26 iulie – ✝) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeș);Sf. Mc. Ermolae; Sf. Cuv. Mc. Parascheva; Sf. Cuv. Moise Ungurul [ajutător în patima desfrânării și în toată lupta cu trupul]

 

 

 

Viaţa Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeș)

Pe Valea Dâmboviţei, între Târgovişte şi Câmpulung, se află un deal înalt numit „Dealul Cetăţuia" sau „Dealul lui Negru Vodă". Prima aşezare monahală cunoscută pe această colină datează de la începutul secolului al XIV-lea, când domnul Ţării Româneşti întemeiază un schit cunoscut până azi cu numele de „Schitul Negru Vodă" (Cetăţuia).

Pe versantul abrupt al dealului, în partea de sud-est, ca şi pe valea pârâului Cetăţuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste româneşti, între secolele al XIII-lea şi al XVIII-lea, aici s-au nevoit mulţi sihaştri cu viaţă sfântă, ale căror nume nu se mai cunosc. Valea aceasta se numeşte de sute de ani „Valea Chiliilor", din cauza numărului mare de sihaştri trăitori aici.

Unul din cei mai renumiţi sihaştri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor în primele decenii ale secolului al XVII-lea, a fost Cuviosul schimonah Ioanichie. Se crede că era cu metania din Schitul Negru Vodă de alături, unde s-a nevoit la sfârşitul secolului al XVI-lea. Apoi, râvnind fericitei vieţi pustniceşti şi arzând pentru dragostea lui Hristos, s-a închis de bună voie într-o peşteră săpată în peretele muntelui şi acolo s-a nevoit, neştiut de oameni, mai mult de 30 de ani. Numai ucenicul său îi aducea pâine şi apă o dată pe săptămână, pe care o cobora până la gura peşterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din timp în timp egumenul schitului.

Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat şi la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu ştie. Însă, după o nevoinţă atât de aspră, cuviosul acesta, ajungând la măsura sfinţeniei şi cunoscându-şi dinainte sfârşitul, şi-a săpat singur mormântul în fundul peşterii. Apoi, culcându-se în mormânt, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peştera lui s-a părăsit din cauza muntelui abrupt. În primele decenii ale secolului XX, coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peşteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, aşezate cu bunăcuviinţă în fundul peşterii. Erau galbene, binemirositoare şi acoperite cu o pânză de păianjen. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638".

Preacuvioase Părinte Ioanichie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Ermolae

Sfîntul Ermolae a fost preot în Nicomidia, în timpul domniei împăratului Maximian. El a fost între cei două mii de mucenici pe care împăratul i-a osîndit să fie arşi de vii, împreună cu biserica în care se aflau (vezi pomenirea la 28 decembrie). Dar prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu s-a întîmplat că sfinţitul Ermolae, împreună cu alţi doi preoţi, Ermip (Hermippas) şi Ermocrat (Hermocrates) au scăpat de moartea aceasta. La vreme după aceea Sfîntul Sfinţit Ermolae 1-a botezat pe cel care avea să fie Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, Doctorul fără de Arginţi, împreună cu care a şi fost judecat, torturat şi omorît prin decapitare. Ermip şi Ermocrat au luat şi ei mucenicia împreună cu dînşii, şi cu toţii au fost încununaţi cu cununile biruinţei şi slavei în împărăţia lui Hristos. Ei au luat cu cinste mucenicia cam pe la anul 304.

• Pomenirea Sfintei Cuvioase Muceniţe Parascheva

Această sfîntă muceniţă s-a născut la Roma din părinţi creştini, fiind crescută de mică întru toată rînduiala credinţei în Hristos. Sfîntă Parascheva s-a ostenit pururea cu bucurie mare şi cu rîvnă să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu. Crezînd cu tărie şi ducîndu-şi viaţa conform credinţei, Sfîntă Parascheva i-a îndrumat şi pe alţii la calea mîntuirii sufletului şi a vieţii duhovniceşti. După ce părinţii ei au murit, fiica Parascheva a împărţit toată moştenirea ei săracilor şi s-a tuns întru îngerescul chip. Ca monahie ea a predicat credinţa creştină cu o rîvnă încă şi mai arzătoare, neascunzînd-o şi neascunzîndu-se de nimeni, cu toate că în acele timpuri stăpînirea romană dezlănţuise deja persecuţiile cele sîngeroase împotriva creştinilor. Astfel, comunitatea evreiască, a celor plini de toată răutatea, au denunţat-o pe Sfîntă Parascheva pentru vina de a predica credinţa interzisă, drept pentru care sfîntă a fost adusă la judecată înaintea împăratului Antonin. Toate linguşirile împăratului nu au putut să zdruncine credinţa roabei lui Dumnezeu. Ei au torturat-o apoi cu foc, aşezîndu-i pe cap un coif încins la roşu. Dar Domnul a izbăvit-o tainic de la aceste chinuri, şi eliberată fiind, muceniţă a părăsit Roma. Ea a călătorit din cetate în cetate, întorcîndu-i pe păgîni la Credinţa cea Adevărată. Ea a mai stat la judecată înaintea stăpînitorilor şi judecătorilor în încă două cetăţi, şi a fost torturată sălbatic pentru credinţa în Stăpînul Hristos, chinuri în timpul cărora ea a lucrat multe minuni, şi din care, cu puterea lui Dumnezeu, s-a vindecat repede şi minunat. Ca întotdeauna păgînii atribuiau minunile ei vrăjitoriei, iar faptul că se însănătoşea minunat din torturi, necuraţilor lor zei. Sfînta Muceniţă Parascheva i-a zis odată cezarului care o tortura: „O, cezare, nu zeii tăi m-au vindecat pe mine, ci Domnul meu, Dumnezeul şi Stăpînul, lisus Hristos”. La sfîrşit, un oarecare cezar pe nume Tarasie i-a tăiat capul cu sabia. Astfel această slăvită muceniţă şi-a încheiat alergarea acestei vieţi pline de roadele bogate ale luptelor duhovniceşti. Sfintele ei moaşte au fost mutate la Constantinopol. Ea a luat cu cinste mucenicia pentru Hristos în veacul al doilea.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Moise Ungurul

Acesta a fost de la curtea tînărului cneaz rus Boris. Cînd ticălosul Sviatopolsk cel fără de Dumnezeu 1-a ucis pe Boris, Moise a scăpat cu fuga şi s-a adăpostit la Kiev. Puţin mai după aceea el a fost luat rob în Polonia, de către regele polonez Boleslav, şi a fost vîndut pe o mie de bani de aur unei tinere văduve depravate, al cărei bărbat fusese ucis în război. Această depravată a voit să se destrăbăleze cu Moise, care însă a respins-o cu tărie, căci el îşi făgăduise viaţa lui Dumnezeu întru toată curăţia sufletului şi trupului. Ea atunci i-a oferit ca să îl ia de bărbat după lege, dar el a respins-o cu aceeaşi tărie. Acela a fost timpul în care în taină, Moise a izbutit să se îmbrace întru îngerescul chip, tuns fiind de către un monah athonit, şi aşa s-a înfăţişat înaintea stăpînei lui îmbrăcat în haine călugăreşti. Pentru aceasta, stăpîna cea desfrînată 1-a legat, şi a poruncit să fie biciuit cu sălbăticie şi castrat. Ea 1-a chinuit pe mucenicul Moise cu tot felul de chinuri timp de cinci ani. Dar regele polonez Boleslav a fost ucis pe neaşteptate într-o răscoală, în timpul căreia această depravată a fost ucisă şi ea. Sfîntul şi mucenicul Moise a fost astfel liber să scape şi să se întoarcă la Kiev, unde s-a închinat vieţii celei de rugăciune, de tăcere, şi de linişte. Omorîndu-şi însuşi întru sine patimile cele amarnice ale trupului, a putut după aceea şi altora mulţi să le ajute să biruiască în acest cumplit război. Sfintele lui moaşte s-au aflat făcătoare de minuni, mulţi primind vindecarea la ele (vezi viaţa Sfîntului loan Multpătimitorul, la 8 iulie). După ce a mai vieţuit întru monahiceştile şi sihăstreştile nevoinţe timp de zece ani în Lavra Peşterilor, Sfîntul mult pătimitor Moise Ungurul s-a odihnit întru Domnul în douăzeci şi şase de zile ale lunii iulie, din anul 1043, strămutîndu-se la feciorelnica împărăţie a lui Hristos.

Cântare de laudă la Sfântul Moise Ungurul

Moise lui Dumnezeu viaţa şi-o a făgăduit,

Întru întreaga curăţie.

El liber e cu duhul, chiar în cătuşa sclaviei,

Şi liber dă răspuns desfrînatei stăpîne,

Ce sclavă e, legată cu necurate patimi:

„Ce bărbat vreodată mîntuitu-şi-a sufletul de necuratele patimi,

Uitîndu-se în gura unei femei?

Din cauza femeii Adam a pierdut Raiul.

Din pricina Dalilei Samson cu ruşine-a pierit.

Sedus de femei, marele Solomon, atotînţeleptul,

Întru cea de rîs idolatrie s-a prăbuşit.

Al lui Irod cap sucitu-l-a o femeie,

Şi pentru o desfrînată Irod

Capul Botezătorului Ioan l-a tăiat.

Lui Dumnezeu îi sînt eu rob, femeie,

Deci nu mă tulbura!

Cată-ţi însoţitor dintru a ta lume,

Căci eu ţie nicicum mă voi pleca.

Cu tine împreună nu-i nici o fericire,

Eu curat vreau să fiu, pentru Dumnezeu:

Aceasta-i sfîntă datoria mea.

Nici linguşiri, nici aur, nici toată-a ta putere

Nu mă vor rătăci, nici în trup, nici în suflet.

Dumnezeul meu, Cel Atotputernic,

El mă va ajuta, curăţia să-mi ţin.

Curăţia e sfîntă, căci curate sînt

Apele ce în Rai şipotesc.

Curat e Dumnezeu, Cel Care pre noi

Curaţi ne-a zidit.

El voieşte ca noi

Curaţi să fim, şi curaţi fiind,

Să ne mîntuiască.

Curăţia, femeie, slava creştinului este!”

Luna iulie in 26 de zile: pomenirea Sfantului, sfintit Mucenic Ermolae, preotul Nicomidiei, si a celor dimpreuna cu dansul (sec.IV).     Sfantul Ermolae, preotul, si cei impreuna cu el, patimitorii Mucenici Ermip si Ermocrat, faceau parte din obstea crestinilor din Nicomidia, unde 20000 de crestini fusesera arsi de vii in biserica, din porunca crudului imparat Maximian Galeriu.
    Deci, acestia trei, izbutind sa se ascunda de frica paginilor, nu incetau a invata sfanta credinta, pe cei ce o doreau, aducandu-i la Hristos. Asa, vazand Sfantul Ermolae pe Sfantul Pantelimon, doctorul, si vorbind cu el cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a facut crestin. Iar, cand Pantelimon a fost prins si dat la chinuri, de acelasi Maximian, fiind intrebat de la cine a invatat credinta crestineasca, Sfantul, neputand sa minta, a spus: "De la preotul Ermolae." Deci, a fost prins batranul Ermolae si cu el, si robii lui Hristos Ermip si Ermocrat, pe care i-a adus la paganeasca judecata. Deci, intrebati fiind, au marturisit cu indrazneala pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, defaimand pe inchinatorii la idoli. Pentru aceasta, au luat pedeapsa de moarte, taindu-li-se la toti trei capetele, cu sabia. Pentru a caror patimire, Dumnezeului nostru slava!
 


Intru aceasta zi, patimirea Sfintei Cuvioase Mucenite a lui Hristos, Paraschiva (+140).     Sfanta Cuvioasa Mucenita a lui Hristos, Paraschiva, s-a nascut intr-un sat ce era in hotarele Romei celei vechi, din parinti crestini, cu numele Agaton si Pontia. Acestia pazeau, fara preget, porunca Domnului, dar nu aveau copii, pentru care se rugau, cu staruinta si necontenit, lui Dumnezeu ca sa le dea lor un fiu. Si, ascultandu-le rugamintea, Ziditorul si Induratul Dumnezeu le-a daruit lor aceasta fiica, pe care au nascut-o in ziua a sasea a saptamanii si au numit-o din Sfantul Botez, Parascheva, dupa numele zilei intru care s-a nascut, fiindca ziua a sasea, la greci, se numeste "paraschivi" Dupa ce a fost intarcata si a fost daruita lui Dumnezeu, din tanara varsta, fiind crescuta de mama sa, aceasta a invatat-o toate tainele credintei crestinesti si copila se indeletnicea necontenit cu rugaciunea si cu citirea Sfintelor carti.
    Iar, dupa ce s-au savarsit parintii ei, impartind toate averile ramase, de la parinti, saracilor si tunzandu-se si imbracandu-se in chipul monahicesc, a iesit, propovaduind numele adevaratului Dumnezeu si Domnului nostru Iisus Hristos, si pe multi din pagani i-a adus la cunostinta lui Dumnezeu. Intru acele vremi, imparatind, la Roma, Antonin (138-161), s-au dus niste pagani si au parat-o la imparat, zicand: "O oarecare femeie, cu numele Paraschiva, propovaduieste pe Iisus, fiul Mariei, pe care parintii nostri L-au pironit pe cruce." Iar imparatul, auzind acestea, a poruncit sa o aduca pe ea inaintea lui. Si s-a mirat imparatul, vazand priceperea si frumusetea ei. Deci, a zis catre dansa: "Daca te vei pleca mie si vei aduce jertfa dumnezeilor nostri, te voi face mostenitoare a multor daruri, iar, daca nu te vei pleca, la multe chinuri te voi da." Sfanta, cu gand tare, a raspuns catre dansul: "Sa nu-mi fie mie a ma lepada de numele lui Hristos, Dumnezeul meu. Iar zeii, care n-aui facut cerul si pamantul, sa piara." Iar imparatul, aprinzandu-se de mania, a poruncit sa se puna pe capul marturisitoarei un coif de fier, inrosit in foc. Care lucru facandu-se, cu dumnezeiasca roua, s-a pazit nevatamata. Pentru o minune ca aceasta, intru acel ceas, multi au crezut in Domnul.
    Dar Sfanta, slobozita fiind si iesind de acolo, s-a dus in alte cetati si sate, propovaduind numele Domnului Iisus.
    Deci, intrand Sfanta intr-alta cetate, in care era stapanitor un dregator cu numele Tarasie si afland aceasta despre ea, a adus-o inaintea divanului sau. Deci, intrebata fiind, de el, despre credinta, a marturisit ca este crestina si L-a marturisit pe Hristos, Dumnezeu adevarat. Si, pentru aceasta, punandu-se inainte o caldare de arama, plina cu undelemn, de smoala si de plumb si, aprinzandu-se foc dedesubt, a poruncit sa fie aruncata Sfanta in acea caldare. Dar, prin venirea de fata a unui dumnezeiesc inger, s-a stins focul si, racorindu-se caldarea, Sfanta a ramas nevatamata. Si multe alte chinuri aducand asupra ei tiranul acesta, Sfanta tot nevatamata a ramas, si nici gandul ei cel tare n-au putut sa-l clinteasca. Iar, mai pe urma, cu sabia i-a taiat capul, care lucru facandu-se duhul ei s-a inaltat la vesnicele lacasuri. Dumnezeului nostru slava!

Sinaxar 26 Iulie

În aceasta luna, în ziua a douazeci si sasea, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Ermolae, si cei împreuna cu dânsul, Ermip si Ermocrat.

Acesti sfinti erau preoti din clerul Bisericii Nicomidiei, ramasi dintre sfintii douazeci de mii ce au fost arsi acolo de tiranul Maximian (284-305) in anul 303 (28 decembrie), fiind ascunsi într-o camara.
Dar fiind prins tânarul Pantoleon (nimeni altul decât Marele Mucenic Pantelimon, praznuit la 27 iulie) si nestiind sa minta, a spus ca de preotul Ermolae era învatat în cele crestinesti si a fost botezat.
Si îndata au trimis de l-au adus pe Ermolae la Maximian, si cu el au adus slujitorii si pe insotitorii lui, Ermip si Ermocrat.
Stând sfintii la întrebare, si propovaduind cu îndrazneala ca Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat, li s-au taiat capetele, in anul 305 de la Hristos.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Preacuvioasei Mucenite Parascheva din Roma.

Sfânta si Marea Mucenita Parascheva s-a nascut intr-un sat pe lânga  Roma, in vremea domniei lui Hadrianus (117-138), din parinti crestini, Agaton si Politeia, care multa vreme il implorasera pe Domnul sa le dea un prunc. Dumnezeu, care intotdeauna raspunde rugaciunilor celor care se tem de el, le dadu deci o fiica, pe care ei o numira Parascheva, caci era nascuta intr-o vineri (Paraskevi in greceste inseamna "vineri") dar si din evlavie pentru Patima intaritoare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Inca din frageda copilarie ea s-a consacrat cu totul celor dumnezeiesti. Nefiind deloc atrasa de jocurile copilaresti, isi petrecea vremea fie in biserica pentru a participa la Slujbe fie acasa, pentru a medita cuvântul lui Dumnezeu sau rugaciunea. La moartea parintilor sai, pe când era in vârsta de 12 ani ea imparti bogatiile lor celor lipsiti, apoi se retrase intr-o Manastire unde primi mahrama, semn al inchinarii vietii ei lui Dumnezeu. Dupa ce si-a petrecut o vreme in ascultare desavârsita fata de maica superioara, cu sufletul insetat de a impartasi si celorlalti oameni comoara credintei, ea parasi Manastirea pentru a se duce sa propovaduiasca numele lui Hristos in orase si sate. Astfel aduse pe multi  pagâni la dreapta credinta, suscitând nemultumirea si ura iudeilor, care au denuntat-o regelui acelui tinut in care ea se afla (dupa altii, noului imparat, Antonin cel Pios, catre 140). Suveranul dadu ordin pe data ca nobila crestina sa fie arestata si adusa inaintea lui. Când o vazu, ramase mai intâi surprins de frumusetea ei apoi incerca sa o atraga prin maguliri spunând : "Daca te lasi convinsa de cuvintele mele si accepti sa aduci sacrificii idolilor, vei primi multe bogatii, dar daca te incapatânezi, sa stii ca vei avea multe de suferit". Tânara fata, desi gingasa, ii raspunse cu barbatie : "Nu ma voi lepada niciodata de prea blândul meu Iisus Hristos si nici un chin nu va putea sa ma desparta de dragostea Lui. Caci El a zis : Eu sint Lumina lumii ; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8:12). Cât despre idolii vostri, care nu au facut nici cerul nici pamântul, ei vor disparea de pe pamânt si de sub cer (Ieremia 10:11)". Atunci mânia regelui se inflacara si dadu ordin soldatilor sa puna pe capul Sfintei o casca de fier inrosit in foc. Acoperita de roua, precum cei Trei Tineri din cuptor, Sfânta Parascheva nu simti nici o suferinta. Dupa ce i-au fost smulsi sânii, fu aruncata in inchisoare, cu o piatra grea pusa pe piept, dar fu vindecata de un Inger ce si-a facut aparitia  dintr-un mare cutremur. Constatând minunea, 70 de soldati din garnizoana s-au convertit si au fost imediat executati din ordinul tiranului care o aduse din nou inaintea lui pe Parascheva. Repetându-si inflacarata marturie de credinta, Sfânta fu aruncata intr-un cazan de cupru si bronz umplut cu plumb incandescent. Dar si acolo, trupul sau - care primise prin asceza si feciorie arvuna cinstirii vietii viitoare - ramase neatins. Crezând ca amestecul nu era cu adevarat arzator, tiranul se apropie si fu orbit de vapaie5. Sub efectul durerii isi dadu seama de greseala sa si incepu sa strige : "Fie-ti mila de mine, slujitoare a adevaratului Dumnezeu si reda-mi lumina ochilor si voi crede in Dumnezeul pe care il propovaduiesti". La rugaciunea Sfintei el nu numai ca isi regasi vederea ci primi si lumina credintei si la cererea sa fu botezat in numele Sfintei Treimi, impreuna cu toti cei apropiati lui.
Eliberata, Sfânta Parascheva parasi tinutul pentru a-si continua misiunea. Pe când se afla intr-un oras condus de un oarecare Asclepios si propovaduia pe Hristos, fu arestata si adusa in fata tribunalului. La intrebarea lui Asclepios care ii ceru sa isi spuna numele, Sfânta se inchina cu semnul Sfintei Cruci si declara ca era slujitoarea lui Hristos Facatorul cerului si al pamântului, Care s-a dat crucii si mortii pentru Mântuirea noastra, si Care va reveni cu marire sa judece viii si mortii. Tiranul dadu ordin sa fie batuta cu vergile dar Sfânta continua sa il slaveasca pe Dumnezeu, cu privirea intoarsa spre cer, iar când Asclepios ii intrerupse pe calai pentru a-i cere sa aduca sacrificiu idolilor, ea il scuipa in fata cu dispret. Iesindu-si din fire el ceru sa fie biciuita pâna la os. Dar dupa o noapte petrecuta la inchisoare, soldatii o gasira a doua zi nevatamata. Cum ea cerea regelui sa fie lasata sa se duca la Templul lui Apolo, toti pagânii se bucurara, crezând ca accepta sa aduca sacrificii idolilor. Când insa - dupa ce se rugase indelung - isi facu semnul Crucii, idolii se sfarâmara cu zgomot mare iar poporul striga : "Mare este Dumnezeul Crestinilor!". Preotii idolilor, cuprinsi de furie, au cerut regelui sa sfârseasca cu ea si fu aruncata in fosa unde prin rugaciune provoca moartea unui balaur si a reptilelor care se mai gaseau acolo. Constatând ca toate tentativele sale erau zadarnice, Asclepiios o trimise in alta imparatie, condusa de crudul Tarasios6 . Dar cum prin chemarea Numelui lui Hristos ea ii vindeca pe toti bolnavii care erau adusi la ea, regelu ceru sa fie adusa  inaintea lui si o acuza de vrajitorie, dând ordin sa fie aruncata intr-o fosa urât mirositoare, plina de animale veninoase. Prin semnul Crucii, aceasta cloaca deveni asemeni unei  pajisti inmiresmate primavara, iar Sfânta, ocrotita de un Inger, ramase nevatamata la toate celelalte chinuri la care fu supusa. De aceea, nemaiputându-si conteni mânia, regele ordona calailor sai sa taie capul slujitoarei lui Dumnezeu. Cazând in genunchi, Parascheva se ruga cu lacrimi, incredintându-si sufletul viteaz  Mirelui sau Hristos si ii ceru sa ierte pacatele celor care aveau sa-L cinsteasca. Atunci când capul ii cazu sub spada, se auzi un glas ceresc urându-i bun venit in Imparatia Cerurilor, a carei venire ea o vestise prin cuvântul sau si prin lucrarile sale. De atunci, parti din moastele sale, imprastiate in Sfintele Biserici, nu au incetat sa infaptuiasca nenumarate vindecari, in special pentru cei bolnavi de ochi.
Viata si patimirea sfintei Parascheva Romana a fost scrisa de Ioan de Eubeea in secolul al VIII-lea. Ea este uneori praznuita si in ziua de 9 noiembrie.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Mucenita Oreozila.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Ignatie Stironitul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Apion, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Ierusalima, care de sabie s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Damaschin, despre cei adormiti.     Acel cuvant, ce s-a zis, ca Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui si ca secera fiecare, oricine ar fi el, ce a semanat si cele ce urmeaza dupa acestea, toate sunt spuse, cu adevarat, despre a doua venire a Ziditorului si pentru raspunsul cel infricosat de atunci, toate pentru sfarsitul lumii acesteia, s-au spus. Pentru ca atunci nu va fi nicidecum vreme de ajutor, ci toata rugamintea va fi fara de spor si fara de folos. Pentru ca, la acel infricosator sfarsit, nu va mai fi timp pentru negutatorie. Unde sunt saracii atunci? Unde slujbele? Unde cantarile? Unde facerile de bine? Drept aceea, mai inainte de ceasul acela, sa ne ajutam unii pe altii. Ca nu este nedrept Dumnezeu, ca sa uite faptele, precum zice dumnezeiescul Apostol. Iar Atanasie cel Mare, in cuvantul lui cel bine alcatuit pentru cei morti, zice ca, macar desi in vazduh de ar fi risipit, cel ce s-a sfarsit intru credinta, sa nu incetezi, a chema pentru el, pe Hristos Dumnezeu, aprinzand undelemn si lumanare la mormant. Ca primite sunt acestea la Dumnezeu si multe rasplatiri vor aduce de la El. Pentru ca undelemnul si lumanarea, pomelnicele si Jertfa cea fara de sange, curatire sunt. Iar facerea de bine la saraci face adaugire la toata rasplatirea cea buna. Iata dar, sa iei aminte, oricine ai fi tu, cel ce nu crezi cele zise, ca oricare dintre oameni, care castiga putinul aluat al faptei bune, dar n-a apucat sa-l faca paine, ca el voia adica, dar, iata, n-a ajuns sa aduca la indeplinire, fie pentru lenevire, fie pentru neingrijire, fie pentru nebarbatie, ori pentru ca a amanat din zi in zi, iar, sosindu-i moartea, l-a secerat pe el, mai presus de orice nadejde, chiar si numai aceasta nu va uitata de Dreptul Judecator. Pentru ca, Stapanul cel milostiv va indemna, dupa moarte, pe cei mai apropiati ai lui sa se sarguiasca spre mila si ajutorul celui raposat. Si, atingandu-se Stapanul de inimile lor, vor implini ceea ce lipsea mortului. Iar cel ce a avut vicleana toata viata si amestecata cu spini si plina cu noroiul necuratiei, care niciodata nu si-a venit in fire, ci, fara de firca si fara de simtire a zacut in patimi, facandu-si toate poftele trupesti si neavand nici o grija pentru suflet, ci, avand toata socotirea numai trupeasca, daca asa va ajunge la sfarsitul sau si va iesi din viata, aceluia nimeni nu-i va putea ajuta. Si asa sunt toate cele ce se fac de el, incat de la nimeni nu poate sa afle nici un ajutor, nici de la sotie, nici de la fii, nici de la frati, nici de la rudenii, nici de la prieteni, caci nici Dumnezeu nu-l mai numara printre robii Sai. Deci, mai bine si mai placut lui Dumnezeu si intru tot bine primit lucru este ca, adica, fiecare din oamenii credinciosi si de Hristos iubitori, sa se curate pe sine, prin tot felul de faceri de bine, ferindu-se de toata necuratia si tinandu-se de poruncile cele luminoase ale lui Dumnezeu. Ca, ajungand la sfarsitul sau, cu indrazneala, sa zica Stapanului: "Gata este inima mea Dumnezeule, gata este inima mea." (Ps.107,1). Si asa, cu dulceata, sa intampine el pe ingerii cei ce vin la dansul. Dar aceasta  se intampla la putini, si de putine ori, dupa cum a zis Stapanul, ca putini sunt cei ce se mantuiesc. Dar si aceasta nu se spune fara de talc, de Cel ce este tuturor intelepciune, ci ca si cum cineva ar zice, minunandu-se: "O, cat sunt de putini cei ce se mantuiesc." Iata, de acum stiti ca foarte mare osteneala este ca cineva sa fie dintre cei dintai, si este nevoie sa venim la cei din al doilea rand, urmand hotararile Apostolilor. Iar, de-ar pomeni cineva de cei straini si saraci, care nu au pe nimeni, ca sa se osteneasca pentru dansii, si nou pot lasa vreo mostenire, pentru slujbe sau pentru daruri, deci, ce vom zice de acestia? Oare, fiindca nu au ei pe nimeni si sunt straini si neasezati, neavand cine sa se osteneasca pentru ei, nu se vor putea mantui? Au, oare, nedrept este Dumnezeu, ca, adica, celui ce are, sa-i ierte, iar celui ce nu are nimic, sa nu-i daruiasca iertare? Leapada aceasta socotire de la tine, oricine ai fi tu, pentru ca drept este Dumnezeu, sau adevarat este ca Dumnezeu este dreptate, intelepciune, bunatate si puterea cea tot alcatuitoare. Si, ca un Drept ce este, va masura bogatia celui ce nu are, iar, ca un intelept, din lipsa va face belsug. Ca un puternic, va strica pe cel tare si va intari pe cel slab, iar, ca un Bun, va mantui faptura mainilor Sale. Iar, daca cineva este vadit vinovat si s-a lepadat de credinta cea dreapta, acela atarna greu spre partea cea de-a stanga. Dar, dupa cum zic barbatii cei luminati de Dumnezeu, ca faptele omenesti sunt cercate, ca intr-o cumpana, la suflarea cea mai de pe urma, daca partea cea de-a dreapta covarseste pe cealalta, vadit lucru este ca, spre ingeri pleaca cel ce moare, iar, daca partile sunt amandoua asemenea, atunci biruieste iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iar, dupa cum zic graitorii de Dumnezeu Parinti, de s-ar si pleca putin cumpana, spre partea cea de-a stanga, chiar si atunci, mila lui Dumnezeu le implineste pe toate. Dumnezeului nostru slava!
 


Intru aceasta zi, invatatura de la Isus Sirah, despre cresterea copiilor.     Pedepsiti pe fiii vostri din tineretile lor si va vor odihni la batranetele voastre si vor da frumusete sufletului vostru. Si sa nu slabesti, mustrand pe copil; ca de-l vei mustra pe el cu toiagul, nu va muri, ci sanatos va fi, pentru ca tu, batandu-i trupul lui, ii izbavesti din moarte sufletul. Sau, de ai vreo fiica, inspaimant-o pe ea si pazeste-o intre cele trupesti, ca sa nu-ti rusinezi fata ta, pentru ca, daca vei da vietii pe fiica, fara de prihana, vei fi ca un savarsitor de mare lucru si, vei fi laudat de oameni si, la sfarsit, nu vei suspina din pricina ei. De-ti iubesti pe fiul tau, indeseste-i lui mustrarile pentru ca, la urma, sa te veselesti de dansul. Pedepseste-l pe el din tinerete si te vei bucura de el in vremea varstei si, intre cei cunoscuti, vei fi laudat, pentru el, si se va teme vrajmasul tau. Creste-ti copilul in asprime si invatatura, ca sa afle odihna si binecuvantare. Sa nu razi, facand jocuri inaintea lui, pentru ca, putin de vei zambi, mult te vei necaji, mahnindu-te, mai tarziu, si va fi o suferinta pentru sufletul tau. Sa nu-i dai frau liber, la tineretea lui, ca nu candva, indaratnicindu-se, sa nu ti se supuna si sa fie, pentru tine, ocara si durere sufletului, paguba casei, pierdere averilor si necinste de la vecini, si ras din partea vrajmasilor si a stapanitorilor si cadere si batjocura. Si iarasi, zic ca toate cele mai sus sa le faci cu adevarat, pentru ca in veci, sa te bucuri. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cugetare

Nici de cea mai mică patimă nu poate scăpa omul fără o mare luptă.

Sfinţii Părinţi au numit întotdeauna patima desfrînării şi preadesfrînării, moarte. Cînd desfrînatul se izbăveşte de patima desfrînării, este ca şi cum el ar învia din morţi.

Pentru cei care vieţuiesc în lume, patima desfrîului se stîrneşte cel mai adesea prin simţul văzului, cîtă vreme pentru cei care vieţuiesc în singurătatea schiturilor această necurată patimă, ca şi altele, se stîrneşte prin închipuire şi imaginaţie.

Sfînta Cuvioasă Sara, care a fost o mare nevoitoare, s-a luptat cu greaua patimă a desfrîului timp de treizeci de ani. Ea se lupta cu această patimă şi o biruia întotdeauna cu rugăciunea. Odată dracul curviei a venit aievea înaintea Sarei şi i-a zis: „M-ai biruit!”. Dar Sara a răspuns cu smerita înţelepciune: „Nu eu, ci Domnul meu Hristos”. De atunci, gîndul desfrînării a părăsit-o pentru totdeauna.

Cînd Sfintul Cuvios Pimen a fost întrebat cum poate omul să se lupte cu dracul curviei, Sfîntul a zis: „Biruindu-şi mai întîi stomacul şi limba, omul va putea după aceea să se stăpînească desăvîrşit pe sine întru toate”. Sfîntul Antonie cel Mare a zis că în trup sînt trei feluri de porniri: „întîia este a firii, a doua este din lipsa de măsură în hrană, iar a treia este de la diavoli”. Alţi Părinţi socot că mînia şi mîndria întăresc patima curviei. Cu toţii însă afirmă că, în afară de paza omului asupra lui însuşi şi a străduinţelor lui, este neapărată trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu în dezrădăcinarea cu totul a acestei grele şi urîte patimi.

Viaţa Sfintului Cuvios Moise Ungurul, printre mulţi alţii, este o dovadă că omul poate, dacă voieşte, să se păzească curat. Sfîntul Cuvios Moise a vieţuit cincizeci de ani în lume, şi zece în mînăstire. El deci s-a nevoit timp de şaizeci de ani pe acest pămînt, întru toată feciorelnica curăţie.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata biruinţă asupra Amoreilor (losua 24):

• La cum a trimis Dumnezeu viespi înaintea poporului lui Israel, care i-a gonit de la ei pe regii Amoreilor, care astfel au fost bătuţi de Israel;
• La cît de puternic este Domnul Dumnezeu, la cum îi surpă El pe mîndri şi pe nedrepţi, prin intermediul unor lucruri foarte mici.

Predică

Despre nenorocirea celor care se leapădă de Hristos după ce L-au cunoscut pe El – „Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mîntuitorului nostru lisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sînt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decît cele dintâi”.

Fraţilor, strălucitoare sînt razele soarelui, dar mai strălucitoare sînt cuvintele acestea ale Simţului Apostol. Căci razele soarelui luminează trupurile, fraţilor, iar sufletele nu le pot nicicum lumina: pe cînd ale Apostolului cuvinte luminează cu adevărat sufletul. Apostolul vede cu limpezime înălţimile şi adîncimile sufletului omenesc, pe care le luminează cu cuvintele lui, din dragoste arzătoare faţă de noi, ca noi cunoscîndu-le, să putem păşi sigur şi fără să ne temem pe calea mîntuirii noastre.

El în cuvinte puţine ne dă două învăţături de căpetenie. Prima este că nimeni nu poate scăpa de ticăloşia şi necurăţia lumii acesteia decît prin cunoaşterea Stăpînului şi Mîntuitorului nostru lisus Hristos.

Fără cunoaşterea Stăpînului Hristos, nimeni nu poate să vadă sau să cunoască necurăţia acestei lumi, şi fără cunoaşterea Lui nimeni nu poate să scape şi să se curăţească de întinăciunea lumii.

A doua învăţătură este aceea că omul care, după ce L-a cunoscut pe Stăpînul şi Mîntuitorul lisus Hristos fugind de necurăţia lumii, se întoarce iar la întinăciunile ei, atunci unuia ca acesta i se fac cele de pe urmă mai rele decît cele dintâi.

Căci cunoscînd lumina, el se întoarce înapoi la întuneric, care i se face acum lui mult mai întunecat decît înainte. Şi cunoscînd dreptatea, el se scufundă din nou în nedreptăţi, primind pentru aceasta o pedeapsă mult mai cumplită. Şi cunoscînd sfinţenia, el cade înapoi întru sălbăticie, făcîndu-se astfel mai sălbatic decît oricînd înainte.

Sfîntul Apostol nu pregetă să îl compare pe cel care cade astfel cu cîinele care se întoarce înapoi la vărsătura lui, şi cu scroafa care, după ce a fost spălată şi ţeselată, se întoarce să se bălăcească în noroi.

Oricine Îl cunoaşte pre Domnul Dumnezeu lisus Hristos cunoaşte şi cele ce îi sînt de trebuinţă spre mîntuire: căci el primeşte o vedere nouă cu care vede toate întinăciunile, minciunile şi nedreptăţile lumii, şi primeşte şi puterea ca să fugă de ele. De aceea el trebuie să lupte, el nu are voie să privească înapoi, căci îl paşte primejdia ca să cadă iar, şi de data aceasta, veşnic. El nu are voie să îl ispitească pe Dumnezeu de mai multe ori: căci dacă Dumnezeu i-a ajutat grabnic întîia oară, El nu se va mai grăbi aşa de mult să îl scape şi a doua oară, şi şi mai mult va dura pînă ce îl va scăpa a treia oară. O, cît de luminătoare ne sînt nouă cuvintele Sfîntului Apostol, fraţilor!

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela ce eşti Atotputernic şi Multmilostiv, nu Te depărta de la noi în ceasul neputinţelor noastre, ci ne izbăveşte pre noi cînd întinăciunea acestei lumi voieşte să ne înghită iar. Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!