Viaţa Sfântului Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Țării Românești
Născut la Bucureşti în 1765, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost
mitropolit al Ţării Româneşti între anii 1823-1834. După ce a studiat la
renumite şcoli din Bucureşti, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie
Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamţ. Dornic de
desăvârşire, la îndemnul Sfântului Paisie, tânărul monah Grigorie
vieţuieşte o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în ţară,
se aşază la mănăstirea Căldăruşani, aşezământ monahal reorganizat de
Sfântul Cuvios Gheorghe, stareţul manăstirilor Cernica şi Căldăruşani.
În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la Bucureşti de domnitorul
Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Ţării Româneşti. Că
arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul a desfăşurat o neobosită
activitate pastoral-misionarăşi social-culturală, numind ierarhi în
scaunele episcopale de la Argeş, Râmnic şi Buzău şi întemeind şcoli
teologice în fiecare dintre aceste centre eparhiale.
Întreaga viaţă şi lucrare a mitropolitului Grigorie în slujba Bisericii
a fost un exemplu de sfinţenie şi de iubire jertfelnică pentru
păstoriţii săi de sprijinul său material beneficiind numeroşi săraci,
văduve, orfani oferind hrana, adăpost şi cărţi de învăţătură. La moartea
sa au rămas o mulţime de cărţi pregătite spre a fi oferite în dar
şcolarilor.
Activitatea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit
al Ţării Româneşti a fost întreruptă de către administraţia rusă
instaurată în Principatele romane, fiind exilat timp de peste patru ani
la Chişinău, Buzău şi Căldăruşani.
Sfântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, şi de restaurarea
catedralei mitropolitane din Bucureşti, precum şi de traducerea şi
tipărirea în limba romană a Vieţilor Sfinţilor, pe care le consideră
"atât de folositoare pentru formarea duhovnicească şi luminarea
sufletelor credincioşilor".
Pentru viaţă, activitatea şi strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh
Grigorie a rămas în istoria Bisericii şi a poporului român drept cel
mai de seamă întâistătător al scaunului mitropoliei Ţării Româneşti din
secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de "Dascălul".
Mărturisirea cea deasă
Mărturisirea cea deasă pricinuieşte şi acest folos de pe urmă: fiindcă opreşte şi înfrânează pe oameni de la păcat.
Cel ce des se mărturiseşte are mare lesnire în a cerceta cu
de-amănuntul conştiinţa sa şi a afla numărul păcatelor sale, de vreme
ce, uşurându-se des de mulţimea păcatelor sale cu deasa mărturisire, ele
rămân întotdeauna mai puţine. Pentru aceasta şi mai cu lesnire le poate
afla şi a-şi aduce aminte de dânsele, iar cel ce nu des se
mărturiseşte, pentru multă mulţimea păcatelor ce se adună la dânsul,
nici cu de-amănuntul nu poate să le afle, nici să-şi aducă aminte de
dânsele, ci uită de multe ori multe şi grele păcate ale sale, care,
rămânând nemărturisite, de aici rămân şi neiertate. Pentru aceea,
Diavolul are să i le aducă lui aminte în ceasul morţii lui şi atât de
tare va să-l strâmtoreze, încât să verse pentru dânsele o sudoare
aducătoare de moarte şi să plângă fălosul, dar însă fără de niciun folos, pentru că atunci nu mai poate să le mărturisească.
Mărturisirea cea deasă pricinuieşte şi acest folos de pe urmă: fiindcă
opreşte şi înfrânează pe oameni de la păcat; că cel ce des se
mărturiseşte, când îşi va aduce aminte cum că după puţin are să se
mărturisească, deşi [poate] va fi avut scop ca să păcătuiască, se
opreşte, socotind ruşinea ce are să ia când se va mărturisi şi mustrarea
ce va să audă de la duhovnic.
(Sfântul Grigorie Dascălul, Sfătuire foarte frumoasă despre spovedanie, Editura Egumenița, p. 94-95)
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Eusebie, Episcopul Samosatelor
Acest sfînt Eusebie a fost un mare luptător împotriva ereziei ariene.
Cînd scaunul mitropolitan al Antiohiei a devenit vacant, la stăruinţele
Sfîntului Eusebie în el a fost ridicat marele Meletie. Meletie, el
însuşi ajuns sfînt, a fost un luminător puternic al Ortodoxiei, căruia,
după sfînta lui adormire, marele Sfînt loan Gură de Aur i-a închinat
predici de foc. Dar aceasta nu înseamnă că necuraţii arieni, pe timpul
vieţii lui, nu au reuşit să îl alunge pe sfîntul patriarh Meletie din
scaunul lui de la Antiohia. După ce răul fiu al Marelui Constantin a
murit, şi mai răul fiu al lui, Iulian Apostatul, a luat tronul
imperiului. În timpul prigoanelor
Apostatului, viteazul sfînt Eusebie şi-a dezbrăcat straiul lui
arhieresc, 1-a pus în loc pe cel de soldat simplu, şi astfel înarmat a
cutreierat în lung şi în lat Siria, Fenicia şi Palestina, cercetînd
pretutindeni Biserica lui Hristos, întărind-o, vindecînd-o şi mîngîind-o
pe ea. În aceste sfinte nevoinţe ale cercetării Bisericii
Sfîntul Eusebie a rînduit peste tot ceea ce era de trebuinţă: el a
hirotonit preoţi, diaconi, citeţi, iar în unele locuri a sfinţit
ierarhi. După ce blestematul Apostat a pierit cu sunet, Sfîntul Eusebie
1-a sfătuit pe Meletie să cheme un sinod la Antiohia, lucru care s-a
întîmplat în anul 361. La acest sinod au fost prezenţi douăzeci şi şapte
de episcopi. Erezia ariană a fost anatematizată încă o dată, şi din nou
s-a confirmat şi s-a consfinţit Ortodoxia, aşa cum se făcuse şi la
Primul Sinod a toată lumea de la Niceea, de cu treizeci şi şase de ani
mai înainte [325]. Pe lîngă Sfinţii Eusebie şi Meletie, în acest sfînt
sinod a mai strălucit şi Sfîntul Pelaghie al Laodiceei, bărbat
recunoscut încă din viaţă pentru sfinţenia vieţii, feciorelnicie şi
asprimea nevoinţelor. Acest sfînt sinod s-a ţinut în vremea domniei
dreptului împărat Iovian. Însă Iovian a murit curînd, iar în locul lui a
urcat pe tron răul Valens, iar prigoanele împotriva Bisericii lui
Hristos au izbucnit din nou. Sfîntul Meletie a fost surghiunit în
Armenia, Eusebie în Tracia, iar Pelaghie în Arabia. După Valens a urmat
Graţian, şi odată cu el, şi o libertate a Biericii, în care cei trei
sfinţi ierarhi au fost rechemaţi din exil. Astfel, Meletie s-a reîntors
în scaunul de la Antiohia, Eusebie în cel de la Samosata, iar Pelaghie
în scaunul Laodiceei. În acel timp multe parohii şi eparhii erau fără
preoţi şi ierarhi, şi de aceea Sfîntul Eusebie cu rîvnă dumnezeiască a
grăbit să afle păstorii cei buni pentru turma Domnului. Cînd a ajuns în
cetatea Doliche spre a sfinţi acolo pe Marin, episcopul cel ales într-un
glas de poporul credincios, un necurat eretic a aruncat cu o ţiglă grea
de ceramică în capul sfîntului şi 1-a rănit de moarte. Aşa a trecut la
cele veşnice acest mare zilot al Sfintei Biserici şi al Ortodoxiei,
acest mare sfînt al ei, spre a se odihni veşnic în fericita împărăţie.
Sfîntul Eusebie muceniceşte şi-a încheiat mucenicia vieţii la anul 379.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Zeno şi Zenas
Zeno a fost ofiţer roman staţionat în
cetatea Filadelfiei din Arabia, iar Zenas era ordonanţa lui. Cînd au
izbucnit persecuţiile împotriva creştinilor de sub împăratul Maximian, Sfîntul
Zeno s-a înfăţişat cu îndrăzneală înaintea comandantului Maxim, şi-a
mărturisit credinţa întru Unul Domnul Dumnezeu Cel Viu, şi 1-a sfătuit
pe Maxim să se lepede şi el de prosteasca închinare la idoli şi să
îmbrăţişeze credinţa cea adevărată. Dar comandantul înfuriat 1-a
aruncat pe Zeno în închisoare. Cînd la el a venit Zenas, credincioasa
lui ordonanţă, s-a poruncit şi arestarea lui. Ei au fost amîndoi după
aceea torturaţi bestial şi aruncaţi în foc, în care păgînii turnaseră
mult ulei. Sfintele lor suflete au luat astfel cununa muceniciei şi a
veşnicei slave în împărăţia lui Hristos, iar sfinţitele lor rămăşiţe au
fost luate de credincioşi şi îngropate cu cinste în sfînta Biserică a
Sfintului Mare Mucenic Gheorghie, de la un loc ce se numea Cyparisson.
Cântare de laudă la Sfinţii Eusebie, Meletie şi Pelaghie
Biserica fără păstori nu rămîne nicicînd,
Nici fără suferinţă, nici fără eroi.
Cînd necurata sabie a noului Goliat s-a ridicat din nou,
Păstorul Samosatelor zid în fruntea turmei s-a pus.
Eusebie şi Meletie cel împreună cu dînsul,
Ca două stele au strălucit, iar lîngă ei, Pelaghie.
Ziloţi ai Ortodoxiei ei au fost,
Sfinţi slăviţi ai Bisericii lui Hristos.
Pe atunci creştinii mureau pentru credinţa lor,
Sau se chinuiau îndelung, ani în şir, şi o viaţă.
Chinul lor îndoit era:
Aici, de la necuraţii eretici,
Şi de la împăraţii nebuni, din cealaltă parte.
Greu este sufletul a-ţi păzi
Şi adevărul lui Dumnezeu
Mereu sus a-L ţine,
Cînd din toate părţile eşti împresurat
De minciuni diavoleşti
Şi de ameninţarea cu moartea.
Dar printre neghine au răsărit şi
Trei ierburi înmiresmate,
Busuioc nobil, imortelă, şi colilie aleasă,
Aceşti trei sfinţi ierarhi,
Al căror nectar destul a fost
Pentru toată otrava lumii.
Eusebie ca un zilot viaţa şi-a trăit,
Şi moarte a luat mucenicească.
O, Sfinte Părinte Eusebie Ierarhe,
Plăcutule al lui Dumnezeu,
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu
Ca să se mîntuiască sufletele noastre!
Sinaxar 22 Iunie
În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Eusebie, episcopul Samosatelor (+ 380).
Acesta a trăit în zilele împăratului Constantie,
fiul lui Constantin cel mare, şi era râvnitor fierbinte al
drept-slăvitoarei credinţe, şi avea atâta vitejie a sufletului, şi
atâta defăima lucrurile acestea trecătoare, şi se nevoia ca să se
sporească dreapta credinţă şi Ortodoxia, măcar că împăratul avea gând
împotrivă, fiindcă era arian; pentru aceasta atunci când îl înfricoşa
şi îl înspăimânta Constantie că-i va tăia mâna dreaptă, de nu va scoate
alegerea cea făcuta de marele Meletie, care era la dânsul, el a
întins amândouă mâinile, primind cu bucurie mai degrabă tăierea lor,
decât să dea alegerea cea cerută. Pe acest preacuvios părinte al
nostru, în urma lui Constantie şi a lui Iulian, căzând Valens în boala
relei credinţe ariene, l-a scos din scaunul său şi l-a osândit să fie
izgonit la apa Dunării. Dar după moartea lui Valens s-a întors sfântul
la Samosata, episcopia sa, care se afla în Siria, aproape de râul
Eufratului, în Mitropolia Edesei. Apoi după multe lupte şi biruinţe ce
făcuse în aceleaşi lupte, şi-a aflat sfârşitul mucenicesc, că aruncând o
femeie făcătoare de rele şi ariană, cu o cărămidă, de sus de pe un
acoperiş, lovi pe sfântul în cap, pe care încă mai înainte de a muri,
sfântul a iertat-o, urmând Stăpânului său şi întâiului Mucenic Ştefan.
Deci se face soborul şi praznicul lui în biserica Sfântului Ioan
Botezătorul, aproape de cea a Adrianilor.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Zinon şi Zinas, sluga lui (+ 304).
Aceştia
erau din Filadelfia Arabiei, care din vechi se numea Eman. Zinon se
afla ostaş cu rânduială, având pe Zinas slugă, şi aflând pe Maxim
guvernatorul că jertfea idolilor, s-au declarat şi s-au arătat cine
sunt; pentru care Zinon a fost bătut cu vine de bou, iar el stând
aproape de jertfelnic, lovindu-l cu piciorul, l-a răsturnat. Pentru
aceasta a fost cumplit chinuit, apoi fiind băgat în temniţă, i s-au pus
picioarele în butuc, unde intrând Zinas şi fericind şi sărutând
legăturile lui, a fost închis şi el din porunca guvernatorului. După
aceea au fost scoşi iarăşi la întrebare, şi nevrând a se lepăda de
Hristos, au fost supuşi la nenumărate şi felurite chinuri, iar la urmă
li s-au tăiat capetele cu sabia. Şi se face praznicul lor, în sfânta
mucenicie a Sf. Gheorghe la Chiparisie.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Pombian, care în mare fiind aruncat s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Galation, care în mare fiind aruncat s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Mucenice Iuliani (Iuliana) şi Satornin fiul ei, care prin foc s-au săvârşit.
Sfânta Iuliana a fost aruncată în foc împreună cu copilul ei pentru vina de a fi fost creştină.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Paulin, episcop de Nola (Italia - regiunea Campania, provincia Napoli).
Sfântul nostru Părinte Paulin s-a născut la
Bordeaux, în jurul anului 353, într-o familie din înalta aristocraţie
romană, proprietară de terenuri întinse în Galia, în Campania şi în
Spania. A primit o educaţie rafinată în anturajul lui Ausonius, cel mai
mare orator al acelei vremi şi a excelat atât de mult în arta poetică
încât este cinstit drept unul dintre cei mai mari poeţi ai
creştinătăţii latine. Abia ajunsese la vârsta adultă că i-au şi fost
încredinţate înalte sarcini politice: deveni membru al Senatului, primi
demnitatea de consul şi chiar sarcina de guvernator al Campaniei
(380). Instalat pentru ceva timp în Spania cu afaceri, s-a căsătorit cu
bogata matroană Therasia, apoi reveni să se stabilească pe pământurile
regiunii Acquitaine, împărţindu-şi timpul între administrarea
afacerilor sale si activităţile literare. Întâlnirea cu Sfântul
Victriciu de la Rouen (cf. 7 august) şi cu Sfântul Martin de la Tours (cf. 11 noiembrie),
care îl vindecă de o boală la ochi, precum şi un pelerinaj la
mormântul Sfântului Felix la Nola, în Campania, dar mai ales influenţa
salutară a lui Delfin, Episcop al oraşului Bordeaux, îl făcură să
conştientizeze zădărnicia vieţii sale mondene şi să se îndrepte către
Dumnezeu. Botezat de Crăciun în anul 389 de către Delfin, începu de
îndată să ducă o viaţă ascetică şi să se îndepărteze de bunurile
acestei lumi. Instalat în Spania timp de patru ani, a fost hirotonit preot împotriva voinţei sale, la Barcelona, în urma presiunilor poporului care îi admira virtuţile (393). În timpul acestei şederi, pierderea fiului său nou-născut îi spori şi mai adânc credinţa şi renunţarea sa la lume şi începu să îşi vândă averea pentru a câştiga bunurile cereşti. "Cu ajutorul bogăţiilor mele, scrie el, am cumpărat dreptul de a-mi purta crucea ; cu toate bunurile mele pământeşti am plătit nădejdea cerului ; căci nădejdea şi credinţa valorează mai mult decât bogăţiile trupului". Apoi, întorcându-se în Aquitaine, îşi eliberă sclavii, dădu săracilor recoltele din hambare iar banii obţinuţi din vânzarea pământurilor şi caselor sale îi folosi pentru a răscumpăra prizonieri şi a-i ajuta pe cei nevoiaşi. De acolo se duse la Milano unde îl întâlni pe Sfântul Ambrozie (cf. 7 decembrie), pe care îl considera ca un părinte spiritual, apoi la Roma, unde admiraţia pe care mulţi i-o purtau pentru încreştinarea lui atrase invidie din partea unor înalte feţe preoţeşti, însuşi Papa primindu-l cu răceala. Iar dintre membrii aristocraţiei, cei rămaşi păgâni îi considerau această viaţă în pocăinţă drept o extravaganţă, reproşând lui Paulin faptul de a fi lipsit Statul de serviciile sale. În timp ce Sfântul era criticat de toţi oamenii epocii, el era lăudat de oamenii lui Dumnezeu : Sfântul Martin spunea despre el că era aproape singurul om din lume care să pună în aplicare toate preceptele evanghelice, iar Sfântul Ieronim îi scrise pentru a-i da sfaturi despre viaţa ascetică.
Sfântul Paulin se retrase atunci la Nola, unde organiză o comunitate de asceţi, pe lângă ospiciul pe care îl construise pentru pelerinii săraci cu ocazia primului său pelerinaj. Soţia sa, cu care de când se convertise trăia ca frate şi soră, se instală în apropiere, ajutându-l în toate actele sale de milostenie. Lepădat de toate bunurile sale, purta un ciliciu de pocăinţă din păr de cămilă, mânca la căderea serii o bucată de pâine cu ierburi şi legume într-un vas de lut, dedându-se cu punctualitate rugăciunilor şi imnurilor, fie noapte fie zi. În fiecare an, de 14 ianuarie, mulţimi de pelerini veneau acolo pentru a cinsti sărbătoarea Sfântului Felix în marea bazilică pe care Paulin o construise, cu un loc destinat botezurilor şi cu numeroase clădiri pentru găzduire. Dar renumele omului lui Dumnezeu atrăgea şi el tot atâţia vizitatori, aristocraţi evlavioşi sau asceţi, precum Sfânta Melania cea Bătrână şi apoi nepoata sa Sfânta Melania cea Tânără. Deşi retras şi ducând o viaţă de pocăinţă, Paulin nu îşi abandonă activitatea poetică şi continuă să întreţină o vastă corespondenţă cu marii oameni ai Bisericii din acea vreme : printre alţii Sfântul Augustin, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Sulpiciu Sever, precum şi cu înalte personalităţi din Galia şi de la Roma cărora le insufla virtuţile Evangheliei.
În anul 409 fu numit Episcop de Nola şi îşi îndeplini misiunea într-o perioadă deosebit de tulburată. În anul următor, după cucerirea Romei, barbarii intrară în Nola şi îl arestară pe Sfântul Episcop care, întărit printr-o viziune a Sfântului Felix, îi înfruntă cu mult curaj. În închisoare el înălţă această rugăciune : "Doamne, să nu fiu chinuit nici pentru aurul nici pentru arginţii mei, căci Tu ştii unde sunt toate bunurile mele". Se spune că s-ar fi dat chiar sclav barbarilor pentru a răscumpăra pe tănărul fiu al unei văduve sărmane. Rezumând activitatea sa de păstor de oameni, biograful său scrie : "Nu încercă să impună frică, ci se sili să se facă iubit de toată lumea. Cum insultele de care avea parte îl lăsau indiferent, nimic nu putea să îl mânieze. Nu separa niciodată mila de dreptate iar dacă era obligat să pedepsească, o făcea asemeni unui tată care educă. Viaţa sa era un model de operă de binefacere iar felul său de a-i primi era pentru cei încercaţi uşurare. Nu era nimeni dintre cei depărtaţi de el care să nu-şi doreasca să se apropie de dânsul şi nimeni nu trăia fericirea de a vorbi cu el fără să îşi dorească să nu se mai despartă niciodată de el". Înşişi împăraţii aveau o atât de mare consideraţie pentru el încât îl convocară la un Sinod ţinut la Ravenna, pentru ca el sa decidă între cei doi pretendenţi la succesiunea Papei Zosima (419).
Venind zilele din urmă ale preafericitului, pe când suferea de o boală gravă, Sfinţii Ianuarie si Martin i se arătară pentru a-i anunţa apropiata sa izbăvire. Sluji Dumnezeiasca Liturghie, pe un altar ridicat lângă patul său, împreună cu doi Episcopi ce veniseră sa-l viziteze şi chemă la Sfânta Împărtăşanie pe toţi penitenţii pe care îi îndepărtase de la ea apoi adresă o rugăciune fierbinte lui Dumnezeu, cu mâinile ridicate spre cer. Datorită unei sume de bani aduse în mod providenţial de un preot, el rambursă datoria pe care o contractase pentru a face haine săracilor apoi, după ce şi-a luat rămas bun de la feţele bisericeşti rostind urări de pace, îşi dădu sufletul în mâinile Domnului, în noaptea de 22 iunie 431. Sfintele sale moaşte se odihnesc astăzi în Catedrala de la Nola.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
De ce îngăduie Dumnezeu să vină asupra Dreptei Credinţe atîtea urgii şi necazuri, pe cînd pe eretici şi păgîni îi lasă pururea să se bucure de tihnă şi de pace?
„De ce?”, întreabă şi Sfîntul loan Gură de Aur, şi tot el răspunde îndată:
„Aşa ca să vezi slăbiciunea păgîneştii şi ereticeştii credinţe, care se descompune de la sine, fără să o atace nimeni, şi ca să vezi tăria adevăratei credinţe care, lovită, scuipată şi pururea însîngerată din toate părţile fiind, îndură toate cu pace şi chiar creşte şi se înmulţeşte sănătoasă în pofida tuturor drăceştilor vrăjmaşi […] De aceea, în disputele cu păgînii sau cu obraznicii iudei, destul este ca să arătăm, spre dovada sfintei ei puteri, că Ortodoxia, supusă veşnic prigonirilor pînă la ucidere şi sînge, veşnic a rămas deasupra, şi biruitoare”,
chiar şi cînd întreaga lume s-a pornit împotriva ei. Sfîntul Isaac Sirul zice:
„Minunata dragoste de oameni a lui Dumnezeu se vede atunci cînd omul se află în primejdii mari şi în chinuri pasibile să-i zdruncine nădejdea. De abia atunci se arată pe faţă puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor. Căci omul niciodată nu recunoaşte puterea lui Dumnezeu atunci cînd petrece mereu în linişte şi în libertate”.
Luare aminte
Să luăm aminte la tainica amuţire a lui Zaharia, Marele Preot (Luca 1:20):
- La cum Zaharia nu a crezut glasul îngerului lui Dumnezeu care i-a zis că femeia lui cea vîrstnică îi va zămisli prunc la adîncile ei bătrîneţi, şi la cum el a fost lovit cu muţenie din această pricină, după cuvîntul îngerului;
- La cum şi eu sînt ca şi lovit de muţenie cînd nu grăiesc îndestul tainele minunilor lui Dumnezeu din pricina credinţei mele celei prea puţine.
Predică
Despre cum leneşul mereu îşi găseşte scuze
– „Cel leneş pune pricini şi zice: «Afară este un leu, aş putea să fiu
sugrumat în mijlocul uliţelor»”. (Pildele lui Solomon 22 : 13).
Ca să-şi îndreptăţească lenea lui, cel leneş scoate mereu în faţă greutăţile şi impedimentele sarcinilor pe care trebuie să le ducă, mărindu-le fără de măsură gravitatea.
Dacă îl supără vecinul, el va zice că îl
supără întreg satul; dacă observă un tremur al frunzelor, el va zice că
nu iese la cîmp deoarece furtuna aproape că a şi izbucnit; dacă în faţa
pragului lui se află un iepure, el va zice că afară este un leu care
aşteapăt să-l înşface! Dar el nu zice toate acestea decît pentru că nu
vrea să iasă din casă, şi pentru că vrea să îşi amîne mereu munca.
Lenea este ceva cu totul nenatural omului. Natura însăşi a omului este permanenta activitate; omul mereu caută să se îndeletnicească cu ceva, să fie mereu ocupat, să lucreze, să zidească. Lenea este semnul sigur al desfigurării naturii omului.
Că lenea este un păcat şi un viciu se
vede limpede din aceea că omul activ nu îl invidiază niciodată pe cel
leneş, pe cînd cel leneş întotdeauna îl invidiază pe cel activ; tot aşa
cum omul cumpătat nu îl invidiază niciodată pe cel beţivan, pe cînd
beţivanul îl va invidia întotdeauna pe omul căruia nu-i plac
destrăbălările.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase,
Lucrătorule Cel de-a pururea, mîntuieşte-ne pre noi de cea întunecată şi
păcătoasă patimă a lenei care ne înstrăinează de chipul ce Tu ne-ai
dăruit, spre asemănarea cu Tine. O, Stăpîne a toate! Insuflă întru noi
pre Duhul Tău Cel Sfînt, Cel pururea lucrător şi de viaţă şi bucurie
dătător. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
