19 iulie – Sf. Cuv. Macrina; Sf. Cuv. Dia; Sf. Cuv. Ștefan cel înalt

 

 

• Pomenirea Sfintei Cuvioase Macrina

Sfânta Macrina a fost sora mai mare a Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nisa. Fecioară tînără fiind, ea a fost logodită cu un bărbat nobil. Cînd logodnicul ei a murit, Macrina nu a mai voit să se logodească cu alt bărbat, zicînd: „Nu este drept ca fecioara logodită o dată cu un bărbat să caute după aceea iar logodnă; chiar şi după legea firii, trebuie să fie o singură logodnă, aşa cum este o singură naştere, şi o singură moarte”. Ea a mai arătat că dreaptă este cugetarea ei şi din credinţa în înviere, socotind că logodnicul ei nu a murit, ci trăieşte în Dumnezeu. A zis Macrina: „Păcat şi ruşine trebuie să-i fie femeii care nu-i este credincioasă bărbatului ei atunci cînd acesta este forţat să plece într-o călătorie depărtată”. După moartea logodnicului ei, Macrina, împreună cu maica ei, Emilia, au luat tunderea în monahism, nevoindu-se în asceză aspră. Ele au trăit din lucrul mîinilor lor, cea mai mare a timpului însă închinînd-o rugăciunii şi cugetărilor dumnezeieşti. După un timp, maica Emilia a murit, şi la fel fratele, Sfîntul Vasile cel Mare. La nouă luni după moartea Marelui Vasile, celălalt frate al sfintei, Sfîntul Grigorie de Nisa, a venit să o cerceteze pe Macrina, sora lui, şi a aflat-o şi pe ea pe patul cel de moarte. Cu puţin înainte de ceasul ieşirii sufletului ei, Macrina s-a rugat Domnului astfel: „Stăpîne Atotputernice Doamne, Carele dai odihnă trupurilor noastre prin somnul morţii pentru o vreme, Tu iară le vei scula pre ele la buciumul cel de apoi. lartă-mi mie păcatele mele, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, şi dă-mi mie cu suflet curat să ies înaintea Ta din acest trup stricăcios, dăruieşte-mi mie ca sufletul meu fără de păcat să se înalţe, ca tămîia înaintea Ta”. Ea după aceea s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci pe frunte, ochi, faţă şi inimă, şi şi-a dat sufletul. Ea s-a odihnit în Domnul la anul 379 după întrupare.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Dia

Sfîntul Dia s-a născut din părinţi creştini, în Antiohia Siriei. Încă din frageda lui tinereţe el a fost dat la învăţătura cea sfîntă, sub călăuzirea unor bărbaţi călăuziţi de Duhul Sfînt, afierosiţi vieţii celei monahiceşti şi asprelor petreceri. Cuviosul Dia s-a luptat mult cu diavolii patimilor trupului, dintru care lupte cu mila lui Dumnezeu ieşind biruitor, a primit de la El marele dar al facerii de minuni. În rugăciunile lui, Sfîntul cuvios Dia se îndrepta mai ales către Sfînta Treime. El a făcut minuni mari şi înfricoşate numai cu puterea rugăciunii. El a făcut să înflorească toiagul său cel uscat, a umplut cu izvoare de apă un puţ sec, şi a făcut să moară un om necredincios, apoi să învie iar. După o anume vedenie ce i s-a arătat de două ori, Cuviosul Dia a părăsit Antiohia şi s-a sălăşluit lîngă Constantinopol, aproape de cetate, unde şi-a continuat viaţa lui de nevoinţe aspre. Vestea lui s-a răspîndit repede, astfel încît însuşi împăratul Teodosie cel Mic a venit să-1 cerceteze şi să primească de la el cuvînt de zidire a sufletului. Patriarhul Atticus 1-a hirotonit atunci pe Dia întru preot. Trăind mulţi şi îndelungaţi ani, cuviosul Dia s-a pregătit de moarte: el a primit Sfînta Împărtăşanie, i-a povăţuit pe fraţi, s-a întins pe patul său şi, înaintea ochilor tuturor celor strînşi acolo, s-a aflat mort. Vestea adormirii Cuviosului Dia a atras la cinstita lui înmormîntare mulţime de popor şi de feţe înalte, între care Patriarhul Atticus al Constantinopolului, şi Patriarhul Alexandru al Antiohiei. Dar pe cînd se pregăteau să îl ducă pe Cuviosul Dia la groapă, acesta s-a ridicat de pe catafalcul său, ca şi dintr-un somn, şi a zis: „Dumnezeu mi-a mai dăruit cincisprezece ani de viaţă”. Astfel, cuviosul Dia a mai trăit încă cincisprezece ani, întocmai, aducînd pre mulţi la calea mîntuirii, vindecînd mulţime de popor de grele boli sufleteşti şi trupeşti, şi ajutînd pre mulţi, întru ale lor felurite suferinţe cumplite şi nevoi. El la urmă şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu Căruia cu dragoste şi credinţă I-a slujit în toată îndelungata lui viaţă. El s-a odihnit la anul 430, aflîndu-se la cele mai adînci bătrîneţi.

• Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ştefan cel înalt

Acest Ştefan a fost fiul Cneazului Sîrb Lazăr şi al Cneaghinei Milita. El a fost un apărător al creştinătăţii din Balcani în vremuri nespus de grele. El a fost ctitorul minunatelor mînăstiri Manasiia şi Kalenici. După o viaţă de mari nevoinţe şi tulburări, el s-a odihnit şi a trecut la Domnul, în nouăsprezece zile ale lunii iulie, din anul 1427.

Cântare de laudă la Sfântul Cuvios Dia

Din pruncie şi pînă la sfîrşit

Dia cutremuratu-s-a de milostivirea lui Dumnezeu

Ca şi de o taină,

De milostivirea Lui şi de a Lui dreptate.

Ziua şi noaptea el gîndurile la Dumnezeu şi-a suit,

La cereasca lumină şi la cărările cele drepte.

El duhurile viclenirii le-a gonit, şi pe cele din patimi.

A omului viaţă pe pămînt, ce este?

O mlaştină murdară

Din care cerul nu se vede nicicum.

Putea-se-va oare aceasta limpezi,

Şi prin ea să se vadă tăria?

 Cu adevărat se va putea” zice Cuviosul,

„de merge-vom pe a Sfinţilor cale,

De vom lua într-ajutor Crucea lui Hristos, Mîntuitorul.

Putea-vom cu siguranţă,

De Crucea în inimi o vom ţine, în mijocul fiinţei noastre,

De ne vom ţintui pe ea

Ale noastre cugete toate.

Atunci vom vedea pre Dumnezeu

Şi mlaştina apă limpede se va face,

Şi taine multe, pînă atunci ascunse,

Cu ochii noştri vom vedea”.

Luna iulie in 19 zile: pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Macrina, sora marelui Vasilie (+380).     Sfanta Macrina a fost sora, mai mare, a Sfantului Vasilie cel Mare, al lui Petru al Sevastiei si a lui Grigorie de Nyssa. Din tinerete, si-a inchinat viata slujirii lui Dumnezeu si ajutorarii saracilor. Fiind impodobita cu frumusetea trupului si cu fire buna, a fost logodita cu un mire asemenea ei, dar le-a fost logodna prea scurta, de vreme ce  logodnicul ei s-a intamplat de a murit. Au venit multi altii sa o ia, insa Fericita si-a ales fecioria, ajutand-o pe mama sa Emilia, la treburile gospodaresti si la cresterea fratilor mai mici, ca o a doua mama, de vreme ce cu totii erau zece frati si surori. Si se nevoia si cu dumnezeiestile Scripturi, ca una ce se sarguia sa indrume pe fratii ei pe calea urmarii lui Hristos, facand casa parinteasca "o scoala de fapte bune."
    Impreuna cu fratele sau, Sfantul Vasilie, au intemeiat, apoi, doua manastiri in Pont, una pentru femei si alta pentru barbati, condusa, una, de Sfantul Vasilie cel Mare, iar alta, de femei, unde era egumena Macrina, care, dupa moartea mamei sale, si-a impartit averea saracilor. Si a trait fericita asa, cu multa cuviinta si sihastreste, in rugaciuni si castigandu-si, prin munca, cele de trebuinta, pana la cea din urma suflare a ei.
    Cercetand pe sora sa, in boala ei cea de pe urma, Sfantul Grigorie de Nyssa, a gasit-o cu totul slabita de friguri si culcata pe o scandura. Si saracia in manastirea fecioarelor era asa de mare, incat deabia s-a gasit un val invechit, spre acoperirea trupului Macrinei, cand au dus-o la mormant. Atunci, Sfantul Grigorie a pus deasupra ei mantia sa de episcop. In viata ei, Sfanta Macrina a facut si multe minuni, dand tamaduire bolnavilor si indracitilor, cu rugaciunile ei. Si a murit Fericita, in anul 380, si a fost ingropata in biserica "Celor patruzeci de Mucenici", alaturi de mormantul maicii sale, iar pomenirea ei se face, in toti anii, la 19 iulie. Dumnezeului nostru slava!
 

Sinaxar 19 Iulie

În aceasta luna, în ziua a nouasprezecea, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Macrina.

Sora a sfântilui Vasile cel Mare (praznuit la 1 ianuarie) si a sfântului Grigorie de Nyssa (praznuit la 10 ianuarie), sfânta Macrina era cea mai mare din cei zece copii ai acestei familii de sfinti. La nasterea ei (anul 327), un personaj misterios i-a aparut in trei rânduri mamei ei, poruncindu-i sa dea copilei numele de Tecla, prima mucenita si modelul fecioarelor crestine (praznuita la 24 septembrie). Ea a pastrat secret acest nume si a dat copilei numele bunicii ei, Macrina cea Batrâna, care a fost ucenita a sfantului Grigorie Taumaturgul (praznuit la 17 noiembrie) si a trait câtiva ani in padurile din Pont, in timpul Marii Persercutii.
Aceasta sfânta, fiind împodobita cu frumusetea trupului si de neam bun, a fost logodita dupa un mire asemenea ei. Si numai cât se logodira, logodnicului ei, prin locuri straine, i s-a întâmplat moarte. Iar fericita Macrina, vrând altii multi sa o ia, si-a ales vaduvia, cu nimic ispitind-o dulceata nuntii. De aceea, osebindu-se de toata împreunarea lumeasca, traia cu maica-sa, silindu-se si nevoindu-se cu dumnezeiestile Scripturi, si hranind, ca o a doua mama, pe cei ce erau nascuti dupa dânsa, frati si surori. Caci, fiind de toti zece prunci, ea era mai mare. Si traind cu cuviinta si sihastreste pâna la cea de apoi rasuflare, catre Domnul s-a dus.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Die, facatorul de minuni.

Sfântul Die s-a născut dintr-o familie de credincioşi în Antiohia - Siria, spre sfârşitul sec. al IV-lea. Încă din tinereţe s-a remarcat prin felul său de viaţă. Obişnuia să mănânce puţin şi nu în fiecare zi, stăpânindu-şi trupul prin privegheri şi neîncetate rugăciuni. Pentru aceste nevoinţe, Sf. Die a ajuns la despătimire şi a primit de la Domnul darul facerii de minuni.
În vremea aceea, Dumnezeu i-a apărut într-o viziune şi i-a dat poruncă să meargă la Constantinopol şi să-I slujească Lui şi poporului de-acolo. Astfel, Sf. Die s-a stabilit într-un loc singuratic, în spatele oraşului, ducând război cu vrăjmaşul care dorea să-l gonească. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi iată că toiagul său a înfrunzit, a început să crească şi a devenit un stejar falnic care a stat multă vreme în picioare, chiar şi după moartea lui.
Oamenii din împrejurimi veneau la sfânt pentru sfaturi şi cuvinte folositoare, găsind acolo tămăduire pentru neputinţele sufleteşti şi trupeşti. Sf. Die îi vindeca pe bolnavi cu rugăciunea şi tot ce primea dădea săracilor, nevoiaşilor şi celor bolnavi.
Chiar şi împăratul Teodosie cel Tânăr, auzind de faptele Sf. Die, a venit la el însoţit de Patriarhul Atticus al Constantinopolului (406-425) pentru a primi binecuvântare. Împăratul a vrut să construiască o mănăstire în locul unde se nevoia Sf. Die, aducând chiar cele necesare construcţiei. Apoi l-a hirotonit preot după care l-a numit egumen. În scurt timp, mulţi fraţi întru Hristos s-au adunat la mănăstirea Sf. Die. Ceea ce lipsea pe atunci mănăstirii era o fântână. Călugării săpaseră multă vreme fără să găsească fir de apă dar prin rugăciunile sfântului Dumnezeu le-a dăruit un izvor de apă cristalină care a umplut fântâna până sus. Altă dată, tot prin rugăciunile sale, sfântul a readus la viaţă un om înecat. Dumnezeu a făcut multe minuni prin Sf. Die.
Pe când era deja foarte bătrân, Sf. Die s-a îmbolnăvit grav. Şi-a luat rămas bun de la fraţi, a primit Sfintele Taine şi a rămas nemişcat în patul său ca şi când ar fi murit. Sfinţia Sa Patriarhul Atticus (prăznuit în duminica din săptămâna brânzei) a venit la mănăstire pentru slujba de înmormântare împreună cu Patriarhul Alexandru al Alexandriei care se afla pe atunci în Constantinopol. Dar sfântul părinte s-a ridicat de pe patul de moarte spunând că Dumnezeu i-a mai îngăduit 15 ani de viaţă. Foarte mult s-au bucurat fraţii la auzul acestor cuvinte.
Astfel, după încă 15 ani de viaţă, în care a păvăţuit, a vindecat şi a odihnit pe cei nevoiaşi şi neputincioşi, i-a fost anunţată plecarea sa la Domnul de către un bărbat luminos îmbrăcat în haină preoţească apărut în altarul bisericii. Mulţumind la Dumnezeu că i s-a arătat clipa morţii, Sf. Die s-a săvârşit în pace fiind înmormântat în mănăstirea sa.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor patru împreuna-sihastri, care cu pace s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea celui dintre Sfinti Parintelui nostru Teodor, care a sihastrit în Lavra Sfântului Sava, si apoi s-a facut arhiepiscop al Edesei.

Sf. Teodor, Episcopul Edesei, s-a născut în oraşul sirian Edesa, fiind toată viaţa sa un vas luminat al minunilor lui Dumnezeu, Cel mărit întru sfinţii săi.
La vârsta de 12 ani după ce şi-a pierdut părinţii şi şi-a dat toate bunurile săracilor, s-a dus la Ierusalim unde a fost tuns la Lavra Sfântul Sava cel Sfinţit. După 12 ani de severă ascultare monahicească, urmaţi de alţi 24 de ani de pustnicie şi abstinenţa, Domnul L-a chemat pe înduhovnicitul părinte să fie episcop ca să ajute la luminarea oamenilor. După moartea Episcopului Edessei nu s-a găsit urmaş mai vrednic decât Sf. Teodor, fiind ales cu îngăduinţa Patriarhilor Antiohiei şi Ierusalimului, a clerului şi poporului.
Nu i-a fost uşor sfântului să-şi părăsească viaţa în pustnicie dar s-a supus voii lui Dumnezeu, asumându-şi sarcina de a păstori enoriaşii Bisericii Edessa, în timpul împăratului bizantin Mihail şi a mamei sale Teodora (842-855). În timpul sfintei slujbe de sfinţire ca episcop, o minune a avut loc în biserică, şi anume: oamenii au văzut cum un porumbel alb ca zăpada a zburat din cupola bisericii şi s-a aşezat pe capul noului episcop. Sf. Teodor a făcut toate eforturile pentru a conduce turma sa foarte bine, fiind pentru toţi un model de credinţă, prin cuvinte, viaţă şi iubire. Prin exemplul vieţii sale sfinte, el şi-a călăuzit turma sa spre mântuire. Teodor a luptat mult cu ereticii apărând cu străşnicie biserica sa de tentaţii străine şi învăţături mincinoase. Părintele Teodosie Stilitul, văzător cu duhul, îl sprijinea şi îl ajuta pe Sf. Teodor în lupta spirituală pentru comunitate, nevoindu-se în pustnicie nu departe de oraş, lângă mănăstirea Marelui Mucenic Gheorghe. Cu binecuvâtarea părintelui, Sf. Teodor a pornit într-o călătorie la Bagdad, în vizită la califul Mavi ca să-i ceară socoteală pentru măsurile nedrepte luate împotriva ortodocşilor. Ajungând la Mavi, sfântul l-a găsit pe acesta grav bolnav. Cerând ajutor la Dumnezeu, sfântul episcop aruncă puţin pământ de la Mormântul Domnului într-un vas cu apă şi i-l dădu ca să-l bea. De îndată ce l-a băut, califul s-a vindecat şi din recunoştinţă, a fost de partea sfântului în doleanţele pe care le-a avut, ascultându-i bucuros învăţăturile. În cele din urmă, împreună cu trei apropiaţi de-ai lui, a acceptat botezul în creştinism, luând numele de Ioan. Mărturisindu-şi toţi credinţa în Dumnezeul creştinilor în faţa musulmanilor, califul Ioan şi ceilalţi trei au fost omorâţi. Califul le-a apărut în acelaşi timp în vis Sfântului Teodor şi Sfântului Teodosie, spunându-le că i s-a dăruit să sufere moarte pentru Hristos şi Hristos l-a numărat cu ceilalţi Mucenici. El a promis că se vor întâlni în scurt timp în rai. Acest lucru a fost un semn pentru sfântul Domnului că se apropia sfârşitul său. În 848, aflându-se din nou în singurătate la Lavra Sf. Sava cel Sfinţit, Sf. Teodor s-a săvârşit în pace.
Sf. Teodor a lăsat creştinilor scrierile sale edificatoare. "Viaţa Sf. Teodor al Edessei" a fost foarte citită în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, fiind păstrată în mai multe manuscrise.

Tot în aceasta zi, aflarea moastelor sfântului Serafim de Sarov.

Moastele sfantului Serafim de Sarov au fost descoperite in ziua de 3 iulie 1903. Zilele urmatoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de 200.000 de persoane si familia regala a Rusiei. Sfântul a fost canonizat de Biserica Rusa in mod festiv la Sfânta Liturghie din 19 iulie 1903.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
Intru aceasta zi, cuvant al monahului Petru.     Sa fim urmatori Sfintilor, adica traind precum au petrecut ei in viata aceasta, in foame si sete, in frig si saracie. Si s-au sfarsit prin foc si prin sabie si s-au nevoit cu tot felul de ispite. Asa si noi, pana la moarte, sa ne asemanam lor. Orice voiti, totdeauna cu credinta sa cereti. Aceasta este voia lui Dumnezeu, ca neincetat sa va rugati, fara manie si indoiala. Pentru ca fiecare gand strain desparte mintea de Dumnezeu. Ca toata nevointa diavolului este sa desparta si sa surpe mintea de la Dumnezeu si sa o impreuneze si sa o intocmeasca cu ganduri spurcate, dar sa ne ferim de gandurile pe care le strecoara el in inima oamenilor. Pentru ca mascariciul si vechiul zugrav, diavolul, pe toate le preface: uneori, adica, in straluciri, iar, alteori, aratand chipuri, fete si fapte necuvioase. Si ticalosul de om, stand intr-un loc, i se pare amagindu-se, ca este in alta parte si ca vede pe cineva si ca ar vorbi cu el de fata si ca pune la cale fapte care sunt, toate, inselaciune diavoleasca. Deci, dator este omul sa-si intareasca si sa-si pazeasca mintea si s-o infraneze si tot gandul si toata lucrarea sa-si cerceteze, in numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a ridicat pacatul lumii,  ca unde sta trupul, acolo sa-i fie si mintea, ca, intre inima oamenilor si Dumnezeu, sa nu se afle nimic altceva, ca un zid sau gard, care ar intuneca inima. Ci, numai cu insuti Domnul sa vorbeasca. Ca nu este cu putinta ciuva sa castige Imparatia Cerului, daca nu se va lepada, mai intai, de voia sa, si de nu va face, in frica lui Dumnezeu, cele poruncite lui. Precum si Hristos zice: "N-am venit sa fac voia Mea si voia Tatalui Meu, Celui ce M-a trimis." De care voie, cineva, dorind si patimind si rabdand, i se socoteste lui rastignire si se face fiu al invierii si al vietii vesnice. Fericit este omul cel ce rabda ispite, pentru ca, destoinic facandu-se, va lua nevestejita cununa a maririi. Deci, astfel de fagaduinte auzind, indeletniciti-va de-a pururea si va sarguiti spre Domnul Dumnezeul nostru, pana ce se va milostivi spre noi. Si nimic alta sa nu cereti in afara de mila de la Domnul slavei, caci aceasta va este destul voua. Insa, cautand mila, cu smerita inima sa o cereti si, inca, sa va rugati de dimineata pana seara, iar, de este cu putinta, si toata noaptea sa ziceti neincetat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!"
 

 
Intru aceasta zi, cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, despre milostenie, care este buna si dupa moarte     Cu putinta este a placea lui Dumnezeu prin milostenie, inca si la suflarea cea mai de pe urma, dar nu asa cum este in viata. Dar se poate oare? Cu adevarat, se poate. Cum, si in ce fel? Daca si atunci, la moarte, impreuna cu toti mostenitorii tai, vei scrie, in testament si pe Hristos si-I vei da si Lui, parte din averea ta. De nu L-ai hranit pe El cand traiai, macar acum cand, pleci din viata sa faci aceasta. Si cand, iata, nu mai esti stapan pe averea ta, da-i Lui partea ta, macar atunci. Desleaga-ti vatamarea neomeniei. Caci ce fel de mila vei dobandi tu, care, cand traiai, nu L-ai hranit? Si vrand, iata, sa te duci la El, oare, nu voiesti, nici cu putine lucruri macar, sa-L daruiesti pe El? Voiesti sa te faci vrajmas al Lui si pizmas, pentru ca nu-i dai Lui nici pe acelea pe care El ti le-a dat si cu care tu, acum, nu mai ai trebuinta? Ca multi oameni au murit napraznic, iar tie ti-a daruit Dumnezeu zile, ca sa-ti randuiesti averea ta si, ale casei tale, toate, sa le indreptezi. Ce raspuns vei lua de vreme ce, nici macar prin acest dar, primit de la El, si nici silit de moarte, nu voiesti sa fii iubitor de oameni? Daca n-ai facut, in viata ta vreun folos sufletului tau, macar acum la moarte, sa-ti faci tie vreun bine, iar daca nici acuma, nu-ti vei face, apoi, cine va putea  sa-ti ajute tie, cand vei fi judecat? Cand erai in viata, ca un nemuritor te tineai de averea ta; deci, macar acum, sa te lepezi de naravul cel rau, ca, iata mori. Inca mai vreau sa-ti spun, desi greu iti este a auzi si te cutremuri, insa, este nevrednic sa-ti spun, ca, adica, intre slugile tale sa numeri pe Stapanul. Cand, acum, vei ierta pe slugile tale, iarta si pe Hristos; si din foamete si din nevoi, din temnita si din toata golatatea, slobozeste-L. Oare, nu te inspaimantezi, auzind, aici, cele ce s-au zis? Iar cand te vei duce acolo, mult  mai amare, decat acestea, vei auzi si osanda cea nesuferita vei lua. Ce vei zice si la cine vei scapa si pe cine vei chema in ajutorul tau? Oare, pe Avraam? El nu te va asculta. Pe mosul tau, sau pe tatal tau? Nici acestia nu vor putea sa te izbaveasca pe tine, chiar sfinti de ar fi. Chiar daca, pana acum, ai fost crud si nemilos, macar acum, fie-ti mila de ceata celor ce cer si te roaga pe tine; si vei castiga mila de la Dumnezeu. Iar, daca nici de aceia nu ti-e jale, macar pentru bunatatile cele fagaduite tie, sa dai milostenie. Ce mila vei lua, daca, dupa atatea sfatuiri, treci cu vederea pe cel ce are trebuinta? Cu adevarat, iti zic tie, miluieste, ca si tu sa fii miluit de Dumnezeu, a Caruia este slava in veci! Amin.
 


Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.     Zicea ava Foca, din chinovia lui ava Teogniu cel dintai, Ierusalimiteanul: "Sezand eu in Schit a venit la chilii un ava Iacov, mai tanar, care avea, ca tata trupesc si sufletesc un acelasi ava. Dar chiliile au doua biserici, una a ortodocsilor, unde se si impartasea, si una a dezbinatilor. Deci, fiindca ava Iacov avea darul smeritei cugetari, era iubit de toti, si de cei ortodocsi si de cei dezbinati. Pentru aceea, ii ziceau lui ortodocsii: "Vezi ava Iacov, sa nu te amageasca cei dezbinati si sa te traga la impartasirea lor. Asemenea, inca, si dezbinatii ii ziceau lui: Sa stii, ava Iacov ca, impartasindu-te cu cei ce cred in doua firi iti pierzi sufletul tau, ca sunt nestorieni si asupresc adevarul. Iar ava Iacov, fara de rautate fiind, temandu-se de cele zise lui din amandoua partile si nedumirindu-se, a ales a se ruga lui Dumnezeu. Deci, s-a ascuns in chilia sa, care era afara de lavra, la loc linistit, imbracandu-se cu hainele cele de ingropare ale lui, ca si cum voia sa moara.  Ca parintii egipteni au obiceiul sa pastreze, pana la moarte, levitonul si culionul, cu care iau sfantul chip, si se ingroapa cu ele, imbracandu-le numai Duminica la Sfanta Impartasanie, si strangandu-le indata, aceea. Mergand, dar, la chilia sa, se ruga lui Dumnezeu si, slabind de post, a cazut la pamant si a ramas zacand.  Si multe, zicea, ca a patimit, in zilele acelea, de la draci, mai ales cu mintea. Iar, dupa ce au trecut patruzeci de zile, a vazut un copil, care a intrat la el vesel, si i-a zis: Ava Iacov, ce faci aici? Si, indata, luminandu-se si luand putere din vederea aceea, i-a zis: "Stapane, Tu cunosti ce am. Unii imi zic: Nu lasa Biserica, iar ceilalti imi zic: Te inseala cei ce cred in doua firi. Si eu nedumerindu-ma si nestiind ce sa fac, am ales lucrul acesta. Si, i-a raspuns lui Domnul: Unde esti, bine esti. Si, indata, dupa cuvantul acesta, s-a aflat ava Iacov inaintea usilor sfintei biserici a ortodocsilor celor sobornicesti."
    Zis-a, iarasi, ava Foca: "Mutandu-se in Schit, ava Iacov a fost mult ispitit de demonul desfranarii. Si, fiind aproape de a se primejdui a venit la mine si mi-a spus cele despre sine. Si mi-a zis: De luni, ma duc la cutare pestera. Dar, te rog, pentru Domnul, sa nu spui nimanui, nici tatalui meu. Ci numara patruzeci de zile si, cand se vor implini te rog sa vii la mine, aducand  Sfanta Impartasanie. Si de ma voi afla mort, ingroapa-ma. Iar, daca inca viu voi fi, sa ma impartasesti cu Sfintele Taine. Deci, auzind eu acestea de la dansul, dupa ce s-au implinit patruzeci de zile, luand Sfanta Impartasanie si paine curata si putin vin m-am dus la el. Si, numai cat m-am apropiat de pestera, am simtit un miros urat. Si am zis, in sinea mea, ca s-a odihnit, fericitul. Si, intrand la el, l-am gasit aproape mort. Si, daca m-a vazut, facand putin semn cu mana dreapta, pe cat putea, arata, prin clatinarea mainii, ca intreaba de Sfanta Impartasanie. Iar eu am zis: O am. Deci, am vrut sa-i deschid gura, dar ii era inclestata. Si, nepricepandu-ma ce sa fac, am iesit in pustie. Si am gasit un lemnisor, din crang, si, mult ostenindu-ma, am putut sa-i deschid gura putin. Si am turnat din Cinstitul Trup si Sange, pe cat s-a putut, faramandu-L, marunt. Si a luat el putere din impartasania cu Sfintele Taine. Peste putin, inmuind cateva firimituri, din painea cea de obste, i le-am adus la gura. Si, dupa putin, iarasi altele, pe cate putea sa ia. Si asa, prin darul lui Dumnezeu, dupa o zi, a venit cu mine, mergand la chilia lui si scapand, cu ajutorul lui Dumnezeu, de patima cea prapaditoare a desfranarii. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cugetare

Cea mai mare frumuseţe a unei femei este cuviinţa, căci lipsa de cuviinţă la o femeie este cea mai nenaturală şi mai respingătoare imagine care se poate vedea în lume.

Viaţa Sfintei Macrina este un exemplu ilustru de bună cuviinţă, care se cuvine să fie a oricărei femei.

În tinereţile ei Cuvioasei Macrina i s-a ivit o rană adîncă la sân. În pofida sfaturilor mamei ei, Emilia, de a lăsa să o vadă un medic care să-i poată prescrie şi tratament, Macrina a refuzat aceasta. Afierosindu-se pe sine în întregime, trup şi suflet, ca monahie lui Dumnezeu, Macrina nu mai înţelegea să se descopere în faţa unui bărbat, spre a afla de la el vindecare bolii ei trupeşti, ea care nu concepea să apară goală nici măcar înaintea mamei ei. În timpul acestei boli, şi acestor discuţii, Macrina s-a rugat într-o noapte cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, strigînd din rărunchii inimii ei. Lacrimile ei s-au amestecat cu praful pămîntului din locul în care se afla, şi 1-au prefăcut în tină la picioarele ei. Cu credinţă de nezdruncinat, Macrina a luat din acea tină făcută din tărînă şi din lacrimi, şi s-a uns cu ea la rana ei. A doua zi, fericita s-a trezit complet vindecată. Cînd maica a intrat la ea, cernită de durere, să vadă cum îi este, Macrina, din smerita cugetare, nu a voit să-i descopere că Domnul a vindecat-o prin minunea rugăciunii şi a lacrimilor amestecate cu tărînă, ci, nevoind să-i arate rana, i-a zis: „Mă voi vindeca, mamă, numai dacă îţi vei pune tu mîna ta dreaptă peste pieptul meu şi mă vei însemna cu semnul Sfintei Cruci peste rană”. Emilia şi-a întins mîna şi a însemnat-o pe fiica ei cu semnul Sfintei Cruci peste rană, pe care atingînd-o, nu a mai simţit-o, căci rana nu mai era: se mai vedea doar cicatricea rănii care fusese. Aşa şi-a ascuns Macrina goliciunea trupului din bună cuviinţă, şi puterea ei de a face minuni, din smerită cugetare.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata prorocie a lui Valaam (Numerii 23 şi 24):

• La cum Valaam venise ca să blesteme poporul lui Israel, aşa cum îi ceruse Balac, Regele Moabiţilor;
• La cum, în loc să blesteme poporul, Valaam 1-a binecuvîntat, puruncindu-i-se aşa de către Duhul lui Dumnezeu;
• La cum Valaam a prorocit despre Hristos cînd a zis: „o Stea răsare din lacov; un Toiag se ridică din Israel” (Numerii 24: 17).

Predică

Despre apostoliceasca iubire şi discernământ [dreaptă socoteală] – „Dar mă voi sili ca, şi după plecarea mea, să vă amintiţi necontenit de acestea” (II Petru 1: 15).

Fraţilor, să ne rugăm ca să se deschidă inimile noastre, spre a putea primi în ele această taină adîncă.

Mai înainte de cuvintele acestea, Apostolul a zis că nu va înceta niciodată să aducă aminte credincioşilor mereu despre adevărurile mîntuitoare ale credinţei, despre puterea dumnezeiască dată oamenilor prin Hristos Domnul, şi despre aceea că oamenii trebuie să se pregătească spre a primi această putere scăpînd [mai întîi] de stricăciunea poftei celei din lume (II Petru 1: 4). El acum merge mai departe şi făgăduieşte că se va sili ca şi după plecarea lui să le amintească credincioşilor necontenit de aceasta; şi după plecarea lui, adică după „ieşirea lui” (după cum se spune în textul vechi grecesc al Noului Testament) din această viaţă, cînd îşi va lepăda cortul acesta (II Petru 1: 14), adică după ce se va desprinde de trupul acesta, după ce va muri. O, dumnezeiască credinţă! O, mîngîiere a sufletelor noastre! O, dulceaţă!

Apostolul ne făgăduieşte că va continua să se gîndească la noi şi să ne chivernisească pre noi, Biserica lui Dumnezeu de pe pămînt, chiar şi de dincolo, din cealaltă lume!

El ne făgăduieşte că nu va înceta să ducă mai departe lucrul pe care 1-a început pe pămînt, aducîndu-ne mereu şi mereu aminte nouă, credincioşilor, despre care este ţelul vieţii noastre, şi iubindu-ne mereu pre noi, cei credincioşi de pe pămînt care credem în Hristos. O, apostolicească iubire, atît de asemenea iubirii lui Hristos! O, apostolicesc discernămînt, pe a cărui iubire Duhul Sfînt nu o împuţinează, cîtă vreme mai petrec oameni pe pămînt, înfăşuraţi în perdeaua întunecată a trupului morţii acesteia! Sfintul Apostol Petru a dat această făgăduinţă credincioşilor acum aproape două mii de ani. Oare a împlinit-o el în tot acest timp? Cu adevărat a împlinit-o, pînă la ultima cirtă, şi nu numai aşa cum interpretează unii, prin aceea că ne-a lăsat epistola sa şi prin succesiunea apostolică, ci în primul rînd prin lucrarea lui de toată vremea în Biserică, pe care o lucrează din cealaltă lume. Sfîntul Apostol Petru de multe ori s-a înfăţişat aievea unor oameni, aşa cum au făcut şi ceilalţi Apostoli, ori de cîte ori Biserica a avut nevoie, şi după negrăita Purtare de Grijă a lui Dumnezeu. El le-a adus mereu aminte păstorilor şi credincioşilor Bisericii că trebuie să se ţină strîns de Sfînta Credinţă, şi să-şi îndrepteze pururea cărările vieţii lor. Dar chiar şi atunci cînd Apostolul Petru nu apare aievea sau în vedenie oamenilor, el a lucrat, şi pururea lucrează spre a noastră mîntuire, într-un fel tainic, cunoscut doar cerului. Pentru Sfinţii Apostoli existenţa vieţii de după moarte, a Raiului şi celor cereşti, a fost tot atît de limpede pe cît este lumina soarelui celor care au vederea nevătămată. Să ne dea şi nouă Dumnezeu, pentru rugăciunile lor, ca să se deschidă ochii noştri duhovniceşti, ca să putem vedea şi noi încotro ne îndreptăm şi ce ne aşteaptă după moarte.

O, Stăpîne Doamne Atotmilostive lisuse Hristoase, izbăveşte-ne pre noi de întuneric, şi scoate-ne la lumina vieţii celei adevărate după mare mila Ta, şi pentru rugăciunile Sfinţilor şi întrutotlăudaţilor Apostoli ai Tăi. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!