• Pomenirea Sfintei Muceniţe Achilina
Achilina s-a născut în oraşul palestinian Biblos din cinstiţi şi dreptmăritori părinţi creştini. Deşi
în vîrstă de doar şapte ani fiind, Achilina cunoştea toate tainele
credinţei creştine, iar la vîrstă de zece ani ea a fost atît de plină de
Duhul Sfînt încît a putut să predice pre Hristos femeilor ei
însoţitoare cu mare putere şi rîvnă. Cînd au izbucnit
persecuţiile de sub împăratul Diocleţian cineva a pîrît-o pe Achilina
înaintea trimisului împărătesc Volusian, care era mai curînd fiară decît
om. Volusian a poruncit mai întîi ca fecioara să fie biciuită, apoi să i
se înfigă o vergea încinsă în foc prin urechi şi prin creier. Dar pînă
la ultima ei suflare fecioara Achilina L-a mărturisit pe Hristos Domnul
pe faţă şi cu libertate, iar cînd din cap a început să-i curgă sînge şi
creier, ea ca căzut jos, moartă. Trimisul,
văzînd aceasta, şi socotind cu adevărat că Achilina este moartă, a
poruncit ca trupul ei să fie scos în afara cetăţii şi aruncat pe groapa
de necuraţii şi gunoaie, spre mîncare cîinilor. Dar un înger al Domnului
s-a pogorît din cer şi s-a înfăţişat noaptea înaintea fecioarei şi i-a
zis: „Ridică-te şi primeşte sănătate!”. Fecioara s-a ridicat şi s-a
făcut desăvîrşit sănătoasă, şi multă vreme a adus mulţumită cu lacrimi
lui Dumnezeu, rugîndu-L pe El să nu o lipsească de muceniceasca moarte.
Atunci s-a auzit un glas din cer care a zis: „Mergi, şi fie ţie după cum
voieşti!”. Aşa, Achilina s-a îndreptat şi a intrat în cetate.
Porţile cele încuiate ale cetăţii s-au deschis singure înaintea ei, şi
ea a intrat în palatul trimisului împărătesc ca un duh şi s-a dus la
patul lui. Trimisul s-a cuprins de groază de moarte, văzînd-o vie pe
fecioara pe care el o omorîse în chinuri groaznice. În ziua următoare,
la porunca lui, călăii au dus-o pe Achilina la eşafod, spre a fi omorîtă
prin tăierea capului. Mai înainte de aceasta, fecioara Achilina s-a
rugat în genunchi lui Dumnezeu, şi şi-a dat sfîntul ei suflet. Călăul a
tăiat capul Achilinei care deja murise. Sfintele
ei moaşte dau tămăduire multor bolnavi. Achilina era în vîrstă de
doisprezece ani cînd L-a mărturisit pre Hristos cu sîngele ei. Ea a luat cu cinste cununa muceniciei la anul 293.
• Pomenirea Sfîntului Trifilie, Episcopul Leucosiei [Nicosiei] Ciprului
Trifilie a fost ucenicul Sfîntului
Spiridon al Trimitundei Făcătorul de Minuni, iar mai după aceea împreună
lucrător cu el în insula Ciprului. El era
un bărbat milostiv, cu mintea curată şi avînd întreaga feciorie de-a
lungul întregii lui vieţi. El era „fântînă de lacrimi” şi mare nevoitor.
El bine a păstorit turma lui Hristos, iar cînd s-a odihnit a primit
cununa celor mai mari ierarhi din ceruri. Sfîntul Trifilie Episcopul
Nicosiei din Cipru a adormit cu pace la anul 370 după Hristos.
• Pomenirea Sfintei Anna şi a fiului ei Ioan
Fiind orfană, Anna a fost luată într-o
casă de nobili şi crescută şi educată ca o fiică adoptivă. Fecioară
vrednică fiind, acel nobil i-a dat-o pe Anna de soţie fiului lui. Cînd
bătrînul nobil a murit, rudele 1-au silit pe fiul să se lepede de soţia
lui, din cauza originii ei joase, şi să se însoare cu o alta, nobilă şi
bogată ca şi el. Dar fiul de nobil era om drept şi temător de Dumnezeu,
şi nu a voit să facă aceasta. Văzîndu-1 pe soţul ei în război cu familia
lui din pricina ei, Anna a părăsit palatul în taină şi a scăpat la o
insulă îndepărtată, unde nu se afla nici un suflet omenesc. Dar ea a
ajuns la acea insulă însărcinată fiind, şi acolo a dat naştere unui
prunc de parte bărbătească. Ea a vieţuit în acea insulă timp de treizeci
de ani, în post şi în rugăciune. Apoi, după tainica Purtare de Grijă a
lui Dumnezeu, la insulă a sosit un ieromonah care 1-a botezat pe fiul
Annei, dîndu-i numele de Ioan. Acest suflet sfînt, această Anna, a dus
viaţa tuturor nevoinţelor în veacul al cincilea şi a adormit cu pace.
Sfânta Alexandra, întemeietoarea Mănăstirii Diveevo, prezentă la Frumoasa
Însuşi Sfântul Serafim de Sarov vorbea despre Maica Alexandra, încă din
timpul vieţii ei, cu o profundă cinstire. „Îmbrăcămintea ei avea multe
cârpeli, şalul îi era vechi, iar ochii ei erau mereu înlăcrimaţi. Până
în ziua de astăzi îi sărut urmele picioarelor sale”.
Nu i-a fost însă rânduit să rămână mult în mănăstirea de metanie. Maica Domnului i-a apărut într-o vedenie şi i-a spus că este aleasă să întemeieze o mănăstire nouă. A întreprins multe pelerinaje şi, sub îndrumarea Maicii Domnului, Maica Alexandra a reuşit să găsească locul ales pentru viitorul lăcaş de rugăciune: satul Diveevo din provincia Nijni-Novgorod. În acele vremuri, nu departe, înflorise şi mănăstirea de călugări din Sarov, care avea mulţi pustnici ce vieţuiau după reguli aspre.
Sub îndrumarea acestor pustnici, Maica Alexandra a închegat o mică comunitate de ucenice lângă biserica ridicată în cinstea icoanei Maicii Domnului din Kazan, din apropierea Sarovului. Primirea pelerinilor, lucrul mâinilor, sărăcia de bună voie şi neîntrerupta rugăciune a lui Iisus – iată ce a insuflat Maica Alexandra obştii din Kazan – „os din osul si carne din carnea deşertului Sarov”.
Faptele cele bune făcute în taină
Maica Alexandra şi-a donat toată averea sa: jumătate pentru construirea şi renovarea bisericilor, iar cealaltă jumătate pentru a ajuta orfanii, văduvele şi oamenii săraci. Pe sine se întreţinea de pe urma muncii mâinilor sale. Curăţa staulul vitelor, spăla haine; nu se dădea în lături de la orice muncă, indiferent cât ar fi fost de grea. Smerenia sa adâncă şi faptele ei bune făcute în taină i-au impresionat pe ţăranii care trăiau în Diveevo.
Maica Alexandra a fost cunoscută şi cinstită încă din timpul vieţii ca fiind foarte iscusită în viaţa duhovnicească. Îi călcau pragul tot felul de oameni – de la cei simpli, până la cei sus puşi. Cu toţii doreau să-i asculte îndemnurile şi să-i primească binecuvântarea.
Cu două săptămâni înainte de moarte, ea a fost tunsă în marea schimă îngerească. Tot în această perioadă, a prezis construcţia unei mari mănăstiri şi tulburările care vor avea loc cu acest prilej. Domnul a chemat-o la Sine în ziua de 13 iunie 1789.
Minunile şi vindecările Sfintei schimonahii Alexandra de la Diveevo
Mărturiile despre minunile şi vindecările făcute de Maica Alexandra după moartea sa începuseră să apară la scurt timp şi să fie lăsate în scris în mănăstirea de la Diveevo.
În 1879, locotenentul în rezervă F.N. Sergeyev era la un pas de moarte, suferind cumplit de o boală incurabilă. La îndemnul Sfântul Serafim de Sarov, el a mers la Mănăstirea Diveevo pentru a se unge cu mir ce izvora din moaştele Sfintei Alexandra. În acel moment, el însuşi i-a văzut sfintele moaşte: scheletul întreg, oasele de culoarea chihlimbarului, iar din craniu izvora sfântul mir din trei părţi: din mijlocul frunţii şi din cele două orbite. S-a întors acasă complet sănătos, slăvind pe Dumnezeu, Care face minuni prin sfinţii Săi.
Unei femei grav bolnave, Sfânta Alexandra i-a poruncit în vis să meargă la Sfântul Serafim de Sarov ca să se vindece, iar aceasta ascultând, a primit tămăduire. Sfânta Alexandra face minuni şi prin icoana sa de la Mănăstirea Diveevo, care a început sa fie cinstită drept făcătoare de minuni.
„Până în ziua de astăzi îi sărut urmele picioarelor ei”
Însuşi Sfântul Serafim de Sarov vorbea despre Maica Alexandra, încă din timpul vieţii ei, cu o profundă cinstire. „Îmbrăcămintea ei avea multe cârpeli, şalul îi era vechi, iar ochii ei erau mereu înlăcrimaţi. Până în ziua de astăzi îi sărut urmele picioarelor ei.”
După adormirea ei în Domnul, tot Sfântul Serafim mărturisea că Sfânta Alexandra se află lângă tronul lui Dumnezeu şi că într-o zi a învăţat-o pe o soră rămasă la Diveevo să le ceară tuturor să i se roage astfel, îngenuncheaţi la mormântul ei: „Maica şi stăpâna noastră, iartă-mă şi roagă-te pentru mine. Aşa cum ai fost iertată de Domnul, aşa să fiu şi eu iertată, şi adu-ţi aminte de mine în faţa tronului lui Dumnezeu”.
Sfânta Alexandra Schimonahia, Stareța și Întemeietoarea Mănăstirii Diveevo este cinstită pe data de 13 iunie, iar o părticică din sfintele ei moaște se păstrează în racla din biserica mare a Mănăstirii Frumoasa din Iași.
Cântare de laudă la Sfântul Trifilie
Pe cînd Sfîntul Trifilie încă diacon era,
El Sfintele Evanghelii citea, şi Psaltirea.
El citea către popor cu glas smerit şi dulce.
Sfîntul Spiridon însuşi cu luare aminte asculta.
Odată într-o biserică de popor plină,
El frumos a citit a Slăbănogului pericopă,
Şi cum Domnul Cel Blînd pre el a vindecat.
„Ia-ţi patul şi umblă!” a zis Domnul,
Şi cel greu bolnav la dumnezeiască poruncă sănătos s-a făcut.
Dar Trifilie o greşeală-a făcut:
Cuvîntul însemnînd „pat” el altfel l-a zis, înţelesul schimbînd.
Sfîntul Spiridon la sine-l cheamă şi-i zice:
„Fiule, diaconul meu drag, de ce schimbi tu
Ale Sfintei Scripturi cuvinte sfinte?
Au nu ştii că ele de Domnul sînt rostite?
Din a Sa gură însuşi cuvîntul „pat” a ieşit,
Iar tu zici „ culcuş „, schimbînd cuvîntul Lui!
Fiule, Sfînta Scriptură insuflată de Sus este;
Deci ale ei cuvinte să le citim cum se cuvine.
Ale Scripturii cuvinte de putere sînt pline,
Iar omeneştile cuvinte sînt putrede şi slabe.
Patul omenesc acelaşi lucru nu-i
Cu culcuşul unui câine;
Deci fiule, zi, „Doamne, iartă-mă!”
Smeritul diacon Trifilie greşeala îşi vede,
Şi se pocăieşte cu ruşine şi cu amar.
Trifilie iertare a aflat cu ale
Părintelui lui rugăciuni,
Cu rugăciunile puternice ale lui Spiridon,
De Minuni Făcătorul.
Aceasta a trait in zilele imparatului Diocletian fiind, din Biblos, cetatea Palestinei, fiica a unui mare si stralucit barbat, anume Eftolmie. Si, botezandu-se de catre Eftalie episcopul si ajungand in varsta de 15 ani, atragea si intorcea, spre credinta in Hristos, pe fetele cele ce erau de varsta ei si crescute impreuna cu ea, invatandu-le sa se fereasca de idoli. Deci, a fost parata la dregatorul Volusian, de un oarecare Nicodim si, fiind adusa la intrebare, a marturisit numele lui Hristos. Si a fost batuta, pentru aceasta, cu vergi si patrunsa prin urechi cu tepuse de fier, inrosite in foc intra-atat, incat i-a dat si sangele pe nari si i-a fost cuprins tot capul de arsura. Si ea, marturisind neincetat credinta in Hristos, si-a luat pedeapsa cea de moarte. Si, taindu-i-se capul, s-a mutat la Domnul iar trupul ei a fost ingropat in cetatea sa, Biblos.
Intru aceasta zi, pomenirea Cuviosului Iacov, cel ce cu inselaciune s-a inchinat lui antihrist, adica diavolului.
Fericitul Iacov, iubind pe Hristos, s-a instrainat de lume si a parasit toata averea sa, fara a intrebuinta nimic din ea. Insa, dupa aceasta, atata s-a mandrit, din lucrarea diavolului, uratorul de om, incat, indraznind, zicea: "Cine altul stie, mai bine decat mine, mantuirea mea?" Pentru aceasta, savarsea multe si mari nevointe, insa, fara sa intrebe pe cei priceputi, dupa cum invata dumnezeiestii Parinti; ci, numai cu voia si cu placerea sa, pentru care a si fost inselat de diavol. Ca, venind la dansul, un inger viclean, adica un demon prefacut in chip de inger de lumina, i-a zis: "Curateste-ti chilia ta si sa aprinzi candele si faclii si s-o imbalsamezi cu miruri si tamaie, bine impodobindu-te si tu, pentru ca Hristos, placandu-I nevointa ta, vine in noaptea aceasta, ca sa-ti dea multe daruri." Iar nepriceputul Iacov, din mandrie inselandu-se, a facut toate acestea. Si, asa, a venit la el antihrist, cu slava si nalucire multa, la miezul noptii. Deci, Iacov, deschizand usa chiliei sale, i s-a inchinat lui, iar diavolul, lovind pe Iacov in frunte dupa dumnezeiasca iconomie, n-a stat decat o clipa si s-a intors si a fugit. Deci, a doua zi dimineata, Iacov, plangand, a mers la un batran. Iar batranul, mai inainte de a auzi de la Iacov vreun cuvant, a zis catre el: "Fugi de aici, ca te-a batjocorit satana." Deci, dupa ce Iacov a plans de-ajuns si si-a sfaramat inima, batranul l-a certat mult si, sfatuindu-l, l-a trimis la o manastire cu viata de obste, iar el, ascultand, a mers la obste. Si a slujit la bucatarie sapte ani cu multa smerenie si ascultare. Dupa aceea, a stat, singur in chilie, alti sapte ani, implinind cu masura lucrul cu mainile si pazind canonul dat, cu toata scumpatatea. Si asa, invatand calea lui Dumnezeu cea neamagitoare, cu multa deslusire, a ajuns facator de minuni prales si si-a savarsit viata sa, mutandu-se catre, Domnul.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre pocainta.
Un frate, biruindu-se de desfranare, in toate zilele savarsea pacatul. Si in toate zilele, imblanzea pe Stapanul sau, cu lacrimi si cu rugaciuni. Si asa facand el, amagindu-se de obiceiul cel rau, savarsea pacatul. Apoi, iarasi, dupa savarsirea pacatului, se ducea la biserica si, vazand cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca inaintea lui, cu amare lacrimi, zicand: "Miluieste-ma, Doamne si ridica de la mine aceasta vicleana ispita, ca ma trudeste cumplit si ma raneste cu amaraciunea desmierdarilor. Ca nu am obraz Stapane, a cauta si a vedea chipul Tau cel Sfant si mai stralucit decat soarele, ca sa se indulceasca inima mea si sa se veseleasca." Aceasta zicand si iesind din biserica, iarasi, cadea in noroi, dar, iarasi, nu deznadajduia de mantuirea sa, ci, de la pacat, intorcandu-se la biserica, cele asemenea striga catre iubitorul de oameni, Dumnezeu si zicea: "Pe Tine Doamne, Te pun chezas de acum, ca nu voi mai face pacatul acesta, numai iarta-mi mie, Preabunule, cele ce de la inceput si pana in ceasul acesta Ti-am gresit." Si, dupa ce facea el aceste infricosate tocmeli, iarasi, se afla in pacatul cel rau si puteai vedea iubirea lui Dumnezeu cea preadulce si nemarginita Lui bunatate, cum suferea, in toate zilele, calcarea si neputinta fratelui, cea neindreptata si rea.
Si, din multa mila, cauta si astepta pocainta si intoarcerea lui. Si nu numai un an a facut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani si mai mult. Vedeti, fratilor, suferirea cea nemasurata si iubirea de oameni cea nemarginita a Stapanului? Cum totdeauna indelung rabda, suferind faradelegile si pacatele noastre cele cumplite? Ca, de acel lucru, este cu putinta a ne inspaimanta si a ne minuna, de indrumarile cele bogate ale lui Dumnezeu, ca fratele fagaduind, ca nu va mai face altadata pacatul, ramanea de minciuna.
Deci, intr-una din zile, intamplandu-se acestea si facand pacatul, fratele a alergat iarasi la biserica, plangand si suspinand si tanguindu-se si cerand indurarile Preabunului Stapan, ca sa ne milostiveasca spre el, sa scape de noroiul inversunarii.
Si diavolul, incepatorul rautatii si pierzatorul sufletelor noastre, vazand cum fratele ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu si cum nimic nu foloseste, ca, cele ce alcatuia el, adica diavolul, prin pacat, fratele prin pocainta le risipeste, a strigat cu nerusinare catre cinstita icoana a Domnului nostru Iisus Hristos: "Ce este mie si Tie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemarginita ma biruieste si ma surpa, ca primesti pe acest desfranat, care in toate zilele, minte inaintea Ta, defaimand stapanirea Ta. Pentru ce nu-l arzi pe el, ci indelung rabzi si suferi? Ca Tu vii sa judeci pe desfranati si pe toti pacatosii sa-i pierzi. Cu adevarat, nu esti drept judecator, pentru ca, unde pare stapanirii Tale, treci cu vederea. Si pe mine, pentru o mica inaltare, m-ai aruncat jos din cer. Iar acesta, care zace inaintea fetii Tale, mincinos fiind si desfranat, lin ii daruiesti, lui blandetea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine oamenii Judecator preadrept? Ca, precum vad, si Tu faci deosebiri, din multa bunatate, si treci cu vederea dreptatea." Si zicea acestea diavolul, iutindu-se de multa amaraciune si para de foc scotand pe narile lui. Acestea, zicand a tacut. Si s-a facut glas, ca de la altar, zicand: "O, balaure, preaviclean si pierzator, nu te-ai saturat de socotinta ta cea rea, ca ai sorbit lumea? Ci, si pe cel ce a venit la mila Mea, cea nespusa, te silesti sa-l rapesti si sa-l sorbi? Are atatea greseli, ca sa pui si sa traga in cumpana cu sangele cel scump, pe care L-am varsat Eu pe cruce, pentru el? Iata, injunghierea Mea si moartea au afundat faradelegile lui si tu, cand vine la pacat, nu-l gonesti pe el, ci il primesti cu bucurie, si nu-l opresti, nadajduind sa-l dobandesti pe el. Si Eu, cel atat de milostiv si iubitor de oameni, Eu, Care am poruncit lui Petru Apostolul, sa ierte celui ce greseste, in fiecare zi, pana de saptezeci de ori cate sapte, oare, nu-l voi ierta pe el? Oare, nu-l voi milui? Da, cu adevarat, ca, de vreme ce alearga la Mine, nu Ma voi intoarce de la el, pana ce-l voi castiga. Ca, pentru pacatosi, M-am rastignit si preacuratele Mele palme, pentru ei le-am intins, ca cel ce va voi sa se mantuiasca, sa stie unde sa alerge si sa se mantuiasca. Ca, de la nimeni nu Ma intorc, pe nimeni nu gonesc. Chiar de-ar gresi de nenumarate ori intr-o zi, si de nenumarate ori ar veni catre Mine, nu va iesi afara nemiluit. Ca nu am venit sa chem pe cei drepti, cu pe cei pacatosi, la pocainta."
Si, facandu-se glasul acesta, sta diavolul tremurand si neputand sa fuga. Si, iarasi, s-a facut glas, zicand: "Asculta, amagitorule pentru ce zici ca sunt nedrept? Ca cu catre toti sunt drept, ca in starea in care aflu pe cineva, il judec. Deci, iata, pe acesta l-am aflat stand inaintea picioarelor Mele si biruitor peste tine aratandu-se. Il voi lua, dar, pe el si-i voi mantui sufletul lui, fiindca n-a deznadajduit de mantuirea sa. Iar tu, care vezi cinstea lui, rusineaza-te." Deci, stand fratele cu fata in jos si tanguindu-se, si-a dat duhul. Si, indata, venind ca focul, o mare urgie a cazut peste satana si l-a mistuit pe el.
De aici, sa cunoastem, fratilor, milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea nemasurata, si niciodata sa nu desnadajduim de mantuirea noastra. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea ! Amin.
Cugetare
Blîndeţea şi bunătatea au împodobit pe sfinţii noştri şi le-au dat putere şi pricepere în a nu răsplăti răului cu rău.
Cînd împăratul Constanţius, fiul împăratului Constantin cel Mare, s-a îmbolnăvit la Antiohia, el l-a chemat pe Sfîntul Spiridon ca să se roage pentru el. Sfîntul Spiridon, însoţit de diaconul lui, Trifilie, au plecat din Cipru şi au sosit la Antiohia, înaintea palatului imperial. Spiridon era îmbrăcat în straie sărăcăcioase. El purta pe cap un fes simplu de lînă, în mîini un toiag din lemn de palmier, iar la piept un văsişor de lut conţinînd untdelemn sfinţit de la candela ce ardea pururea înaintea Sfintei Cruci (după cum obişnuiau în acea vreme să poarte creştinii de la Ierusalim). Astfel îmbrăcat şi pe de asupra ostenit de postiri, privegheri, şi lunga călătorie, acest mare sfînt nu-şi trăda prin nimic marele rang şi marea demnitate de episcop. Cînd a voit să păşească în palatul imperial, una din gărzile împăratului, crezînd că este un cerşetor obişnuit, l-a lovit cu pumnul peste un obraz. Iar blîndul şi bunul ierarh i 1-a întors şi pe celălalt. Cînd, ajungînd în cele din urmă la împărat, Sfîntul Ierarh şi-a pus sfintele lui mîini peste capul lui, împăratul s-a însănătoşit din boala care îl chinuia.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata umblare pe apă ca pe uscat a Domnului (Matei 14: 26):
- La cum luntrea cu ucenicii se afla în larg cuprinsă de furtună, şi cum Domnul, văzînd aceasta, S-a grăbit în ajutorul lor;
- La cum şi eu ades sînt cuprins de tulburarea întunericului şi valurilor patimilor, şi cum Domnul Cel milostiv grăbeşte în ajutorul meu, ca să calc peste ale mele patimi ca peste un drum bătătorit.
Predică
Despre calea vieţii şi calea
morţii – „Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfîrşitul lor sînt
căile morţii” (Pildele lui Solomon 14: 12).
Oamenilor uneori li se pare că vieţile celor nelegiuiţi sînt drepte, pentru că ei, fără de Dumnezeu fiind, reuşesc în toate şi sînt mereu bogaţi. O, de-ar vedea ei care sînt şi sfîrşiturile unor astfel de vieţi! Ei ar fi îngroziţi şi ar fugi ca de foc să calce pe urmele lor!
Dacă sfîrşitul unei căi este pieirea, atunci cum ar putea fi bună acea cale?
Prin urmare, o, omule, să nu mai zici că este dreaptă calea căreia tu nu îi vezi şi capătul.
Tu întrebi: dar cum aş putea eu, om
limitat şi slab, să văd sfîrşitul cel nevăzut al unei căi lungi? Tu poţi
vedea acel sfîrşit în două moduri: citind Sfintele Scripturi sub
oblăduirea şi în lumina trăirii ortodoxiei, şi observînd sfîrşitul căii
vieţii celor din jurul tău care mor înaintea ta. Chiar şi aşa, tot
primul mod este cel mai de încredere, şi dacă te lipeşti cu toată
puterea ta de el, atunci cunoaşte că nu te vei împiedica niciodată în
noaptea morţii celei veşnice. Doar acea cale şi acea viaţă este dreaptă
care este arătată de Domnul dreaptă.
Toate celelalte căi, care pot părea drepte minţii tale, dar care nu sînt şi calea arătată de Domnul, sînt rele şi fatale.
Iată, pînă şi fiarele cele sălbatice au
căile lor, dar oare vei merge pe ele dacă ţi se par ţie adevărate? Nu,
tu nu trebuie să mergi pe ele, afară doar dacă vrei să cazi în fălcile
acelor fiare sălbatice.
Ci tu să umbli doar pe căile lui Dumnezeu, chiar dacă ţie nu-ţi par bune, căci ele drepte sînt. Căile lui Dumnezeu ni se par din cînd în cînd rele numai din pricina păcatelor noastre. Dacă am fi fără de păcat, dacă minţile noastre nu ar fi strîmbate de păcat, nouă nu ne-ar mai putea părea nici măcar o clipă că mai există şi alte căi drepte în afară de căile Domnului.
Dar minţii celei strîmbate de păcat multe
din căile morţii îi par căi ale vieţii, şi singura care este adevărată
îi pare falsă. O, Atotvăzătorule Doamne, Călăuzitorule al nostru,
îndreptează minţile noasre ca pe căile cele rele noi să nu umblăm!
O, Stăpîne lisuse Hristoase, Tu eşti
singura Cale, Adevărul şi Viaţa, iar acele căi pe care noi ni le
născocim în afară de Tine rele sînt, minciună şi moarte. Ci numai Ţie în
veac se cuvine mulţumire şi slavă, Amin!
