• Pomenirea Sfântului Sampson, Primitorul de Străini
Acest sfînt s-a născut din părinţi foarte
nobili şi extrem de bogaţi din Roma cea veche, cetate în care şi-a
făcut şi strălucitele studii ale ştiinţelor acelui timp, închinîndu-se
pe sine mai ales ştiinţei medicale. Sampson
a fost un medic foarte milostiv şi fără de arginţi, dîndu-le bolnavilor
lui nu doar medicamente trupului, ci şi sufletului. El pe toţi
pacienţii lui îi sfătuia să împlinească cu scumpătate cerinţele Sfintei
Credinţe a lui Hristos. El mai tîrziu s-a strămutat la Constantinopole,
unde a locuit într-o casă mică, din care, întocmai
cum soarele îşi trimite razele sale pretutindeni, aşa şi el trimitea
milosteniile lui în toate ţinuturile, milostenii de bani, sfat, nădejde,
leacuri eficace şi în general, tot ajutorul celor neajutoraţi şi cu
trupul, şi cu sufletul. Însuşi Patriarhul a auzit de marile
virtuţi ale acestui bărbat şi 1-a sfinţit preot. La acea vreme s-a
întîmplat că împăratul lustinian cel Mare s-a îmbolnăvit, şi toţi
medicii curţii imperiale credeau că este o boală incurabilă. Atunci
împăratul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu căldură, şi Dumnezeu
i-a descoperit în vis că Sampson este acela care îl va vindeca. Cu
adevărat, aflînd împăratul despre Sampson, 1-a chemat de îndată la
curtea imperială. Bătrînul Sampson a sosit şi, punîndu-şi mîna peste
locul bolnav, împăratul s-a însănătoşit. Cînd împăratul a poruncit ca
acest medic-preot să fie copleşit cu daruri, Sfîntul Sampson a mulţumit,
dar nu a primit nimic, şi i-a zis: „O,
împărate, eu însumi am avut multe bogăţii de aur şi argint şi alte mari
bunuri, dar le-am lăsat pe toate pentru dragostea lui Hristos, ca să
cîştig viaţa cea veşnic bogată şi nestricăcioasă”. Cînd împăratul
a insistat şi a zis că voieşte să-i dăruiască orice voieşte, atunci
Sfîntul Sampson 1-a rugat pe împărat să-i zidească o casă pentru săraci.
În acea casă, care s-a zidit, Sfîntul Sampson i-a îngrijit pe săracii
din ea aşa cum părintele îşi îngrijeşte copiii. Lui îi era firească milostenia pentru săraci şi pentru neajutoraţi.
La sfîrşit, acest bărbat sfînt, plin de toate virtuţile şi harurile
cele cereşti, s-a odihnit cu pace în a douăzeci şi şaptea zi a lunii
iunie din anul 530, şi a fost îngropat în biserica Sfîntului Mucenic
Mochie, ruda lui. După sfînta sa adormire, Sfîntul Sampson s-a înfăţişat multor oameni care îl chemau în ajutor în nenorocirile lor.
• Pomenirea Sfântului Sever
Presbiterul Sever a locuit în Italia de mijloc şi a fost un bărbat foarte sfînt.
Odată a fost chemat să mărturisească un om pe moarte, şi să-1
împărtăşească cu Sfintele Taine. El însă, obosit din pricină că muncise
la vie, a ajuns prea tîrziu, cînd omul deja murise. Părîndu-i cumplit de
rău şi temîndu-se cumplit, căci socotea că el îl ucisese pe om, Sever a
început să se roage fierbinte lui Dumnezeu ca să învie omul, ca să-1
poată mărturisi şi cumineca, aşa cum i se ceruse. Dumnezeu a ascultat
ruga preotului său celui bun. Aşa, Preotul Sever a ascultat mărturisirea
omului, 1-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi, pregătindu-i sufletul
pentru ceasul morţii, 1-a lăsat. Omul acela, după opt zile, a murit la
loc.
• Pomenirea Sfintei Ioana Mironosiţa
Această Ioana a fost femeia lui Huza, intendentul lui Irod (Luca 8:3). Cînd
Irod a poruncit uciderea lui loan Botezătorul, el, Irod, a lăsat să fie
aruncat capul sfîntului într-un loc necurat. Această Ioana s-a dus şi a
luat de acolo capul Sfîntului loan şi 1-a îngropat cu cinste la Muntele
Măslinilor. După vreme îndelungată, în timpul domniei Marelui
Constantin, s-a aflat capul Sfîntului loan Botezătorul. Sfînta Ioana
Mironosiţa a fost martora şi a Răstignirii şi a învierii Domnului. Ea
s-a odihnit cu pace.
Cântare de laudă la Sfântul Sever Presbiterul
Cînd mortul a înviat, oamenii l-au întrebat:
„Spune-ne nouă, ce locuri ai văzut, şi cine te-a înviat pe tine?
„Eu într-un loc cumplit am fost, plin de spaimă:
Împresurat am fost de cei negri, de cîini şi de lupi;
Sub pămînt într-o groapă am fost, plină de necurăţie;
Era fără de fund, şi lumină nu era nicidecum.
Sufletul meu sugrumat era de deznădejde,
Cînd deodată un tînăr luminos de mînă m-a luat.
În acele adîncuri deodată un curent de aer s-a făcut,
Şi cei negri fioroși cu capete de cîini
Au prins lătra:
„Acesta al nostru estel
Al nostru, unde vrei să-l duci?!
Au nu vezi că cetăţean al iadului este!?”
Dar îngerul a zis:
„Severus se roagă pentru el!
Porunca Celui Preaînalt este aceasta,
Să-l scot dintre voi!
El într-al lui trup se va întoarce,
Căci iată, Severus voieşte să-l mărturisească
Şi Sfintele Taine să i le împărtăşească lui!
Aşadar, necuraţilor, în lături feriţi!”
Aşa grăit-a îngerul şi cu el împreună
În sus m-a zburat,
Prin recele iad noi am trecut
Prin întuneric de spaimă.
Pînă cînd eu la loc sfînt am ajuns, şi în trupul meu iarăşi m-am întors.
Iată istoria mea, a celui mort.
O, comoara mărturisirii păcatelor
Şi a împărtăşirii!
O, bucuria de a muri curăţit!”
Sinaxar 27 Iunie
În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Samson, făcătorul de minuni şi primitorul de
străini.
Acest
sfânt era roman de neam şi rudenie a marelui Constantin. Dăruindu-şi
averea ce-i rămăsese de la părinţi la săraci, s-a dus la Constantinopol
şi aflând sfintele case de rugăciune, şi cucerindu-se în ele cu
cuviinţa, se bucura petrecând sihăstreşte, şi se desfăta întru
dumnezeieştile Scripturi, fiindu-i gândul numai la Dumnezeu. După
aceea, dacă a aflat de el preacinstitul patriarh Mina, l-a hirotonit
preot. Şi era el liman de mântuire săracilor şi celor ce aveau nevoie
de ajutor. Şi având ştiinţa şi de meşteşugul doftoricesc, a vindecat pe
împăratul Iustinian ce căzuse într-o boală de netămăduit. Din pricina
aceasta, împăratul mirându-se foarte de vrednicia omului şi
smerindu-se, a zidit prin mijlocirea lui acea mare şi vestită casă, a
făcut şi casă de oaspeţi şi pe sfântul acesta l-a făcut schevofilax,
adică păzitor al sfintelor vase ale bisericii celei mari. Apoi el bine
şi cu plăcere dumnezeiască petrecând şi făcându-se multora pricina
mântuirii, şi pornind pe mulţi spre râvna şi urmarea vieţii sale celei
plăcute lui Dumnezeu, acolo a adormit. Iar cinstitele lui moaşte au
fost mutate în marea biserică a Sf. Mochie, izvorând în toate zilele
tămăduiri, întru slava şi lauda lui Hristos Dumnezeul nostru.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Anect.
Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi a
lui Urvan guvernatorul Cezareei din Capadocia. Şi pentru că învăţa pe
creştini şi-i sfătuia să nu se înfricoşeze de chinuri, ci mai vârtos
să se îmbărbăteze pentru adevăr şi să moară pentru dreapta credinţă, a
fost pârât la guvernator şi prins. Şi întâi a fost băgat în temniţă;
apoi fiind adus înaintea guvernatorului a fost silit să jertfească la
idoli, pe care el i-a doborât jos prin rugăciune; drept aceea a fost
întins de patru inşi şi bătut cu toiege de zece ostaşi. Apoi a fost
spânzurat de un lemn. Şi-i tăiară degetele mâinilor şi ale picioarelor,
şi a fost strujit cu unghii de fier peste tot trupul. Dar biruind
chinurile şi prin arătarea dumnezeiescului înger rămânând sănătos, a
fost în repetate rânduri şi în felurite chipuri supus la cele mai grele
chinuri. Văzând puterea cu care răbda chinurile şi seninătatea cu care
le aştepta, mulţi din cei de faţă mergând către dânsul, se botezau şi
se vindecau de bolile ce aveau. Însă pentru acestea, cei ce se
botezaseră au fost ucişi prin tăierea capului, iar sfântul a fost supus
din nou la chinuri cumplite. Iar pe urmă scoţându-i două fâşii de
piele de pe spinare din grumazi până în călcâie, sfântul a luat una şi a
azvârlit-o în obrazul judecătorului, pentru care i s-a tăiat capul,
întru slava şi lauda adevăratului Hristos şi Dumnezeului nostru.
Tot în această zi, povestirea lui
Sinesie, episcopul Cireneim, despre un oarecare filozof Evagrie şi
despre trei sute de litre de aur.
În Alexandria pe vremea lui Teofil, episcopul acelei
cetăţi, Sinesie, episcop al Cirenei, bărbat şi filozof, şi iubitor de
străini, cunoscând pe un oarecare Evagrie, filozof şi acela, dar nu
iubitor de străini, grec însă cu credinţă şi foarte pornit spre
închinăciunea la idoli, fiind amândoi ucenici la şcoală şi
împrietenindu-se, nu contenea Sinesie a-l sfătui, şi în tot chipul a
încercat ca să-l aducă pe acela spre cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi în
sfârşit târziu oarecând l-a plecat pe el să se facă creştin, şi
botezându-l cu toată casă sa, îi vorbea lui despre judecata şi ce va să
fie şi despre răsplătire, şi despre iubirea de săraci şi milostenie,
căci Evagrie avea multă avere şi nu puţin aur; era însă învârtoşat şi
atât de nemilostiv, încât mult s-a ostenit episcopul în toate chipurile
ca să moaie învârtoşarea lui şi să-l aducă la îndurare, şi nicicum
putând, în sfârşit l-a plecat ca să împartă aurul la săraci pentru ca
să-l ia pe acesta de la Hristos însutit, precum îi spunea episcopul.
Dar mai întâi acela a zis către episcop:
"Eu mă aflu cu totul neputincios ca să împart cu
mâinile mele acest aur la săraci după învăţătura ta, însă tu dacă crezi
că-mi spui adevărul, primeşte trei sute litre de aur şi, dându-mi mie
dovada cu mâna ta de plata lor, împarte precum voieşti, şi aşa cu
adevărat, voi cunoaşte că-mi va plăti precum tu zici"; şi plecându-se
episcopul la aceasta şi împărţind aurul, Evagrie a luat dovada scrisă
de mâna episcopului, şi o avea în păstrare. Deci mai trăind după
aceasta câţiva ani şi căzând într-o oarecare boală, aproape de darea
sufletului fiind, a poruncit fiilor săi ca, atunci când îl vor îngropa,
să-i pună în mâini dovada scrisă de episcop şi apoi să-l acopere cu
piatra de deasupra mormântului. Deci luând fiii săi dovada, au făcut
precum li s-a poruncit, şi după a treia zi de la îngroparea lui s-a
arătat Evagrie episcopului Sinesie, zicându-i: "Vino, Prea Sfinte
Episcope, la mormântul meu, şi primeşte-ţi dovada scrisă de mâna ta,
căci eu mi-am primit datoria de la Hristos, după făgăduinţa ta, şi nu
mai am cu tine nici o socoteală; iar spre a ta deplină încredinţare, cu
însăşi mâna mea am iscălit de primire pe dovada ce mi-ai dat", căci nu
ştia episcopul că împreună cu Evagrie fusese îngropată şi dovada dată
de el. Făcându-se ziuă, a chemat episcopul pe fiii lui Evagrie şi i-a
întrebat dacă au îngropat şi altceva împreună cu tatăl lor, iar ei îi
spuneau că nici altceva decât hainele cu care era îngropat. Zisu-le-a
episcopul: "N-aţi îngropat împreună cu el şi o oarecare hârtie?" Atunci
ei, aducându-şi aminte, i-au zis aşa: "Stăpâne, când era el aproape de
sfârşit, ne-a dat nouă o hârtie, zicându-ne: "După ce mă veţi
îngropa, să nu mă acoperiţi cu piatra de deasupra mormântului, până ce
nu-mi veţi pune în mâini această hârtie fără să ştie cineva despre
aceasta". Atunci episcopul degrabă împreună cu fiii lui Evagrie şi cu
tot clerul bisericesc, aflându-se împreună cu ei şi unii bărbaţi
iubitori de Dumnezeu, au mers la mormântul lui Evagrie şi deschizând,
au văzut pe Evagrie zăcând cu bună întocmire şi după rânduială,
neavând nimic neplăcut.
Iar hârtia se afla în mâinile sale, pe care şi luând-o
episcopul, a citit în auzul tuturor aceste cuvinte: "Eu, Evagrie
filozoful, scriu ţie preacuviosului episcop:
Bucură-te întru Domnul. Am primit datoria, şi mi s-a
plătit cu desăvârşire, şi despre aceasta nu am nici o socoteală cu
tine. Şi mulţumesc lui Dumnezeu şi cuvioşiei tale, că am câştigat
însutita comoară în ceruri şi viaţa veşnică precum mi-ai făgăduit
mie". După ce au văzut toţi scrisoarea proaspătă şi au cunoscut că este
scrisă de mâna mortului, mai ales că au adeverit aceasta fiii aceluia,
că, atunci când au îngropat scrisoarea aceea împreună cu tatăl lor,
avea scrise numai cele de mâna episcopului, s-au spăimântat toţi, şi cu
mare glas întru multe ceasuri strigau: "Doamne miluieşte". Povestea
şi cel ce le-a spus acestea ca şi scrisoarea aceasta se păstrează până
acum, acolo, unde se păstrează odoarele sfintei episcopii a Cirenei,
spre deplina încredinţare a multora, arătând adică datoria, cu scriere
veche de mâna episcopului, iar scrisoarea cea după moartea lui Evagrie,
este proaspătă şi de mâna sa scrisă.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Ioana mironosiţa, care cu pace s-a săvârşit.
Sfânta
Ioana Mironosiţa, soţia lui Chusa, administratorul proprietăţii
Regelui Irod, a fost una din femeile care L-au urmat şi însoţit pe
Iisus Hristos în perioada misiunii sale pe pământ. Ea este amintită de
Sf. Ap. Luca în capitolele 8:3 şi 24:10. Împreună cu celelalte
mironosiţe, Ioana s-a dus la mormântul Mântuitorului ca să ungă trupul
sfânt cu mir după moartea Sa pe Cruce, auzind de la îngeri despre
minunea învierii lui Hristos. Conform tradiţiei, ea a fost cea care a
recuperat capul Sf. Ioan Botezătorul, după ce Irod a dat ordin să-i fie
tăiat şi aruncat (24 februarie).
Sf. Ioana mai este prăznuită şi în Duminica Mironosiţelor.
Tot în această zi pomenirea Cuviosului Luca pustnicul, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Marchie şi Marchia, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Pierie preotul Antiohiei, care prin foc s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Mergand in cetatea Constantinopol, si-a gasit o casa smerita, in care gazduia pe nevoiasii ce veneau in cetate, cu nevoile si necazurile lor. A invatat si mestesugul doctoricesc si a ajuns doctor iscusit si nu-si cruta nici o osteneala, tamaduind, nu pentru plata, nici pentru fauna, ci din dragoste pentru oameni, ca si Mantuitorul Hristos, pe cei ce se aflau in suferinte trupesti, si se desfata in dumnezeiestile Scripturi.
Patriarhul Mina, al Constantinopolului, afland de dansul si cunoscand credinta si curatenia vietii lui si gasindu-l in cunoasterea dumnezeiestilor invataturi, l-a sfintit preot al Bisericii lui Hristos; dar fericitul se ostenea mult spre milostenie. Cu mestesugul sau doctoricesc a izbutit sa tamaduiasca pe insusi marele imparat Iustinian de o boala grea.
Si, vrand imparatul sa-l rasplateasca, pentru osteneala, smeritul doctor n-a cerut nimic pentru sine, ci l-a rugat pe imparat sa porunceasca sa se zideasca, langa locuinta sa, doua case mari, una pentru tamaduirea bolnavilor, iar alta, pentru gazduirea strainilor. Deci, imparatul, vazand ravna evanghelica a preotului, a dat porunca de s-au zidit acele case, iar pe Samson l-a randuit purtatorul lor de grija.
Si asa, ingrijind pe bolnavi si gazduind pe straini, fericitul Samson si-a petrecut viata lui, cea placuta lui Dumnezeu, raposand, la adanci batarnete, si facandu-se multora pricina de mantuire. Intru slava si lauda lui Hristos, Dumnezeul nostru!
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Sever, preotul din invatatura Sfantului Grigorie (+530).
Asa tanguindu-se el, deodata mortul a inviat. Si aceasta vazand-o cei ce stateau de fata s-au inspaimantat foarte tare de acea minune, si s-au bucurat de invierea lui. Si, de bucurie, au plans si-l intrebau pe el: "Unde ai fost? Si cum te-ai intors, cu sufletul, in trup ?" Iar acela, raspunzandu-le le-a zis: "Niste arapi infricosatori si foarte mandri, din gura si din narile carora iesea foc, m-au luat pe mine si m-au dus in niste locuri intunecoase, pline de frica si de cutremur. Si, iata, deodata, s-a aratat un tanar prealuminos, cu alti purtatori de lumina, venind intru intampinarea noastra si au zis, cu hotarare, catre cei ce ma duceau pe mine: "Intoarceti-l pe acesta, ca Sever, preotul, plange pentru el, iar pentru lacrimile lui, Domnul i l-a daruit lui pe acesta". Atunci, Sever, preotul, sculandu-se de la pamant, cu negraita bucurie a dat multumire lui Dumnezeu. Apoi, pe omul acela a inviat invatandu-l pentru pocainta si marturisirea lui ascultandu-i si dezlegandu-i pacatele, l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine, cu Trupul si Sangele lui Hristos. Si a fost omul acela sapte zile in viata aceasta, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu, iar intr-a opta zi, veselindu-se, s-a mutat din aceasta viata.
Iar noi putem sa intelegem, ca multa dragoste avea Domnul pentru Sever preotul: ca n-a vrut sa-l mahneasca pe el, ci, degraba, i-a ascultat rugaciunea lui si voia lui a facut-o. De aici, sa cunoastem ca Sever preotul mult iubea pe Dumnezeu si, intru toata viata lui, L-a slujit din inima. Si, placand Domnului, s-a savarsit si s-a dus la Dansul si sta, inaintea Scaunului dumnezeiestii slave, in cetele Sfintilor celor ce slavesc pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe Unul in Treime, Dumnezeu. Caruia, si de la noi, sa-I fie slava in veci. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant ca bun lucru este a cerceta pe cei bolnavi.
Intru aceasta zi, cuvant din minunile Maicii Domnului.
Deci, a venit praznicul Adormirii Preasfintei, Nascatoarei de Dumnezeu, cel din ziua a cincisprezecea a lui august, si, in ziua cea dinaintea praznuirii, pe cand se duceau fratii la ascultare, ca sa lucreze, le-a spus Sfantul sa vina la ceasul al noualea, ca sa cante Vecernia. Iar acelui incepator i-a zis sa se duca la biserica, la ceasul Vecerniei, sa caute cand toti fratii se aduna, ca sa-i dea si lui vreun cuvant. Asa, s-a si facut. Si, dupa ce au venit parintii, incepatorul a avut o aratare minunata fara sa doarma, ci treaz, adica, a vazut o femeie preafrumoasa intre doi ingeri, stralucind mai mult decat razele soarelui, si un inger tinea un potir plin de paine cereasca si celalalt tinea o mahrama subtire, iar femeia aceea frumoasa, care era Stapana noastra, tinea o lingurita de aur. Si se ducea cate un frate si ingerul ii stergea fata lui cu mahrama. Apoi, se inchina Preasfintei si ea lua lingurita si ii da painea cea cereasca. Acestea vazandu-le, incepatorul se minuna si, apropiindu-se, ca sa se invredniceasca si el de un dar ca acesta, nu si-a dobandit dorinta, caci nici ingerul nu l-a sters, nici Preasfanta nu l-a impartasit, ci i-a zis lui: "Mancarea aceasta este trupul Fiului meu, si-l iau numai cei ce postesc pana seara, in ceasul acesta, si se curata. Insa, tu nu postesti; cum, dar, te vei impartasi cu painea aceasta ?" "Sa ma stearga, macar ingerul, cu mahrama aceea sfanta". Iar ea i-a raspuns: "Daca vrei sa te stearga cu aceasta, sa te ostenesti si tu, cu ceilaiti, pentru ca aceia asuda de osteneala si, pentru aceasta, se sterg, dar pe tine, de care sudoare sa te stearga ingerul ?" Acestea auzind, s-a ingrozit si, alergand la egumen, a zis: "Ati vazut oare, aratarea pe care am vazut-o eu, nevrednicul ?" Iar egumenul i-a raspuns: "Ceea ce ai vazut, a fost spre indreptarea ta. Ca fratii sunt incredintati, ca Preasfanta ii sfinteste, ca sa fie vrednici in tot praznicul sa se impartaseasca cu dumnezeiestile Taine".
De atunci inainte, se ostenea si el, mai mult, si manca mai putin si, asa, sfarsindu-se in fericita ascultare, s-a invrednicit de fericirea cea cereasca. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor Amin.
Cugetare
Nimeni nu este mai prost decît acela care nu-şi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi.
Nimeni nu este mai luminat decît acela care pururea îşi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi.
Sfîntul loan Hrisostomul îi compară pe cei care văd mereu păcatele altora cu muştele cele rele care se bagă în rănile oamenilor nu spre a le vindeca, ci spre a le adînci şi a le infecta şi mai mult.
„Dumnezeu ne-a trimis în această viaţă ca să ne pocăim”,
a zis Fericitul Teofil de la Kiev (1853). Cel care cunoaşte şi simte că
el se află pe lume spre a se curaţi prin pocăinţă, se cufundă în tăcere
şi rugăciune pentru curăţirea păcatelor lui, iar lacrimile cele din
tăcere şi din rugăciune îl aduc la adevărata pocăinţă. Acelaşi fericit a
mai zis odată:
„Se cuvine să plîngi şi pentru păcatele aproapelui tău; căci fără aceasta, nici un suflet de Dumnezeu zidit nu se va mîntui”.
Deci fiule, cum este scris, să vesteşti păcatele celorlalţi, sau să plîngi pentru ele? Fericitul Teofil zice că să plîngi, pe cînd satana zice că să le vesteşti.
Iată ce testament le-a lăsat Fericitul Teofil cu limbă de moarte
fraţilor lui: „Pomeniţi la rugăciunile voastre pe cel rău-mirositor
Teofil!”. Iată cum vorbea despre sine cel mai sfînt om care se afla la
Kiev în anul 1853.
Luare aminte
Să luăm aminte la vindecarea minunată a celui bolnav de idropică (Luca 14: 2):
- La cum luîndu-1, Domnul 1-a vindecat şi apoi i-a dat drumul;
- La cum şi sufletul meu boleşte de idropică, aflîndu-se sub sarcina iubirii de trup;
- La cum Domnul şi pe al meu suflet poate să-1 vindece, liberîndu-1 de apăsarea întunericului necuratelor patimi trupeşti.
Predică
Despre adăpostul cel de sus – „Cel ce nădăjduieşte în Domnul stă la adăpost” (Pildele lui Solomon 29: 25).
Dreptul se află pururea la adăpostul
Celui Preaînalt, la adăpostul cel de sus. Apa nu-1 va ajunge, nici
potopul nu îl va îneca. Cu adevărat, potopul pe Noe nu 1-a înecat, căci
Domnul i-a fost lui adăpostul cel de sus.
Totuşi, fraţilor, există un potop mai rău decît potopul apelor, şi anume potopul patimilor. Cînd încep patimile să clocotească, cînd încep să fumege şi să se înnegrească, cînd încep să-şi scoată duhoarea lor şi să o răspîndească în jur atunci unde va mai putea fugi omul, sau cine îl va mîntui pe el? El nu va putea scăpa decît la mîna Domnului, şi numai în adăpostul Lui, adăpostul cel de sus.
Potopul patimilor 1-a cuprins şi pe
David, dar el a fugit şi a aflat adăpost sub dreapta Celui Preaînalt; el
s-a izbăvit de focul, de fumul şi de duhoarea patimilor celor care îl
vînau, şi a scăpat la adăpostul cel de sus. Omul nu se poate izbăvi
singur de urgia potopului, numai Domnul îl poate mîntui. Dumnezeu este
Stăpînul norilor şi îmblînzitorul patimilor. Cu adevărat, El este
Adăpostul cel de sus. Noi alergăm la El şi ne ascundem sub marginea
veşmîntului Lui. Cîinele se repede ca un leu la traista săracului, dar
el se face ca un sac de cîlţi înaintea picioarelor stăpînului lui.
O, Stăpîne Doamne Cela Ce şezi pe
tronul cel din înălţime, Tu eşti Adăpostul nostru cel de sus. Milostiv
fii nouă, Doamne, Ziditorul nostru, şi tinde mîna Ta şi ne ridică la
adăpostul Tău cel de sus. Mîntuieşte-ne pre noi de potopul care pururea
ne îneacă. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
