• Pomenirea Sfântului Cuvios Athansie de la Muntele Athos
Sfîntul Athanasie s-a născut la Trebizond
din părinţi temători de Dumnezeu. El a rămas orfan din tînără vîrstă,
dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu un ofiţer de armată 1-a luat
în grija lui, aducîndu-1 la Constantinopol şi îngrijindu-se de creşterea
şi educaţia lui. Fiind smerit şi blînd cu inima el s-a făcut foarte iubit de cei de o vîrstă cu el.
În jocurile lor de copii, ei 1-au ales pe unul să fie împărat, pe altul
să fie general, iar pe Athanasie acesta să fie stareţ, lucru care a
fost ca o prorocie. După ce şi-a desăvîrşit educaţia, Athanasie (care
mai înainte de a lua îngerescul chip s-a numit Avraam) s-a retras în
pustia Malinos de lîngă Sfîntul Munte, unde a dus viaţa tuturor
nevoinţelor, sub povăţuirea celui pe atunci vestit bătrîn Mihail
Malinos. Dorind nevoinţe încă şi mai aspre, Sfîntul Athanasie a intrat
în liniştea Muntelui Athos. Curînd mulţi bărbaţi, văzînd viaţa lui
înaltă, au voit să se povăţuiască de către el, şi de aceea, adunîndu-se o
frăţie foarte numeroasă în Munte, Sfîntul Athanasie a fost silit să
zidească vestita Lavră. Întru aceasta 1-au ajutat mult împăraţii
Bizanţului, mai întîi Nichifor Focas, care el însuşi după aceea s-a
făcut monah, iar apoi Ioan Ţimiskes. Sfîntul
Athanasie a înfruntat nenumărate ispite de la diavoli şi de la oameni,
pe care le-a răbdat şi le-a biruit desăvîrşit, ca un brav oştean al lui
Hristos, cu arma blîndeţii şi rugăciunii neîncetate înaintea Dumnezeului
Celui Viu. Plin de dumnezeiescul har, Athanasie s-a învrednicit de
venirea la el a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care a scos minunat
apă dintr-o stîncă, şi care i-a făgăduit că ea va fi întotdeauna Stareţa
Lavrei. Cu nevoinţele, cu faptele cele bune şi cu rugăciunea, Athanasie
a luminat obştea fraţilor, făcîndu-se pildă tuturor, pre toţi iubindu-i
ca un tată şi păstor. Moartea Sfîntului Cuvios Athanasie a venit
însă pe negîndite. El se afla împreună cu alţi şase fraţi într-un
foişor nou construit al bisericii, spre a cerceta zidul care atunci se
ridica. Dar zidul s-a surpat asupra lor şi i-a îngropat pe toţi. Aşa a
murit acest mare luminător al monahismului, la anul 1003. De multe ori,
după a sa adormire, Sfîntul Athanasie s-a înfăţişat înaintea fraţilor
lui, uneori ca să-i mîngîie şi să-i întărească, iar alteori ca să-i
certe.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Mucenic Ciprian cel Nou
Sfântul Ciprian acesta s-a născut în
satul Kliţos din Epir. După moartea dreptcredincioşilor şi evlavioşilor
lui părinţi, Ciprian a mers la Sfântul Munte, unde s-a îmbrăcat cu
îngerescul chip, închinîndu-se pe sine desăvîrşit monahiceştilor
nevoinţe, într-o chilie de lîngă Mînăstirea Cutlumuş.
El a luat asupra sa nevoinţă peste nevoinţă, pînă cînd vestea despre
dînsul s-a răspîndit în întreg Sfîntul Munte, iar el a fost respectat şi
iubit de toţi Părinţii. Dar cuviosul Ciprian se socotea pe sine ca un
nimic. El era chinuit de gîndul că nu se va putea mîntui decît cu
preţul muceniciei pentru Hristos. De aceea el a părăsit Muntele şi a
mers la Tesalonic, unde s-a dus şi a sta înaintea paşei de acolo,
cerîndu-i cu îndrăzneală să se lepede de mincinoasa credinţă în Mohamed
şi să îmbărţişeze credinţa în Hristos. Paşa a poruncit să fie biciuit,
iar apoi 1-a alungat. Nemulţumit de mărturisirea lui, Cuviosul Ciprian a
mers atunci la Constantinopol şi a scris o scrisoare marelui vizir, în
care arăta amănunţit minciuna lui Mohamed şi adevărul lui Stăpînului
Hristos. Înfuriat, vizirul 1-a trimis la Şeikul Islamu, care, după ce
1-a audiat pînă la capăt, a poruncit să i se taie capul. Ciprian a primit sentinţa cu bucurie, mergînd la eşafod ca la un ospăţ de nuntă.
Aşa a luat mucenicia pentru Hristos acest bărbat dumnezeiesc, după
zelul pentru credinţă al inimii lui, în cinci zile ale lunii iulie, la
anul 1679.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Lampadie
Iubind fierbinte pre Hristos încă din
frageda lui copilărie, Sfîntul Lampadie s-a retras în pustia
Irenopolisului, unde s-a dăruit desăvîrşit monahiceştilor nevoinţe.
Biruind toate patimile şi poftele trupului, sufletul lui a strălucit cu
lumina cerească şi negrăită, şi cu pacea care covîrşeşte toată mintea. Sfîntul Cuvios Lampadie a fost făcător de minuni atît în timpul vieţii cît şi după moartea lui. El s-a nevoit cam prin veacul al zecelea.
Cântare de laudă la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
Lavra cea Mare în Athos străluceşte,
A lui Athanasie ctitorie măreaţă.
O mie de ani de atunci au trecut,
Dar duhul şi pâinea în ea nicicînd au lipsit.
Nici duhul, nici pîinea,
Nici vederea cereştilor bunătăţi ale lui Dumnezeu.
Scris este-n vechile cărţi: însăşi Egumena chivernisitoare este,
Chivenrisitoare Tainică a Ortodoxei
Cetăţi Ce-n Athos se-nalţă
Ea este însăşi Maica lui Dumnezeu,
Preacurata.
Ea ţine viaţa Lavrei, ea hrăneşte Ivirul,
Ea Hilandarul păzeşte, ea apără Rusikon.
Karakalu şi Zgrafu,
Simonopetra, Pantocrator,
Ale ei toate împărăţie păzită sînt chiar de ea.
Ea însăşi fortăreaţă este tuturor celor ce locuiesc
În împărăţia aceasta,
Tuturor ea le este pacea sufletului şi apărarea.
Sinaxar 5 Iulie
În aceasta luna, în ziua a cincea, pomenirea
Cuviosului si de Dumnezeu purtatorului Parintelui nostru Atanasie cel
din Aton, si cei împreuna cu dânsul, sase ucenici ai lui.
Acest
luceafar stralucind pe firmamentul Sfintilor Parinti s-a nascut prin
anul 930 la Trapezunt, din parinti de bun neam si fu numit Avramie la
Sfântul Botez. Ramas orfan de mama si de tata la putina vreme dupa
nasterea sa, a fost primit de o ruda a mamei sale, sotia unuia dintre
notabilii Trapezuntului. Când era copil nu era atras de jocuri
galagioase, ci isi conducea mai degraba prieteniii in padure sau in
apropierea unei pesteri si juca rolul de egumen. Progresele rapide pe
care le facea in studiile sale ii atrageau admiratia celor apropiati
si, abia ajuns la vârsta adolescentei, fu remarcat de un inalt
functionar imperial in misiune in acel oras, care se atasa de el si il
lua cu el la Constantinopol. Primit in casa conducatorului militar
Zefinezer (acesta din urma era ruda cu cei din familia Foca si din
familia Maleinos. Fiul sau se casatorise cu verisoara si prietena din
copilarie a lui Atanasie), el isi continua studiile sub indrumarea unui
invatator remarcabil, Atanasie, si chiar fu avansat curând ca profesor
adjunct, in ciuda vârstei sale tinere.Inclinatia pe care o manifesta in domeniul Literelor nu il facea sa neglijeze viata ascetica, care ii placuse inca din copilarie; se arata calugar inainte de vreme si luptator inainte de a intra in arena. Se eschiva de la masa imbelsugata a generalului si isi dadea merindele, ce ii erau aduse de doi servitori, in schimbul unei pâini de orz, pe care o mânca o data la doua zile. Nu se intindea pentru a dormi si lupta impotriva somnului stropindu-si fata cu apa rece. Cât priveste vesmintele, le impartea saracilor, iar când nu mai avea nimic de dat, se retragea intr-un colt pentru a se lepada pâna si de lenjeria de corp.
Elevii veneau din toate partile la Avramie, iar altii paraseau scoala invatatorului sau, nu numai din cauza stiintei lui si capacitatilor de a ii invata pe ceilalti, ci mai ales pentru amabilitatea lui, viata sa sfânta si aspectul sau dumnezeiesc. Imparatul Constantin VII Porfirogenetul il transfera intr-o alta institutie de invatamânt, dar cum discipolii se atasau de el mai abitir decât iedera de stejar, pentru a nu fi cauza unui scandal si a rivalitatii cu fostul sau invatator, Avramie - caruia ii era rusine de laude - se hotari sa renunte la cariera de profesor si cu ea la toate grijile secolului.
Revenit la Constantinopol, dupa un sejur de trei ani in regiunea Marii Egee, in compania conducatorului militar, acesta ii facu cunostinta cu ruda lui, Sfântul Mihai Maleinos (cf. 12 iulie), egumenul Lavrei de la Muntele Kyminas, care era bine cunoscut de toti oamenii de vaza. Cucerit de acest om dumnezeiesc, tânarul ii dezvalui dorinta sa de a imbratisa viata monahala. Spre sfârsitul discutiei, se prezenta la Sfântul Mihai nepotul sau, Nichifor Foca, pe atunci conducator militar al Anatoliilor, care nutri imediat o mare afectiune, amestecata cu admiratie, pentru Avramie.
Acesta, gasindu-si tatal spiritual asa cum si-l dorea inima sa, il urma pe Sfântul Mihai la Muntele Kyminas, unde primi curând Schima cea mica sub numele de Atanasie. Batrânul, dându-si seama ca tânarul sau discipol era deja inaintat in practica ascezei si dorind sa faca din el un ostas al lui Hristos calit in taina supunerii, ii refuza ingaduinta de a mânca o data pe saptamâna, permitându-i sa o faca o data la trei zile si ii porunci sa doarma pe o rogojina si nu pe un scaun, asa cum obisnuia. Atanasie, care fu insarcinat in calitate de copist si de ajutor de paracliser, se supunea fara crâcnire la tot ceea ce se impotrivea vointei sale, intr-atât incât ceilalti discipoli de o seama cu el il numeau "fiul ascultarii". Dovedi un asemenea zel incât in mai putin de patru ani ajunse la curatia mintii si, inzestrat de Dumnezeu cu arvuna contemplatiei, fu socotit demn de a trece la stadiul isihiei. Mihai ii permise sa se retraga intr-o chilie de sihastru, la in jur de o mila de manastire, sa se hraneasca doar cu pâine uscata si apa, o data la doua zile, si sa isi petreaca intreaga noapte in priveghere. Astfel retras il gasi Nichifor Focas, in vizita la Kyminas, când veni sa il vada si ii dezvalui intentia sa de a deveni calugar in compania lui, indata ce imprejurarile o vor permite.
La putina vreme, cum Sfântul Mihai lasase sa se inteleaga printre cei apropiati lui ca Atanasie ar deveni mostenitorul sau in ale harului si ale sufletului, unii calugari, crezând ca el voia sa il faca succesor ca egumen, incepura sa deranjeze pe tânarul ascet cu tot felul de maguliri. Topit in dragostea isihiei si respingând orice onoruri, Sfântul alese si de data aceasta sa se eclipseze si, luându-si doar hainele cu el, doua carti si culionul parintelui sau spiritual, se duse de-a dreptul la Muntele Athos, pe care il admirase din insula Lemnos cu ocazia sejurului sau la Marea Egee, si unde nu traiau pe atunci decât sihastri, locuind in colibe de crengi si care, straini de orice grija, nu detineau nimic si nu lucrau pamântul. Dupa ce le admira modul de viata cu ocazia unei scurte vizite, se puse sub ascultarea unui batrân cu totul simplu, care locuia in partea de nord a peninsulei, Zygos, dându-se drept un marinar victima unui naufragiu, cu numele Barnaba ; pentru a indeparta orice banuiala asupra originii sale, se prefacu a fi nescolit si incapabil sa invete macar alfabetul.
Intre timp, Nichifor Foca primise deja titlul de chef al armatelor si il cauta peste tot pe Atanasie. El scrise chiar judecatorului din Tesalonic, cerându-i sa ancheteze la Muntele Atos. Acesta se adresa protosinghelului Stefan care ii raspunse ca nu avea cunostinta de existenta acestui calugar. In ziua Nasterii Domnului, cu ocazia privegherii la care erau adunati toti atonitii in micuta biserica Protaton din Karyes, protosinghelul recunoscu in alura plina de noblete a tânarului Barnaba pe calugarul care ii fusese descris si ii porunci sa citeasca predica Sfântului Grigorie Teologul. Atanasie incepu sa ingâne ca un copil, dar protosinghelul ii porunci sa citeasca "asa cum stia"; nemaiputând sa se ascunda, incepu sa citeasca in asa fel incât toti calugarii venira sa se prosterneze plini de admiratie in fata lui. Cel mai de vaza dintre ei, Paul din Xiropotamu (cf. 28 iulie) prezise ca acela care venise mai târziu decât ei pe Munte avea sa fie inaintea lor in Imparatia lui Dumnezeu si ca toti calugarii aveau sa se supuna lui. Protosinghelul il lua deoparte pe Atanasie si, aflând adevarul, ii promise sa nu il tradeze si ii atribui o chilie singuratica, la trei stadii de Karyes, unde putea fara tulburare sa stea de vorba doar cu Dumnezeu. Acolo Sfântul isi asigura existenta copiind carti si dovedi asemenea dexteritate in aceasta activitate incât copia, cu o caligrafie eleganta si ingrijita, o Psaltire pe saptamina.
Dar lumina nu putea sta ascunsa multa vreme pe Munte si când fratele lui Nichifor, Leon Foca, veni in pelerinaj la Athos pentru a aduce rugaciune de multumire lui Dumnezeu dupa un razboi victorios impotriva barbarilor, reusi sa il descopere pe Atanasie. Calugarii atoniti, constatând ca acest calugar era atât de indragit de personaje de rang inalt, il rugara sa mijloceasca la Leon pentru ca biserica Protaton sa fie refacuta si construita mai mare. Atanasie obtinu imediat ceea ce a cerut si dupa ce si-a luat ramas bun de la prietenul sau de vaza, reveni in singuratatea sa. Dar cum calugarii veneau neincetat sa ii ceara sfatul, el se eclipsa din nou, in cautarea isihiei, si se retrase in partea de sud a Muntelui, intr-un loc pustiu, batut de vânturi, Melana. Acolo fu crâncen ispitit de demon care isi vadi fata de ascet toate uneltirile lui si mai ales "razboiul acediei", incercarea specifica sihastrilor. Vrajmasul ii provoca o asemenea uscaciune spirituala incât, ajuns aproape la descurajarea totala, Atanasie isi dorea sa paraseasca acel loc ; dar intr-un ultim efort hotarâ sa rabde pâna la sfârsitul anului. In ultima zi, pe când se pregatea sa paraseasca Melana, cum nu gasise nici un fel de liniste in aceasta incercare, o lumina dumnezeiasca il strabatu dintr-odata, umplându-l de o bucurie de nedescris si aducându-i darul lacrimilor, pe care le varsa de atunci, fara nici un efort, pâna la sfârsitul zilelor sale ; de aceea locul ii deveni atât de drag pe cât ii fusese de urât mai inainte.
Tocmai atunci Nichifor Foca primise comanda intregii armate bizantine pentru a elibera Creta de arabi, care inspaimântau toate tarmurile prin incursiunile lor in scopul de a jefui;el trimise soli in centrele manastiresti din acele timpuri - cu deosebire la Athos, caci aflase de la fratele sau ca Atanasie se gasea acolo - cerând sa ii fie trimisi calugari in stare sa il ajute prin rugaciunile lor. Parintii din Sfântul Munte reusira sa invinga toata rezistenta iubitorului isihiei, amintindu-i ca mai multi calugari se aflau prizonieri in mâinile arabilor si astfel Atanasie sosi in Creta in compania unui calugar mai in vârsta, la putin timp de la izbânda lui Nichifor (961). Purtat pe valurile bucuriei de a-si fi regasit parintele spiritual, acesta ii confirma ca inca avea intentia de a se retrage din lume si il implora sa puna bazele unei manastiri in apropierea sihastriei sale pentru a se adaposti amândoi. Omul lui Dumnezeu, considerând ca a lucra pentru propria mântuire era deja o sarcina prea grea si evitând orice ocazie care i-ar fi adus grija si imprastiere, refuza aceasta propunere si se intoarse la Athos. Nichifor trimise dupa el pe unul din cei apropiati lui, Metodie care deveni apoi egumen la Kyminas si acesta din urma reusi sa il convinga pe Atanasie sa intreprinda constructia manastirii. Cu aurul oferit de Nichifor, un paraclis fu construit in scurt timp si fu inchinat Inaintemergatorului cu chilii de sihastru pentru Atanasie si Nechifor (acesta chilie exista inca, la cinci minute de Lavra) ; dupa plecarea lui Metodie se incepu constructia unei mari biserici a Maicii Domnului si a Lavrei, numita "din Melana" (numita Lavra, in amintirea manastirilor aproape-sihastre de altadata, fundatia era dintru inceput destinata unei manastiri cenobitice), pe locul unde Atanasie fusese izbavit din acedie prin viziunea luminii dumnezeiesti. Atanasie alunga prin rugaciune demonul care ii paraliza pe muncitori, acestia hotarâra sa devina calugari si fura tunsi de catre Sfânt care, inainte de a-i accepta ca discipoli, se duse sa primeasca schima cea mare monahiceasca din mâinile unui sihastru din imprejurimi, Isaia.
In acel an (962-963), o foamete cumplita lovi intregul Imperiu incât aprovizionarea Lavrei fu intrerupta. Hotarând sa mearga sa ceara sfatul batrânilor din Karyes, Atanasie intâlni pe drum pe Maica Domnului, care facu sa tâsneasca in fata lui un izvor cu apa din abundenta (pe locul actual al Aghismei Sfântului Atanasie. Acest episod nu apare in Viata Sfântului , dar a fost transmis prin traditia orala) si Ea ii ceru sa nu fie nelinistit caci ea avea sa ocupe pentru restul vremii sarcina de econom al Manastirii (de aceea, pâna astazi, nu exista econom la Lavra, doar sub-econom si este venerata icoana Maicii Domnului Economita). Iar când Sfântul se intoarse la Manastire, Prea Sfânta ii arata hambarele pline. Prin harul lui Dumnezeu si rugaciunea Sfântului, lucrarile inaintara cu repeziciune, in ciuda marilor greutati datorate terenului accidentat, plin de pietre si hatisuri. La biserica, dotata cu doua strane in forma de cruce (prima biserica de acest tip, zisa "atonita", care se generaliza apoi in intreg Imperiul), fu adaugata o sala de mese (cu 21 de mese din marmura dintr-o singura bucata, care exista si astazi la Lavra, asemeni altor numeroase obiecte din epoca Sfântului, indeosebi cârja sa pastorala si crucea cea grea din fier pe care o purta), camere de oaspeti, un spital dotat cu baie, un apeduct, o moara si tot ceea ce era necesar vietii intr-o mare manastire. Numarul calugarilor crescu repede iar Sfântul veghea la organizarea comunitatii, ocupându-se in cele mai mici detalii atât de Sfintele Liturghii cit si de treburile zilnice, dupa modelul manastirii Studion : in asa fel incât totul sa fie indeplinit cu demnitate si in ordine iar calugarii, eliberati de toate bunurile si de propria vointa, sa poata persevera intr-o singura inima si fara grija in slavirea neintrerupta a lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Atanasie, viata manastirii consta in "a privi impreuna scopul vietii, adica mântuirea, si a forma in viata cenobitica o singura inima si o singura vointa. Pentru ca intr-o singura dorinta toate fratiile sa constituie un singur trup cu mai multe membre" (Tipicul Sfântului Atanasie, editura Meyer pagina 115).
Totul parea sa decurga cât se poate de bine, când iata ca sosi vestea incoronarii lui Nichifor pe tronul imparatesc (963). Descumpanit in fata a ceea ce el considera ca o tradare, Atanasie, sub pretextul unui drum la Constantinopol, se imbarca pe data impreuna cu trei discipoli. Dar abia indepartându-se de tarm, il trimise pe unul dintre ei dupa suveran, cu o scrisoare anuntindu-si demisia ; il insarcina pe al doilea, Teodot, sa duca aceasta veste Lavrei si impreuna cu al treilea, Antonie, se indrepta spre insula Cipru. Acolo se prezentara la manastirea "Preotilor", dându-se drept pelerini care, renuntând sa mai mearga pâna in Tara Sfânta, ocupata de saracini, voiau sa traiasca in impreujurimi ca asceti. Bucuria lui Nichifor când il intâmpina pe trimisul parintelui sau spiritual se intuneca repede când ii citi scrisoarea si imediat ceru sa fie cautat Atanasie. In acest timp Lavra, lipsita de parintele sau, cadea in ruine iar calugarii orfani nu isi putea gasi nici consolare nici armonie.
Când cei doi fugari aflara ca egumenul fusese informat ca imparatul cauta doi calugari corespunzând semnalmentelor lor, parasira locurile unde se aflau. Vânturile ii impinsesera pâna la litoralul Asiei Mici, lânga Attalia iar Atanasie avu o viziune cu starea paraginita in care se afla Lavra si anuntându-i ca sub conducerea lui i se predestina un viitor stralucit. Numai ce se hotarâsera sa ia drumul intoarcerii ca providenta ii facu sa il reintâlneasca pe Teodot, care era in drum spre Cipru in cautarea Sfântului ca sa il informeze de situatia de la Athos. La intoarcerea sa in manastire, Atanasie fu primit de catre calugari precum Hristos la Ierusalim iar Lavra se trezi din nou la viata. La scurta vreme Atanasie se duse la Constantinopol. Imparatul Nichifor, confuz, nu indraznea sa il primeasca in fastul in care o facea de obicei si imbracat cât se poate de simplu lua pe Sfânt deoparte, in camera sa, pentru a-si cere scuze si sa il convinga sa rabde pâna când circumstantele ii vor permite sa isi tina promisiunea. Lui Atanasie ii revelase Dumnezeu ca Nichifor avea sa moara pe tron, asa ca il incuraja la dreptate si blândete, apoi isi lua la revedere, având cu el un hrisov care acorda Lavrei titlul de Manastire Imperiala, cu o renta anuala considerabila si ii ceda manastirea Sfântul Andrei din Peristera in regiunea Tesalonic, ca anexa metoc (aceasta manastire fusese creata in secolul anterior de catre Sfântul Eftimie cel Tânar - cf. 15 octombrie. Dupa unii Jean Tzimiskis e cel care darui aceasta manastire Marii Lavre).
Intors la Athos, Sfântul prelua din nou conducerea lucrarilor. In cursul amenajarii portului, fu grav ranit la picior si trebui sa ramâna la pat trei ani, dar profita de aceasta imobilizare pentru a se consacra mai mult lui Dumnezeu si conducerii spirituale a fratilor.
La moartea lui Nichifor Foca, asasinat de Jean Tzimiskis care urca pe tron (969-976), cum noul suveran nu il agrea prea mult pe Sfânt din cauza atasamentului sau pentru suveranul precedent, unii dintre sihastrii atoniti, oameni simpli legati de vechiul lor mod de viata, il acuzara pe Atanasie ca transforma Sfântul Munte intr-un loc monden prin constructiile sale, plantatiile si constituirea unei mari manastiri. Imparatul il convoca pe Atanasie la Constantinopol, dar Sfântul isi lasa asupra lui o amprenta atât de puternica incât Tzimiskis isi schimba complet atitudinea si ii dubla renta printr-un hrisov. Apoi il trimise la Athos pe Eftimie din Studion, cu misiunea de a calma conflictul provocat de diavol si pentru a da Sfântului Munte prima sa organizare oficiala (972). [Actul, numit "Tragos", semnat de imparat, Atanasie si 57 de egumeni si calugari, care a atestat de aceasta misiune, e pastrat la Karyes. Nu este expus, in prezenta Sfintei Comunitati, decât cu rare ocazii.] Din acel moment, manastirile cenobitice au inlocuit chiliile (atunci fura construite printre altele manastirile Vatoped, Iviron si Dochiariu), iar sihastrii se reconciliara cu cenobitii facând intre ei schimburi de bunuri : unii ofereau cenobitilor grija lor pentru isihie si pentru rugaciunea neîncetata, ceilalti procurau sihastrilor ordinea si armonia sub diriguirea egumenului, plasat in centrul comunitatii precum chipul lui Hristos.
Sihastri puteau fi vazuti abandonându-si pustia, egumeni renuntând la manastirea lor si chiar Episcopi demisionând pentru a veni sub conducerea lui Atanasie. Discipoli nenumarati alergau spre muntele Athos , veniti din Italia, din Calabria, din Arnalfi (Manastirea Amalfitanilor, cea mai importanta dintre cele trei manastiri italiene cunoscute la Athos si care urma probabil regulile Sfântului Benedict, ramase in activitate pâna in secolul XIII), din Iberia / Georgia (Cf vietii Sfintilor Ioan si Eftimie, la 13 mai. Sfântul Atanasie avea o asemenea afectiune pentru Ioan Ibericul incât il numi in Testamentul sau epitrop al Marii Lavre, insarcinat sa supravegheze disciplina monahiceasca si sa vegheze la numirea Egumenului caci se plângea ca in zadar si-a cautat un succesor. Sfântul Ioan era decedat la moartea Sfântului Atanasie, fiul sau Sfântul Eftimie fu numit epitrop dar nu putu sa se achite normal de aceasta sarcina din cauza disensiunilor dintre greci si georgieni care aparusera la Iviron. Cele doua manastiri au intretinut totusi intotdeauna relatii privilegiate, si in fiecare an Egumenul de la Iviron prezideaza sarbatoarea Sfântului Atanasie) si din Armenia.
Si chiar pustnici renumiti, precum preafericitul Nichifor cel Gol (în urma unei revelatii a Sfântului Fantin ei au plecat impreuna din Calabria , cf. 30 august. La moartea sa, din trupul lui Nichifor a curs mir. Nu este mentionat in sinaxare dar este in orice caz diferit de Nichifor mentionat la 4 mai), preferau sa renunte la austeritatea lor pentru a se bucura de invatatura Sfântului Egumen si pentru a gasi desavârsirea prin asceza umilintei si a ascultarii.
Rugaciunea Sfântului era atât de puternica impotriiva diavolilor incât acestia din urma inconjurau Muntele in mod nevazut, fara a putea sa se atinga de calugari, dar continuau sa il atace pe Atanasie. Intr-o zi ei ispitira pe un calugar neatent - care nu aprecia tensiunea ascetica a Sfântului - sa atenteze la viata acestuia. El se duse noaptea la usa chiliei Egumenului dar indata ce Atanasie iesi si il imbratisa parinteste, nefericitul lasa sa-i cada spada si, cazând la picioarele lui, isi marturisi intentia necurata. Sfântul il ierta imediat si ii arata de atunci o afectiune mai mare decât celorlalti discipoli.
Facându-se totul pentru toti, calugari ai cenobiei, asceti din imprejurimi sau pelerini veniti din toate partile pentru a gasi la Lavra vindecarea sufletului sau a trupului, Sfântul Atanasie nu isi inceta totusi conversatia sa permanenta cu Dumnezeu si nici luptele sale ascetice. In perioada postului nu mânca nimic toata saptamâna iar in timp normal regimul sau era cel al calugarilor supusi celor mai aspre canoane. Când participa la masa, isi impartea partea lui in asa fel incât, fara ca cineva sa isi dea seama, el nu mânca mai nimic in afara anafurei impartite dupa sfânta Liturghie. Toata vremea pe care nu si-o petrecea invatându-i sau spovedindu-i pe discipolii sai, o consacra rugaciunii, intotdeauna scaldata in lacrimi iar batista sa, care era intotdeauna inmuiata, a vindecat bolnavi in mai multe rânduri. Conducator si indrumator cu o autoritate incontestabila, el se facea, asemeni lui Hristos, slujitorul tuturor si acorda o atentie deosebita bolnavilor, ocupându-se el insusi de sarcinile care ii dezgustau pe ceilalti calugari. Ii considera pe leprosi drept cea mai mare comoara a Lavrei si ii dadea in grija discipolilor celor mai incercati. Când unul din calugari murea, Sfântul se ducea lânga trupul lui si izbucnea in plâns - nu hohote de emotie ci lacrimi de mijlocire pentru mântuirea celui plecat - iar când se ridica, având fata inrosita ca de foc, il slavea pe Dumnezeu pentru faptul de a-i fi oferit pe discipolul sau ca sacrificiu placut.
Comunitatea, mai intâi limitata de catre imparat la 80 de calugari ajunse la 120 la sfârsitul vietii lui Atanasie si ea nu inceta sa creasca (ea va numara 700 in secolul XI.). Sfântul ramânea insa pentru fiecare ca un parinte. Isi incuraja calugarii sa lucreze cu mâinile lor pentru a evita trândavia, mama a tuturor viciilor si le dadea exemplul fiind întâiul in lucrarile cele mai dificile, care nu erau lipsite de cântecul psalmilor si de sarea Cuvântului dumnezeiesc. Ii invata ca scopul vietii calugaresti, in cenobie, ramânea acelasi ca si pentru sihastri : "a se pregati pentru iluminarea de catre Duhul Sfânt, prin curatirea mintii, sufletului si trupului" (Tipicul, p.102). Intr-o zi, calugarul Gherasim se duse la o chilie unde se retrasese Sfântul si ii vazu fata arzând ca o vatra. Mai intâi se dadu inapoi inspaimântat dar când se apropie din nou, il contempla radiind si inconjurat de o aura ingereasca. Pentru ca tipând isi trada prezenta, Atanasie ii ceru sa jure ca nu va vadi nimanui ceea ce vazuse.
Aceasta familiaritate cu Dumnezeu ii procura Sfântului o intelepciune divina atât in invatarea comunitatii cât si in corectarea greselilor calugarilor. Atunci când impunea fratilor un canon, il urma si el si chiar daca in public avea o atitudine austera si magistrala, când se afla cu discipolii, in particular sau pentru o munca in afara, era intotdeauna simplu, hazliu si de o mare blândete.
A vindecat pe multi bolnavi, dupa ce le-a aplicat plante medicinale pentru a ascunde puterea rugaciunii sale. Si multi dintre cei care veneau sa ii marturiseasca pacate ce dainuiau, precum mânia sau invidia, plecau de la el eliberati dupa ce Sfântul ii atingea cu cârja sa pastorala spunându-i fiecaruia : "Du-te in pace, nu mai suferi de nici un rau!".
Pentru a raspunde nevoilor comunitatii, se intreprinse extinderrea bisericii iar lucrarile înaintara repede datorita donatiilor imperiale si ale prietenilor lui Hristos, nu mai ramânea de terminat decât cupola. Sfântul, care primise de la Dumnezeu revelatia sfârsitului sau, dupa ce si-a incurajat discipolii intr-o ultima cateheza, isi imbraca hainele de sarbatoare, isi punea culionul Sfântului Mihai Malein, pe care nu il purta decât la marile ocazii, si urca pe schelarie pentru a inspecta lucrariile (5 iulile 1001). Dintr-odata cupola se prabusi, antrenând pe Sfânt si pe cei sase calugari care il insoteau. Cinci dintre ei murira pe loc, doar Atanasie si zidarul Daniel ramasera in viata, striviti sub darâmaturi. Timp de trei ore vocea sfântului a putut fi auzita : "Slava tie Doamne Iisuse Hristoase, vino in ajutorul meu!". Când calugarii cuprinsi de spaima reusira sa il elibereze, il gasira mort, cu mâinile in cruce pe piept, neavând decât o rana la picior. Trupul sau ramase intact si ca adormit timp de trei zile, pâna când toti atonitii, in numar de aproape trei mii, se adunara pentru a sarbatori funeraliile Parintelui si patriarhului lor. Din rana sa se scurse atunci sânge proaspat, care fu luat cu graba si care facu multe vindecari. Mai târziu, Sfântul Atanasie nu a incetat sa mijloceasca in mod miraculos pentru cei care veneau sa se inchine la mormântul sau, in fata caruia arde vesnic o candela.
Când Marea Lavra sarbatori intoarcerea sa la viata cenobitica, la 5 iulie 1981, dupa mai multe secole petrecute in idioritmie un lichid parfumat se prelinse dintr-odata pe sticla ce proteja icoana care acopera mormântul, manifestând multumirea Sfântului.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Lampadie.
Acest sfânt din pruncie dându-se pe sine spre viata sihastreasca, si
Duhului supunându-si trupul prin înfrânarea poftelor si prin dese
rugaciuni, a stralucit ca soarele, si a luminat pe cei ce erau
întunecati cu demonice înselaciuni. Si traind a facut multe minuni,
precum si dupa ce s-a mutat catre Domnul.
Tot în aceasta zi, pomenirea nevointei Sfântului
Mucenic Vasile, si a celor împreuna cu dânsul 70 de mucenici, ce au
marturisit în Schitopoli.
Tot în aceasta zi, pomenirea târnosirii bisericii Sfântului Mucenic Iulian, ce este lânga târg.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului noului cuvios
Mucenic Chiprian, care în Constantinopol la anul 1679 de sabie s-a
savârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Acest luceafar al lumii, SfantuI Atanasie, avea, ca patrie Trapezuntul si a trait pe vremea imparatiei lui Nichifor Focas (963- 969). S-a nascut din parinti evlaviosi iar, prin Sfantul Botez, a fost numit Avramie. Deci, odraslind dintr-o radacina de bun neam, asemenea i-a fost si cresterea. Ca, indata, a fost dat la invatatura, ajungand la stiinta cea desavarsita a vremii sale, pentru care a si fost trimis la scolile inalte si de multa faima din Constantinopol. Desi tanar, iubind cu tot sufletul curatia si ravnind petrecerea cea pustniceasca, a parasit cetatea imparateasca, unde l-ar fi asteptat multa cinstire lumeasca si inalte dregatorii, Si s-a dus la manastirea Chiminan, asezata pe un munte, din Asia. Aceasta manastire avea egumen pe Mihail, ce se numea si Malein, om dumnezeiesc, foarte ales si bun indrumator la viata cea cereasca. Si cuviosul egumen l-a intampinat pe Avramie, cu parinteasca dragoste, si, in scurta vreme, primindu-l in randul monahilor, o data cu intrarea in viata cea noua, i-a dat numele de Atanasie. Si isi castiga painea, ca scriitor de carti, pentru trebuibta oamenilor. Temandu-se, insa, de cinstirea ce i se da de catre toti si, din ravna ce avea pentru ostenelile mai grele si pentru mai multa singuratate, s-a dus la Muntele Atonului, un munte abrupt si inalt, ca un pisc, ce se inalta din mare. Acolo, s-a incredintat ca ucenic, unui batran pustnic, caruia i s-a supus, cu toata ravna, straduindu-se, cu multe fapte duhovnicesti. Apoi, din dumnezeiasca descoperire, s-a dus in partile mai retrase ale muntelui, si, gasind un loc care-i placea mult. s-a hotarat sa ramana acolo, socotind sa inalte in acel loc o biserica, in care sa aduca lauda lui Dumnezeu. Dar gandul s-a dovedit greu de implinit si Cuviosul avea mare amaraciune in suflet.
Intr-un tarziu, si-a amintit de imparatul Nichifor Focas, care stapanea atunci imparatia. Si, aducandu-si aminte de buna prietenie, pe care i-o aratase imparatul, pe vremea cand, impreuna, se aflau la invatatura, in Constantinopol, s-a horarat sa mearga la el dupa ajutor. Si imparatul a zidit in locul aratat, o biserica prea-frumoasa, in cinstea Maicii lui Dumnezeu, cu multe chilii si case mari, pe care le-a ridicat din temelie pentru salasluirea fratilor. A zidit, apoi, si o larva, pentru mai multi nevoitori. Si, fara incetare, fericitul Atanasie, se lupta, cu grele osteneli, si se silea sa prefaca bolta cea mare a bisericii si la o mai buna infatisare sa o aduca. Deci, suindu-se pe schela, ca sa incheie lucrul, s-a surpat bolta cu el impreuna cu alti sase frati. Si, asa, Fericitul s-a savarsit in Domnul, pentru ca, nici moartea lui, sa nu fie fara de mucenicie.
Vreti, oare, sa
va arat voua, din Scripturi, de cate bunatati s-a indulcit poporul ales,
de la Dumnezeu? Oare, nu toata faptura cea vazuta, era pregatita pentru
primirea acestor bunatati? Ca minunat era si felul vietii lor; nici la
targ nu umblau, nici nu cumparau si din toate se indulceau, ca nici cu
plugul nu arau pamantul, nici seminte nu semanau, nici de ploi nu aveau
trebuinta, nici la arie nu vanturau grau, nici la moara nu macinau, nici
cuptoare nu zideau, nici foc, nici lemne nu duceau in casele lor, nici
paine nu coceau, nici haine nu teseau, ci, toate, se faceau lor, prin cuvantul
lui Dumnezeu si aveau masa indeslulata, fara de nici o osteneala, pentru
ca asa ii hranea pe ei Dumnezeu, cu mana si nu le cerea lor nici o osteneala.
Iar hainele si incaltamintea nu li se invecheau, nici nu se rupeau, nici
firea cea trupeasca nu stia de boala. Si picioarele lor nu se vatamau,
macar ca atat de lunga vreme au umblat. Iar de doctori si de buruieni nu
se pomenea, fiindca orice boala se luase de la ei. "Si i-a scos pe ei,
zice Psalmistul, cu argintul si cu aur, si nu era, in semintiile lor, bolnav"
(Ps. 104, 36). Fiindca, dupa ce au plecat din Egipt, nu au simtit osteneala,
nici zaduful soarelui nu a ars capetele lor, pentru ca norii aparau tot
poporul. Iar noaptea, nu aveau trebuinta de lumanare, ci aveau stalpul
de foc, care varsa lumina fara de masura, si le arata lor calea si, ca
un povatuitor iscusit, ii ducea pe ei prin pustia cea mare. Si a umblat
poporul, nu numai pe pamant, ci si pe mare, ca pe uscat, si ca pe o piatra
tare a umblat. Iar, cand au intrat vrajmasii lor in mare, ceea ce stia
sa faca apa, aceea a facut: poporului ales, i-a fost marea, ca o cale curata,
iar vrajmasilor, mormant. Pe aceia i-a trecut bine, iar, pe egipteni, rau
i-a inecat. Ca apa, fiind fara de pricepere, a implinit porunca, ca un
om cuminte. Unora, ca un strajer, iar, altora, ca un pierzator le-a fost;
in acea zi, doua lucruri potrivnice a implinit. Si ce ar putea sa mai zica
cineva? Ca piatra, rauri de apa slobozea, si pasarile, ca niste nori, acopereau
pamantul, pentru ei. Si, iarasi, ce sa zica, apoi, de minunile din Egipt,
si de faptele cele preaslavite din pustie! Ca, fara de sange, ca si cum
s-ar fi jucat, biruiau potrivnic, cu puterea Dumnezeului lor, supunandu-i
fara de arme. Si, iarasi, trambitand si cantand, au invins pe imparatii
vrajmasi. Ca aveau invatatura, iar nu arme. Si, era pentru ei doar ca o
dantuire, mai mult decat razboi, cele ce faceau. Ca toate aceste minuni
nu le facea Dumnezeu, numai pentru trebuinta lor si, prin aceasta, numai
sa se laude, ci le facea, mai ales, pentru ca ceea ce ii invata Moise,
sa se implineasca. Si, toata faptura, de pretutindeni le era lor ajutatoare,
fiindca, iata, si marea striga, pe unii, adica, trecandu-i ca pe uscat,
iar, pe altii, inecandu-i cu apa. Si apele Nilului, acelasi glas il slobozeau,
prefacandu-le pe toate in sange, in multime de broaste, in lacuste, omizi
si pucioasa. Si toate aceste proslavite minuni, ale lui Dumnezeu, tineau
loc de carti, care niciodata nu se sterg, ci, in toate zilele, innoita
aducere aminte erau. Si, dupa atatea daruri si dupa atat de mari minuni,
si dupa mila cea negraita si dupa atatea invataturi date lui Moise, si
dupa acele mari biruinte, dupa masa cea mare si dupa indestulata bautura
de vin si dupa negraita slava, pe care au avut-o, mai presus decat toti
oamenii, deci, dupa toate acestea, fiindca erau nesupusi si neascultatori,
si-au facut un vitel si s-au inchinat capului de bou, dorind sa-si faca
lor dumnezei si voiau sa aiba lege noua, uitand toate binefacerile de la
Dumnezeu. Si la nimic nu le-a folosit lor invatatura lui Moise, fiind ei
insisi necredinciosi.
Drept aceea, va rog, pe voi, fiilor,
sa nu fim slabi in credinta, pentru ca, ratacind de la calea cea dreapta,
sa nu cadem in rautate. Dumnezeului nostru, slava!
Cei șase cuvioși ucenici ai Sfântului Atanasie Athonitul
Ucenicii Sfântului Atanasie urcaseră împreună cu el, ca să urmărească lucrările de zidire a bisericii și toți împreună au fost acoperiți de cupola care a căzut. Sfântul își presimțise sfârșitul și se pregătise corespunzător. Și ucenicii lui erau monahi virtuoși, proveniți din diferite locuri și au fost învredniciți să se săvârșească în Domnul împreună cu părintele lor cel cuvios în biserica rugăciunilor zilnice.
Intru aceasta zi, cuvant al lui Isus Sirah
Cugetare
Cum a făcut Moise de a scos apă din
stîncă doar cu o lovitură a toiagului său? Cum a trimis Dumnezeu mană
din cer în pustie şi a hrănit astfel poporul lui Israel?
Aşa întreabă cei care au o foarte slabă concepţie despre puterea Atotputernicului Dumnezeu: ei pururea sînt nedumeriţi cum de nu face Dumnezeu şi astăzi asemenea şi aceleaşi minuni, astfel încît să le vadă toate popoarele pămîntului şi să creadă în Dumnezeu.
Cu toate acestea, iudeii au văzut cu ochii lor nenumărate şi mari minuni ale lui Dumnezeu, şi tot nu au crezut în El. Iar
adevărul este că şi astăzi Dumnezeu lucrează aceleaşi minuni mari ca şi
în trecut, ori de cîte ori şi oriunde în lume este nevoie.
Odată, pe cînd a venit o foamete în Lavra Sfîntului Athanasie, toţi fraţii s-au împrăştiat care încotro. Întristat, Cuviosul Athansasie a pornit să caute un alt loc de sălaş. Dar o femeie pe care a întîlnit-o în cale 1-a întrebat: Unde mergi? Şi femeie fiind aceea, şi în Sfântul Munte aflîndu-se Bătrînul, unde picior de femeie nu calcă niciodată, el a întrebat-o pe aceea la rîndul lui: „Dar tu cine eşti?” Iar ea a zis: „Eu sînt cea căreia obştea ta este închinată. Eu sînt Maica Domnului tău”. Dar Bătrînul a zis: „Eu mă tem să mă încred în tine, căci chiar şi dracii se pot face îngeri de lumină. Cum voi cunoaşte că ceea ce zici este adevărat?”. Atunci Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a zis: Loveşte stînca aceasta cu toiagul tău şi vei cunoaşte cine îţi grăieşte. Cunoaşte că pururi voi rămîne Egumena Lavrei tale. Bătrînul Athanasie a lovit atunci puternic stînca cu toiagul său. Ea a crăpat ca un tunet, şi din stînca zguduită a izbucnit şuvoi de apă. Înspăimîntat, Athanasie s-a întors ca să se închine la pămînt înaintea Tainicei Egumene, Preacurata, dar ea se făcuse deja nevăzută. Cînd s-a reîntors în Lavră, Bătrînul a văzut cu şi mai mare spaimă şi bucurie că hambarele mînăstirii se revărsau de mulţimea grîului.
Iată aici minunata repetare a marilor
minuni din vechime trăite de Israel, care salvează vieţile celor
credincioşi şi le întăreşte credinţa.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata trecere a poporului lui Israel prin Marea Roşie (Ieşirea 14):
- La cum Moise a întins mîna sa şi a însemnat marea cu toiagul după cum i-a poruncit Domnul, iar marea s-a despărţit, iar poporul a trecut prin mijlocul ei, care s-a făcut uscat;
- La cum egiptenii i-au urmărit pe iudei pe acea cale, dar Moise a întins iar mîna sa şi a însemnat marea, care s-a închis peste egipteni;
- La cum aceasta mă învaţă pe mine că Domnul cîte voieşte le face, că El îi mîntuieşte pre robii Lui dintru cele mai cumplite ispite, şi îi pedepseşte pe necredincioşi.
Predică
Despre trezvia minții
– „Pentru aceea, încingînd mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă,
nădăjduiţi desăvîrşit în harul care vi se va dă vouă, la arătarea lui
Iisus Hristos” (I Petru 1:13).
Fraţilor, mintea este călăuza şi
povăţuitoarea sufletului. Dumnezeu animalelor le-a dat numai suflet, şi
de aceea pe ele le-a lipsit de libertate, călăuzindu-le cu mintea Lui.
Dar omului Dumnezeu i-a dăruit suflet şi minte, iar împreună cu mintea, libertatea. Mintea şi libertatea sînt nedespărţite între ele.
Astfel, toate poveştile înşirate de unii
filozofi, cum că omul are minte, dar nu are libertate, nu sînt decît
deşertăciuni. Viaţa de fiecare zi ne arată limpede că libertatea este
însoţitoarea de nedespărţit a minţii. Cu toate acestea, avînd în vedere
că mintea omului este departe de a fi desăvîrşită, tot nedesăvîrşită
este şi libertatea lui, şi de aceea el se călăuzeşte pururea după
Dumnezeu.
Singur Dumnezeu este Mintea şi Libertatea desăvîrşită. Noi prin urmare sîntem doar chip şi asemănare a minţii şi libertăţii lui Dumnezeu. Mintea noastră este destul de înaltă încît să cunoască voia lui Dumnezeu, iar libertatea noastră suficient de puternică încît să împlinească voia lui Dumnezeu cu fapta.
Cînd mintea
însă îşi pierde puterea ei suverană asupra sufletului, atunci în suflet
se stîrneşte toată dezordinea patimilor şi a principiilor contrarii,
care aduc în suflet confuzie, haos, şi distrugere. Ce vrea să spună apostolul prin cuvintele „încingeţi mijloacele cugetului vostru, treziţi-vă”? El vrea să spună:
Nu îngăduiţi minţii voastre să fantazeze, ci aţintiţi-o pururea la cugetarea Legii lui Dumnezeu.
El mai vrea să spună:
Nu îngăduiţi minţii voastre să abuzeze de libertatea cea de Dumnezeu dăruită, şi să-şi lase sufletul pradă robiei trupului, lumii, şi diavolului, ci ţintuiţi-vă mintea la Hristos ca şi pe o cruce, aşa încît sufletul vostru să şi învie cu Hristos.
El încă mai vrea să spună:
Închideţi-vă mintea oricăror închipuiri şi imaginaţii care nu fac decît să o otrăvească şi să o facă pradă uşoară diavolului; şi ţineţi-o pururea închisă în strîmtimea inimii voastre, unde se va trezi cu rugăciunea, şi se va curăţi cu lacrimile.
În esenţă, apostolul vrea să spună următoarele:
Educaţi-vă mintea astfel încît să nu folosească rău libertatea care vi
s-a dat, insultîndu-L pe Domnul Dumnezeu Cel Viu şi Multmilostiv, şi
omorînd sufletul cu păcatele.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase,
Carele eşti Mintea lui Dumnezeu şi înţelepciunea, ajută-ne nouă întru
încingerea cugetului nostru, ca să cugetăm pururea numai la cele care
sînt de la Tine şi ale Tale, şi ca să îl facem pe el călăuză vrednică
spre mîntuirea sufletelor noastre. Căci Ţie se cuvine toată slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
