Icoana Maicii Domnului din Galata
Această icoană își are numele de la unul din cartierele
Constantinopolului - Galata. Icoana s-a aflat în Biserica Maicii
Domnului - Kasteliotissy, de lângă turnul Galata până în secolul al XVII-lea.
Această icoană își are numele de la unul din cartierele Constantinopolului - Galata. Icoana s-a aflat în Biserica Maicii Domnului - Kasteliotissy, de lângă turnul Galata până în secolul al XVII-lea.
O copie fiedelă a icoanei Maicii Domnului din Galata a fost așezată în Biserica Sfântul Tihon, de lângă Poarta Arbat. Icoana era cinstită încă din secolul al XVII-lea, ca făcătoare de minuni.
Icoana Maicii Domnului din Galata a stat în biserica Sfântului Tihon până în secolul al XX-lea, când biserica a fost închisă, iar icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost dusă la Muzeul Antireligios al Artelor, ce funcționa în vechea Mănăstire Donskoy, după care (în 1935) a fost mutată la Galeriile de Stat „Tretyakov”.
Icoana din Galata este de tip „Hodighitria” (Îndrumătoarea). Atât Maica Domnului cât și Pruncul Hristos au pe cap coroane și în mâini însemne ale domniei.
• Pomenirea Sfântului Andrei, Episcopul Cretei (Criteanul)
Sfîntul
Andrei acesta s-a născut la Damasc din părinţi creştini, şi a fost mut
pînă la vîrsta de şapte ani. Cînd părinţii lui 1-au dus la sfînta
biserică şi 1-au cuminecat cu Sfintele lui Dumnezeu Taine, copilul a
început să vorbească. Iată puterea Sfintei împărtăşiri! La vîrsta
de paisprezece ani, Andrei a mers la Ierusalim şi s-a îmbrăcat în
îngerescul chip în lavra Sfîntului Sava cel Sfinţit. Cu priceperea şi cu nevoinţele el i-a întrecut pe mulţi dintre părinţii cei bătrini. fâcîndu-se lor pildă.
După o vreme a devenit secretarul particular al patriarhului, la a
Patriarhului dorinţă şi alegere. Apoi, în vremea domniei împăratului
Constantin al IV-lea, s-a convocat Sinodul al Şaselea Ecumenic la
Constantinopol, spre a curaţi biserica de erezia monotelită, care zicea
cum că Domnul nostru lisus Hristos ar avea doar o singură voinţă, cea
dumnezeiască, iar nu două, şi dumnezeiască şi omenească. Patriarhul
Ierusalimului Theodor, neputînd călători el însuşi la Constantinopol,
1-a trimis în locul lui pe Andrei acesta, secretarul lui particular,
care la acea vreme era arhidiacon. Acolo slăvitul Andrei a strălucit cu
lumina darurilor cea dăruită lui de Domnul: cu rivna lui pentru Sfînta
Credinţă, cu marea lui înţelepciune şi dreaptă socoteală, cu darul
frumoasei vorbiri şi al elocinţei. Bine luptînd pentru Sfînta
Ortodoxie, s-a întors apoi la Ierusalim, la chemarea sa arhidiaconească.
După o altă vreme, Sfîntul Andrei a fost ridicat şi intronizat Episcop
al Cretei. El a fost un întîistătător
foarte iubit de popor. Sfîntul Andrei a fost un zilot al Ortodoxiei, un
luptător neînduplecat contra tuturor ereziilor. El a făcut minuni cu
rugăciunea, între care s-a numărat şi alungarea saracinilor din Insula
Creta. Sfântul Sfinţit Andrei a alcătuit multe cărţi de învăţătură,
cîntări şi canoane, între care renumit în toată creştinătatea este
Canonul cel Mare carele se cîntă în Sfîntul şi Marele Post, în joia din
săptămîna a cincea. Astfel era înfăţişare lui, încît „văzînd a lui faţă şi auzind ale lui cuvinte cele ca mierea curgătoare, oamenii se bucurau şi îşi îmbunătăţeau viaţa„.
La sfîrşit, pe cînd se întorcea dintr-o călătorie la Constantinopol,
Sfîntul Andrei şi-a prorocit propriul lui sfîrşit, care avea să fie mai
înainte de a ajunge în Insula Creta. Sfîntul lui suflet s-a înălţat la
Domnul pe cînd corabia în care se afla plutea pe lîngă Insula Mitilene.
Astfel şi-a încheiat alergarea cea pămîntească acest mare luminător a
Bisericii, carele s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale
împărăţiei lui Hristos Dumnezeu la anul 712 de la întrupare.
• Pomenirea Sfintei Cuvioase Marta
Această Sfînta Marta a fost mama
Sfîntului Simeon de la Muntele Minunat (prăznuit la 24 mai). Arzînd cu
tot sufletul de dragostea lui Dumnezeu şi credinţa cea întru El, ea nu a
voit să se gîndească la căsătorie. Cînd părinţii ei au logodit-o cu un
tînăr, Marta s-a gîndit să părăsească în taină casa părinţilor ei şi să
fugă în pustie. Dar ei i s-a înfăţişat Sfîntul loan Botezătorul şi
înaintemergătorul Domnului, care a sfătuit-o să împlinească dorinţa
părinţilor ei şi să se căsătorească, ceea ce Marta a împlinit. Din
această nuntă s-a născut minunatul Sfînt Simeon, marele nevoitor din
Muntele Minunat. Sfînta Marta a avut
pururea obiceiul de a se scula la miezul nopţii pentru a-şi aduce
rugăciunea înaintea lui Dumnezeu. Ea pururea miluia săracii, cerceta
orfanii, slujea bolnavilor. Cu un an mai înainte de sfînta ei adormire,
ea a văzut mulţime de îngeri cu luminări în mîini, şi a aflat de la ei
despre cînd va fi ceasul ieşirii ei. Auzind aceasta, Marta s-a închinat
mai cu dinadinsul postului şi rugăciunii, şi cu mai mare rîvnă faptelor
ei celor bune. Ea a adormit cu pace la anul 551 după Hristos, şi a
fost îngropată la piciorul stîlpului pe care s-a nevoit fiul ei,
Stîlpnicul Simeon. După fericita ei adormire, ea a venit de multe ori la
cei bolnavi şi suferinzi, povăţuindu-i ce să facă. Cea mai mare minune a
ei care s-a însemnat a fost aceea cînd s-a înfăţişat înaintea
stareţului mînăstirii în care se afla Simeon. După adormirea Cuvioasei
Marta, stareţul a aşezat o candelă la racla ei, cu făgăduinţa ca această
candelă să nu fie lăsată niciodată să se stingă. Dar după o vreme, din
trîndăvia oamenilor, candela s-a stins. Atunci stareţul s-a îmbolnăvit,
iar Sfinta a venit la el şi i-a zis: «Pentru
ce nu păstrezi candela aprinsă la mormîntul meu? Să cunoşti, sfinţite
părinte, că nu eu am nevoie de candelă pururi nestinsă din partea
oamenilor, căci fost-am aflată vrednică înaintea lui Dumnezeu, Lumina
cea Cerească şi Veşnică; ci oamenii au pururea nevoie să păstreze
aprinsă candela la mormîntul meu. Căci aşa făcînd, ei mă silesc ca
pururea să mă rog înaintea lui Dumnezeu pentru ei». Vădit este
aşadar, că scopul pentru care noi ne rugăm sfinţilor este acela de a-i
sili mereu, ca pe unii care sînt mai vrednici decît noi, să se roage
pururea lui Dumnezeu pentru mîntuirea sufletelor noastre.
Sfintii Mucenici si Tari Romanov ai Rusiei- Mucenicii pentru tara si credinta ai poporului rus!
Nicolae Romanov a urcat pe tronul imperiului Rus in data de 1 noiembrie 1894, fiind incoronat oficial in anul 1895, in Moscova. Intreaga sa familie de mucenici este pomenita pe data de 17 iulie a fiecarui an.
Nicolae Romanov s-a logodit cu printesa Alix de Hesse-Darmstadt, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, care va deveni imparateasa Alexandra Feodorovna, cu putin timp mai inainte de moartea tatalui sau, casatoria avand loc la putin timp dupa aceea. Nicolae Romanov si Alexandra Feodorovna au primit de la Dumnezeu cinci copii: marile ducese Olga, Tatiana, Maria, Anastasia si micul Alexei.
In ziua de 16 iulie 1918, dupa miezul noptii (17 iulie), imparatul Nicolae al II-lea, imparateasa Alexandra Feodorovna, copiii lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia si Alexei, precum si un grup de servitori fideli ai acestora, au fost impuscati mortal, in subsolul Casei Ipatiev.
Plutonul de executie, condus de bolsevicul Iacov Iurovski, a implinit un ordin primit de la Lenin. Se crede ca cei care au executat ordinul nu erau soldati rusi, ci maghiari, deoarece ar fi existat posibilitatea ca rusii sa nu traga in fostul imparat. Aceasta asasinare a fost, de fapt, o razbunare a lui Lenin impotriva familiei imperiale,
In anul 1998 cinstitele trupuri au fost inmormantate in cripta familiei Romanov, aflata in Catedrala Sfintii Petru si Pavel.
“O, sfinte si patimitorule tar Nicolae! Domnul te-a ales ca uns al Sau, prin mila si dragostea Lui, pentru a-i judeca drept pe supusii tai si sa fii pazitor al Bisericilor Ortodoxe. Pentru aceasta, ai slujit ca tar si ai ocrotit sufletele oamenilor cu frica de Dumnezeu, iar Domnul, incercandu-te ca pe mult-patimitorul Iov, a ingaduit asupra ta ponegrirea, chinurile amare, inselarea si tradarea celor de langa tine, instrainarea celor apropiati si ca in chinuri sufletesti sa parasesti imparatia pamanteasca. Toate acestea, pentru binele Rusiei le-ai rabdat, ca un fiu supus, ca un adevarat rob al lui Hristos, iar prin sfarsitul mucenicesc, la Imparatul Ceresc ai ajuns, unde te indulcesti de slava in fata Tronului Imparatului Imparatilor, impreuna cu sfanta ta sotie, tarina Alexandra si cu copiii vostri Alexei, Olga, Tatiana, Maria si Anastasia.”
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov, iconograful
Sfântul Nicon de Radonej a cerut Sfântului Andrei și monahului Daniel să picteze noua biserică a Mănăstirii
Sfintei Treimi, care fusese distrusă de tătari în 1408. În această
perioadă, Sfântul Andrei a zugrăvit cea mai cunoscută icoana a sa:
Icoana Sfintei Treimi sau a Ospitalității lui Avraam (1410).
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov, cunoscut ca cel mai mare iconar din Rusia, s-a născut în apropierea Moscovei, între anii 1360-1370. Pe când era foarte tânăr, el a mers la Mănăstirea Sfânta Treime, și a fost profund impresionat de Sfântul Serghie de Radonej (prăznuit pe 25 septembrie).
După moartea Sfântului Serghie (în 1392), Sfântul Nicon (prăznuit pe 17 noiembrie) l-a urmat ca egumen al Lavrei. Imediat după aceea, Sfântul Andrei a devenit novice în mănăstire. Înainte de anul 1405, el s-a mutat cu binecuvântarea Sfântului Nicon la Mănăstirea Spaso-Andronikov, fondată de Sfântul Andronic (prăznuit pe 13 iunie). Aici, Cuviosul Andrei a primit tunderea în monahism și a fost învățat tainele iconografiei de Teofan Grecul și călugărul Daniel, prietenul Sfântului Andrei și tovarășul de asceză.
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov este menționat pentru prima dată în Cronicile din 1405, când ,împreună cu Teofan Grecul și Prohor a pictat Catedrala „Bunei Vestiri” din Moscova. Următorul său proiect iconografic important, pe care l-a întreprins alături de călugărul Daniel, a fost zugrăvirea frescelor Catedralei „Adormirii Maicii Domnului” din Vladimir în 1408.
Sfântul Nicon de Radonej a cerut Sfântului Andrei și monahului Daniel să picteze noua biserică a Mănăstirii Sfintei Treimi, care fusese distrusă de tătari în 1408. În această perioadă, Sfântul Andrei a zugrăvit cea mai cunoscută icoana a sa: Icoana Sfintei Treimi sau a Ospitalității lui Avraam (1410).
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov a adormit în Domnul pe 29 ianuarie 1427 sau 1430 și a fost înmormântat la Mănăstirea Andronikov de la Moscova, având peste șaptezeci de ani.
Sfântul Andrei i s-a arătat prietenului său, călugărul Daniel (aflat pe patul de moarte) chemându-l să i se alăture în fericirea veșnică.
Din anul 1985, muzeul organizat în cadrul Mănăstirii Andronikov poartă numele Andrei Rubliov.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia l-a proslăvit pe Sfântul Andrei în rândul sfinților, în ședința din 6-9 iunie 1988.
Cântare de laudă la Dumnezeiasca Purtare de Grijă a lui Dumnezeu
Minunat este Domnul întru a Sa Purtare de Grijă,
El glas limpede i-a dat lui Andrei, cel mai înainte mut.
El pre cel mut l-a făcut trîmbiţă a Lui cu totul de aur,
Precum demult pre Saul facutu-l-a Bisericii Lui stîlp.
Zadarnic voit-a Marta de cununie să fugă;
Ea voii lui Dumnezeu cu adevărat s-a plecat.
A lui Dumnezeu Purtare de Grijă
Pre Marta, şi nevrînd, spre cununie o a îndreptat;
Dumnezeiască lucrare a fost aceasta:
Prin astă cununie, Sfînt lui Dumnezeu şi oamenilor s-a născut.
Oricine dăruieşte lui Dumnezeu, dăruieşte Celui Mai Bun,
Și a sa neştiutoare voie o supune Voii lui Dumnezeu.
Fiul meu, nimic să nu plănuieşti fără Domnul,
Altminteri ale tale planuri rămîn fară rod.
Cunoaşte că toate ale vieţii tale căi şi doriri
În mîna Lui sînt, ale Domnului Făcătorul.
Ale Lui sînt culmile înalte şi adîncurile,
Ale lui stihiile, temeliile şi munţii pămîntului.
Al Lui este trupul şi al Lui sufletul,
Și duhul celor cîte sînt, cu podoaba lor.
Întru a Sa arie, şi cu a Sa seceră,
A cui voie vom împlini, dacă nu a Lui?
Sinaxar 4 Iulie
În aceasta luna, în ziua a patra, pomenirea celui dintre sfinti Parintelui nostru Andrei din Ierusalim, arhiepiscopul Cretei.
Sfântul
Parinte Andrei s-a nascut la Damasc in jurul anului 660. Cel care
avea sa fie numit "cel mai armonios dintre melozi" s-a aflat fara grai
in primii sapte ani ai vietii sale. Scapat de aceasta infirmitate prin
Sfânta Impartasanie, arata incepind de atunci un talent de exceptie,
in special in arta vorbirii intelepte si a studiului Sfintei Scripturi.
Parintii sai il incredintara ca slujitor bisericii Invierii la
Ierusalim (dupa unii ar fi devenit calugar la Saint Sabas, unde a si
studiat) iar cel care se afla in tronul patriarhal, Teodor (674-686),
facu din Andrei fiul sau spiritual. Intuise in el asemenea calitati
incit voia sa il pregateasca drept succesor al sau si il numi, in ciuda
vârstei sale fragede, notar al Patriarhiei, dându-i responsabilitatea
tuturor problemelor bisericesti. In aceasta calitate, la putin timp de
la cel de-al Saselea Sfânt Sinod Ecumenic (prin 685), Andrei fu trimis
la Constantinopol, cu doi sfinti batrâni, pentru a prezenta
imparatului si Patriarhului marturia de credinta a Bisericii sale,
manifestându-si adeziunea la condamnarea ereziei monotelite (Biserica
din Ierusalim, ocupata in vremea aceea de catre arabi, nu a putut sa
trimita decât un singur reprezentant la Sinod).Ceilalti doi reprezentanti s-au intors in Palestina, dar Sfântul Andrei ramase in capitala, gasind acolo conditii mai prielnice rugaciunii, studiului si activitatilor apostolicesti pentru care Dumnezeu il pregatise. Duse pentru o vreme o viata retrasa, dar adevarul nu putea sa ramâna multa vreme ascuns sub oboroc, astfel purtarea sa plina de sfintenie si forta cuvintelor sale folosita intru mântuirea sufletelor ajunsera repede la urechile imparatului si ale Patriarhului, si fu numit Diacon al Marii Biserici. Ii fu incredintat postul de responsabil al orfelinatului Sfântul Paul si al ospiciului pentru saraci ce se afla in cartierul Eugenios. Timp de aproape 20 de ani, dovedi multa perseverenta la conducerea acestor institutii de binefacere, pe care le dezvolta si le transforma in ostrov al mântuirii, prin indemnarea oamenilor la pocainta si la practicarea virtutii. Reusi atât de bine in aceasta sarcina, incât in 711 fu consacrat Arhiepiscop al Cretei. Dar inainte de a se putea instala in scaunul sau, cum se gasea inca in capitala, Philippikos uzurpa tronul, il destitui pe Patriarhul Cyrus si il puse in locul acestuia pe Ioan al Saselea., dându-i drept misiune sa anuleze hotarârile celui de-al Saselea Sinod si sa reânvieze erezia monotelita. Sub presiunea autoritatilor, Sfântul Andrei trebui sa incuviinteze toate acestea ; dar imediat ce Philippikos fu indepartat de la putere (713), el se retracta si marturisi fara ocolisuri adevarata credinta despre cele doua vointe ale lui Hristos.
Inca din ziua instalarii sale in Catedrala din Gortina, Sfântul Pastor isi incuraja Preotii sa se apropie cu demnitate de Dumnezeu si sa devina primitori ai harului sau, pentru a fi capabili sa transmita credinciosilor aceasta lumina. Pronunta un mare numar de predici in cinstea sarbatorilor Domnului, ale Maicii Domnului sau ale Sfintilor, care constituie una din cele mai pretioase mosteniri ale literaturii patristice ; pentru a incununa cu demnitate festivitatile Bisericii sale, el compuse, cu o arta de neasemuit, nenumarate imnuri ramase in cartile noastre liturgice.
El este in special autorul Canonului celui Mare care, cântat in fiecare an in timpul Postului Mare, nu a incetat, de secole incoace, sa dea nastere in rândul credinciosilor la mântuitoare lacrimi de pocainta. In acest imn impunator, pentru care a si primit titlul de "Initiator in tainele pocaintei", sfântul evoca toate personajele Vechiului si Noului Testament care pot fi luate drept modele spre calea intoarcerii la credinta si la cainta. Pe cel care se pocaieste si care la inceputul Postului s-a recunoscut in Adam asteptând la portile Raiului, aceste exemple scoase din Scriptura il fac sa realizeze ca - recapitulând prin viata sa pacatele lumii intregi - numai in lacrimi, post si rugaciune trebuie asteptata izbavirea prin Hristos, Mântuitorul intregii omeniri.
In afara acestor indeletniciri de predicator si melodic, Sfântul Andrei renova biserici si manastiri, fonda o biserica, inchinata Maicii Domnului din Vlaherne, in amintirea acestei renumite biserici din Constantinopol. Organiza de asemenea un ospiciu pentru bolnavi, batrâni si nevoiasi, pe care il intretinea nu numai financiar ci il si vizita adesea, ingrijind pe infirmi cu mâinile lui si procurând tuturor minunata mângâiere prin cuvintele sale.
Cu ocazia unuia din desele atacuri arabe impotriva insulei Creta, Sfântul Ierarh, refugiat in fortareata impreuna cu poporul sau, reusi sa ii indeparteze pe agresori prin singura puterea rugaciunii sale si multi dintre ei pierira in dezordinea creata. Cu alte ocazii, el scapa insula de seceta, prin suvoiul lacrimilor sale si alunga o epidemie transformându-se in medic al tuturor prin rugaciune si priveghere.
Desi devenise totul pentru toti asemeni lui Hristos, el trebui sa isi paraseasca eparhia pentru a se duce la Constantinopol. Acolo puse bazele poporului prieten al lui Hristos prin invatatura sa ortodoxa despre inchinarea la Sfintele Icoane, amenintata in acele timpuri de catre imparatul Leon al Treilea. Primind semn de la Dumnezeu despre apropierea sfârsitului sau, ii reuni pe cei apropiati lui si ii anunta ca Episcopatul sau nu il va revedea in viata. La putin timp dupa aceea, se imbarca spre Creta si, facând escala in insula Mitilene, (dupa altii, ar fi fost trimis in exil la Mitilene de catre imparatul Leon III, din cauza ca apara Sfintele Icoane) isi gasi odihna la 4 iulie 740.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Marta, maica Sfântului Simeon, celui din muntele minunat.
Cuvioasa Marta petrecând cu tot felul de fapte bune, si având multa
credinta spre Maica lui Dumnezeu, i s-a vestit de catre dânsa mai
înainte de savârsirea ei dulceata vesnicelor bunatati ce o asteptau. Si
mutându-se de la cele pamântesti, s-a aratat celor ce pazeau moastele
ei, facându-i sa se bucure si spunându-le ca a luat mare har de la
Dumnezeu. Si se afla ea întru lumina si în bucurie de negrait, nu numai
pentru rugaciunile fiului ei, ci si pentru ca a suferit pentru Domnul
felurite ispite si necazuri.Tot în aceasta zi, pomenirea sfantului Andrei Rubleov, iconograful.
Tot în aceasta zi, pomenirea chinuirii Sfântului sfintitului Mucenic Teodor, episcopul Chirinei.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teodot.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Donat, episcopul Leviei.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Chiprila, care, strujita fiind, s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintelor Aroa si Luchia, care de sabie s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Asclipia, facatoarea de minuni, care cu pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului sfintitului Mucenic Teofil, care de sabie s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Menighi, care cu pace s-a savârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Dacă viaţa ta întreagă ţi-a trecut lin şi fără griji, atunci cu adevărat trebuie să ţi-o plîngi cu amar.
Căci şi Sfînta Scriptură şi trăirea omenească afirmă ca şi cu o gură că nimeni nu lasă nimic de valoare în urma lui pe acest pămînt, sau slăvit în ceruri, care să nu fi fost împlinit întru trude şi suferinţe de toată vremea. Dacă însă viaţa ta toată s-a scăldat în sudori şi în lacrimi de dragul adevărului şi dreptăţii, atunci bucură-te şi te veseleşte, căci plata ta va fi cu adevărat mare în ceruri.
Niciodată să nu cedezi gîndului nebun cum că Dumnezeu te-a părăsit.
Dumnezeu cunoaşte cu de-amănuntul cît poate îndura fiecare şi care sînt
măsurile suferinţelor şi durerilor fiecăruia. Sfîntul Nil Sorski zice:
«Dacă pînă şi cel mai neînvăţat om cunoaşte bine cît poate duce calul, cît măgarul, şi cît cămila, şi le încarcă pe fiecare după puterea ce o are, dacă orice olar ştie cît să lase oalele la ars în cuptor, încît să fie vase bune pentru trebuinţele oamenilor, oare nu cu atît mai mult ştie Domnul care este măsura ispitelor pe care le poate îndura orice om astfel încît să fie aflat vrednic de a intra întru împărăţia Cerurilor?”
Luare aminte
Să luăm aminte la toate minunile pe care
le-a lucrat Dumnezeu prin mîinile lui Moise şi Aaron în pămîntul
Egiptului (Ieşirea 7-10):
- La cît de mari şi de înfricoşate au fost acele minuni;
- La cum inima lui Faraon a rămas împietrită înaintea tuturor acestor înfricoşate minuni;
- La cum şi inima mea stă împietrită înaintea minunilor lui Dumnezeu, pe care El le lucrează în viaţa mea şi a celor din jurul meu, şi cum eu cel dintîi am nevoie să-mi plîng păcatele mele cu amar, mai înainte ca să piară ticălosul meu suflet şi să meargă la chinul cel veşnic.
Predică
Despre mântuirea sufletului ca răsplată a credinţei – „Dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (I Petru 1:9).
Fraţilor, care este răsplata credinţei? Ea este mîntuirea sufletului.Dar care este scopul credinţei? El este mîntuirea sufletului.Şi care este rodul credinţei? El este mîntuirea sufletului.
Prin urmare, noi nu căutăm să dobîndim credinţa pentru ea însăşi, ci pentru răsplata mîntuirii sufletului pe care ea ne-o aduce.
Nimeni nu se osteneşte călătorind de dragul nevoinţelor călătoriei, ci
de dragul fericirii care ştie că îl aşteaptă la capătul drumului. Nimeni
nu aruncă funia de salvare la apă de dragul aruncării funiei, ci de
dragul celui care se îneacă, şi pe care vrea să-1 salveze.
Dumenezeu ne-a dăruit credinţa ca pe un drum, la capătul căruia El însuşi ne întîmpină, cu cununa mîntuirii sufletelor noastre. Si ca şi pe o funie, Dumnezeu ne aruncă nouă, celor care ne înecăm, puterea credinţei, spre a ne putea salva cu ea din marea păcatelor, ignoranţei şi viciilor. Acesta este scopul credinţei.
Oricine
cunoaşte preţul sufletului omenesc va recunoaşte că nu există nimic pe
lume mai necesar şi mai binefăcător decît credinţa. Neguţătorul
de pietre preţioase, care îşi depozitează comoara în vase anume de
pămînt, îşi duce vasul cu grijă, ascunzîndu-1 de ochii oamenilor şi
pururea veghind asupra lui. Oare pentru vasul cel de lut se teme
negustorul? Nu, ci el se teme pentru comoara pe care o păstrează în el.
Toată viaţa noastră pămîntească nu este decît un vas de lut care ascunde
comoară de mare preţ. Comoara aceasta de mare preţ este sufletul. Vasul
e din pămînt ieftin, dar conţinutul lui este foarte scump.
Mai întîi, omul trebuie să aibă credinţă în marele preţ pe care îl are sufletul lui; al doilea, omul trebuie să creadă marea strălucire şi adevărata viaţă pe care o va avea acest suflet în împărăţia lui Dumnezeu; al treilea, el trebuie să creadă în Domnul Dumnezeu Cel Viu, Care pururea aşteaptă întoarcerea sufletului nostru la El, Cel Care ni 1-a dăruit; şi al patrulea, omul trebuie să creadă pericolului care îl paşte pe suflet de a se pierde în această lume.
Oricine are
credinţă în aceste patru lucruri va şti cum să-şi păzească sufletul, şi
va şti de asemenea că mîntuirea sufletului este scopul călătoriei lui
pe acest pămînt, scopul credinţei lui, rodul vieţii lui, scopul
existenţei lui terestre, şi îndreptăţirea tuturor suferinţelor îndurate
de el în această viaţă. Noi credem de dragul mîntuirii sufletelor
noastre. Oricine are credinţă adevărată trebuie să ştie că scopul ei
este mîntuirea sufletului. Cel care crede că scopul credinţei lui este
altul decît mîntuirea sufletului lui nu are o credinţă adevărată, nici
nu cunoaşte marea valoare a sufletului lui.
O, Stăpâne Doamne lisuse Hristoase
Preadulce, Cela Ce ne-ai dăruit nouă biruinţa şi strălucirea credinţei,
întăreşte-o pre dînsa şi o ţine pururea întru noi, ca să putem sta
neînfruntaţi înaintea Judecăţii Tale, cu suflete curate şi luminate.
Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
