• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Manuel, Savel şi Işmael
Manuel, Sabel şi Işmael au fost trei
fraţi persani, născuţi din tată păgîn şi din mamă creştină. Ei au fost
crescuţi de mama lor şi botezaţi întru credinţa creştină. Creştini
fiind, ei erau şi ofiţeri de rang înalt la curtea Regelui Alamundar. Ei
au fost trimişi la împăratul Iulian Apostatul spre a negocia şi
consfinţi tratat de pace între imperiile persan şi greco-roman.
Apostatul însă în acea vreme făcea pregătiri pentru un necurat festival
păgînesc la Calcedon. În cadrul lui împăratul însuşi, împreună cu
nobilii săi, aduceau necuratele jertfe idolilor. Emisarii persani însă
au lipsit de la această „festivitate”. Dar împăratul i-a somat să se
prezinte imediat şi să aducă jertfe necuraţilor zei. Ei au declarat că
sînt cetăţeni străini, supuşi ai Regelui Persiei şi aflaţi la Calcedon
în misiune diplomatică în scopul obţinerii păcii între cele două ţări,
iar nu în scopul aducerii de jertfe idoleşti; de asemenea, că ei sînt creştini şi că socotesc închinarea şi aducere de jertfe la obiecte ca fiind nedemne de fiinţa umană.
Împăratul schimonosit de ură a poruncit atunci ca cei trei emisari ai
păcii să fie aruncaţi în temniţă. În următoarea zi ei au fost scoşi
afară şi siliţi să intre în dispută cu împăratul pe teme de credinţă, în
aceste dispute, cei trei fraţi sfinţi au fost de neclintit. Ei atunci
au fost despuiaţi de haine şi legaţi goi de trunchiuri de copac. Ei au
fost bătuţi, zgîriaţi cu unghii de fier, torturaţi cu bestialitate, în
timp ce erau schingiuiţi ei se rugau lui Dumnezeu mulţumind pentru
chinurile lor: „Iisuse preadulce, scumpe ne sînt nouă aceste chinuri, pentru Dragostea Numelui Tău!„.
Înaintea lor s-a pogorît un înger al Domnului, care i-a întărit şi a
luat de la ei durerea. În pofida tuturor legilor internaţionale şi
obiceiurilor care erau în vigoare şi respectate de către toţi, păgîni
sau creştini, blestematul Apostat a pronunţat sentinţă de moarte asupra
celor trei fraţi emisari, spre a fi executată prin tăierea capului. Cînd
aceştia au fost decapitaţi s-a întîmplat un cumplit cutremur de pămînt.
Pămîntul s-a deschis şi a înghiţit trupurile mucenicilor, ca să nu
poată fi arse, aşa cum poruncise necuratul împărat. Pămîntul mai
după aceea a scos, din sînurile sale, trupurile mucenicilor, pe care
creştinii le-au luat şi le-au îngropat cu cinste. La moaştele lor s-au lucrat mulţime de minuni mari, pe care văzîndu-le, mulţi păgîni se întorceau la Hristos.
Cînd Regele Persan a auzit cum a fost tratată de către Iulian ambasada
de el trimisă, cum membrii ei au fost schingiuiţi bestial şi daţi
morţii, el s-a ridicat cu arme puternice împotriva lui. Iulian însă a
pornit împotriva persanilor convins fiind că îi va învinge. El însă a
suferit o înfrîngere zdrobitoare, cea mai de pe urmă a lui, căci acesta a
fost războiul întru care pînă şi el a pierit cu sunet, spre bucuria şi
rîsul întregii lumi.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Pior
Pior a fost un sihastru din Pustia Nitrică. Înflăcărat
cu focul dragostei dumnezeieşti, Pior a lepădat de foarte tînăr lumea
şi s-a retras în pustia egipteană, unde s-a dăruit pe sine cu totul
celor mai mari nevoinţe. Se povesteşte despre el că niciodată nu a
şezut la masă ca să mănînce, ci pururea doar stînd în picioare sau
lucrînd. Cînd 1-au întrebat de ce face aşa, Sfîntul Pior a zis: „Pentru
că nu voiesc să-mi fie mie mîncarea o lucrare anume, ci una
neînsemnată.”. Cînd a fost chemat la un judeţ spre judecarea unui frate
ce făcuse un păcat, Pior a sosit purtînd pe umăr un sac mare cu nisip
atîrnat în spate şi un săculeţ mic cu nisip atîrnat în faţă. Întrebat ce
însemnează acestea, el a zis: „Sacul cel
mare cu nisip pe care îl duc la spate sînt păcatele mele cele grele şi
multe pe care nu le văd, iar săculeţul mic ce-1 port în faţă este
păcatul fratelui meu ce îl am a judeca„. Atunci toţi fraţii s-au ruşinat şi au strigat: „Iată calea mîntuirii!” Pior a trăit pînă la vîrsta de una sută ani şi s-a odihnit în Domnul cu pace, în veacul al patrulea.
Sfântul Isavru şi cei împreună cu el erau din Atena. Şi ieşind din
patria lui şi mergând la o peşteră din Apolonia, a aflat pe Inochentie,
pe Felix, pe Peregrin şi pe Ermia, pe care învăţându-i să nu se dedea
spre lucrurile cele lumeşti şi trecătoare, aceştia au întărit cuvântul
cu fapta; căci, ferindu-se şi fugind de vorba şi adunarea rudeniilor
lor, au fost pârâţi de rudenii la Tripondie eparhul, care prinzându-i şi
neputând să-i facă să se lepede de Hristos, a poruncit să fie daţi la
chinuri. Iar Isavru, diaconul lui Hristos, şi cei împreună cu el au fost
daţi în seama lui Apolonie, fiul eparhului, de către care au fost
chinuiţi prin foc şi prin apă. Dar, fiind izbăviţi din aceste chinuri în
chip minunat, au întors pe mulţi la credinţa în Hristos, între care
erau şi cei mai de frunte ai cetăţii: fraţii Ruf şi Rugin. Apoi, fiind
osândiţi la moarte, li s-au tăiat capetele.
Cântare de laudă la Sfinţii Mucenici Manuel, Sabel şi Işmael
Cei din creştină maică născuţi şi dintr-un păgîn tată,
Cei ce de un sînge au fost, şi minunaţi făcători de pace,
Manuel, Sabel şi Işmael cel tînăr
Murit-au plăcerilor deşertăciunilor lumeşti
Pentru a lui Hristos dragoste.
Ei de bună voie au pornit pacea să cîştige,
Pre greci şi persani întru legătura păcii să-i aducă.
Dar sluga diavolului, Iulian cel blestemat,
Cu nobilii fraţi început-a
Prentru credinţa lor să se certe.
El fraţilor celor întru Hristos botezaţi
Cu obrăznicie le-a poruncit idolilor să jertfească.
Fiarei încoronate fraţii atunci i-au zis:
„ Misiunea noastră la tine,
O, împărate al grecilor, nu este
A nostră credinţă să o lepădăm,
Ci mai degrabă pacea să negociem între ale noastre imperii.
Cît despre a noastră credinţă,
Noi credem întru Fiul lui Dumnezeu.
Căci cele mai rele se cuvine
Lepădate a fi
Pentru cele mai bune,
Şi vădit este că doar un nebun
Cele bune cu cele rele
Este în stare să schimbe”
Nebunul împărat, locaş necurat iadului, în chinuri sălbatice i-a ucis
Pe nobilii trimişi.
Dar Domnul Cel Atotvăzătorul,
Care cunoaşte
Al fiecăruia preţ,
Cu mînie a cătat către nelegiuitul
Purtător de coroană.
Răul Iulian, înaintea Domnului slab,
De moarte de ruşine-a pierit spre rîsul
Şi bucuria tuturor.
Poporul a rîs aminte aducîndu-şi
De semeaţă lui mîndrie,
Iar în a lui pedeapsă a văzut
Ce slabă-i nedreptatea.
Sinaxar 17 Iunie
În această luna, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea Sfinţilor Mucenici: Manuil, Savel şi Ismail.
Aceşti
trei fraţi erau din Persida, şi fiind trimişi de Valtan, împăratul
perşilor, pentru pace, în zilele lui Iulian Paravatul (pe care-l
văzuseră în Calcedon că aducea jertfa la idoli şi mulţi se trăgeau
spre rătăcirea lui), fiind ei bine cinstitori şi crezând în Hristos,
plângeau şi se rugau lui Dumnezeu să-i păzească în credinţa ce aveau
într-Însul, şi să nu se facă părtaşi rătăcirii închinătorilor la idoli.
Deci, dacă s-au vădit şi au fost duşi la păgânul Iulian, au fost
bătuţi şi pătrunşi cu piroane la glezne, şi arşi pe subţiori cu făclii.
Însă aceste chinuri le-au suferit toţi împreună; dar apoi îndeosebi
Sfântul Manuil, primind făgăduinţa de la necuratul împărat şi nevoind a
aduce jertfă la idoli, l-au chinuit pe el în multe şi felurite
chipuri. Şi aşa împreună cu cei doi fraţi ai lui, cu Savel şi Ismail,
au fost duşi la zidul cel dinspre Tracia, numit al lui Constantin, la
loc râpos, şi li s-au tăiat capetele. Iar Iulian Paravatul a poruncit
ca să li se ardă trupurile, dar îndată s-a deschis pământul şi a primit
trupurile, din pricina cărei minuni mulţi au crezut în Hristos. Iar
după aceasta nişte bărbaţi cucernici, cunoscând de la Domnul nostru
Iisus Hristos unde se află trupurile sfinţilor, le-au îngropat cu
miruri şi cu tămâieri.
Tot în această zi, pomenirea
pătimirii Sfinţilor Mucenici Isavru şi cei împreună cu dânsul:
Inochentie, Felix, Ermia şi Peregrin.
Sfântul Isavru şi cei împreună cu el erau din
Atena. Dar, ieşind de la patria lor şi mergând la o peşteră din
Apolonia, au aflat pe Felix, pe Peregrin şi pe Ermia, pe care
învăţându-i Sfântul Isavru să nu se dedea spre lucrurile cele lumeşti
şi trecătoare, aceştia au întărit cuvântul cu fapta; căci ferindu-se
şi fugind de vorba şi adunarea rudeniilor lor, au fost însă pârâţi de
rudenii la Tripondie eparhul, care prinzându-i şi neputând să-i facă să
se lepede de Hristos, a poruncit de li s-au tăiat capetele cu sabia.
Iar Isavru, diaconul lui Hristos, şi cei împreună cu el au fost daţi pe
seama lui Apolonie, fiul eparhului, de către care au fost chinuiţi
prin foc şi prin apă, dar fiind izbăviţi din aceste chinuri în chip
minunat, au întors pe mulţi spre credinţa lui Hristos, între care erau
şi cei mai de frunte ai cetăţii: fraţii Ruf şi Rufin. Şi apoi, fiind
condamnaţi la pierzare, li s-au tăiat capetele.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Filonid, episcopul Curiei.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Pior, care cu pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Duşmanii lui Hristos întotdeauna au obţinut tocmai opusul a ceea ce au urmărit cînd au pornit la luptă contra Lui.
Căci în loc să facă să sece apele bogate
şi repezi curgătoare ale creştinismului, ei mai curînd i-au adîncit
albia, şi 1-au făcut mai năvalnic. În loc să ucidă şi să usuce pentru
totdeauna creştinismul, ei dimpotrivă, au făcut ca el să inunde, aşa
zicînd, întreaga lume. Acolo unde a curs sîngele unui mucenic, a răsărit
o întreagă oştire de noi mucenici creştini. Acolo unde s-au comis cele
strigătoare la cer şi de ruşine, a înmugurit şi a crescut repede slava;
acolo unde se zicea că s-a terminat cu creştinismul pe vecie, acolo au
rodit cele mai îmbelşugate recolte duhovniceşti. În pofida tuturor
legilor şi cutumelor internaţionale în vigoare, Iulian Apostatul, din
pricina demenţei lui idolatre şi fanatismului, i-a ucis pe emisarii
persani care veneau cu negocieri de pace, pe Manuel, Sabel şi Işmael.
Şi ce a izbîndit Iulian cu aceasta? El a izbutit doar să multiplice încă şi mai mult numărul creştinilor, al mucenicilor, şi să grăbească orbşte spre propriul lui oribil sfîrşit, şi de asemenea al păgînismului.
Indirect şi în pofida dorinţei şi voinţei lui, Apostatul a contribuit la propovăduirea şi adîncirea credinţei creştine,
nu doar prin nelegiuitele lui prigoane ci şi prin afirmaţiile lui
nesocotite, căci el a zis: „Hristos în viaţa Lui nu a făcut nimic
glorios, afară numai dacă socotim fapte glorioase acelea că a vindecat
slăbănogii, orbii şi demonizaţii!”. O, nebunule luliane! Grăieşti
nebuneşte, ca şi cum vindecarea fie şi a unui singur orb doar cu
cuvîntul nu ar fi o faptă de vitejie mult mai glorioasă decît subjugarea
a zeci de imperii! Dar cu adevărat mare
lucru este că pînă şi Apostatul Iulian, cel mai mare vînzător de Hristos
din istoria omenirii de după Iuda, a recunoscut puterea de minuni
făcătoare a lui Hristos.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata Schimbare la Faţă a Stăpînului lisus (Matei 17: 1-2):
- La cum faţa Domnului a strălucit atunci ca soarele;
- La cum pînă şi eu, care sînt întunecat de păcat, pot să strălucesc cu frumuseţea cea dintîi şi fără de păcat, prin puterea şi harul lui Hristos.
Predică
Despre pedeapsa celor care depun mărturie mincinoasă – „Martorul mincinos nu rămîne nepedepsit şi cel care spune lucruri neadevărate se va prăbuşi” (Pildele lui Solomon 19: 9).
Dumnezeu şi oştirile celor fără de trup puteri văd toate care se petrec în lume.
Prin urmare cum ar putea omul să ascundă adevărul de la faţa atîtor şi atîtor dumnezeieşti martori oculari ai lui?
Căci nu numai că oştirile cereşti văd adevărul, dar ele şi rîvnesc cu rîvnă de foc după adevăr.
Prin urmare, cum ar putea omul cel muritor să meargă în răspărul
adevărului, adică, în pofida atîtor miriade de oştiri de zeloţi ai lui?!
Cu adevărat, întunecată este mintea omului celui ce cugetă că va putea ascunde adevărul şi proclama minciuna în locul lui.
Cînd milioanele de îngeri străvăzători
cunosc adevărul, oare va mai putea omul să îl ascundă? Oare se va mai
putea ridica cineva împotriva adevărului şi să rămînă nepedepsit?
O, fraţilor, nimic nu este mai mincinos decît minciuna! Nimic mai pieritor! Nimic mai plin de prostia aroganţei! Nimic mai bolnav!
Dumnezeu şi oştirile cele cereşti văd ce
se petrece în inima omului. Mai cu seamă vede acestea îngerul lui
păzitor. Şi acest înger păzitor nu tolerează ca omul să scoată din sine
şi să se înconjoare de cele care îi sînt străine lui. Pentru aceasta
dacă omul persistă în minciuna lui, îngerul lui îl părăseşte pe om şi îl
lasă cu totul pe mîna duhurilor necurate care atunci se sălăşluiesc cu
desăvîrşire în el. Atunci este vai acelui om! Căci la ce îi va folosi
dacă va depune mărturie mincinoasă înaintea întregii lumi, dacă îngerul
lui păzitor îl va vădi pe el de minciună înaintea lui Dumnezeu şi a
tuturor puterilor cereşti? Cu adevărat, mai bine i-ar fi fost acelui om
să nu se fi născut. Căci acela care minte, Duhului lui Dumnezeu Ii
minte, iar Duhul lui Dumnezeu atunci îl lasă pe mincinos să piară în
focul cel mai din afară şi în moartea pe care singur şi-o a pregătit.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Doamne al Adevărului, viază-ne pre noi cu puterea Duhului Tău Celui
Sfînt, ca niciodată să cutezăm a mărturisi mincinos. Fă-ne nouă dulce al
Tău sfânt adevăr şi scoate de pe limba noastră cuvintele cele
mincinoase. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!