25 iunie – Sfântul Petru, Cneaz de Murom; Sfânta Fevronia, Cneaghină de Murom; Sfântul Nicon de la Optina; Sfânta Mare Muceniță Fevronia; Sfântul Cuvios Dionisie; Sfântul Cuvios Dometie; Sfântul Mucenic Procopie; Sfântul Mucenic Orentie; Sfânta Muceniță Livia

 

 

Viața Sfântului Petru, Cneaz de Murom

Cneazul Petru a trăit în ţinutul Murom, ajungând domnitorul său în 1203. La începutul domniei sale s-a îmbolnăvit foarte rău. Unii dintre cei de la curte auziseră despre fiica unui prisăcar ce era vestită pentru iscusinţa de a-i ajuta pe cei bolnavi cu ierburi de leac, astfel că au chemat-o să-l vindece pe cneazul suferind. Tânăra Fevronia era foarte frumoasă şi smerită.

Îngrijit de ea, tânărul cneaz şi-a recăpătat sănătatea. Ajungând a o cunoaşte în tot acest răstimp, el s-a îndrăgostit de fermecătoarea şi înţeleapta Fevronia. Deşi nu era cneaghină, ci o fată de rând, cneazul a dorit să se însoare cu ea, ceea ce s-a şi întâmplat.

Dar boierii nu se împacau cu gândul ca o femeie de rând să ajungă cneaghină; simţeau că cneazul trebuia să se fi însurat cu cineva din rândurile lor. Au ajuns chiar să-i ceară cneazului să o lase. Când cneazul a refuzat, boierii i-au alungat din cetate.

Tânăra pereche a pornit la drum într-o barcă. Cneazul era foarte mâhnit de cele întâmplate, dar soţia îl îmbărbăta şi îl mângăia. Curând, multe nenorociri au căzut asupra cetăţii Muromului, iar norodul socotea că ele se datorau relei lor purtări faţă de cneaz şi soţia lui. Deci pocăindu-se, au cerut cneazului Petru şi cneaghinei Fevronia să vină înapoi.

Sfânta pereche s-a întors la Murom, dăruindu-se facerilor de bine şi milosteniei, lucrând mai ales întru folosul săracilor, lucru pentru care au fost foarte îndrăgiţi. La apropierea morţii, ei s-au tuns în cinul monahicesc, fiind cunoscuţi şi sub numele lor de călugări: David şi Evfrosinia.

Ei s-au rugat să moară în aceeaşi zi şi au cerut să fie înmormântaţi în acelaşi sicriu, doar cu o despărţitură între trupuri. Au murit în aceeaşi zi: 25 iunie 1228 şi au fost proslăviţi de un sinod al Bisericii Ruse, în anul 1552.

Ei sunt socotiţi ocrotitorii tinerilor căsătoriţi, căci au suferit pentru sfinţenia şi inviolabilitatea căsătoriei.

Sfântul Nicon de la Optina

Sfântul Nicon de la Optina este prăznuit pe 25 iunie (ziua adormirii în Domnul) și pe 11 octombrie (Soborul Sfinților Stareți de la Optina).

Sfântul Nicon s-a născut pe 26 septembrie 1888, fiind fiul lui Mitrofan și Vera Belyaev, și a primit la Botez numele Nicolae. Familia sa era una din familiile evlavioase de comercianți din Moscova.

Părinții săi l-au găzduit pe Sfântul Ioan de Kronstadt, pe vremea când Nicolae avea doar un an de viață pământească. El a binecuvântat-o pe Vera și i-a dăruit o fotografie cu semnătura sa.

Nicolae împreună cu fratele său Ioan se îndeletniceau cu citirea Sfintelor Scripturi și a altor cărți duhovnicești. De asemenea, ei nu lipseau niciodată de la sfânta biserică.

Atunci când cei doi frați au decis să îmbrățișeze calea monahismului, au tăiat în fâșii o listă cu mănăstiri din Rusia, pe care o găsiseră într-o carte veche. După ce s-au rugat, Nicolae a tras una din benzile pregătite mai înainte. Pe banda aleasă scria Schitul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – Optina, Kozelsk. Până în acel moment, nici unul dintre ei nu a auzit vreodată de această mănăstire.

Pe 24 februarie 1907, cei doi frați au luat binecuvântare de la mama lor și au pornit spre mănăstire, unde au fost primiți cu multă căldură de Cuviosul Nectarie. În ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului „Bucurie neașteptată” (9 decembrie 1907) au fost primiți în rândul obștii.

În octombrie 1908, fratele Nicolae a fost numit scrib, sub ascultarea starețului Varsanufie, fiind eliberat de toate celelalte ascultări în afară de cântarea şi citirea bisericească. Sfântul Varsanufie (1 aprilie) a prevăzut că fratele Nicolae va ajunge un călugăr cu viață înaltă, și l-a pregătit să-i fie urmaş, transmiţându-i experienţa sa duhovnicească şi de viaţă, îndrumându-l în viaţa duhovnicească.

În luna aprilie 1910, Nicolae a fost tuns rasofor, iar pe 24 mai 1915 a fost tuns şi a devenit călugăr luând schima mică și primind numele de Nicon, în cinstea Sfântului Mucenic Nicon (28 septembrie).

Pe 30 aprilie 1916 a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 3 noiembrie 1917 a fost hirotonit ieromonah (preot).

Sfântul Varsanufie a profețit că vor veni vremuri dificile pentru mănăstiri, mulți creștini vor fi persecutați și vor suferi martiriul. De asemenea a prezis că el însuși va muri înainte de această prigoană și că părintele Nicon va trece prin acele momente groaznice.

Părintele Nicon a fost arestat pe 18 septembrie 1919 și închis fără a beneficia de un proces, doar pentru simplul fapt că era călugăr. Mai târziu a fost eliberat cu condiția ca monahii să formeze o cooperativă agricolă.

În anul 1923, sovieticii au închis și cooperativa, transformând mănăstirea în muzeu. Aceștia au permis doar la doi călugări să rămână și să lucreze în muzeu, în timp ce ceilalți au fost alungați din mănăstire. Părintele Nicon a primit binecuvântare de la Cuviosul Isaac ca să slujească în biserica închinată icoanei Maicii Domnului din Kazan, și să primească vizitatori (pelerini). Când oamenii veneau la el pentru sfat, le citea mereu din cuvintele Stareților de la Optina.

Ultima biserică de la Optina a fost închisă în anul 1924, iar părintele Nicon a fost obligat să plece în luna iunie. El a mers să trăiască la Kozelsk cu părintele Chiril Zlenko. Acolo el a continuat să primească vizitatori și să-i călăuzească în ascensiunea pe scara virtuților. Părintele Nicon a fost un duhovnic înțelept, care a fost capabil să-i ajute pe oameni să depășească rușinea de a-și dezvălui păcatele care îi tulburau. După ce se întâlneau cu monahul Nicon, oamenii se simțeau curățiți și reînoiți.

În luna iulie a anului 1927, părintele Nicon a fost arestat împreună cu părinții Chiril și Agapit, după care au fost trimiși în exil la Kemperpunkt.

Deși era departe, monahul Nicon le-a scris fiilor săi duhovnicești, cuvinte vesele de încurajare. Deși a acceptat pedeapsa ca și cum a venit de la Dumnezeu, îi era foarte dificil să îndure condițiile la care erau supuși. Când termenul lor de închisoare s-a încheiat (1930), cei doi călugări au fost trimiși în exil la Arhangelsk.

Înainte de a părăsi tabăra, părintele a aflat că avea tuberculoză.

La Arhangelsk, părintele Nicon s-a cazat în casa unei femei care cerea ca părintele să efectueze ca un rob toate muncile fizice grele. Datorită faptului că boala s-a agravat foarte tare la începutul Postului Mare și nu a mai putut curăța zăpada, proprietara l-a anunțat fără milă că trebuie să părăsească casa.

Imediat, părintele Nicon a fost luat de către părintele Petru (Draciov) - şi el un exilat de la Optina, în satul vecin și îl îngrijea. Suferinţele fizice nu i-au întunecat duhul duhovnicului. Adâncit în rugăciune, el strălucea de o lumină si bucurie nepământeană. În ultimele luni ale bolii sale, se împărtăşea aproape zilnic, și suferințele sale păreau să nu mai fie chiar atât de severe.

În această perioadă, el dicta părintelui Petru scrisorile pe care acesta le trimitea fiilor duhovnicești.

La data de 25 iunie 1935, părintele Nicon era atât de slăbit încât nu mai putea vorbi. Atunci a fost chemat Arhimandritul Nichita ca să-l împărtășească și să-i citească Canonul pentru plecarea sufletului. În acea noapte, duhovnicul a adormit în Domnul.

Faţa celui adormit era neobişnuit de albă, luminoasă, zâmbind cu bucurie. Prin Pronia lui Dumnezeu la înmormântarea Cuviosului Nicon s-au adunat doisprezece clerici, și a fost înmormântat după obiceiul monahal, la cimitirul satului Valdokurie.

Patriarhia Moscovei a hotărât ca Sfinții Stareți de la Optina să fie cinstiți pe plan local pe 13 iunie 1996, iar pe 7 august 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia a hotărât ca Stareții de la Optina să fie cinstiți universal cu data de prăznuire individuală și în Sobor.

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Fevronia

Fevronia a fost fiica senatorului roman Prosphorus. Ca să nu fie nevoită să se mărite cu bărbat supus putreziciunii, Fevronia s-a logodit pe sine Mirelui Ceresc Hristos, şi a depus voturile monahale în Răsărit, în pămîntul Asiriei, într-o mănăstire a cărei stareţă era mătuşa ei, Bryaena. Lysimachus, fiul unui mare nobil, dorise să se căsătorească cu Fevronia, dar cum împăratul Diocleţian îl suspecta că este creştin în ascuns, el 1-a trimis în Răsărit, împreună cu unchiul lui, Silenus, tocmai ca să-i prigonească pe creştini. Silenus avea comportament de fiară, şi de aceea ca o fiară el îi urmărea pe creştini fără milă pretutindeni. Pe cînd Lysimachus, dimpotrivă, îi acoperea pe creştini cît putea şi chiar îi ascundea de la faţa bestialului lui unchi. Reuşind să golească Palmyra de creştini, Silenius a ajuns la cetatea Nisibis, în apropiere de care se afla şi o mînăstire de aproximativ cincizeci de nevoitoare, între care şi Fevronia. Deşi în vîrstă de doar douăzeci de ani, Fevronia era o doamnă foarte respectată atît de surorile din mînăstirea ei, cît şi de cetăţenii oraşului, pentru blîndeţea, înţelepciunea şi înfrînarea ei. La mănăstirea în care se nevoia Fevronia se respecta vechea pravilă a fostei stareţe, Fericita Platonida, şi anume ca vinerea să nu se lucreze nimic altceva decît citirile din sfintele cărţi. Bryaenia o rînduise pe Fevronia să citească din sfintele cărţi surorilor, dar acoperită de o perdea, astfel încît surorile să nu fie distrase de la ascultarea cu folos cuvintelor de marea frumuseţe a chipului Fevroniei sau a frumuseţii felului în care citea. Auzind despre Fevronia, bestialul Silenius a poruncit aducerea ei de faţă. Dar cînd sfinta fecioară a refuzat să se lepede de Hristos şi să se mărite cu pămîntean, el şi-a făcut lucrările lui: a poruncit ca fecioara să fie biciuită, apoi să i se rupă dinţii, apoi să i se taie mîinile, picioarele, sînii. Făcînd toate acestea, la urmă au omorît-o pe Fevronia astfel mutilată, înjunghind-o cu sabia. Cumplita pedeapsă a lui Dumnezeu a căzut însă năpraznic, în aceeaşi zi, peste fiara Silenus: în el a intrat diavolul iar Silenius a înnebunit de spaimă drăcească. De aceea el s-a dus şi s-a izbit atît de tare cu capul de un stîlp de marmură, încît a căzut jos mort. Lysimachus a poruncit strîngerea mădularelor trupului mutilat al Fevroniei şi ducerea lui la mănăstirea ei, unde surorile 1-au îngropat cu cinste. La acea mînăstire, mulţi soldaţi, martori al acelei bestiale ucideri a muceniţei au luat Sfîntul Botez, împreună cu Lysimachus însuşi. De la sfintele moaşte ale Sfintei Muceniţe Fevronia s-au luat vindecări fără număr, iar la ziua praznicului ei surorile au văzut-o între ele, la locul ei obişnuit, şi s-au minunat cu spaimă şi cu bucurie. Sfînta Fevronia a luat mucenicia cu cinste şi s-a strămutat la locaşurile cele fericite ale Mirelui Celui Ceresc la anul 310. Cincizeci şi trei de ani mai tîrziu, moaştele ei au fost mutate în capitala imperială de la Constantinopole.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Dionisie

Acest Părinte sfînt Dionisie este întemeietorul Mănăstirii Sfântului Ioan (Dionisiu) de la Sfîntul Munte Athos. El s-a născut la Koriţa, în Albania. Fratele lui mai vîrstnic, Theodosie, s-a retras la Sfîntul Munte unde mai după aceea a ajuns stareţul Mînăstirii Philotheu. Cînd Dionisie a crescut, el a mers la fratele lui din Sfîntul Munte, la Mînăstirea Philotheu, unde fratele 1-a tuns monah. Din dumnezeiasca Purtare de Grijă, pe cînd Theodosie se afla la Constantinopole într-o ascultare pentru mînăstire, el a fost luat şi sfinţit episcop alt Trapezundei. Din acel ceas, pe locul unde mai tîrziu avea să se ridice mănăstirea Dionsiu, închinată Înaintemergătorului şi Botezătorului Domnului, a început să se arate în fiecare noapte o lumină minunată, înţelegînd că această lumină cerească semn este din cer care vrea ca pe acel loc să se înalţe o mănăstire. Dionisie a călătorit la Trapezunda ca să ceară sfat şi binecuvîntare de la Episcopul Theodosie, fratele lui, şi ajutor de la împăratul Alexios Comnenul. Împăratul i-a dat şi bani pentru construcţii şi un document imperial de întemeiere, care se păstrează la Mănăstirea Dionisiu pînă în ziua de astăzi. Sfîntul Dionisie a întemeiat Mănăstirea Sfîntului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul la anul 1380. Cînd ea a fost odată jefuită de piraţi, Dionisie a călătorit din nou la Trapezunda şi a murit acolo, în vîrstă fiind de şaptezeci şi doi de ani. Dar Sfînta Mînăstire Dionisiu există şi propăşeşte pînă în ziua de azi. În ea se află o icoană a Preasfintei Maicii lui Dumnezeu numită „a Laudei”, pe care împăratul Alexios Comnenul a dăruit-o Mănăstirii Dionisiu. Predania ne zice că aceasta este icoana înaintea căreia s-a cîntat întîia oară Imnul Acatist către Maica Domnului, compus de Patriarhul Serghie.

Sinaxar 25 Iunie

În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, pomenirea Sfintei Preacuvioasei Muceniţe şi mult-pătimitoarei Fevronia.

Această fericită şi preacuvioasă din fragedă vârstă ridicând asupra ei jugul Domnului Hristos, şi cu cuviinţă petrecându-şi viaţa sub canonul mănăstirii, care se afla la hotarele perşilor şi ale romanilor, în cetatea numită Nisibi, care se mai numeşte şi Antiohia Migdoniei, acolo s-a făcut monahie. Şi a întrecut pe toate cele ce erau cu dânsa, atât la nevoinţa sihăstriei şi la înţelepciune cât şi la citirea dumnezeieştilor Scripturi. Şi egumena tuturor monahiilor ce petreceau acolo era cuvioasa Vriena.

Iar în zilele lui Diocleţian (284-305), un guvernator anume Selin prigonea creştinii; pentru aceasta celelalte călugăriţe au ieşit din mănăstire, grăbindu-se ca să scape de moartea ce le sosise; însă fericita Fevronia, aflându-se atunci bolnavă şi neputând să fugă, zăcea în pat, şi şedea lângă dânsa Vriena şi alta ce se chema Ieria Singlitica. Deci venind ostaşii lui Selin, au spart porţile cu topoarele, şi intrând înăuntru, îndată scoţând săbiile au vrut să taie pe Vriena; dar Prim, nepotul lui Lisimah, arătându-se pururea cu blândeţe spre crestini, n-a lăsat să o taie. După aceea luând pe Fevronia, au dus-o la guvernatorul Selin, mergând după dânsa Vriena şi Ieria şi Tomaida, întărind-o în credinţă şi învăţând-o să nu se teamă de chinuri, nici să vândă credinţa lui Hristos, îndemnând-o ca să-şi aducă aminte de surorile Livia şi Leonida şi de Evtropia. Dintre care, Liviei adică i s-a tăiat capul pentru Hristos, iar Leonida a fost băgată în foc, iar copila Evtropia, auzind pe maica-sa spunându-i: "Nu fugi, fiică", ea şi-a pus mâinile înapoi, şi şi-a plecat grumazul la chinuitori, şi a murit cu osârdie.

Deci, Vriena după ce a învăţat-o din destul, s-a întors la mănăstire plângând şi tânguindu-se şi temându-se pentru necunoaşterea sfârşitului. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, ca să fie biruit diavolul de dânsa. Iar Tomaida şi Ieria, îmbrăcându-se cu port bărbătesc, au urmat după sfânta, amestecate cu slugile. Şi dacă au dus-o, întâi a stat de faţă înaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a întrebat-o ca să spună cum îi este numele, neamul şi credinţa ei; deci muceniţa în loc de toate a zis cum că este creştină. Apoi după aceasta Selin, ispitind-o cu amăgituri şi cu momeli ca să o întoarcă din credinţa ce avea către Hristos, şi neputând, a poruncit să o întindă de patru părţi, şi o ardea cu foc dedesubt; iar deasupra o băteau slujitorii. Deci de răni şi de focul ce o ardea, şi a cărui văpaie era atâta de untdelemnul aruncat într-însul, se topeau cărnurile fericitei Fevronia şi curgeau pe pământ. După aceea a poruncit de au spânzurat-o şi au bătut-o cu toiege de fier; apoi i-au tăiat limba, şi i-au dezrădăcinat dinţii; apoi i-au tăiat sânii amândoi, şi i-au pus foc peste tăieturi.

Pe urma i-au tăiat mâinile şi picioarele, şi în sfârşit i-au tăiat capul. La porunca lui Lisimah, au luat credincioşii moaştele sfintei, şi le-au adus în mănăstirea ei prin Firm comitele, ţinându-le slujitorii împreună cu dânsul; şi le-au pus la loc toate mădularele punându-i şi dinţii pe pieptul ei; şi aşa adunându-se episcopii şi clericii, împreună cu monahii şi mulţime de creştini, cu cântări şi cu laude, făcând priveghere de toată noaptea, au îngropat-o. Se zice însă că atunci când se făcea pomenirea sfintei, la mănăstire în toţi anii, se arăta sfânta muceniţă, stând de faţă şi cântând împreună cu celelalte fecioare, şi stă la locul ei până la a treia rugăciune. Iar odată încercând Vriena să o pipăie, îndată s-a făcut nevăzută, neîngăduind să pună mâna pe dânsa.

Iar despre Lisimah se spune că socotind grea nenorocirea ce se întâmplase, adică mucenicia sfintei, întâi căci el era din mamă creştină, şi al doilea că s-a arătat crud şi sălbatic Selin, moşul lui, către muceniţă, pierzând frumuseţea fecioarei, care era mai presus de om, a rămas atunci nemâncat şi s-a mâhnit foarte de moartea muceniţei, şi a plâns cu amar. Şi peste puţin mai apoi a crezut în Hristos împreună cu Prim, şi a primit dumnezeiescul Botez. Iar Selin, ieşindu-şi din minte, se uita la cer şi, zbierând tare ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de piatră; şi aşa cel rău, rău şi-a lepădat sufletul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Orentie şi cu şase fraţi buni ai lui, anume Farnachie, Eros, Firm, Firmin, Chiriac şi Longhin.

Aceşti şapte fraţi mucenici au trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, trăgându-se de la Anatol, şi număraţi fiind cu 1200 de Tironi, sub ascultarea lui Rodon Cuvicular, în cetatea Antiohiei. Aceştia au trecut şi spre părţile Traciei, fiind puşi la ceata ce se zicea Legeandron. Deci, făcându-se pe vremurile acelea răzmeriţă, trecând sciţii Dunărea, au prădat Tracia, apoi după sfârşitul împărăţiei lui Diocleţian, luând împărăţia Maximian, a intrat la mare grijă şi mâhnire mai vârtos ca Marot, care era căpetenie mai mare a sciţilor, care întrecea pe mulţi la mărimea trupului şi la vitejie, îl chema pe dânsul, sau pe altcineva dintr-al lui, să se lupte cu el, şi a cui va fi izbânda, aceluia să se închine toţi. Drept aceea dar aflându-se împăratul în mare mirare, că nu cuteza nimeni să meargă împotriva aceluia şi să se lovească cu barbarul, s-a îndemnat Sfântul Orentie să iasă la luptă cu acela, căci, după socoteala tuturor era viteaz şi ştia rânduiala războaielor, fiind sprinten la trup şi iute şi bine chibzuit, şi se va putea lovi cu vrăjmaşul, şi-l va omorî. Orentie punând înainte credinţa în Hristos, şi ieşind la război şi luptându-se cu Marot, l-a lovit cu suliţa de a trecut printr-însul, şi tăindu-i capul cu sabia, l-a adus la împăratul, şi aşa a făcut biruinţă. Pentru care lucru mirându-se foarte împăratul, a adus pentru biruinţa aceasta jertfă idolilor. Iar Sfântul Orentie mărturisea cu îndrăzneală şi slobod, că cu ajutorul lui Hristos a biruit pe semeţul acela, şi nu cu ajutorul mincinoşilor zei. Însă atunci i-a îngăduit împăratul ca să se veselească, şi să se îndulcească de cinstele cele împărăteşti, ruşinându-se de mărimea lucrului ce făcuse, dându-i întâi şi brâul acelui barbar pe care-l ucisese, brâu ce era de mult preţ. Iar după aceea sfătuindu-l ca să se despartă de Hristos şi el nevrând să se plece, l-a trimis cu cei şapte fraţi ai lui la cetatea Satalomul din Armenia, scriind ducelui ce era acolo ca să-i cerceteze, şi de vor vrea să se plece să jertfească la zei, să-i trimită iarăşi înapoi, iar de nu vor asculta, să-i izgonească prin ţările Avazghiel şi Zachiei. Deci, după porunca împăratului ducându-i, şi sosind la locul ce se chema Paremvoli, Eros fratele cel mai mare a adormit, în douăzeci şi două ale lunii lui iunie.

Iar Sfântului Orentie, sosind la Rizion, legându-i o piatră de grumazi, l-a aruncat în mare, pentru că aşa s-a fost dat porunca pentru dânsul, şi a ieşit de acolo sănătos prin arătare de înger, care uşurându-l şi scoţându-l la uscat, l-a pus pe o piatră, unde făcând rugăciune, şi-a dat sufletul şi a fost îngropat acolo în douăzeci şi patru ale acestei luni.

Iar Sfântul Farnachie mergând la locul cel numit Cordili, s-a mutat către Domnul în trei zile ale lui Iulie. Iar în şapte zile Firm şi Firmin, sosind la Apsar, şi-au aflat şi ei sfârşitul acestei vieţi trecătoare. Iar Sfântul Chiriac fiind adus în ţara lazilor, la locul numit Ziganea, a adormit în Domnul în paisprezece ale lunii lui iulie. Asemenea şi Fericitul Longhin, în urma tuturor trecând de la Ziganea la Livichi, lovindu-i furtuna mare pe mare, şi făcând rugăciune şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, şi a fost îngropat în Pitiunta, sosind acolo corabia mai pe urmă, după patru zile.

Tot în această zi, pomenirea ajutorului celui mai presus de cuvânt, şi de toată nădejdea, ce ni s-a dat nouă de la marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin rugăciunile celei ce fără sămânţă L-a născut pe Dânsul, asupra celor ce şi pe mare şi pe uscat înconjuraseră împărăteasa cetăţilor, şi care au fost daţi spre pierzare de tot şi stingere desăvârşită.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor Cuvioaselor Muceniţe Leonida, Livia şi Evtropia, care s-au săvârşit: una adică prin foc, iar celelalte prin sabie.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Simon, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Dionisie, ctitorul sfintei Mănăstiri a Înaintemergătorului din muntele Athos, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului şi purtătorului de Duh Dometie, prietenul şi sihastrul împreună cu pomenitul Sfântul Dionisie şi egumenul aceleiaşi mănăstiri, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Cuvios Mucenic Procopie din Smirma, care s-a nevoit la anul 1811.

Tot în această zi, pomenirea sfintilor Petru si Fevronia (sec. XIII).

Cneazul Petru a trait in tinutul Murom, ajungand domnitorul sau in 1203. La inceputul domniei sale s-a imbolnavit foarte rau. Unii dintre cei de la curte auzisera despre fiica unui prisacar ce era vestita pentru iscusinta de a-i ajuta pe cei bolnavi cu ierburi de leac, astfel că au chemat-o sa-l vindece pe cneazul suferind. Tanara Fevronia era foarte frumoasa si smerita.
Ingrijit de ea, tanarul cneaz si-a recapatat sanatatea. Ajungand a o cunoaste in tot acest rastimp, el s-a indragostit de fermecatoarea si inteleapta Fevronia. Desi nu era cneaghina, ci o fata de rand, cneazul a dorit sa se insoare cu ea, ceea ce s-a si intamplat.
Dar boierii nu se impacau cu gandul ca o femeie de rand sa ajunga cneaghina; simteau ca cneazul trebuia sa se fi insurat cu cineva din randurile lor. Au ajuns chiar sa-i ceara cneazului sa o lase. Cand cneazul a refuzat, boierii i-au alungat din cetate.
Tanara pereche a pornit la drum într-o barca. Cneazul era foarte mahnit de cele intamplate, dar sotia il imbarbata si il mangaia. Curand, multe nenorociri au cazut asupra cetatii Muromului, iar norodul socotea ca ele se datorau relei lor purtari fata de cneaz si sotia lui. Deci pocaindu-se, au cerut cneazului Petru si cneaghinei Fevronia sa vina inapoi.
Sfanta pereche s-a intors la Murom, daruindu-se facerilor de bine si milosteniei, lucrand mai ales intru folosul saracilor, lucru pentru care au fost foarte indragiti. La apropierea mortii, ei s-au tuns in cinul monahicesc, fiind cunoscuti si sub numele lor de calugari: David si Evfrosinia.
Ei s-au rugat sa moara in aceeasi zi si au cerut sa fie inmormantati in acelasi sicriu, doar cu o despartiture intre trupuri. Au murit in aceeasi zi: 25 iunie 1228 si au fost proslaviti de un sinod al Bisericii Ruse, în anul 1552.
Ei sunt socotiti ocrotitorii tinerilor casatoriti.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Sfânta Muceniţă Fevronia

Fevioara Fevronia pre Hristos mărturiseşte,

Înaintea nelegiuitei curţi, însîngerată şi pală.

Tînăra Fevronia asemenea este unei stîlpări de finic.

Stîlparea acum se apleacă de rod preafrumos,

Şi către Silenus grăieşte:

„Eu Mire am, iar slavă de la tine nu primesc.

Hristos este slava mea, şi înălţarea mea.

Ah, frumuseţea chipului Mirelui meu!

Nu ai decît să-mi tai picioarele,

Cu ele eu

Deja alergarea am isprăvit.

Taie-mi şi mîinile, căci eu

Lucrul mînilor mele l-am isprăvit.

Şi limba taie-mi-o, căci eu

Mai departe mă voi ruga cu inima.

Zdrobeşte-mi şi dinţii şi gura, zdrobeşte-i!

Căci eu cu inima

Şi mai limpede voi grăi.

Cit despre trup, la ce îmi mai trebuie acum?

Mirele meu cu un strai mai frumos

Mă va îmbrăca,

În cerul cel de sus, printre cei sfinţi,

În dulcele Rai cel locuit de îngeri.

Iar după ce eu voi pleca să nu crezi,

O, sărmane Silenus,

Că furia ta de fiară,

Cea de o viaţă întreagă,

Se va ostoi.

Ci bagă în urechi ale mele cuvinte:

Întru aceeaşi zi, şi tu şi eu

La Tronul Judecăţii vom merge,

Tu ca schingiuitor, iar eu ca schingiuită.

Fiecare din noi, cu ale sale proprii fapte”.

 

Luna iunie, in 25 de zile: pomenirea Sfintei Preacuvioasei mult-patimitoarea Fevronia (+334)     Aceasta Preacuvioasa, din frageda varsta, luand asupra ei jugul Domnului Hristos, isi petrecea viata sub canonul unei manastiri care se afla la hotarele persilor cu romanii, cetatea numindu-se Nisibi. In aceasta manastire se facuse monahie Fevronia, la varsta de douazeci de ani. Si era nepoata Cuvioasei Vriena, egumena manastirii. Si era Fevronia atat de frumoasa, incat nici zugravii nu ar fi putut zugravi frumusetea ei si intrecea pe toate surorile ei, atat in nevointa sihastreasca si in intelepciune, cat si la citirea cartilor dumnezeiesti, fiind iubitoare de invatatura si isteata la minte. Iar vestea despre ea se raspandise in toata cetatea.
    Deci, in zilele lui Diocletian si din porunca lui, sosise, in partile acelea, un mare dregator imparatesc, anume Selin. Si era dregatorul acesta mai sangeros decat imparatul. Vestea despre ticalosiile lui razbatuse pana in cele mai indepartate locuri. Pentru aceea, in ziua in care s-a aflat, la Nisibi, ca Selin soseste acolo, multime de crestini si-au parasit casele si au alergat sa se ascunda. Mare tulburare a fost si printre cele cincizeci de calugarite, care vietuiau in acea manastire si, de aceea, temandu-se de moarte, au fugit. Iar Fevronia, fiind bolnava, a ramas in manastire, cu maica Vriena si alte doua surori.
    Dregatorul Selin era insotit de nepotul sau Lisimah. Acesta era scarbit de faptele unchiului sau, dar nu indraznea sa ridice cuvant impotriva. In taina, insa, se sfatuia cu varul sau Prim, capitanul ostasilor care-l insoteau pe Selin, sa se arate cu mila fata de crestini. Deci, venind ostasii lui Selin la manastire, au spart, cu topoarele, portile si, intrand inlauntru, au vrut sa o taie cu sabiile pe cuvioasa Vriena, dar Prim i-a oprit, cu aspre cuvinte. Atunci, ostasii au luat pe Fevronia si au dus-o la dregatorul Selin. Si, mergeau dupa dansa Vriena, Ieria si Tomaida, intarind-o in credinta si invatand-o sa nu se teama de cazne si sa nu vanda credinta in Hristos. Si o indemnau sa-si aduca aminte de Livia si de Leonida, surorile, si de Eutropia. Ca Liviei i se taiase capul, pentru Hristos, Leonida a fost aruncata in foc, iar copila Eutropia, auzind-o pe mama sa, zicandu-i: "Nu fugi, fiica", si-a pus mainile la spate si si-a plecat grumazii si a murit cu barbatie. Deci, Vriena, dupa ce a invatat-o din destul, s-a intors la manastire, plangand si tanguindu-se si temandu-se pentru sfarsitul Fevroniei. Pentru aceasta, se ruga lui Dumnezeu ca sa nu o biruiasca diavolul. Iar Tomaida si Ieria, imbracandu-se in port mirenesc, urmau dupa Sfanta, amestecate cu poporul. Si, daca au adus-o pe Fevronia a stat mai intai, inaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a intrebat-o sa spuna care-i este numele, neamul si credinta. Deci, Mucenita, raspunzand, a zis ca este crestina. Apoi, dupa aceasta, Selin, unchiul lui Lisimah, o ispitea cu amagiri si cu fagaduinte, ca s-o intoarca de la credinta. Deci, neputand sa o desparta de Hristos, Selin a poruncit ostasilor, ca sa rupa hainele de pe dansa si sa o infatiseze dezbracata inaintea tuturor, apoi sa o intinda in patru parti, sa aprinda foc dedesubt si sa o bata patru oameni cu toiege pe spate. Si, batand-o cumplit, curgea sangele din trupul ei. Si, ca sa nu se stinga focul, turnau peste el undelemn, ca astfel sa faca mai multa vapaie si s-o arda mai cumplit, incat se topea carnea fericitei Fevronia si curgea pe pamant. Dupa aceea, au poruncit sa o spanzure pe un lemn si au ars-o cu torte, apoi i-au taiat limba si i-au dezradacinat dintii. Dupa aceea, i-au taiat sanii amandoi, iar, mai pe urma, i-au taiat mainile si picioarele si in sfarsit, si capul.
    Se spune despre Lisimah ca, fiind nascut din mama crestina, socotea o grea nenorocire mucenia aceasta si a plans cu amar moartea Sfintei Fevronia, precum si cruzimea unchiului sau, fata de dansa. Se mai spune ca, putin timp dupa aceea, Lisimah, impreuna cu Prim, varul sau, au crezut in Hristos si s-au botezat, iar despre Selin dregatorul, se spune ca, iesindu-si din minti, se uita la cer, zbierand si, asa, lovindu-se cu capul de un stalp de marmora, si-a lepadat blestematul sau suflet. Deci, a poruncit Lisimah celor credinciosi sa ia moastele Sfintei si sa le duca in manastirea ei. Si s-a strans adunare mare de episcopi si monahi si de popor, care au ingropat trupul ei, cu laude si cu cantari. Pentru rugaciunile ei, Hristos sa ne mantuiasca pe noi toti. Amin.




Intru aceasta zi, cuvant pentru cei din lume.     Am auzit pe unii din lume, care traiesc in lenevire, zicand catre mine: "Cum putem noi, casatoriti fiind si plini de griji, sa vietuim calugareste?" Si le-am raspuns eu: "Tot lucrul bun, pe care puteti sa-l faceti, este ca pe nimeni sa nu vorbiti de rau, nimanui sa nu faceti sminteala, de femei straine sa nu va apropiati si destul sa va fie castigul vostru. Inca, sa mai intelegeti ca toti cei placuti lui Dumnezeu, din lume, desi intru bogatie se aflau, fiind insa, adevarati robi ai lui Dumnezeu si prieteni, si ei si fiii lor, impreuna, s-au apropiat de Dumnezeu. Zic aceasta de Avraam, de Iov de David si de cei asemenea lor.
    Deci, daca asa veti face, ca acestia, nu departe veti fi de Imparatia Cerurilor."

Cugetare

Sfântul Marcu Ascetul a zis:

„Oricine vrea să îndepărteze de la sine nenorocirile viitoare, trebuie să le îndure cu bucurie pe cele de faţă”.

Oamenii socotesc jignirile aduse lor ca pe o mare nenorocire, şi puţini sînt cei care îndură ocările fără să cîrtească. Dar cît de minunat este rodul ocărilor îndurate cu răbdare şi inimă bună!

Ocările ne sînt trimise spre îmbunătăţirea sufletului nostru, iar noi ratăm aceste minunate ocazii şi rămînem cu mîinile goale cînd se încheie tîrgul acestei vieţi.

Căci iată, Părinţi dintre cei mari, precum Atanasie, Vasilie, Hrisostom, Macarie, Sisoes, şi mii alţii, cu toţii următori ai Celui mai Insultat dintre oameni, au fost cu toţii ei înşişi insultaţi murdar de păcătoşi.

Dar Domnul, Carele toate le rînduieşte pentru a noastră mîntuire, a hotărît astfel încît, din vîrful ghimpelui celui nelegiuit al calomniei şi insultei să răsară trandafirul parfumat al slavei celor care i-au îndurat rana cu înţelepciune şi răbdare pentru Numele Lui Cel sfînt.

Dacă Ştefan Întîiul Mucenic nu ar fi fost calomniat şi insultat, ar mai fi văzut el oare cerurile deschizîndu-se, iar prin ele, slava lui Dumnezeu Cel Preaînalt? Şi oare insultele şi calomniile aruncate de desfrînata femeie a lui Putifar asupra lui losif cel Preafrumos nu au fost tocmai cele care i-au sporit acestuia din urmă şi mai mult slava?

Luare aminte

Să luăm aminte la pescuirea minunată, făcută la apele adînci (Luca 5: 4):

• La cum, după cuvîntul şi binecuvîntarea Domnului, Apostolii, care nu prinseseră nimic toată noaptea, au mînat mai la adînc şi au prins mulţime mare de peşti;
• La cum şi eu stau gol şi flămînd cîtă vreme nu ies din apele joase şi mlăştinoase ale simţurilor, în care nu pot afla peştii mari şi buni ai înţelepciunii şi puterii;
• La cum şi eu trebuie să mîn la adîncul cel duhovnicesc, cu binecuvîntarea Domnului meu lisus Hristos, şi să dobîndesc acolo minunată pescuire.

Predică

Despre astăzi şi mâine – „Nu te lăuda cu ziua de mîine, căci nu ştii la ce poate da naştere” (Pildele lui Solomon 27: 1).

Fraţilor, să nu ne lăudăm cu ceea ce nu este în puterea noastră. Domnul este Cel Care are timpul şi anii în stăpînirea Lui, şi El le hotărăşte după cum îi place.

Numai Domnul singur ştie dacă ne va mai număra şi mîine printre cei vii, sau dacă dimpotrivă.

Căci unii au murit în ajunul nunţii lor; alţii s-au pogorît în mormînt în seara de dinaintea încoronării lor regale. Prin urmare, să nu zicem: „Mîine va fi pentru mine cea mai fericită zi a vieţii mele, căci mîine mă căsătoresc!”. Sau: „Mîine voi fi încununat rege!”. Sau: „Mîine voi participa la această extraordinară recepţie!”.

Deci vă rog, să încetăm a mai vorbi de fericirea de mîine. Căci iată în această noapte se poate cere de la noi sufletul nostru, iar mîine foarte posibil că ne vom afla înconjuraţi din toate părţile de siniştrii diavoli, care ne vor împiedica trecerea pe la vămile văzduhului! În chiar această noapte, omul se poate afla despărţit pe vecie de rude şi prieteni, de averi şi onoruri, de soare şi de stele, şi înconjurat de feţe cu totul străine şi ciudate, într-un loc nevăzut, şi la o judecată neaşteptată. În loc să ne lăudăm cu ziua de mîine, am face mai bine să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dea nouă astăzi pâinea cea de toate zilele. Căci astăzi poate foarte bine să fie ultima noastră zi pe pămînt.

De aceea mult mai bine ne este nouă să ne petrecem această zi de astăzi întru pocăinţă pentru toate păcatele vieţii noastre trecute pe acest pămînt, mai curînd decît să fantazăm pe tema zilei de mîine, care poate pentru noi nici nu va răsări.

Căci fantazarea aceasta nu ne poate aduce nouă nici un bine, cîtă vreme pocăinţa cea cu lacrimi de o zi puternică este să ne scoată din iadul cel veşnic.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, stîrpeşte din nou toată deşartă şi prosteasca cugetare! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!