14 iunie – Sf. Proroc Elisei; Sf. Metodie, patriarhul Constantinopolului; Sf. Ioan, mitropolitul Evhaitelor; Sf. Cuv. Nifon ;Sfântul Iustin Popovici;

 

 

 

Sfântului Proroc Elisei

Prorocul Elisei a trăit cu nouă sute de ani mai înainte de Mântuitorul. Cînd Dumnezeu bine a voit a lua la El pe vîrstnicul Proroc Ilie, El i-a descoperit lui Ilie că 1-a ales pe Elisei, fiul lui Şafat, din seminţia lui Ruben, din cetatea Abelmeholah, ca următor lui în slujirea prorocească. Ilie i-a descoperit apoi lui Elisei ce îi descoperise lui Domnul şi 1-a îmbrăcat în mantia lui, cerînd cu lacrimi de la Dumnezeu ca îndoit să-i dea lui Elisei harul. Elisei îndată şi-a părăsit casa şi familia şi a urmat lui Ilie. Cînd Domnul 1-a răpit pe Ilie în carul cel de foc, Elisei a rămas să ducă mai departe slujirea preoţească cu o putere încă şi mai mare decît a lui Ilie. Prin marea sa curăţenie şi marea sa rîvnă, el a fost întocmai cu cei mai mari dintre proroci, iar prin puterea covîrşitoare şi tainică pe care i-a dat-o lui Dumnezeu el i-a întrecut pe toţi. El a despărţit apele Iordanului precum odinioară Moise despărţise apele Mării Roşii; el a făcut dulci apele amare de la Ierihon; el umplut cu apă tranşeele de apărare excavate în războiul cu moabitenii; el a înmulţit untdelemnul din vasele văduvei celei sărace; el 1-a înviat pe fiul femeii şunamite; el a hrănit o sută de oameni cu douăzeci de pîini mici el 1-a vindecat pe Neeman căpetenia de oşti de boala leprei; el a lovit cu lepră pe sluga lui Gehazi din pricină că acesta s-a mîndrit; el a orbit toată oştirea siriană, iar altă oştire a pus-o pe fugă; el a prorocit multe care aveau să se întîmple poporului şi unor oameni îndeosebi. El s-a odihnit la adîncile sale bătrîneti.

• Pomenirea Sfântului Metodie, Patriarhul Constantinopolului

Metodie s-a născut în cetatea Siracuzei din Sicilia. După ce şi-a încheiat strălucit studiile seculare, el a fost tuns monah şi a început să ducă viaţa tuturor nevoinţelor într-o mînăstire. Patriarhul Nichifor 1-a luat pe Metodie în slujba lui. In timpul domniei împăraţilor iconoclaşti, Metodie s-a făcut cunoscut pretutindeni ca apărător neclintit al cinstirii sfintelor icoane. Pentru aceasta, răul împărat Teofil l-a surghiunit într-o insulă în care se aflau şi doi criminali de drept comun, zăcînd în temniţa umedă de acolo timp de şapte ani, fără lumină şi fără hrană suficientă, ca într-un mormînt. În timpul împărăţiei dreptcredincioasei împărătesc Teodora şi a fiului ei Mihail, Metodie a fost eliberat şi ridicat patriarh, după cum îi prorocise mai înainte Sfîntul loanichie cel Mare. În prima Duminică din Sfîntul şi Marele Post, Metodie a intrat solemn cu icoanele în sfînta biserică, şi de asemenea a alcătuit un canon la cinstirea lor. Neputincioşi întru a-1 birui pe Metodie, ticăloşii şi necuraţii eretici au plătit o desfrînată care a ieşit şi 1-a clevetit pe Metodie, cum că Patriarhul ar fi avut necurate legături cu ea. Întregul Constantinopol s-a ridicat cu mînie împotriva acestei murdare calomnii. Cu toate acestea, neştiind cum alt să arate poporului înşelăciunea, Patriarhul şi-a învins pudoarea, şi-a desfăcut hainele şi a stat gol înaintea curţii care se întrunise pentru anchetă şi astfel toţi au putut vedea trupul uscat şi topit de postiri aspre şi privegheri al Patriarhului. Atunci curtea a văzut în întregime calomnia aruncată asupra lui. Auzind acestea, poporul a strigat de bucurie iar mîrşavii eretici au fost daţi de ruşine înaintea tuturor. Apoi acea nenorocită femeie a recunoscut că a fost plătită să rostească murdara acuzaţie şi să grăiască cele rele asupra sfîntului lui Dumnezeu. Astfel, cei care au voit să ucidă bunul nume al Patriarhului, nu au făcut altceva decît să îi sporească faima. Acest mare apărător al Credinţei s-a odihnit cu pace la anul 846 şi s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale împărăţiei lui Dumnezeu.

• Pomenirea Sfântului Ioan, Mitropolitul Evhaitelor

Acest loan era supranumit Mavron [Negrul]. El a fost un bărbat foarte învăţat în ştiinţele cele din afară, şi de asemenea a fost un bărbat foarte duhovnicesc. La bătrîneţile sale, sub împărăţia lui Alexios Comnenul, loan a fost înălţat Mitropolit al Evhaitelor. El este mai cu seamă cunoscut pentru vedeniile pe care le-a avut cu sfinţii loan Gură de Aur, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Vasile cel Mare (vezi ziua de 30 ianuarie), care i-au arătat că slava lor în ceruri una, împreună şi aceeaşi este, şi i-au cerut să rînduiască o zi de prăznuire anume pentru toţi trei. După vedeniile avute de Mitropolitul loan certurile în popor au încetat, căci pînă atunci poporul era despărţit, socotind unii pe loan, alţii pe Grigorie, iar alţii pe Vasilie ca fiind cel mai mare. Sfîntul loan acesta a mai alcătuit minunatele canoane către Preadulcele lisus şi către îngerul Păzitor al vieţii omului, precum şi alte scrieri de suflet mîntuitoare. El a adormit cu pace la anul 1100.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Nifon

Acest Sfînt Nifon s-a născut în ţinutul Arghirokastron, în satul Likov şi a fost fiu de preot. Încă din tinereţile lui el a iubit singurătatea şi rugăciunea. Această dragoste a lui 1-a atras în cele din urmă la Sfîntul Munte Athos, unde a dus viaţa nevoinţelor mai întîi la peştera Sfîntului Petru Athonitul, iar mai tîrziu în pustia de la Sfînta Ana. El nici măcar nu voia să guste pîine, ci se hrănea doar cu ierburi şi rădăcini. Unii invidioşi 1-au acuzat că urăşte pîinea, dar el repede şi uşor a scuturat de la sine această acuză. In cele din urmă el s-a făcut împreună nevoitor cu Sfîntul Maxim Capsokalivitul. Din pricina marii lui iubiri pentru Dumnezeu, Nifon a fost dăruit de El cu darul facerii de minuni şi al străvederii. El a vindecat bolnavii cu rugăciunea şi cu ungerea cu untdelemn sfinţit, şi vedea limpede evenimente din trecut şi din viitor. Despre sine el a prorocit că va muri în Postul Sfinţilor Apostoli. Cînd a răsărit ziua adormirii lui, el le-a zis fraţilor strînşi în jurul lui: «Să nu plîngeţi, ci mai vîrtos să vă bucuraţi, căci în mine un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu veţi avea, întru mîntuirea voastră». Iar la urmă a zis: «Acum este timpul să plec,» şi şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu, la anul 1330, în paisprezece zile ale lunii iunie.

SFANTUL IUSTIN POPOVICI, binevestitorul si marturisitorul Dumnezeu-Omului (†14 iunie)

Se naste in sudul Serbiei, la Vranie, de praznicul Bunei Vestiri adica 25 martie 1894, intr-o familie ce daruise Bisericii sapte generatii de preoti! La Taina Sfantului Botez, pri­meste numele de Blagoje, al sarbatorii nas­terii sale, si acest fapt va fi perceput intreaga viata ca datorie de a impartasi cuvantul Evan­gheliei. La sporirea ravnei, o contributie deo­sebita o are mama sa, Anastasia, pe care, ase­menea Cuviosului Parinte Cleopa Ilie, o va evoca adesea. Educatia oferita de ea se afla, in buna masura, la temelia rezultatelor ex­ceptionale ale lui Blagoje din perioada studi­ilor la Seminarul “Sfantul Sava” din Belgrad. Mai ales ca inceputul pus de viata familiala este implinit multumita unei intalniri esentiale – cea cu Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici, unul dintre profesorii sai. Nu este unicul eve­niment al evolutiei sale. Se simte atras de ca­lea monahala, iar modelul indeplinirii misiu­nii sale il reprezinta Sfantul Ioan Gura de Aur.
Absolvind Seminarul, este convins ca urma­toarea treapta a vietii sale este tunderea in monahism. Din pacate, exista doua obstacole: opozitia familiei si declansarea Primului Raz­boi Mondial. Din fericire afla curand, in calitate de infirmier, prin intermediul ingrijirii ce­lor bolnavi si a celor raniti, in vremea refu­giului in Albania, pregustarea implinirii voca­tiei sale. Acest fapt il determina pe mitropoli­tul Dimitrie Pavlovici sa incuviinteze la 1 ianuarie 1916, in biserica din Shkodra, tunderea in monahism a lui Blagoje devenit Parinte­le Iustin, in cinstea Sfantului Martir si Filosof.

Alaturi de alti tineri sarbi, este trimis in Rusia, la Academia Teologica din Petrograd, spre aprofundarea studiilor. Neindoielnic, este in aceeasi masura tentativa de protejare a vi­itorilor slujitori ai altarului de amenintari­le razboiului, dar si grija ierarhului fata de or­ganizarea pacii, dincolo de prevederile trata­telor, inainte de acestea este pilda a lucrarii Proniei caci, la scurt timp dupa familiarizarea cu viata duhovniceasca rusa, studentii sunt trimisi sa isi continue pregatirea la Oxford. Comparatia dintre cele doua civilizatii devi­ne temelia gandirii sale teologice. O prima manifestare in cazul Cuviosului Iustin – lu­crarea “Filosofia si religia lui F. M. Dostoievski”, care ar fi urmat sa devina teza de docto­rat. Studierea diferentelor dintre umanism si Ortodoxie acum se naste ca tema fundamentala a cercetarii sale, insa ea nu constituie nea­parat opunerea Rasaritului Apusului ci identificarea unei amenintari ce priveste insasi mo­dul in care credinciosul ortodox risca sa se departeze de Biserica.

Leacul pentru aceasta criza, definitorie pentru secolul XX o afla multumita continua­rii studiilor in Grecia de la gazda sa, o feme­ie nevoiasa care reusise sa cunoasca in pro­funzime “Vietile Sfintilor”. Memoria surprinzatoare este doar chip al credintei profunde, si acesta e motivul pentru care tanarul teolog nu ezita sa marturiseasca ca

“De la aceasta am invatat mai multa evlavie decat de la multi de la Universitate.”

In 1926 sustine teza de doctorat cu titlul “Problema persoanei si a cunoasterii dupa Sfantul Cuvios Macarie Egipteanul”, la Universitatea din Atena. Preda intr-o serie de se­minalii sarbesti cu grija si preocupare, cu de­plin curaj si elocinta admirabila. In 1922 de­vine ieromonah si sufletul revistei “Viata crestina”, prin intermediul careia initiaza o campanie de promovare a Sfintei Traditii in societatea sarba. Apar, in mod firesc, nemultumiri, presiuni si impotriviri fata de initiati­va sa. Departe de a se resemna, din 1932 in­cepe publicarea “Dogmaticii Bisericii Orto­doxe“, adevarata filosofie ortodoxa a Adeva­rului, lucrare care, printre altele, ii ingaduie accederea la catedra universitara.

Prezenta in Slovacia, pentru sprijinirea Bisericii Ortodoxe de aici, este un episod important al vietii sale, pe de o parte gratie colaborarii excelente cu Sfantul Ierarh Mucenic Gorazd Pavlik, pe de alta parte prin renuntarea, ca pilda a smereni­ei, a posibilitatii de a ocupa un jilt arhieresc. La catedra ramane pana in 1941 cand Universitatea din Belgrad este inchisa, ca urmare a ocupatiei germane. Apare un bun prilej pen­tru a fi cel care considerase de la o varsta fra­geda ca se cuvine a fi un simplu calugar. Mul­tumita acestui crez, reuseste nu doar sa supra­vietuiasca dar sa sprijine pe cei aflati in calea furtunii razboiului si a exceselor ostasilor cro­ati, apoi a preluarii puterii de catre comunisti. Arestat in 1946, lipsit de drepturi civile, pe punctul de a fi executat, isi incredinteaza via­ta Domnului. Si multumita credintei adanci, toate trec, capatand chipul implinirii. Numele acesteia – manastirea Celie unde, din 1948 pana la moarte, sub supravegherea organelor de securitate, neocolit de fiicele si fiii duhov­nicesti, se va nevoi aspru. Iar in ciuda ame­nintarilor, vizitand parohiile invecinate. Nevointele sale se impletesc cu truda la cele do­uasprezece volume ale “Vietilor Sfintilor” si cu definitivarea “Dogmaticii”, manifeste au­tentice intr-o societate supusa presiunilor re­gimului ateu pe care, in mod virulent, Parinte­le Iustin le denunta.
Se muta la cele vesnice in ziua in care implineste 85 de ani, la 25 martie/7 martie 1979, dupa ce isi cere iertare fiilor duhovnicesti. In­mormantarea aduna credinciosi din toate col­turile Ortodoxiei. Firesc, nu peste multa vreme apar pelerini la mormantul sau. Apoi minunile. Ca incununare a acestora, Sfantul Sinod al Bisericii Sarbe, Biserica al carui intaistatator – P. F. Irinei Gavrilovici – este unul dintre ucenicii Sfantului Cuvios Iustin, deci­de proslavirea sa la 29 aprilie 2009. [2010]. Slujba de proclamare a canonizarii sale, dar si a Sfantului Cuvios Simeon Popovici are loc la 2 mai 2009 [2010], in impunatoarea Catedrala Sfantul Sava din Belgrad. La 14 [12] iunie 2014, sfintele sale moaste au fost mutate in biserica manastirii Celie, actiunea amintind de demersul mutarii sfintelor moaste ale Sfantului Cuvios Gabriel Urghebadze in Catedrala Svetithoveli, sim­bolul spiritualitatii ortodoxe georgiene, la 22 februarie a.c.
Marturiile despre Sfantul Cuvios Iustin sunt numeroase. Una insa, cred, are un loc deosebit. O fotografie in care apar, impreuna, Sfantul Iustin de la Celie si Cuviosul Parinte Cleopa al Sihastriei. Nu este doar imortalizare a unei intalniri. Ci definitie a chipului adanc al Ortodoxiei. Ca marturisire a infratirii. Si a bucuriei pe care aceasta o rodeste.

„Toata viata s-a straduit sa graiasca despre negraitul chip al lui Hristos”

Parintele Iustin a fost si va fi o personalitate iesita din comun, si unicitatea i se vadeste din toata viata si lucrarea sa. A fost un poet. Ajunge sa-i citesti eseul „Caprioara in raiul pierdut“ ca sa simti ca aceasta scriere a sa, ca si altele asemenea, reprezinta cea mai buna literatura sarba. Felul si stilul in care si-a scris „Teologia Dogmatica“, in cinstea iubiti­lor sai Sfinti Ioan Gura-de-Aur, Sava si Petru din Cetinie, limbajul multelor sale traduceri — toate acestea arata si dovedesc ca, prin lucrarea sa, s-a fa­cut urmas minunatului si inaltului grai poetic de-Dumnezeu-insuflat al Bisericii Ortodoxe, inceput de Sfintii Cosma al Maiumei si Ioan Damaschin, si desavarsit de alt mare fiu al acestui tinut, Sfantul Ierarh Nicolae (Velimirovici).

Parintele Iustin a fost un filosof in cel mai ade­varat inteles al cuvantului. De aceea, pesemne, a ales numele mucenicului Iustin Filosoful si s-a straduit toata viata sa ii urmeze atat in fllosofare, cat si in mucenicie. Filosofia sa insa nu a fost filosofie in inteles omenesc – acest lucru face ca personalitatea Parintelui Iustin sa iasa si mai mult din comun. Nimeni in istoria acestui popor nu a simtit, nu a cantat si nu a zugravit atat de adanc minunatul si dumnezeiescul Cuvant al lui Dumnezeu, pe Hristos Dumnezeu-Omul, Care S-a intrupat din Preasfanta Maica si de la Duhul Sfant, pentru mantuirea oamenilor. In toate lu­crarile sale, in toate rugaciunile sale, in toate sus­pinele sale — intr-un cuvant, in toata viata sa, Parintele Iustin s-a straduit sa cante, sa arate, sa graiasca despre negraitul chip al lui Hristos, sa-si arate dragostea navalnica pentru Hristos Dumnezeu-Omul. Fiecare din gandurile sale in­cepea si se sfarsea cu Hristos Dumnezeu-Omul. Si nu doar cuvintele si gandurile, ci pentru Parintele Iustin fiecare floare purta mireasma lui Hristos, Dumnezeu-Omul si vesnicul Cuvant al lui Dumnezeu. Fiecare stea de pe cer era o minunata marturie si o minunata aratare a Cuvantului lui Dumnezeu Cel mai-inainte-de-vremi si ves­nic, Care a primit trup omenesc. Fiecare un­duire de paraias si fiecare adiere de frunza erau marturie si simbol tainic al minunatei prezente a Cuvantului lui Dumnezeu in lume. Dintr-o ast­fel de simtire, dintr-o astfel de cunoastere dumnezeiesc-insuflata s-a nascut adanca sa intelegere a intelepciunii intregii Zidiri, intelegere inteme­iata pe invataturile vechilor apologeti. Tot ceea ce exista este si o oglindire, o minunata icoana a Cuvantului lui Dumnezeu. Intreaga Zidire nu s-a ivit din irational, nu duce la irational, nu se intemeiaza pe irational si absurd. S-a ivit din Ratiunea cea vesnica, si se intemeiaza si merge spre Ratiunea cea vesnica, Stiinta cea vesnica, Cuvantul cel vesnic al lui Dumnezeu, Care, la plinirea vremii, a primit trup omenesc din Preasfanta Sa Maica, Maria.

Unii ar putea zice ca Parintele Iustin se tot repeta cand vorbeste despre Hristos in lucra­rile sale. Da, repetitia sa este vorbi­rea unui prunc cu iubita sa mama; repetitia sa este o repetitie a dragostei: cu cat iu­bim mai mult pe cineva, cu atat rostim mai des cuvintele dragostei noastre, si nu ne vom plictisi niciodata sa le repetam, clipa de clipa, neincetat. Asa ca pentru Parintele Iustin nu era plicticos sa rosteasca mereu numele Domnului Dumnezeu, al Mantuitorului sau si al nostru, sa-si verse ina­intea Lui necazul si bucuria, sa-i aduca-inainte dragostea sa ca o jertfa bine-mirositoare — si, prin aceasta, toata fiinta sa.

„Vorbea intregului popor, intregii Europe, intregii lumi contemporane”

De ce a staruit atat Parintele Iustin asupra persoa­nei Dumnezeu-Omului Hristos? Pentru ca mai mult decat oricine altcineva in vremea noastra, cu exceptia dascalului sau, Episcopul Nicolae, a simtit ca toata cultura europeana goneste spre o funda­tura cumplita, se intoarce la vechiul politeism, la vechea idolatrie prin trecerea cu vederea, prin uita­rea si izgonirea din aceasta lume si din inima omu­lui, din cultura si istoria omului, din viata societatii omenesti a singurului Dumnezeu adevarat si om adevarat, a singurului Domn si Mantuitor adeva­rat, a singurului Cuvant vesnic al lui Dumnezeu. A simtit si a dat marturie, ca nimeni inaintea sa, ca Cuvantul lui Dumnezeu, prin lucrarea Sa creatoare si prin intruparea Sa, a unit in Sine dumnezeiescul si omenescul; ca El este adevaratul Dumnezeu si adevaratul om; ca uneste in Sine toate lumile; ca este Cel dintai si Cel de pe urma; ca toate duc si vin catre El, si ca toate cresc intru El, pana ajung la masura lui Hristos — pana cand tot ce este isi atinge plinatatea, pana cand toate isi dobandesc plinatatea in Hristos Dumnezeu-Omul. Simtind cumplita primejdie ce adumbreste intreaga civili­zatie europeana din pricina luptei acesteia impo­triva Duhului lui Hristos, a continuat sa arate si sa sublinieze insemnatatea chipului lui Hristos pen­tru istoria omului, pentru trecut, pentru prezent, pentru viitor.

Din locul in care stau acum, Parintele Iustin, ca un Proroc Ieremia, a propovaduit treizeci de ani poporului sau — si nu numai poporului sau. Poate ca ce spunea si ce vestea de aici nu a fost intotdeauna indeajuns de limpede pentru maicile din acest loc. Nu-i de mirare! Caci cand Parintele Iustin vorbea catre ele, el vorbea intregului po­por, intregii Europe, intregii lumi contemporane. Cuvantul sau nu fost niciodata cuvant sec, gandu­rile sale nu au fost niciodata unele desarte. Acesta e inca un mare dar pe care l-a inmanat gandirii noastre teologice, insufletindu-o din nou; acesta e darul pe care l-a lasat mostenire Scolii de Teologie, in numele careia imi iau acum ramas-bun. Parintele Iustin nu era un om de gheata, nici in cuvinte, nici in ganduri, nici in viata. Toate ale sale era inflacarate. De aceea si-a numit Dogmatica „Dreptslavitoarea filosofie a Adevarului”. Pentru el, adevarul era totuna cu viata; de aceea, cand a intemeiat o revista (una din cele mai bune care au existat la noi inainte de razboi), i-a pus numele „Viata crestina”.

„Oare fi-va noua a ajunge asemenea celor ce i-au ucis pe proroci?”

Astfel, Parintele Iustin si-a indreptat inflacaratul si de-Dumnezeu-insuflatul cuvant de aici catre po­porul din care facea parte si catre lumea in care traia. Si va intreb, pe cei care v-ati adunat aici ca sa il cinstiti pentru ultima oara pe acest sfant ador­mit: oare am auzit cuvantul sau, oare ascultam ves­tirea sa? N-am ramas surzi la mesajul sau, nu ramanem surzi la bunavestirea sa? Oare fi-va noua a ajunge asemenea celor ce i-au ucis pe proroci si apoi le-au zidit morminte? Oare cele ce s-au fa­cut cu Domnul, care le vestise toata viata Sa, se vor face iarasi cu el — cele ce s-au facut cu uce­nicii Domnului si cu mucenicii, cele ce s-au fa­cut cu Sfantul Ioan Gura-de-Aur, pe care nu din intamplare il iubea Parintele Iustin?
Auzit-am cuvantul sau, asculta-vom vestirea sa, urma-vom sfanta pilda sa? De nu vom vrea sa auzim si sa pricepem, el ne va ierta, cu marea dragoste ce-l impodobea; dar istoria si viitorul nu ne vor ierta. De nu ne vom deschide la timp urechile si inima catre vestirea acestui om sfant, a acestui sfant purtator al binevestirii adevarului cel vesnic al lui Hristos Dumnezeu-Omul, atunci nu doar ca nu vom fi vrednici de Parintele Iustin, ci nu vom fi vrednici nici de marii purtatori si fauritori ai isto­riei poporului nostru.
Iubite Parinte Iustine, te insotim astazi spre odihna cea vesnica. Ne luam ramas-bun de la tine si ramanem mai saraci, caci a plecat dintre noi un sfant. Dar, plecand, imbogatesti cerurile; te duci acolo unde este Domnul, Domnul caruia i-ai slu­jit cu credinta, acolo unde sunt Apostolii Sai si toti stramosii nostri, acolo unde sunt Sfintii. Lupta cea buna ai luptat si calatoria ti-a savarsit!
Ajuta-ne, asadar, cu sfintele tale rugaciuni si mijlociri inaintea Scaunului Domnului, sa ne pocaim, sa intelegem si sa implinim mostenirea ta si vestirea ta, sa urmam vietii tale, sa fim vestitori credintei si invataturilor tale, sa ne intoarcem pe calea Sfantului Sava si a Sfantului Simeon Nemania, a Sfantului Mucenic Lazar din Kosovo, a Sfantului Petru din Cetinie si a facatorului-de-minuni Vasilie din Ostrog, pe calea tuturor sfintilor si oameni­lor lui Dumnezeu! Roaga-te lui Dumnezeu pen­tru noi! Roaga-te lui Dumnezeu pentru intreaga lume si pentru neamul acestea, sa isi gaseasca ca­lea, asa cum tu ai gasit-o; sa isi gaseasca iar sufletul, asa cum tu ti l-ai gasit; sa isi descopere iar inima inimii, pe Hristos Dumnezeu-Omul, asa cum tu L-ai descoperit! Si atunci, impreuna cu tine, sa sla­vim pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh; acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Mitropolitul Amfilohie al Muntenegrului

Din „Orthodox Life”, vol. 31, nr. 2 (martie-aprilie 1981). Prezentare şi traducere de Radu Hagiu.

Sufletul omului vede adevărul lui Dumnezeu prin credinţă

„Dacă contemplaţia sa este adevărată, el va afla lumina şi ceea ce unul ca acesta contemplă se află în sfera adevărului”.

Sufletul omului vede adevărul lui Dumnezeu prin puterea felului său de viaţă, adică prin viaţa de credinţă. „Dacă contemplaţia sa este adevărată, el va afla lumina şi ceea ce unul ca acesta contemplă se află în sfera adevărului”. „Vederea lui Dumnezeu vine din această cunoaştere a lui Dumnezeu şi nu poate precede această cunoaştere”.
(Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere: prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 72)

Cântare de laudă la Prorocul Elisei şi la Neeman, căpetenia de oştiri (IV Regi, 5)

La ce bun bogăţiile şi frumuseţile lumii,

La ce bun puterea şi stăpînirea,

Cînd omul este lepros?

Neeman căpetenie de oştiri este, dar boleşte de lepră.

El alb este de lepră, ca şi cînd ar fi îmbrăcat în puroi.

Dar căpetenia către omul lui Dumnezeu grăbeşte,

Nădăjduind în scăpare de la el.

El către omul lui Dumnezeu cu caravana lui goneşte,

Încărcată de veşminte scumpe şi aur.

Plată bogată vrea sa ducă el Omului lui Dumnezeu.

Elisei pre căpetenie la Iordan trimite,

De şapte ori să se sclade în ale Iordanului ape.

Neeman se mînie, văzînd îndemnul

Ca pe un refuz al Omului lui Dumnezeu :

«Au nu avem noi în ţara noastră rîuri mai limpezi şi mai mari!?»

Şi-adînc rănit cale-ntoarsă vru să facă degrabă,

Dar sluga lui, om înţelept, îl opri.

«O stăpîne,» a zis el, «aşa uşor bătut să nu te dai. 

Ci iată Iordanul, lîngă noi este!

Du-te şi te scaldă,

Iute, precum a zis Omul lui Dumnezeu!»

Neeman pre sluga ascultă şi-n unda Iordanului intră,

El intră în apele sfinte de şapte ori.

Și iată Neeman cu desăvîrşire sănătos este,

Nici urmă de lepră pe trupul lui!

Trupul lui Neeman proaspăt şi nou este,

Ca trupul unui copil.

El strigă atunci cu putere:

«Unul este Domnul!

Unul este Domnul Dumnezeul lui Israil!

Slăvite şi minunate sînt lucrările Lui!»

Sinaxar 14 Iunie

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului Prooroc Elisei.

Acesta a fost fiul lui Safat, din Aelmut, din pământul lui Ruben, şi pentru el s-a făcut semn, căci atunci când s-a născut el în Galgala, juninca cea de aur ce era în Silom a zbierat tare, încât s-a auzit şi în Ierusalim. Iar preotul a zis, din pricina arătării, că prooroc s-a născut astăzi în Ierusalim, care va strica cele cioplite, şi va zdrobi cele vărsate. Şi a făcut Dumnezeu multe semne prin mâna proorocului Elisei. Deci murind, a fost îngropat în Samaria, în Sevastopoli. Acesta a proorocit pentru venirea Domnului, şi a vindecat apele din Ierihon, care erau sterpe şi sărate, zicând: "Acestea zice Domnul: vindeca-voi apele acestea", şi s-au vindecat. A înviat şi morţi, şi a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, şi a făcut de s-a umplut de lepră Ghiezi, sluga lui, pentru iubirea de argint a lui, şi pentru neascultare. Şi mort fiind, a înviat pe un mort şi a despărţit curgerea Iordanului, lovindu-l cu cojocul lui Ilie (prăznuit pe 20 iulie); încă şi alte multe minuni a făcut.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Metodie, arhiepiscopul Constantinopolului.

Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, s-a născut în Sicilia, într-o familie bogată. Având vocaţia de a-I sluji lui Dumnezeu, Metodie s-a retras de tânăr într-o mănăstire din insula Kios, pe care a renovat-o din resursele proprii. În vremea iconoclastului Leon Armenianul (813-820), Metodie ocupa înalta funcţie numită în greacă  "apokrisiaros" ( adică avocat pe probleme bisericeşti) sub Sfântul Patriarh Nichifor (prăznuit în 2 iunie). Acesta l-a trimis într-o misiune papală la Roma şi a rămas acolo. Între timp Leo l-a îndepărtat de la patriarhie pe Nichifor înlocuindu-l cu iconoclastul Teodot din Melissinea, care era poreclit "Kassiter" (adică "omul de tablă") (815-822). După moartea lui Leo Armeanul, Metodie s-a întors ca prezbiter şi a luptat fără încetare împotriva ereziei iconoclaste.

Împăratul Mihail cel Bâlbâit (820-829) s-a dovedit la început părtinitor al celor întemniţaţi pentru venerarea icoanelor, eliberându-i din închisoare, dar s-a răzgândit după o vreme şi a reînceput persecuţia împotriva ortodoxiei. Sfântul Metodie a ajuns după gratii într-o temniţă din Akrita. După moartea lui Mihail, conducător a fost Teofil (829-842), care deşi iconoclast şi el, l-a eliberat totuşi pe Sf. Metodie din temniţă, dovedindu-se un om de caracter şi literat, care l-a apreciat pe Metodie pentru erudiţia sa. Văzându-se liber, Sf. Metodie a reluat lupta împotriva ereticilor, tolerat fiind o vreme de împărat.

Dar, după o înfrângere într-o luptă cu arabii, Teofil şi-a vărsat nervii pe Metodie, spunând că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că a lăsat un închinător la icoane să stea în preajma lui. Metodie a încercat să-l facă să înţeleagă că Dumnezeu îl pedepseşte tocmai pentru insulta adusă sfintelor icoane. Dar sfântul n-a obţinut decât ordinul de a fi torturat. Fiind lovit mai mult în faţă, păgânii i-au rupt falca şi i-au lăsat cicatrice îngrozitoare pe faţă. Metodie a fost transferat pe insula Antigonos şi închis într-o peşteră adâncă împreună cu doi tâlhari, unde a stat fără să vadă lumina zilei timp de şapte ani, până la moartea împăratului Teofil. În tot acest timp, sfinţii mărturisitori Teodor şi Teofan Poetul (prăznuiţi în 27 decembrie), care erau de asemenea întemniţaţi, îi trimiteau lui Metodie versuri de încurajare iar Metodie le răspundea tot în versuri.

După moartea lui Teofil, fiul acestuia Mihail al III-lea (842-867) a ajuns împărat, dar nefiind destul de matur, Imperiul Bizantin a fost condus de fapt de mama acestuia, împărăteasa Teodora, închinătoare la icoane.

Împărăteasa a încercat să extirpe erezia iconoclastă şi a dat ordin să fie eliberaţi toţi cei închişi pentru că s-au închinat la icoane. Ereticul Annios, patriarhul de atunci a fost înlăturat şi Sf. Metodie a fost făcut patriarh în locul lui. Apoi s-a organizat un sinod local la Constantinopol, prezidat de Sf. Metodie, în anul 842, în care s-a reintrodus închinarea la icoane şi s-a stabilit sărbătoarea anuală a  triumfului ortodoxiei. "Sinodikonul Ortodoxiei" compus de Sf. Metodie se cântă în prima duminică din Postul Mare.

În încercarea de a-i mânji reputaţia şi de a distruge iubirea enoriaşilor pentru el, păgânii au scos zvonuri cum că sfântul şi-ar fi încălcat castitatea. Însă blasfemiatorul a fost prins şi ruşinat în faţa tuturor. Ultimii ani ai sfântului au trecut cu pace, cu multă trudă în slujba Bisericii, renovând biserici ruinate de eretici, recuperând sfinte moaşte împrăştiate de păgâni şi mutând sfintele moaşte ale Patriarhului Nichifor de la locul întemniţării înapoi la Constantinopol.

Sfântul Metodie a murit în anul 846. El a fost apropiat duhovniceşte de Ioanichie (prăznuit în 4 noiembrie), care a proorocit că acesta va deveni patriarh şi că va muri în acel an. Pe lângă "Sinodikonul Ortodoxiei," sfântul a mai întocmit un set de reguli pentru cei convertiţi la Ortodoxie, trei ritualuri de căsătorie, mai multe pastorale şi imnuri bisericeşti.

Tot în această zi, pomenirea Preacuvioasei Iulita, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Nifon, cel ce a sihăstrit în Muntele Athosului la anul 1330, şi care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul Nifon athonitul a trăit în secolul al XIV-lea, şi a fost fiu de preot. Pentru Hristos a luat calea monastică, dar a fost repede hirotonit preot. Dar dragostea lui de osteneală şi liniştire (isihie) l-a adus la Muntele Athos. Aici el a purtat lupta cea bună mulţi ani, sub îndrumarea stareţului său, sfântul Maxim Kavsokalivitul (Cavsocalivitul - "arzătorul de colibe", prăznuit la 13 ianuarie). Sfântul Nifon a murit la vârsta de 96 de ani, fiind slăvit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni şi al discernământului.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Chiril episcopul Gortinei, din insula Ciprului.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Metodiu, igumenul mănăstirii de la Peshnosha (Rusia).

Sfântul Metodie, egumen al Peshnosha a fost întemeietorul Mănăstirii Peshnosha. Tânăr fiind, a mers la Sf. Serghie din Radonezh (Radonej) şi a petrecut mai mulţi ani sub îndrumarea lui, după care, cu binecuvântarea mentorului său, Metodie s-a retras în pustnicie, clădindu-şi o chilie în pădure, dincolo de râul Yakhroma. Nu după mult timp, au venit mai mulţi discipoli în acel loc mlăştinos unde se afla Sf. Metodie, doritori să urmeze exemplul nevoinţei sale. Sf. Serghie l-a vizitat, sugerându-i să construiască o biserică şi o mănăstire în acel loc. Sf. Metodie a pus umărul la construirea chiliilor, târând după el buşteni de la râu. Din acel moment, mănăstirea s-a numit "Peshnosha."

În 1391 Sf. Metodie a devenit igumen al acestei mănăstiri. Din când în când se retrăgea la câţiva kilometri de mănăstire nevoindu-se în rugăciune. Şi aici Sf. Serghie a venit la Metodie pentru convorbiri duhovniceşti, de aceea, locul a primit numele de "Beseda" ("loc de conversaţie").

Sf. Metodie s-a săvârşit în an anul 1392 şi a fost înmormântat la mănăstirea pe care a ridicat-o. Peste sfintele sale moaşte s-a construit o biserică închinată sfinţilor Serghie din Radonezh şi Metodie din Peshnosha în 1732. De la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea oamenii au început să se închine la Sf. Metodie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cugetare

Marele Sfînt loan Gură de Aur a zis cu sfînta sa înţelepciune: „Locul nu ne va mîntui, dacă nu împlinim cu scumpătate voia lui Dumnezeu.”

Există o istorie a unui monah care vieţuia odată într-o mîntăstire în care cinci fraţi îl iubeau iar unul îi grăia împotrivă. Din cauza acestui singur frate care îi făcea supărare, monahul a plecat la altă mînăstire. Dar şi aici, erau opt fraţi care îl iubeau, dar doi care îi grăiau împotrivă. Şi atunci el a fugit într-o a treia. Dar aici, dacă şapte îl iubeau, se aflau cinci care nu-1 aveau la inimă. Pornindu-se el acum spre a patra mînăstire, a cugetat pe cînd mergea pe cale: „Pînă cînd voi tot fugi din mînăstire în mînăstire? Pacea nu o voi afla nicăieri în lume. Mai bine mi-ar fi mie să cîştig sfînta răbdare.” El a luat atunci o bucată de hîrtie şi a scris cu litere mari: „Voi îndura toate pentru dragostea Domnului şi Dumnezeului meu lisus Hristos.” Cînd a intrat în cea de a patra mînăstire, a văzut că acolo doar unul îl iubeşte, pe cînd toţi ceilalţi îi sînt împotrivă. Dar cu răbdare el a îndurat toate jignirile. De cîte ori cineva îl ocăra, el scotea acea bucată de hîrtie şi citea: „Voi îndura toate pentru dragostea Domnului şi Dumnezeului meu lisus Hristos.” Şi aşa, cu răbdare el a îndurat toate insutele în acea a patra mînăstire, pînă cînd toţi fraţii au început să-1 iubească, iar el a rămas acolo pînă la moartea lui.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata umblare pe apă ca pe uscat a Domnului (Matei 14: 25):

• La cum Domnul, umblînd pe mare, i-a strigat lui Petru: Vino! Iar Petru a pornit a merge pe apă ca pe uscat, dar din pricina credinţei lui slabe, a început să se scufunde;
• La cum Domnul mă cheamă şi pe mine să calc pe apele şi furtunile patimilor, dar eu, deşi pornesc, mă scufund în ele din pricina credinţei mele slabe.

Predică

Despre smerenia care vine înaintea măririi – „… iar smerenia trece înaintea măririi” (Pildele lui Solomon 15: 33).

Aici mărirea care se are în vedere este cea adevărată, iar nu cea falsă, ea este mărirea cea veşnică, iar nu cea care piere.

Mărirea care este de la oameni este o mărire care piere, pe cînd mărirea care este de la Dumnezeu este veşnică. Cei pe care îi slăvesc oamenii de fapt sînt lipsiţi de slavă, pe cînd cei pe care îi proslăveşte Dumnezeu sînt cu adevărat slăviţi.

Domnul nostru le-a zis cărturarilor iudei: „Cum puteţi voi să credeţi, cînd primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unul Dumnezeu nu o căutaţi?” (loan 5: 44). Vedeţi cum deosebeşte Domnul între slava de la oameni şi cea de la Dumnezeu? Iar despre Sine, El a zis: „Slavă de la oameni nu primesc” (loan 5: 41).

Căci cel care primeşte slavă de la oameni călătoreşte pe calea trufiei, pe cînd cel care primeşte slavă de la Dumnezeu merge pe calea smereniei.

Sfinţii lui Dumnezeu erau cei mai smeriţi robi ai lui Dumnezeu. Preasfînta Născătoare de Dumnezeu era împodobită cu cea mai adîncă smerenie: „Căci a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca l: 48). Dar cel mai smerit dintre cei smeriţi a fost Domnul însuşi, începătorul acestei întreceri întru smerenie. În timpul vieţii Lui pămînteşti, smerenia a trecut întotdeauna înaintea măririi. Fraţilor, aşa trebuie să fie şi în vieţile noastre dacă dorim cu adevărat adevărata mărire. Căci dacă smerenia nu va fi înaintea măririi, atunci mărirea niciodată nu va veni.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, învăţătorule al nostru şi Pildă supremă a vieţii naostre, Cela Ce eşti singura noastră mărire şi Măritorul tuturor celor blînzi şi smeriţi, insuflă-ne nouă smerenia Ta cea tainică şi negrăită. Căci noi pre Tine Te lăudăm, Ţie ne închinăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!