când Duhul Sfânt coborâ in forma de limbi de foc (Faptele Apostolilor 2).
Se povesteste ca Sfânta a parasit apoi Ierusalimul pentru a se duce la Roma si a cere acolo dreptate imparatului Tiberiu pentru condamnarea nedreapta pronuntata de Pilat. - Aceasta istorisire despre razbunarea impotriva lui Pilat si despre moartea sa nu se gaseste decât la Sfântul Simion Metafrastul, probabil sub influenta Evangheliei apocrife a lui Nicodim (Actele lui Pilat, secolul V) care pune in scena pe Sfânta Veronica. In anul 36, Pilat fu destituit din functie si trimis inapoi la Roma pentru a da seama de proasta sa administratie, in timpul careia se inregistrasera din plin provocari, violente si executii arbitrare. Dupa Eusebiu al Cezareii, el s-ar fi sinucis (Istoria ecleziastica II, 7) sau a fost poate executat. Diferite traditii apocrife au incercat sa il reabiliteze pe Pilat, presupunând chiar ca el s-ar fi convertit, si ele arunca asupra iudeilor toata responsabilitatea Patimilor. Prezentându-se in fata imparatului cu un ou in mâna, ea ii spuse ca dupa ce a suferit Patimile, Hristos inviase, aducând tuturor oamenilor fagaduinta invierii ; iar oul se colora atunci in rosu (de aici vin traditia oualor rosii de Pasti). Suveranul ii asculta cererea si il convoca pe Pilat, precum si pe marii preoti Ana si Caiafa. Caiafa muri pe drum, in Creta ; iar Ana, fu torturat fiind inchis intr-o piele de bivol. Pilat, prezentându-se la tribunalul imparatului, incerca sa se justifice prin presiunile iudeilor si riscul de revolta impotriva autoritatii de la Roma. Dar Cezar ramase insensibil la apologia lui si porunci sa fie aruncat in inchisoare. Se relateaza ca, urmarind un cerb in timpul unei partide de vânatoare, organizata de prietenii lui Pilat nu departe de inchisoare, imparatul arunca din arc o sageata care se infipse drept in inima lui Pilat.
Revenita la Ierusalim, Maria Magdalena urma invatatura Sfântului Petru. Patru ani trecusera de la Inviere, Apostolii se imprastiasera  in diverse regiuni ale lumii, Maria Magdalena impreuna cu Sfântul Maxim, unul din cei 70 de discipoli, se duse sa predice Vestea cea Buna. Fura arestati la scurt timp de catre iudei si parasiti, cu alti Crestini, in mijlocul marii, fara hrana, pe o corabie fara pânze si fara vâsle. Ambarcatiunea fu insa condusa de Hristos, Pilotul Mântuirii noastre, pâna la Marsilia, in Galia (Franta). Debarcând vii si nevatamati, Sfintii Apostoli suferira foamete, sete si dispret din partea locuitorilor locului, pagâni care nu ii ajutau in nici un fel. Intr-o zi in care acestia erau adunati pentru unul din sacrificiile lor idolicesti, Sfânta Maria Magdalena se amesteca plina de curaj in adunare  si ii incuraja sa recunoasca pe singur Dumnezeu, Facatorul ceurului si al pamântului. Minunati de forta ei si de iluminarea fetei sale, pagânii o ascultara. Ea repeta discursul si in fata guvernatorului roman al provinciei, Ipatie, care venise impreuna cu sotia sa sa aduca jertfa idolilor, pentru ca sa aiba un copil. Mai intâi reticent, Ipatie, dupa trei aparitii ale Sfintei, o primi pe Maria si pe cei care o insoteau in palatul sau si ceru sa fie invatat in invatatura lor. Prin mijlocirea Mariei, el obtinu un copil dar sotia lui muri când il aduse pe lume. Dupa un scurt sejur la Roma, Ipatie facu un pelerinaj la Ierusalim ; dar razgândindu-se deodata, se hotarâ sa se intoarca in locul in care isi ingropase sotia si pruncul. Mare ii fu mirarea când ii gasi vii si afla ca ei supravietuisera prin rugaciunile si grijile Sfintei Maria Magdalena ! Aducând rugaciune de multumire lui Dumnezeu, magistratul si toata casa lui se botezara atunci si devenira ferventi proclamatori ai Adevarului.
Parasind Galia, Sfânta Maria Magdalena isi continua periplurile misionare in Egipt, Fenicia, Siria, Pamfilia si alte locuri, raspândind peste tot buna mireasma a lui Hristos. Ea petrecu o vreme la Ierusalim, apoi pleca la Efes unde il regasi pe Sfântul Ioan Teologul, impartasind cu el aceleasi incercari si bucurându-se de invataturile sale de inspiratie dumnezeiasca.
Indeplinindu-si misiunea pe care i-o incredintase Domnul, ea isi dadu sufletul lui Dumnezeu, dupa o scurta boala, si fu ingropata la intrarea pesterii, unde adormira apoi cei Sapte Copii (cf. 4 august). Numeroase miracole s-au produs in acest loc pâna in ziua in care, aproape zece secole mai târziu (899), piosul imparat Leon VI cel Intelept porunci sa fie mutate la Constantinopol Moastele Sfintei Celei-Intocmai-Cu-Apostolii. El le facu o primire evlavioasa, in prezenta intregului popor si purtându-le pe umerii sai, ajutat de fratele sau Alexandru, el se duse sa le depuna in partea stânga a Altarului manastirii Sfântul Lazar, pe care o ctitorise.
Supravietuind peripetiilor istoriei, mâna stânga a Sfintei Mironosite, care emana o aroma dulce, e si astazi cinstita cu inchinare la Manastirea atonita din Simonos Petra, care o cinsteste pe Sfânta Maria Magdalena ca a doua sa fondatoare.
Traditia occidentala, de la Grigorie cel Mare incoace, a asimilat-o pe Maria Magdalena cu pacatoasa caita ce a venit sa unga picioarele lui Iisus (Luca 7, 36 -38) si chiar cu Maria sora lui Lazar. Dar nimic in Evanghelie nu permite aceasta identificare, respinsa de majoritatea Parintilor Rasariteni. Intr-adevar, a fi fost posedat de demon nu insemna o viata de dezmat. Sfântul Simion Metafrastul interpreteaza in mod alegoric " cei sapte demoni " ca fiind cele sapte pacate ce se opun virtutii ; dar el nu este urmat de ceilalti Parinti.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Cuvioasei Mucenite Marcelia (Marcela) din Chios.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
Intru aceasta zi, cuvant despre calea cea stramta.     Viata omului este o cale de la nasterea sa pana la ceasul sfarsitului si calea aceasta poate fi ori stramta, ori larga. Calea cea stramta este ingradita prin hotarele legii lui Dumnezeu, care nu ne lasa pe noi sa ne abatem nici la dreapta, nici la stanga. Calea cea larga a strigat ingradirea legii lui Dumnezeu, si ne da libertatea sa umblam, ratacindu-ne dupa vointa noastra. Calea cea stramta  este impresurata de intristari nevoi, izgoniri, necinstiri si batjocuri. Cea lata, toate acestea le leapada si se largeste mereu, prin veseliile lumii acesteia. Chiar la intrarea caii celei stramte, sta crucea si, impreuna cu ea, smerenia, lepadarea de sine, blandetea si toata fapta buna, lucruri, care pe dinafara sunt fara stralucire, dar, pe dinauntru, sunt pline de frumusete. Iar pe calea cea lata sta iubirea de arginti, rautatea si tot pacatul, care, pe dinafara, este dulce si ingamfat, iar, pe dinauntru, amar si urat mirositor. Pe calea cea stramta, graieste marele Vasilie, sta infranarea trupului, iar pe cea lata, placerea trupului. Pe cea stramta, postul, pe cea lata, betia. Pe cea stramta, lacrimile, pe cea lata, dantuirea. Pe cea stramta, suspinarea, pe cea lata veselia si jocul. Pe cea stramta, curatia, pe cea lata, desfranarea.
    Inainte-calator pe calea cea stramta, este Insusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a purtat crucea si S-a rastignit. El graieste tuturor celor ce voiesc a fi crestini: "Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si, luand crucea sa, sa-Mi urmeze Mie." Pe calea aceasta merg si ii urmeaza toti credinciosii Lui, care s-au departat de lume si si-au luat crucea lor si Lui ii urmeaza, ca unui Povatuitor si Invatator si Incepator, prin smerenie, dragoste, rabdare, blandete si ascultare. Pe calea cea lata se afla Stapanul lumii si al intunericului si cei ce il urmeaza pe el prin mandrie si slava desarta.
    Cei ce n-au  scapat de jugul satanei ridica razboi asupra celor ce calatoresc, cu evlavie, pe calea lui Hristos si rabda necazurile, ispitindu-i pe ei in fel si chip. Si voiesc a-i smulge de la Hristos si sa-i supuna, iarasi, sub stapanirea cea intunecata. Cand satana nu poate sa faca el insusi aceasta, atunci, prin slujitorii lui, oamenii cei rai, face rau celor drepti.
    Lumea aceasta, care este ca o mare, ne invaluieste cu ispitele. Pe cei ce au infrant poftele trupesti, poftele ochilor si mandria lumeasca, si se afla inca in lume, ii prigoneste. Cei buni, cu cei rai, nu stau impreuna caci, cei buni, prin a lor sfanta vietuire, mustra rautatea celor rai. Pentru aceasta, cei rai, pe cei buni ii prigonesc. Si de aici, se intampla ca, intr-o casa, barbatul cel rau uraste si prigoneste pe femeia cea buna; tatal cel rau, pe fiul cel bun, fratele cel rau, pe fratele cel bun; sora cea rea, pe sora cea buna. Ca despre aceasta graieste Hristos cand zice: "Vi se pare ca am venit pe pamant sa dau pace? Va spun ca nu, ci dezbinare. Caci de acum inainte, cinci dintr-o casa vor fi dezbinati; trei impotriva a doi, si doi impotriva a trei. Dezbinati vor fi: tatal impotriva fiului si fiul impotriva tatalui, mama impotriva fiicei si fiica impotriva mamei, soacra impotriva nurorii sale si nora impotriva soacrei" (Luca 12, 51-53). Dumnezeu lasa, asupra celor buni, incercari, pentru ca el sa inteleaga ca sunt, aici, straini si trecatori ca patria lor nu este din lumea aceasta ci, dincolo. Si asa, sa poata sa se departeze de desertaciuni: "Ca pe cine iubeste, Domnul il cearta" (Evr. 12,6). Prin aceste ispite ei se smeresc si isi cunosc neputintele lor. Ca, precum fericirea inalta, asa ispita smereste pe om si il aduce la cunostinta. Asa se deprind cei alesi si imbunatatiti cu rabdarea, care este cununa evlaviei si pe care nu este cu putinta a o invata, fara de ispite si de necazuri, dupa cum zice si Apostolul, "ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea, incercare si incercarea nadejde iar nadejdea nu rusineaza" (Rom.5,3-5) Ca, zice marele Vasilie: "Ia seama la ce te duce necazul:  el te duce spre nadejde care nu rusineaza. De esti neputincios bucura-te, pentru ca pe cel care il iubeste, Dumnezeu il cearta. De esti sarac veseleste-te, ca, impreuna cu Lazar, vei mosteni cele bune. De rabzi ocara pentru numele lui Hristos, esti fericit, pentru ca aceasta ocara, se va intoarce tie ca slava ingereasca." Ca si Apostolul zice: "Socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi" (Rom, 8,18). Astfel, cei buni vor face asemenea cu Fiul lui Dumnezeu, ca niste madulare duhovnicesti ale Capului, Care este Hristos, si Care, pentru mantuirea noastra, a rabdat toate necazurile, nevoile si patimile. Asa vor "cunoaste puterea pacatului si vor cunoaste boldul mortii, care este plata pacatului, si cat de mare este rautatea pacatului, care atatea primejdii si nevoi a adus asupra lumii, si se vor deprinde a se pazi de pacate. Asa vor cunoaste mania lui Dumnezeu. Care este impotriva pacatului si vor marturisi dreptatea lui Dumnezeu, precum graieste David: "Drept este, Doamne, si drepte sunt judecatile Tale" (Ps. 118, 137). Asa se vor invata sa cunoasca, din fapte, patimile lui Hristos, si, pe El, cu inaltime si scumpatate, sa-L cinsteasca. Si dupa cum dulceata pacatului o cunoastem bine, cand gustam din ea, asa si amaraciunile necazurilor le simtim mai bine, cand insine suntem ispititi. Asemenea, si amaraciunea patimirilor lui Hristos atunci o cunoastem mai bine, cand vom cunoaste noi insine amaraciunile ispitelor si ale nenorocirilor. Ca, dintr-aceasta ne invatam sa cunoastem si sa vedem cat de bun este Domnul, Care atata amaraciune, din paharul amaraciunilor a baut, pentru netrebnicii Sai robi. Primejdiile si necazurile ne ridica si ne desteapta pe noi, spre adevarata pocainta si spre intoarcerea de la inselaciunile lumii, si spre cautarea adevaratei fericiri, de la Dumnezeu.
    Calea cea stramta, pentru ca este stramta, cu adevarat, putini calatori are pe ea, dupa cuvantul lui Hristos, si putini o afla. Pentru ca poftele si desfatarile lumii acesteia ne fac placere si sunt aproape de simturile trupului nostru. Iar fericirea cea vesnica, spre care ne duce calea cea stramta, fiindca e nevazuta, nu cu ochi trupesti, ci cu oschii sufletesti, care sunt luminati prin credinta, nu oricine o vede, ci numai cel luminat prin credinta. Si, cel ce nu o vede, acela nici nu o cauta si rabdarea unor necazuri, pentru ea, este o amaraciune pentru trupul acestuia. Pentru aceasta, multi, urmand patimasului si poftitorului lor trup, lasa calea cea stramta si merg pe calea cea larga si calatoresc pe ea, pentru placerea trupului lor. Calea cea stramta, chiar de este stramta si nu calatoresc multi pe ea, ne duce, totusi, la largimea vesnicei veselii si mangaieri. Cea larga, macar ca este larga si multi calatoresc pe ea, ne duce, insa, la stramtorarea vesnicei suferinte, la intristari si suspinuri. Lazar, cel pomenit in Evanghelie, cu stramtorarea durerilor si pe drumul saraciei a calatorit, dar, dupa moarte, a fost dus de ingeri in sanul lui Avraam. Si, dimpotriva, bogatul acela imbracat in porfira si in vison, care in toate zilele se veselea luminat, si n-a voit sa arate mila lui Lazar, cel sarac, dupa ce a fost ingropat, din iad si-a ridicat ochii sai, si fiind in chinuri, dupa benchetuirile cele multe din viata, multa durere a rabdat si dupa bauturile cele scumpe, o picatura de apa a cerut si nu a putut afla. Precum Hristos graieste: "Intrati prin poarta cea stramta, ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla. Si stramta este calea care duce la viata si putini sunt aceia care o afla (Matei, 7,13-14).
    Infricosat lucru este calea aceasta pentru trupul nostru, pentru ca el vrea sa fie intru toata desfatarea si veselia, care slujesc simturilor lui. El iubeste sa fie laudat de toti si de toti cinstit. El vrea ca intru toate, dupa a sa vointa, sa vietuiasca. Dar, cel ce vrea sa mearga pe calea aceasta stramta este dator sa-si taie voia sa, dator este sa se lase de poftele sale, dator este sa nu se sperie de necinstire, de batjocura, de saracie, de prigonire si de celelalte impotriviri, dator este sa nu se gandeasca la razbunare. La toate acestea trupul priveste cu nedumerire si nu vede ceea ce simturile si intelegerea lui nu pot ajunge, nici sa priceapa.
    Precum bolnavul nestiutor se teme sa primeasca leacuri, nestiind folosul ce este intr-insele sau precum pruncii fug de scaldatoare si plang, cand mamele lor ii scalda, pentru ca ei vad numai cele de fata iar cele de departe nu le vad, asa si neputinciosul nostru trup priveste numai spre ceea ce sta aproape de simturile lui si nu vede ceea ce sta mai departe. El vede crucea si amaraciunea ei, dar folosul si mangaierea care indulcesc amaraciunile ei, nu le vede pentru aceasta, se tulbura si se infricoseaza. Dar, cei ce vor sa intre prin usa cea stramta si sa mearga pe calea cea dreapta si ingusta, datori sunt a-si micsora aceasta frica si tulburare si sa priveasca, nu numai la imprejurarile cele vazute, ci si la cele nevazute. Sa ne intoarcem luarea aminte, nu numai la durerile si la ispitele pe care le arata simturile si prin care ne tulbura pe noi, ci si la ceea ce ne pune inaintea Legea crestineasca. Ca ea, adica credinta, ne arata pe Dumnezeu, ca pe un Parinte, Care pune inaintea fiilor Sai crucea, din dragoste si nu din manie. "Ca pe cine il iubeste, Domnul il cearta si biciueste pe tot fiul, pe care il primeste. Rabdati, spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi, ca fata de fii" (Evr.12,6-7). Ea ne mangaie, pentru ca acelasi parinte indurator sta de fata si ajuta fiilor Sai, celor ce se afla sub cruce si suspina. Ca zice Dumnezeu, prin Proorocul: "Cu dansul sunt in necaz si-l voi scoate pe el" (Ps.90,15). Ca de vei trece prin mijlocul apei, cu tine sunt si raurile nu te vor acoperi. Si de vei merge prin mijlocul focului, nu te vei arde si para focului nu te va atinge pe tine. Crucea iti arata pe incepatorul si inainte-purtatorul ei Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care pe drumul crucii a calatorit si, cu ale sale frumoase picioare, a netezit asprimea caii si a facut-o lesnicioasa, celor care Ii urmeaza. Ea ne arata fericitul sfarsit, spre care duce calea crucii. Ea adevereaza ca, dupa aceasta amaraciune, urmeaza dulceata si veselia cea vesnica si, dupa vremelnica necinste si ocara, primim vesnica slava, si ca, dupa moartea cea trecatoare, va fi fericirea si viata cea vesnica. Si asa, puterea crucii indulceste si preface durerile. Dumnezeului nostru slava!

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata apariţie a arhanghelului înaintea lui losua, fiul lui Nun, cînd acesta pornise să cucerească Ierihonul (losua, 5):

• La cum comandantul oştirilor cereşti a stat înaintea lui losua cu sabia scoasă din teacă;
• La cum el i-a zis lui losua să-şi scoată încălţămintea din picioare, căci locul pe care stă este loc sfînt;
• La cum nici noi, în bătălia vieţii, nu trebuie să ne bizuim pe puterea picioarelor noastre, sau pe a echipamentului nostru, ci numai în Acela care Se luptă pentru noi.

Predică

Despre dreptatea inexorabilă a lui Dumnezeu – „Căci dacă Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată…” (II Petru 2:4).

O, amar! Cum atunci dar va scăpa de aceeaşi cumplită pedeapsă omul cel păcătos?! Şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, cînd a adus potopul peste cei fără credinţă, Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osîndindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dîndu-le ca o pildă nelegiuiţilor în viitor (II Petru 2: 5-6).

Prin urmare, o, omule păcătos, cum vei putea fi scutit de urgie tu? Oare eşti tu mai scump şi mai drag lui Dumnezeu decît milioane de îngeri, sau decît omenirea care a pierit la potop sau în acele infame metropole, intens populate?

Cînd chiar îngerii neascultători au fost aruncaţi în întunericul Iadului, cînd o omenire întreagă a fost înghiţită de potop, cînd din cetăţi mari s-a ales praful şi cenuşa, în ce mai poţi nădăjdui tu, care păcătuieşti pururi fără grijă şi nu te întorci şi nu te lepezi de păcat?! Zici că te bazezi pe mila lui Dumnezeu.

Dar oare crezi că va fi Dumnezeu mai milostiv acum, cu tine, decît a fost atunci, cu aceia? Oare crezi că Dumnezeu se schimbă aşa cum se schimbă omul şi timpul?

Nu nădăjdui prosteşte, omule, şi fără socoteală, ci nădăjduieşte după măsura luptei pe care o dai tu ca să te lepezi de păcat şi să-ţi îmbunătăţeşti sufletul şi viaţa.

Cu adevărat, mare este mila lui Dumnezeu, îndelungată răbdarea Lui, şi nesfîrştită iubirea Lui. Căci iată, Dumnezeu este mai bun cu tine şi te iubeşte mai mult decît de iubeşti tu însuţi, şi doreşte mîntuirea ta mult mai mult decît ţi-o doreşti tu însuţi.

Dar oare crezi tu că cel care îşi bate joc de milostivirea lui Dumnezeu pînă la sfirşit, care îşi rîde de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pînă la sfirşit, şi care întoarce spatele iubirii lui Dumnezeu pînă la sfirşit oare crezi tu că pe un astfel de om îl va forţa Dumnezeu să intre întru împărăţia Sa ca să-1 facă cetăţean împreună cu îngerii şi cu sfinţii?

Ce cumplit este întunericul iadului, zăngănitul lanţurilor şi scrîşnirea dinţilor! Acolo locuiesc cei care şi-au bătut joc de milostivirea lui Dumnezeu şi care au întors spatele iubirii Lui. Oare vrei şi tu să mergi şi să-ţi faci veşnic sălaş acolo, risipitorule suflete? Dumnezeu nu doreşte aceasta, îngerii plîng văzîndu-te cum grăbeşti înspre aceasta. Sfinţii se roagă ca tu să te întorci din drum. Sfînta Biserică aduce jertfe pentru tine, ca să-ţi vii în simţiri! Dar dacă tu dispreţuieşti toate acestea – şi nu ai nici un motiv ca să le dispreţuieşti! – atunci ce fel de milă îţi închipui că vei găsi la Dumnezeu?

O, Stăpîne Atotdrepte Doamne, ajută-ne nouă să ne întoarcem din cărările păcatului care duc la întunericul morţii celei din iad! Ajută-ne nouă ca să ne venim în simţiri şi întăreşte-ne întru bunătate mai înainte ca să trimiţi la noi pre îngerul morţii la ieşirea sufletelor noastre! Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!