Viaţa Sfântului Moise de la Optina
Începutul nevoinţelor fraţii l-au făcut la Sihăstria Sarovului, găsindu-1 acolo pe marele stareţ Serafim de Sarov. Peste trei ani, „pe căi necunoscute lui”, poslusnicul Timotei a ajuns între monahii pădurilor de la Roslavsk. Între aceşti vieţuitori ai pustiei Timotei a locuit zece ani, primind tunderea în monahism cu numele de Moise. Însă nu se poate ascunde cetatea care stă în vârful muntelui, şi Cuviosul Moise, împreună cu fratele său Cuviosul Antonie, a fost chemat la o nouă osteneală…
Chemat la Sihăstria Optina, la început pentru crearea şi orânduirea Schitului Sfântului Ioan Înaintemergătorul, Cuviosul Moise devine în scurt timp proestos al Sihăstriei, şi din acest timp începe creşterea duhovnicească şi proslăvirea mânăstirii. În timpul Cuviosului Moise mânăstirea s-a transfigurat, a înflorit ca o grădină frumos mirositoare. Bisericile vechi au fost reînnoite si înfrumuseţate, s-au ridicat altele noi, în jurul lor se înălţau clădirile cu chiliile fraţilor, bucătăria cu sala de mese, bibliotecile… Nimic nu scăpa atenţiei proestosului mânăstirii: pădurile mânăstirii, păşunile, grădinile, livezile, iazurile, animalele şi albinele, toate se aflau sub privirea sa purtătoare de grijă. Însă cea mai importantă rămânea totuşi grija sa pentru monahi, pentru progresul lor în bine şi în fapta supremă, mântuirea sufletului. El însuşi rămânând, în pofida multor sale griji, un adevărat ascet şi ostaş al lui Hristos, Preacuviosul Moise ştia să aprindă osârdia către Dumnezeu şi în sufletele fraţilor încredinţaţi lui, să-i întărească în cugetul bun al inimii, „să se întărească în nevoinţa cea bună sfârşitul să-l atingă şi credinţa să o păstreze”.
În timpul conducerii sale, la Sihăstria Optina se naşte stăreţia; el îl invită la Sihăstrie pe stareţul Leon, tot el aşează jugul îndrumării (hrănirii) duhovnicesti a fraţilor asupra succesorului său, Cuviosul Macarie. În timpul păstoririi sale vine la Optina posluşnicul care va deveni marele ei luminător, Cuviosul stareţ Ambrozie.
O mare atenţie o acordă Stareţul Moise şi editării de cărţi: în vremea sa se editează şaisprezece volume de literatură duhovnicească. „Cândva”, spunea Cuviosul, „cineva va citi o carte sau alta, şi folosul sufletesc al unui singur om va răsplăti toate ostenelile noastre. Dumnezeu va da… cândva vor fi roade”. Tot el a adunat şi o bibliotecă mânăstirească foarte bogată. Cuviosul Moise şi-a închinat toate puterile slujirii celor din jur. Sarcina grea a proestosului, muncile neîncetate spre folosul obştii, rezolvarea nenumăratelor probleme, toate acestea îi umpleau fiecare zi. Desi înzestrat cu nenumărate daruri duhovniceşti el nu avea posibilitatea, asemănător Preacuviosilor stareţi Leon şi Macarie, să primească descoperirea sinceră a gândurilor fraţilor, să se întâlnească cu ei şi să-i îndrume. Însă minunea vieţii şi slujirii sale a fost însăşi Optina, înfloritoare şi proslăvită, devenită în fapt centrul vieţii duhovniceşti a Rusiei.
Cuviosul Moise s-a învrednicit, asemănător multor stareţi de la Optina, să primească la 6 iunie 1862, cu puţin timp înainte de sfârşitul său, marele chip îngeresc. Vestea despre tunderea sa în schimă şi despre apropiatul său sfârşit a adunat la căpătâiul său o mulţime de oameni, monahi şi laici. Cu lacrimi şi cu evlavie s-au apropiat ei de Stareţ, pentru a primi ultima sa binecuvântare. Ţinând crucea în mâinile sale slabe, Cuviosul i-a binecuvântat pe toţi şi le-a dăruit iconiţe…
În ultimele zile din viaţa pământească a Cuviosului Moise, s-a descoperit darul înainte-vederii ascuns de el cu grijă: stareţul bolnav, scoţând suspine de durere, l-a chemat pe ajutorul său din chilie şi i-a spus: „Întreabă, ce femeie e? Ce vrea? De ce mă deranjează?” Ajutorul din chilie al stareţului, nevăzând nici o femeie, s-a gândit că delirează. Însă mai apoi s-a adeverit că în pridvor, după uşă, într-adevăr a stat mult timp o femeie care, primind o iconiţă, nu voia să se îndepărteze şi ruga cu insistenţă să mai primească o iconiţă şi pentru fiul ei. Auzind despre aceasta, ajutorul stareţului a luat o iconiţă şi a adus-o stareţului pentru binecuvântare. Stareţul a binecuvântat-o şi a spus: „Iată acum sunt liniştit”, şi ajutorul stareţului a dat icoana femeii care aştepta. Unui alt vizitator, spre marea lui uimire, stareţul i-a spus că duminică nădăjduieşte să fie la biserică, şi atunci când acesta l-a contrazis, că din cauza slăbiciunii nu va putea nicidecum să slujească, Părintele nostru Moise a adăugat la cele spuse: „Nu se poate să slujesc, însă să fiu acolo se poate”. Cuvintele acestea s-au adeverit în totalitate; duminică sicriul stareţului adormit întru Domnul a fost mutat în biserică.
Sfârşitul drept al Cuviosului stareţ Moise a avut loc la 16 iunie 1862, în al 81-lea an al vieţii sale. Încă n-a părăsit Cuviosul mânăstirea şi după moartea sa s-au arătat minunile. În mânăstire s-a întâmplat o nenorocire: domnişoara Nadejda, luând apă fierbinte din vasul pentru spălat, a alunecat şi a căzut în apă, opărindu-se grav. A mai trăit doar două zile şi, împărtăşită cu toate Tainele, s-a sfârşit. Înainte de moartea Nadejdei, o femeie care păştea vacile l-a văzut într-un vis subţire pe Cuviosul Moise îmbrăcat în mantie, cu toiag, mergând la biserică, unde a fost aşezată Nadejda. Luând binecuvântare de la stareţ femeia l-a întrebat: „Unde te grăbeşti, părinte?” Iar el i-a răspuns: „Mă duc să o conduc pe Nadejda”. S-au aflat apoi şi moaştele sale neputrezite. În timpul înmormântării Cuviosului Antonie care tocmai trecuse la Domnul, schimonahul Nestor şi egumenul Marcu au deschis cavoul şi au descoperit sicriul Cuviosului părintelui nostru Moise cu totul intact, în pofida umezelii pământului… iar deschizând sicriul, au văzut că trupul stareţului rămăsese neputrezit…
• Pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Tihon, făcătorul de minuni, Episcopul Amatundei, cetate a Insulei Cipru
Sfîntul Părintele nostru Tihon cu adevărat mare făcător de minuni a fost.
După moartea fericitului Mnemonius, fiind Tihon curat cu viaţa şi
însufleţit de mare rîvnă pentru ortodoxie, el a fost ales de către obşte
cu un suflet şi cu o gură spre a le fi lor arhipăstor, lucru care s-a
şi întîmplat, căci Tihon a fost sfinţit episcop şi ridicat în scaunul
Amatundei de către marele Epifanie. În Insula Cipru se aflau pe atunci
mulţime de păgîni. Cu apostolicească rîvnă Sfîntul Tihon a pornit a face
credincioşi din cei necredincioşi, lucare întru care a izbutit în chip
minunat şi răsunător. După nevoinţe îndelungi în via Domnului, cam pe la
anul 425, Sfîntul Tihon s-a strămutat la cereştile locaşuri. El se numeşte făcător de minuni pentru multe şi mari minuni ce a lucrat, atît în timpul vieţii, cît şi după moartea lui.
Tatăl lui Tihon era brutar. Iar cînd tatăl îl lăsa pe fiu singur în
brutărie, acesta împărţea mulţime de pîini săracilor fără să ia bani, ca
milostenie. Tatăl a prins de veste şi şi-a certat amarnic fiul. Dar
Tihon i-a răspuns că pe Dumnezeu a împrumutat dînd pîinea săracilor. De
aceea, rugîndu-se Tihon lui Dumnezeu, a aflat tatăl hambarele acasă atît
de pline de grîu, încît nu a putut deschide uşile hambarelor ca să
intre înlăuntru. Altă dată el a semănat butuc de viţă uscată, iar via a
înflorit şi a dat rod minunat şi dulce.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Tigrius şi Eutropie
Tigrius şi
Eutropius au fost clerici ai marelui Sfînt loan Gură de Aur, de el aleşi
spre hirotonie şi hirotoniţi, şi devotaţi Marelui Sfînt trup şi suflet.
Cînd răii 1-au surghiunit pe Gură de Aur din Cetatea
Constantinopolului, scoţîndu-1 în chip nelegiuit din scaunul lui, în
bierica catedrală a izbucnit un incendiu devastator care şi-a întins
limbile şi a ars cu desăvîrşire tocmai casele nelegiuiţilor care îl
surghiuniseră pre acest Luminător şi Dascăl al Bisericii. De aceea
nelegiuiţii au zis că apropiaţii Sfântului Ioan Gură de Aur au dat foc
bisericii şi mai ales palatelor lor. Ei nu au văzut, precum a văzut
întreg poporul Constantinopolului, că aici se află degetul lui Dumnezeu.
Ei i-au luat pe cei mai apropiaţi clerici ai Sfîntului, pe diaconul
Tigris şi pe tînărul citeţ Eutropius, şi i-au ucis prin torturi
sălbatice. Acestea au fost conduse de Optatus, guvernatorul oraşului, un
grec nebotezat, care şi-a pus toată drăceasca lui răutate în a-i urmări
pînă la moarte pe apropiaţii lui Gură de Aur, Atletul lui Hristos. Tigrius
toată viaţa lui tînără fusese sclavul unui om bogat. El toată viaţa a
muncit şi strîns ban cu ban ca să ajungă să-şi poată cumpăra libertatea.
Cumpărîndu-şi-o, el a venit la Sfîntul loan Gură de Aur, care văzînd
rîvna, dragostea, credinţa şi puterea sufletului lui, l-a hirotonit
întru diacon. Ca diacon, Tigrius a strălucit în Biserică ca o rază
luminoasă. Optatus 1-a supus pe „bărbatul acesta blînd, smerit, milostiv
şi primitor de săraci” la cele mai bestiale torturi, după care 1-a aruncat într-o temniţă din Mesopotamia, unde Tigris a şi murit. Eutropie era de abia un adolescent, feciorelnic, curat şi fără prihană.
Şi el a fost bătut bestial cu vine de bou şi cu vergele de oţel, iar la
urmă spînzurat. Cînd creştinii i-au luat trupul spre a-1 îngropa cu
cinste, ei au auzit din văzduh nevăzute cîntări îngereşti.
Cântare de laudă la Sfinţii Mucenici Tigrius şi Eutropius
Măreţul Hrisostom vultur dumnezeiesc este,
Ce se-avîntă spre înălţimi.
Lîngă el pururea stau Tigrius şi Eutropius,
Puternici şi credincioşi,
Doi vulturi mai mici,
Fără de răutate şi blînzi.
Dar răutatea neputincioasă întotdeauna
Cu josnicia se-njugă.
Diavolul iute îi uneşte pe cei neputincioşi cu cei răi.
Răutatea drăcească astfel s-a oştit
Şi-asupra nevinovaţilor a vărsat oceane
De batjocură şi calomnie murdară.
Oamenii Bisericii învinuiţi au fost
Că biserica au ars,
Ei la chinuri au fost daţi,
Dumnezeieştii mucenici.
Dar suferinţa întotdeauna a eroilor este,
Şi ea pururi de sus priveşte
Pre cei neputincioşi şi răi.
Tigris diaconul şi citeţul Entropie
Cu al lor sînge Adevărul
Îl au pecetluit.
Dumnezeieştii viteji muceniciţi au fost
Acuzaţi de crimă,
Ei, Sfinţii lui Dumnezeu!
În țării pe urmele Măreţului Vultur,
Vulturii mai mici s-au într-aripat,
Şi odihnă aflat-au în mult doritul Rai.
Pe urmele lor zadarnic latră
Răutatea dintr-al ei noroi;
Ea din mlaştină naşte,
Şi în mlaştină piere.
Sinaxar 16 Iunie
În această lună, în ziua a şaisprezecea, pomenirea celui între sfinţi
Părintelui nostru Tihon, făcătorul de minuni, episcopul Amatundei,
cetatea Insulei Cipru.
Sf.
Ierarh Tihon, episcopul Amatundei, având părinţi binecredincioşi şi
iubitori de Hristos, fiind făgăduit de ei lui Dumnezeu, şi învăţând
Sfânta Carte şi fiind deprins din destul cu Sfintele Scripturi, întâi a
fost făcut citeţ, de citea la popor sfintele cuvinte şi învăţături.
Pentru vrednicia ce avea la toate şi pentru viaţa
lui fără prihana, a fost hirotonit diacon de Mnimonie, episcopul
Amatundei. Deci, încetând din viaţă acela, a fost suit acesta în
scaunul Episcopiei de marele Epifanie. Şi întorcând pe mulţi din
rătăcirea şi deşertăciunea idolilor către credinţa lui Hristos
Dumnezeul nostru, şi stricând şi dărâmând multe capişti idoleşti, şi
zidind multe dumnezeieşti biserici, si împodobindu-le şi sfinţindu-le,
s-a mutat către Domnul, făcând multe minuni şi în viaţă şi după moarte.
Din acestea vrednic lucru este a aduce la mijloc una sau două, spre
semn de virtuţile bărbatului acestuia, căci încă şi mai înainte în
viaţa lui lua pâine de la tatăl său şi o ducea în târg să o vândă, că
acesta îi era meşteşugul; iar el împărţea pâinile la săraci, până a
prins tatăl său de veste. Acesta, mâniindu-se pe el, l-a ocărât, iar
el i-a răspuns, că a împrumutat pe Dumnezeu cu pâinea, şi are de la
Dânsul scrisoare, cum că are să i le dea; şi îndată se arătă aievea
dovedirea cuvintelor lui, aflând jitniţele pline de grâu, mai mult
decât băgase tatăl său, când l-a strâns până a nu scoate din el. Iar
minunea aceasta era numai spre mărirea sfântului acestuia şi nu are
asemănare cu altele, căci sfântul acesta înfigând o viţă uscată în
pământ, îndată se prinse şi a dat rod mai înainte de vreme. Iar viţa
aceea gătindu-şi roadele, de cum se începea dumnezeiasca laudă a
sfintei liturghii, arăta strugurii pârguiţi, iar când se săvârşea
dumnezeiasca jertfă strugurii erau copţi şi gata de mâncat întru slava
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
Tot în această zi, pomenirea
Sfântului Sfinţitului Mucenic Marcu, episcopul Apoloniadei, care prin
pietre spânzurate de mâinile lui s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor cinci Mucenici cei din Nicomidia, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor patruzeci de mucenici romani, care prin foc s-au săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Si era in acea vreme, in Cipru, o multime de popor necredincios, care tinea inca paganeasca inchinare la idoli. Deci, multa osteneala si-a dat arhiereul lui Hristos, intorcand pe oamenii, care piereau in paganatate, aducandu-i in sanul Bisericii celei sobornicesti si facand, din capre, oi ale lui Hristos. Si, vietuind multi ani, a carmuit bine Biserica, cea incredintata lui, si multe minuni a facut, in viata si dupa moartea sa, ca iubea pe saraci si se straduia pentru folosul oamenilor, ca un bineplacut al lui Dumnezeu, ce era.
Deci, zidind biserici si sfintindu-le si cu multe daruri impodobindu-le, s-a mutat catre Domnul, la 16 iunie.
Iata, mai jos, una din multele lui minuni: Cand era inca tanar, petrecand langa parinti, in casa sa, l-a pus tatal sau sa vanda paine, aceasta fiind meseria lui, ca, din vanzarea painii, sa-si hraneasca casa. Iar fericitul tanar dadea paine la saraci, fara de plata. Si, daca a aflat de aceasta, tatal sau a inceput a se necaji si a se mania asupra lui, si-l certa pe el, iar tanarul, fiind insuflet de Dumnezeu, ii zicea: "De ce te mahnesti, tata, ca si cand ai fi suferit vreo paguba? Painile le-am dat imprumut lui Dumnezeu si am cuvantul Lui, cel nemincinos, care zice, in sfintele carti, ca cel ce da lui Dumnezeu, va primi insutit, iar, de nu crezi cele graite, sa mergem la hambar si vei vedea acolo cum Dumnezeu da datoria Sa, celor ce i-au dat Lui cu imprumut." Aceasta zicand, a mers cu tatal la hambar si, cand a deschis usa, a aflat camara, care era, mai inainte, desarta, plina de grau curat. Tatal sau s-a mirat si, cazand, s-a inchinat lui Dumnezeu, cu mare spaima.
Dintr-acea vreme, tatal nu mai oprea pe fiul sau sa imparta paini la saraci, cate va voi. Dumnezeului nostru, slava!
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric..
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru cei ce spun ca nu este osanda pentru cei pacatosi..
Cugetare
Enumerînd minunile credinţei creştine, nu trebuie să uităm niciodată nenumăratele şi marile minuni ale schimbării inimii şi dispoziţiei sufletului care se întîmplă la cei care îmbrăţişează cu credinţă şi cu dragoste Ortodoxia.
O, cît de mulţi sînt criminalii
periculoşi care prin ea şi-au transformat sufletul cu totul! O, cîţi
tîlhari sîngeroşi nu s-au prefăcut prin ea în mieluşei nevinovaţi ce
pururea şi-au plîns păcatele după aceea! O, cîţi desfrînaţi nu şi-au
dobîndit întreaga curăţie prin lacrimile pocăinţei celei dintru
credinţă! O, cîţi prigonitori nu s-au prefăcut în propovăduitori
înflăcăraţi ai credinţei, chiar pînă la sînge! O, cîţi egoişti, zgîrciţi
şi avari nu au învăţat milostenia de la sfînta credinţă! O, cîţi
fricoşi nu s-au transformat în viteji de temut pe calea jertfirii de
sine! Iată ce scrie Mitropolitul sfînt Filaret al Moscovei despre
Cneazul rus Vladimir:
„Iubitor de desfrînări cum nu a mai fost nimeni altul, păgînul Vladimir, luminîndu-se cu Sfîntul Botez, s-a făcut pildă de vieţuire creştinească pentru toţi; căci el şi-a slobozit toate ţiitoarele şi concubinele păstrînd-o doar pe soţia lui legiuită, dreptcredincioasa Anna. Păgînul însetat de vărsare de sînge omenesc şi grabnic la răzbunarea cea fratricidă s-a făcut după primirea Sfmtului Botez cel mai milostiv prieten al necăjiţilor şi oropsiţilor. Săracii pururea aveau intrare la el, iar el le împărţea fără socoteală bani şi mîncare.”
Mai mult decît atît, Vladimir cel Botezat zicea:
„Dar bolnavii? Ei nu vor putea nicicînd veni la mine!” şi de aceea poruncea ca pe uliţe să umble pururea căruţe pline cu hrană de carne, peşte, pîine, kvas şi miere de albini.
Da, iată cu adevărat împlinirea
cuvîntului Scripturii: „Fericiţi cei milostivi” (Matei 5: 7), care s-a
înfipt adînc ca un cuţit în inima aleasă a acestui fost păgîn şi
străpungînd-o, a înviat-o pe ea şi s-a făcut lege vieţii lui.
Luare aminte
Să luăm aminte la vindecarea minunată a fiicei femeii cananeence (Matei 15:22):
- La cum femeia cananeeancă stăruia cu lacrimi şi se ruga Domnului să-i mîntuiască pe fiica ei cea rău chinuită de un demon;
- La cum Domnul a lăudat credinţa femeii şi i-a vindecat-o pe fiica ei;
- La cum Domnul poate să îl curăţească de demon şi pe al meu suflet carele s-a înstrăinat de El, numai de îl voi ruga şi eu pe Domnul cu credinţă, cu stăruinţă şi cu lacrimi.
Predică
Despre cum de limbă atârnă şi moartea şi viaţa – „În puterea limbii este viaţa şi moartea” (Pildele lui Solomon 18: 21).
Oare nu ne-a arătat însuşi Domnul aceasta
atunci cînd a zis că oamenii vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu, la
înfricoşata Lui Judecată, de tot cuvîntul cel deşert pe care 1-a rostit
sau chiar gîndit în viaţă? Oare nu a zis El limpede:
„Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osîndit?” (Matei 12: 37)
Cel care va fi găsit drept se va mîntui. Cel care va fi osîndit va pieri veşnic. Prin urmare, vedem noi oare cum viaţa sau moartea noastră veşnică atîrnă de propria noastră limbă? Sfîntul Apostol lacov zice:
„Dacă nu greşeşte cineva în cuvînt acela este bărbat desăvîrşit, în stare să înfrîneze şi tot trupul” (lacov 2: 3).
Taina cea nepătrunsă a cuvintelor pe care
le rosteşte omul mare este cu adevărat, iar influenţa lor scapă
oricărei măsurători sau estimări.
Astăzi prin intermediul tehnicii cuvintele oamenilor străbat pe loc pămîntul, de la un capăt la celălalt al lui. Cuvîntul pe care limba îl rosteşte în America, îl aude urechea în Europa. Oare nu este acesta un fel de chip al lui Dumnezeu Cel Care aude toate?
O fraţilor, noi nimic nu putem rosti în şoaptă pe pămînt care să nu se audă răsunător în ceruri!
Căci fiecare cuvînt al nostru se aude în plenul soboarelor celor
îngereşti din ceruri! Iadul însuşi aude fiecare cuvinţel rău al nostru
şi îl înscrie spre acuză a vieţii noastre în veac. Cu adevărat,
preaînţelept grăieşte înţeleptul Solomon cînd ne zice mereu: în puterea
limbii este viaţa şi moartea.
O, Stăpîne Doamne Mîntuitorul nostru,
Cela Ce eşti Cuvîntul Cel Veşnic al Tatălui Celui fără de ani, păzeşte
limba noastră ca să nu grăim cu ea spre a noastră pieire. Ajută-ne nouă
ca să grăim cu ea pururea numai după a Ta sfîntă voie, şi numai cele ce
sînt spre mîntuirea noastră cea din veci. Căci noi Ţie Unuia ne închinăm
şi pre Tine Unul Te slăvim în veac, Amin!
