Deci, cu ravna lui pentru raspandirea credintei si cu puterea facatoare de minuni, cea data lui, Sfantul Conon a adus la credinta cea adevarata pe multi inchinatori la idoli. Asa, voind odata poporul sa aduca jertfa unui idol, ce era intr-o pestera din munte, Sfantul Conon a facut pe demonul, ce era ascuns in chipul acela idolesc de piatra, sa marturiseasca singur ca nu este el Dumnezeu. Iar poporul, auzind aceasta, intr-un glas striga: "Unul singur este Dumnezeu, Cel al lui Conon." Si s-au botezat toti, facandu-se inchinatori Domnului Hristos.
Iar patimirea fericitului Conon a fost asa: Pornindu-se prigoana impotriva crestinilor, poruncita de paganul imparat de la Roma, Domitian, a venit in Isauria, ca dregator, trimisul imparatesc Magnus, care a inceput a prinde pe crestini, silindu-i sa se lepede de Hristos. Deci, in multimea de crestini, care au suferit atunci prigoana, s-a aflat si Sfantul Conon, care, dovedindu-se neclintit in credinta, cu rabdare a suferit cumplite batai si schingiuiri de moarte. Dar locuitorii cetatii, auzind cate patimeste Sfantul Conon, cel cunoscut si pretuit de ei, au alergat ca sa-l izbaveasca, iar pe Magnus, prinzandu-l sa-l ucida. Deci, incepand a se strange poporul, Magnus a prins de veste si a fugit. Iar poporul, slobozind pe Sfantul si legand ranile lui, l-a dus la casa lui, unde a mai trait doi ani, dupa aceea, cu pace, si s-a mutat la Domnul.
Viaţa Sfântului Mucenic Conon Grădinarul
Acest Sfânt Conon a fost pe vremea lui Decius împăratul (249-251),
cu neamul din Nazaretul Galileii. De acolo a venit în cetatea Mandon, a
Pamfiliei şi la un loc ce se numea Carmila, şi-a făcut o grădină de
gospodărie în care semănând verdeţuri, îşi agonisea hrană dintr-aceea.
Era bun cu obiceiul, fără de răutate şi nevinovat cu inima, deşi era
neînvăţat la carte, ci, fiind creştin, vieţuia cu plăcere de Dumnezeu.
Şi Puplius ighemonul, înştiinţându-se despre el, a trimis ostaşi ca să-l
prindă. Iar aceia, spre batjocură, închinându-se lui cu cuvinte
frumoase, el a răspuns cu bucurie la închinarea lor, prin cuvinte de
urare şi de dragoste. Ostaşii i-au spus: "Te cheamă Puplius, ighemonul".
El le-a răspuns: "Ce trebuinţă are de mine, mai vârtos că eu sunt
creştin? Să cheme la sine pe cei de un gând cu el". Dar a fost legat
Sfântul Conon şi l-au dus la ighemon, silindu-l să aducă jertfă
idolilor; atunci a suspinat din adâncul inimii, pentru orbirea şi
rătăcirea necredincioşilor, şi, pe ighemon ocărându-l cu cuvinte, era
neclintit întru mărturisirea lui Hristos. Deci i-au bătut în picioarele
lui piroane de fier şi a fost silit a alerga înaintea caretei
ighemonului până într-atât, încât, slăbind, a căzut în genunchi şi,
rugându-se lui Dumnezeu, în mâinile Lui şi-a dat duhul său.
Viaţa Sfântului Mucenic Conon din Isauria
Isauria, cetatea domnească a ţării cu acelaşi nume, a primit sfânta
credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos de la Sfântul Apostol Pavel,
propovăduitorul neamurilor, care a propovăduit acolo şi a adus pe câţiva
la credinţă.
În vremea propovăduirii apostoleşti era un oarecare om, cu numele
Nestor, care trăia într-un sat ce se chema Vidania, care era departe de
cetatea Isauriei ca la optsprezece stadii. Acela avea o femeie ce se
numea Nada, cu care au născut pe acesta, de care ne stă înainte
povestirea, adică pe Sfântul Conon.
După ce a ajuns pruncul în vârstă desăvârşită, au voit părinţii lui
să-l căsătorească, şi l-au logodit cu o fecioară frumoasă, anume Ana.
Însă, mai înainte de legătura nunţii, s-a arătat lui Conon Sfântul
Arhanghel Mihail, în chip de bărbat prealuminos şi, învăţându-l sfânta
credinţă, l-a pogorât la pârâu, l-a botezat întru numele Preasfintei
Treimi şi, împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine, l-a însemnat cu
semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut. Tânărul Conon s-a umplut de Duhul
Sfânt şi Arhanghelul Mihail era împreună cu dânsul nevăzut.
Sosind ziua nunţii şi toţi veselindu-se, când a fost dus mirele cu
mireasa în cămară, Conon a luat o lumânare aprinsă, şi, punând-o într-un
vas, a zis către fecioară: "Ce este mai bun, lumină sau întunericul?"
Iar fecioară a răspuns: "Mai bună este lumina, decât întunericul".
Atunci Sfântul Conon, deschizându-şi gura sa cea plină de darul lui
Dumnezeu, a început a învăţa pe fecioară despre păzirea fecioriei şi
despre viaţa curată, cu credinţa întru Hristos, adevăratul Dumnezeu,
spunându-i că aceea este lumina cea neînserată, iar faptele cele
trupeşti cum şi necurata credinţă cea elinească sunt întuneric.
Fecioară, având inima sa ca un pământ bun spre primirea seminţei
cuvântului lui Dumnezeu, s-a învoit cu mirele întru toate: căci a crezut
în Hristos şi a făgăduit a-şi păzi fecioria sa. Şi vieţuia acea sfântă
doime în curăţenie feciorească, ca un frate cu sora sa, sau mai bine-zis
ca doi îngeri ai lui Dumnezeu, arzând cu duhul dragostei către Dumnezeu
ca serafimii, slujind Domnului.
După aceasta, fericitul Conon i-a îndemnat şi pe părinţii săi a se
lepăda de idoli şi i-a adus la Hristos, botezând pe tatăl şi pe mama sa,
ca şi pe mireasă sa. Şi toţi au plăcut lui Dumnezeu, fiind povăţuiţi şi
învăţaţi de Sfântul Conon. Iar tatăl lui, fericitul Nestor, s-a
învrednicit şi cununii muceniceşti, fiind ucis de închinătorii de idoli,
cărora se împotrivea, mustrând rătăcirea lor.
După câtăva vreme, maica sfântului, fericită Nada, s-a mutat către
Dumnezeu, în bună mărturisire. Apoi s-a dus şi Sfânta fecioară Ana, cea
logodită lui mireasă, către cămara cea nestricăcioasă a cerescului Mire
Hristos, şi i-a îngropat Sfântul Conon într-un mormânt; iar el se
îndeletnicea cu gândirea de Dumnezeu, cu postul, cu ostenelile şi cu
rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-şi trupul şi robindu-l
duhului. Iar comoara cea dată lui, a darului Sfântului Duh, o tăinuia
până la vremea arătării sale, care a sosit după mulţi ani, în zilele
bătrâneţelor sale. Şi s-a început această într-acest chip:
Era în ţara aceea o peşteră grozavă şi întunecoasă, în locuri
pustii şi în munţi neumblaţi. Şi aceea era capişte idolească şi locaş
diavolesc, fiind acolo un idol de piatră, mare, al necuratului zeu
Apolon, pe care ţara Isauriei îl cinstea mai mult. Şi le era obiceiul
isaurienilor ca, în toţi anii, în ziua necuratei prăznuiri a lui Apolon,
să se adune acolo cu jertfe şi să săvârşească acea prăznuire urâtă de
Dumnezeu.
Deci într-un an oarecare, venind praznicul acela, şi toţi din
cetate gătindu-se să meargă la capiştea ce era în peşteră, Sfântul Conon
mişcându-se de duhul, a venit în cetate şi, văzând mulţimea poporului,
pe unii pe cai înarmaţi, iar pe alţii pedeştri, gătiţi ca la un război, a
strigat către dânşii, grăind cu mare glas: "O, bărbaţi isaurieni,
aşteptaţi puţin, căci am să vă vorbesc ceva. Pentru ce v-aţi gătit
într-un chip ca acesta de oştire? Au doar a năvălit vreun război fără de
veste asupra ţării noastre şi vă cheamă pe voi?" Iar ei i-au zis: "Ba
nu, ci mergem la zeul Apolon, să-i aducem jertfă şi să-i facem
praznicul".
A zis către dânşii Sfântul: "Cine este Apolon şi care este puterea
lui? Voiesc să aflu de la voi". Iar ei au zis: "Acela ne este purtător
de grijă, căci toate bunătăţile ni le rânduieşte şi ne întăreşte pe noi
în războaie, precum întărea şi pe părinţii noştri, care ne-au lăsat nouă
acest obicei de prăznuire".
Sfântul îi întreba, batjocorindu-i: "Oare aţi auzit cândva de la
dumnezeul vostru glas sau vreun cuvânt?" Ei au zis: "Nu! Dar de la
părinţii noştri am luat obicei a crede într-însul". Grăit-a către dânşii
Sfântul Conon: "Părinţii voştri au fost ca nişte dobitoace
necuvântătoare, neştiind din înşelăciune pe adevăratul Dumnezeu. Căci,
dacă L-ar fi ştiut, n-ar fi avut sârguinţa către un idol surd, mut şi
netrebnic. Ci, daţi-mi stăpânire asupra dumnezeului vostru şi vă voi
arăta vouă pe cine cinstiţi şi cine este. Îl voi înnegri cu cerneală şi
să vedem de se va putea spăla? Îl voi zdrobi cu ciocan de fier şi va
putea oare să aibă iarăşi chipul său? Îi voi da mâncare şi să vedem va
întinde mâna să mănânce? Până când veţi fi fără de minte? Oare aceasta
n-o înţelegeţi? Să mă ascultaţi, că şi eu sunt din a voastră seminţie,
dar sunt străin de lucrurile voastre.
Lăsaţi-vă de închinarea idolilor şi vă voi învăţa pe voi pe care
Dumnezeu se cade a-L cinsti şi a vă închina Celui ce este întru
înălţime. Că Acela este Dumnezeu nevăzut şi pe toate le vede, Făcător al
cerului, al pământului, al mării şi al tuturor celor ce sunt
într-însele. El este Împărat tare şi puternic, mântuind pe robii Săi şi
pierzând pe vrăjmaşii care se închină idolilor şi aduc jertfe
diavolilor.
Aceluia nu-i trebuie jertfe sângeroase, ci voieşte să-L cunoască
cei ce vin la El fără de răutăţi şi vicleşuguri şi să creadă în El;
ştiind cum că El este adevăratul Dumnezeu, Tatăl Unuia născut Fiului
Său, al Domnului nostru Iisus Hristos, Care de Tatăl nu se desparte,
prin Care toate s-au făcut, cu Care Duhul Sfânt este părtaş vieţii şi
Împărăţiei şi Care de la Tatăl purcede. Şi aceste trei feţe sunt un
Dumnezeu, Care arde cu foc pe slujitorii de idoli, cei ce-L urăsc pe El
şi iubeşte numai pe cei ce-L preamăresc, pentru că este milostiv cu
prisosinţă tuturor celor ce cred în El şi-L cheamă cu adevărat".
Acestea şi mai multe grăind sfântul, s-a tulburat poporul şi s-a
făcut multă gâlceavă; căci unii se repezeau asupra lui, vrând să-l
ucidă, iar alţii îl apărau, nelăsându-i să pună mâinile pe el; şi vrând a
auzi ceva mai mult de la dânsul, abia au potolit tulburarea poporului
şi au zis către sfântul: "Cum poţi să ne încredinţezi că Dumnezeu este
mai mare decât zeul nostru Apolon, pe care noi îl avem mai cinstit, mai
mult decât pe toţi ceilalţi zei? Arată-ne vreun semn al Dumnezeului tău
ca să credem în El".
Sfântul Conon, văzând că ei cer semn, punându-şi nădejdea spre
Dumnezeu, le-a zis: "Iată, mulţi din voi sunt pe cai şi mulţi pedeştri,
tineri şi voinici. Deci, să mergem toţi spre peştera lui Apolon, la
locul adunării voastre; voi înainte, iar eu, ca un bătrân, voi merge
după voi. Însă să ne dăm cuvânt unul altuia care pe care va întrece,
Dumnezeul aceluia va fi mare şi adevărat şi vom crede apoi în El.
Dacă voi, cei ce sunteţi pe cai şi pedeştri, fiind voinici, mă veţi
întrece pe mine, cel bătrân şi slab cu trupul, şi de veţi ajunge mai
întâi la locul lui Apolon, apoi zeul vostru să fie mare; iar dacă eu,
bătrânul şi pedestrul, întrecându-vă, voi ajunge acolo, apoi Dumnezeul
meu este mai mare decât zeul vostru şi datori veţi fi a crede în
Dumnezeul meu". Toţi au primit cuvântul acesta şi au făcut legământ cu
Sfântul Conon, căci ziceau între ei: "Acest bătrân abia în patru zile va
putea să ajungă acolo, fiind departe şi calea grea, pentru înălţimea
munţilor şi a văilor celor adânci".
Deci au pornit toţi în grabnică călătorie, unii nădăjduind în caii
lor, iar alţii în picioarele lor. Iar Sfântul Conon mergea după ei şi se
ostenea alergând. Însă s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată i-a stat
înaintea lui Sfântul Arhanghel Mihail. Acela luându-l, l-a dus într-un
ceas la locul acela unde alerga. Iar pe cei ce alergau pe cai şi pe cei
pedeştri i-a tulburat arhanghelul nevăzut, încât rătăceau prin munţi şi
prin văi, călcând în prăpăstii de munţi, sfărâmându-se ei şi caii lor;
şi n-au putut toată ziua şi toată noaptea să nimerească la peştera lui
Apolon, nici să-şi cunoască calea încotro călătoresc. Iar dimineaţa,
Sfântul Conon a ieşit în întâmpinarea lor.
Aceia văzându-l, s-au înspăimântat, iar el a început a-i ocărî,
zicând: "Pentru ce v-aţi lenevit a veni, căci eu, aşteptându-vă mult,
iarăşi m-am întors spre voi?" Iar ei, fiind foarte osteniţi, povesteau
sfântului toate cele ce li s-au întâmplat şi-l rugau ca să le arate
calea spre locul lui Apolon. Iar el, mergând înaintea lor, i-a dus până
acolo şi le-a zis: "Iată s-a împlinit legământul meu şi eu,
întrecându-vă, am sosit mai înainte aici. Deci se cade să mărturisiţi că
mare este Dumnezeul meu şi să credeţi în El; iar pe zeul vostru,
daţi-mi-l în stăpânirea mea, ca să vă răzbun, căci până acum v-a
înşelat".
Ei au strigat: "Ba nu! Nu arunca vina asupra zeului nostru şi nu
îndrăzni a grăi asupra lui, căci noi suntem vinovaţi, deoarece, rătăcind
în cale, am zăbovit". Şi astfel, neîmplinind cuvântul cel întărit prin
legământ, au făcut nedreptate sfântului prin aceasta. Sfântul le-a zis:
"Dacă nu credeţi Dumnezeului meu, apoi credeţi zeului vostru. Când vă va
grăi ceva, veţi împlini cuvântul lui?" Iar ei toţi i-au zis: "Numai de
vom auzi pe zeul nostru grăind ceva şi îndată suntem gata a-i împlini
cuvântul lui, căci credem în el fără îndoială". Şi iarăşi au făcut cu
sfântul legământ, iar cuvântul lor l-au întărit mai tare decât întâi, ca
să creadă cuvântul, oricare l-ar grăi zeul lor.
Sfântul, stând înaintea acelei peşteri în care era capiştea lui
Apolon, a strigat cu glas mare către idol: "Ţie îţi grăieşte şi ţie îţi
porunceşte Domnul meu Iisus Hristos, să ieşi din capiştea ta şi să vii
aici la mine!" Îndată idolul cel fără de suflet se făcu ca şi cum era
viu, căci s-a cutremurat şi a căzut din locul său, tăvălindu-se pe
pământ, spre sfântul; apoi, venind aproape, s-a sculat de la pământ şi
stă drept înaintea Sfântului Conon. Şi toată mulţimea poporului fiind
cuprinsă de mare spaimă, a strigăt de frică şi s-a pornit pe fugă. Iar
sfântul făcându-le cu mâna şi poruncindu-le să nu se teamă, abia i-a
oprit; şi, potolind gâlceava, s-au întors iarăşi spre idol şi toţi luau
seama cu dinadinsul ce are să mai fie.
Sfântul Conon a zis către idol: "Spune-mi, idole neînsufleţit, cine
este Dumnezeul cel adevărat, tu, ori Domnul meu Iisus Hristos, cel
propovăduit de mine?" Şi îndată idolul, întinzând spre cer cu cutremur
mâinile sale cele de piatră, a grăit cu mare glas omenesc, zicând: "Unul
este Dumnezeu adevărat, Hristos Cel propovăduit de tine!" Zicând
acestea, a căzut şi s-a sfărâmat.
Făcându-se această minune, tot poporul a strigat cu mare glas,
grăind: "Unul este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Conon, Acela a
biruit". Atunci a crezut mulţime de popor în Hristos Dumnezeu şi
sfărâmându-şi idolii, a primit Sfântul Botez. Iar ceilalţi împietriţi
erau în necredinţă şi se mâhneau pentru sfărâmarea idolului Apolon; dar,
mai pe urmă, au crezut şi aceia, văzând multe feluri de minuni ce se
făceau de Sfântul Conon.
În aceeaşi ţară a Isauriei, într-o altă peşteră, ce era la un loc
pustiu, vieţuia un diavol pierzător, care ca un tâlhar năvălea asupra
oamenilor şi a dobitocelor ce treceau pe acolo şi-i pierdea. Isaurienii
aduceau multe jertfe acelui diavol şi-l rugau să nu le facă şi ucidere.
Dar nu le era de nici un folos, ci spre mai mare vătămare. Deci,
adunându-se popor de credincioşi şi necredincioşi, au rugat pe Sfântul
Conon să meargă şi să izgonească pe acel diavol din hotarele lor.
Credincioşii îl rugau cu credinţă, neîndoindu-se de puterea lui Hristos,
care era cu Sfântul Conon; iar necredincioşii nu-l rugau cu credinţă,
ci cu ispitire, părîndu-li-se că Sfântul nu va putea să izgonească de
acolo pe acel diavol cumplit; nădăjduiau chiar, că el singur va fi ucis
de diavol.
Ducându-se Sfântul acolo, fiind urmat de popor, a stat înaintea
peşterii. Iar poporul stătea departe cu multă frică; şi, certând Sfântul
Conon pe necuratul duh, în numele lui Hristos, i-a poruncit să iasă din
peşteră, la vederea ochilor, în privirea a tot poporul. Diavolul
dinăuntru, striga, rugind pe sfântul, să nu-i poruncească să iasă în
chip văzut, ca să nu se vadă de oameni necuratul lui chip, dar Sfântul
îi poruncea cu multă certare, să se arate.
Deci a ieşit, văzându-l toţi, în chip femeiesc ca o babă necurată,
tremurând şi scuturându-se. Apoi certând sfântul pe diavol să nu facă
rău cuiva, l-a trimis în gheena şi îndată se făcu nevăzut diavolul
acela. Şi poporul strigă: "Mare este Dumnezeul lui Conon", şi mulţi din
necredincioşi au crezut atunci în Hristos. Iar Sfântul Conon, învăţând
mult pe popor a crede în Dumnezeu, s-a întors în cetate cu cântare. Căci
el doar începea cântarea şi poporul o cântă toată, slăvind pe Hristos,
adevăratul Dumnezeu.
Venind Sfântul Conon, a vieţuit în satul său, Vidania, în casa
părintească, făcând minuni şi vindecând toate durerile celor ce veneau
cu credinţă la dânsul; apoi izgonea diavolii, asupra cărora i se dăduse
stăpânire de la Dumnezeu. Un oarecare om, din cei dintâi cetăţeni ai
isaurienilor, a fost prădat de tâlhari şi i-a pierit mult aur. Pentru
aceasta mulţi erau munciţi pentru furtişag, puşi în legături şi ţinuţi
în temniţă fără vină; dar nu s-a aflat aurul cel furat. Drept aceea,
cetăţeanul cel prădat, alergând la Sfântul Conon, precum şi rudeniile
celor ce erau ţinuţi în legături, şi, căzând la picioarele sfântului, îl
rugau să se roage lui Dumnezeu, spre a se descoperi furtişagul.
Sfântul, milostivindu-se spre cei clevetiţi şi chinuiţi fără de
vină, s-a dus în cetate şi, stând în mijlocul ei, şi-a ridicat mâinile
la cer şi a făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu, până ce i s-a
descoperit unde este pus aurul cel furat. Deci, luând pe mulţi din
popor, s-a dus cu dânşii afară din cetate şi, trecând multă cale care
ducea în pustie, a ajuns la o piatră oarecare, ce i se arătase de
Sfântul Arhanghel Mihail. Sub acea piatră era aurul ascuns de tâlhari,
aur pe care aflându-l Sfântul Conon, a poruncit oamenilor care veniseră
cu dânsul, să-l ia şi să-l aducă în cetate.
Văzând aceasta, tot poporul isaurienilor se minuna foarte şi
preamărea pe Dumnezeu. Apoi, dorind cetăţeanul să afle de la sfântul
cine sunt tâlharii, l-a întrebat despre aceasta; şi i-a răspuns: "Ia-ţi
al tău ca să fii îndestulat, că al tău ţi s-a întors fără pagubă, iar pe
cei ţinuţi în legături să-i eliberezi". Şi aşa a făcut. Străbătând
vestea de această minune prin toată ţara aceea, mulţi se întorceau la
Dumnezeu şi creştea şi se înmulţea din zi în zi Biserica lui Hristos.
Odată Sfântul Conon, şezând în casa sa, a văzut o tabără de diavoli
care venise asupra lui. Căci cei din insula aceea, care erau izgoniţi
din oameni şi din capiştile idoleşti, adunându-se, s-au înarmat asupra
sfântului şi au venit să-l vatăme. Văzându-i sfântul, i-a legat pe toţi
cu numele lui Iisus ca să nu poată să scape. Şi diavolii rugau pe
sfântul să nu le poruncească a se duce în adânc, ci orice voieşte să le
poruncească să lucreze. Iar sfântul, certându-i să nu facă oamenilor
nici un rău, i-a trimis la diferite lucrări: pe unii să sape pământul în
grădini, să smulgă buruienele, spinii şi pălămidele; pe alţii să are
ţarinele şi să le semene, alţii să păzească roadele, alţii să pască
cireada dobitoacelor şi s-o apere de fiare, iar alţii să taie şi să
aducă lemne; şi i-a rânduit să facă tot lucrul casei ca nişte robi
cumpăraţi. Astfel, diavolii slujeau fericitului Conon ca robi şi
răscumpăraţi, până când i-a fost voia lui, făcând cu sârguinţă tot
lucrul poruncit; căci erau legaţi cu legăturile puterii lui Dumnezeu şi
robiţi şi supuşi sub picioarele plăcutului lui Hristos.
Într-o noapte, au năvălit tâlharii asupra casei sfântului, crezând
că vor găsi la dânsul vreo bogăţie, deoarece era slăvit în toată ţara
aceea; şi, legându-l, voiau să-l muncească ca să le spună unde are
aurul. Începând ei a-l munci, îndată, prin porunca lui Dumnezeu,
strângându-se diavolii care slujeau sfântului, au apucat pe tâlhari şi-i
băteau fără de milă. Apoi, aprinzând foc în cuptor, le ardeau
trupurile, iar pe sfântul l-au dezlegat din legături; dar el i-a certat,
că au lăsat pe tâlhari abia vii. Apoi sfântul s-a rugat pentru tâlhari
către Dumnezeu şi şi-au venit întru sine; după care fericitul,
învăţându-i ca să nu mai facă tâlhărie, i-a slobozit cu pace.
Dar nu numai din mâinile tâlharilor au scos diavolii pe Sfântul
Conon cu porunca lui Dumnezeu, ci şi cinstea numelui lui o păzeau, aşa
voind Dumnezeu. Căci, atunci când cineva dintre credincioşii isaurieni
îndrăznea să hulească numele lui Conon, îndată aceia erau bătuţi de
diavoli nevăzuţi. Şi se făcuse numele lui Conon la toţi cinstit şi
înfricoşat. Fiind oriunde pomenit numele lui Conon, unii din
închinătorii de idoli au început a-l huli pe Sfântul cu cuvinte
ocărâtoare. Şi îndată au năvălit asupra lor diavolii şi, bătându-i, îi
trăgeau de păr pe cale; apoi, aducându-i la Sfântul, i-au aruncat
înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia. Astfel, cuprinsese frică pe
toţi necredincioşii, încât nici cu mintea nu gândeau ceva rău asupra
Sfântului Conon.
Pe un om care fură rodurile din ţarina lui Conon, l-au prins acei
nevăzuţi păzitori şi, bătându-l, l-au adus la sfântul, cu asinul lui şi
cu sacul plin de roade. Pe acesta învăţându-l să nu fure, l-a eliberat
Sfântul la locul său. O văduvă oarecare, săracă, purtând în braţe pe
singurul său fiu, a mers la ţarină în vremea secerişului să adune spice
în urma secerătorilor. Şi a pus pe pământ pe pruncul său şi s-a dus la
oarecare depărtare, adunând spice. Dar, îndată alergând din pădure, un
lup a apucat pe prunc şi l-a dus în pustie. Şi a alergat femeia după el,
dar n-a putut să-l ajungă, nici să scoată pe prunc din dinţii lui. Apoi
a alergat femeia aceea la făcătorul de minuni, Sfântul Conon, de vreme
ce era aproape locul lui. Plângând şi căzând la picioarele lui, i-a spus
primejdia. Iar el îndată a poruncit nevăzuţilor robi şi aceia, alergând
în clipeala ochiului, au prins pe lup cu pruncul ţinându-l în dinţi şi
l-au dus înaintea Sfântului. El a dat pruncuşorul maicii sale viu şi
sănătos, iar pe lup l-a lăsat întru ale sale.
După aceea alţi diavoli, care încă nu erau legaţi, începuseră în
ţara aceea a vătăma pe oameni prin diferite boli, dar mai ales cu
vărsatul. Înţelegând Sfântul vrăjmăşia acelora, s-a rugat lui Dumnezeu
şi îndată i s-a dat putere asupra lor. Deci, prinzându-i pe toţi, i-a
certat şi pe unii i-a izgonit din hotare la locuri pustii; pe alţii
întru adânc i-a trimis, iar pe alţii, legaţi, punându-i în treizeci de
vase de lut cu plumb şi, pecetluindu-i cu puterea Crucii, i-a îngropat
în pământ, sub temelia casei sale.
În acea vreme a sosit prigonire asupra creştinilor. Şi a venit în
Isauria, din porunca împărătească, un voievod oarecare, anume Magdon.
Acela, prinzind mai întâi pe Sfântul Onisie, din satul Usorova, l-a
muncit până la moarte. După aceea şi pe Sfântul Conon l-a prins şi-l
muncea cu multe şi cumplite răni, silindu-l spre idoleasca jertfă.
Auzind isaurienii că voievodul munceşte pe Sfântul Conon, s-au
adunat mulţime de bărbaţi înarmaţi şi au alergat la satul Usorova, vrând
să ucidă pe voievod. De acest lucru înştiinţându-se voievodul, a
încălecat pe cal cu slugile sale şi a fugit din hotarele lor. Iar
isaurienii au fugit după dânsul şi nu l-au ajuns. Iar pe Sfântul Mucenic
Conon l-au aflat legat şi peste tot trupul rănit şi sângerat de bătăi.
Apoi dezlegându-l, plângeau pentru dânsul; şi, ştergându-i sângele, se
ungeau pe trupurile lor, dorind să se sfinţească cu sângele lui, şi-i
sărutau cu dragoste rănile cele luate pentru Hristos. Iar Sfântul
Mucenic se mâhnea foarte că nu-l lăsară să pătimească până în sfârşit,
pentru că dorea să moară în munci pentru Hristosul său. După aceea l-au
dus oamenii cei credincioşi în casa lui părintească din satul Vidania şi
se îngrijeau pentru vindecarea rănilor lui.
Trecând doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfântul Conon către
Dumnezeu. Atunci, adunându-se toată ţara Isauriei, a făcut plângere
mare pentru dânsul şi l-au îngropat împreună cu fericiţii săi părinţi şi
cu sfânta lui mireasă care şi-a păzit fecioria sa fără prihană până în
sfârşit. După adormirea şi îngroparea Sfântului Conon, au voit
isaurienii să prefacă părinteasca lui casă cea mucenicească într-o
biserică. Lărgind casa, au început a-i săpa temelia şi au aflat în
pământ acele mai sus pomenite treizeci de vase de lut, întru care
Sfântul Conon închisese pe diavoli.
Deci, neştiind ce este într-acele vase, şi parându-le că este
ascuns într-însele aur şi argint, s-au bucurat; şi degrabă au spart un
vas şi îndată au ieşit dintr-însul diavolii în chip de fum întunecat şi
foarte necurat şi, întunecând văzduhul, au făcut vifor înfricoşat, încât
toţi oamenii, înspăimîntîndu-se, unii au căzut de frică, iar alţii au
fugit din locul acela. Iar diavolii, zburând în văzduh, făceau zgomot
mare şi unul pe altul se strigau pe nume. Şi se făcuse frică mare în
satul acela, încât nimeni, după apusul soarelui, nu îndrăznea a ieşi
afară din casa sa, de vreme ce multe îngroziri diavoleşti se arătau
noaptea şi speriau pe oameni şi pe dobitoace. Iar aceasta o îngăduise
Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor celor lacomi; căci, socotind că
este în vasele acelea comoară, au început a le sparge.
După aceea, s-au izgonit acele diavoleşti năluciri şi îngroziri, cu
rugăciunile Sfântului Conon. Iar celelalte vase, în număr de douăzeci
şi nouă, ce ţineau într-însele pe diavoli, au rămas şi până astăzi în
pământ îngropate sub temelia bisericii Sfântului Conon. Cu ale cărui
sfinte rugăciuni şi noi să petrecem totdeauna nevătămaţi de diavoli,
slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime
Dumnezeu, în veci. Amin.
Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul
Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru toate,
s-a dat pe sine totodată, şi cercetării Sfintelor Scripturi şi a ajuns
la desăvârşirea cea mai înaltă în sihăstrie şi în virtute. Mărturie
despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia românească,
volumul 1), care sunt pline de tot felul de învăţătură şi de folos; şi
lucrarea minunilor i-a fost încredinţată de Mântuitorul Hristos. Dintre
minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se
găsea odată în curte şi se cerceta pe sine însuşi, a venit la dânsul o
hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb şi într-un
chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea şi să vindece
orbirea puiului ei. Iar sfântul scuipând asupra ochilor celor bolnavi şi
rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele
mare de berbec ca mulţumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu
a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca
oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv faţă de firea celor
necuvântătoare, cât de milostiv trebuie sã era faţă de oameni, cărora
însăşi părtăşia firii le cere să fie plini de îndurare?
Atât de mare era curăţia sfântului, încât preotul
mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine
monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtăşească,
era împărtăşit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ţinând
linguriţa, când sfântul se împărtăşea. Sfântul se depărtase de toate
grijile şi zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; şi
petrecând întru sihăstrie şaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era
mic de statură, spânatic la barbă şi avea capul luminat pe dinlăuntru de
harul Duhului Sfânt.
Sfântul Nou-Mucenic Ioan Bulgarul – 5 martie
Sfântul Nou Mucenic Ioan s-a născut în Bulgaria în anul 1765. Pe când
era doar un copil, Ioan îşi petrecea mult timp cu musulmanii şi,
încet-încet, a renunţat la Hristos, urmând credinţa musulmană.
Dar mai târziu, pe când avea şaisprezece ani, căindu-se amarnic pentru
greşeala sa, Sfântul Ioan, ca atâţia alţii, a fugit la Sfântul Muntele
Athos unde a intrat în Marea Lavră. Acolo a rămas trei ani, slujind unui
stareţ care avea o mână înţepenită.
Însă pacea şi liniştea Sfântului Munte nu au izbutit să-i alunge
tristeţea ce-i apăsa inima din pricina lepădării sale de Iisus Hristos.
Astfel, cu binecuvântare de la duhovnic, el s-a hotărât să plece la
Constantinopol şi să mărturisească public pe Hristos, chiar să-şi verse
sângele pentru a spăla păcatul apostaziei de care se simţea vinovat.
Tânărul călugăr s-a îmbrăcat ca un turc, lucru care nu i se permite
unui creştin să facă şi, ajungând în Constantinopol, s-a dus direct în
biserica Sfânta Sofia (preschimbată în moschee de către Mahomed
Cuceritorul, după cucerirea Constantinopolului în 1453). În faţa
musulmanilor şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să spună
rugăciuni creştine. Apoi a mărturisit cum el s-a născut creştin dar a
căzut în rătăcire şi s-a depărtat de credinţa lui Hristos. Cu glas tare a
spus cum că vrea în acel moment să se lepede de falsa credinţă
musulmană şi să se întoarcă din nou la Hristos.
Auzind aceste cuvinte, turcii au înnebunit de mânie, l-au prins pe Ioan
şi l-au dus la cadiu. Acesta a încercat să-l înduplece pe tânărul
creştin să-şi lepede credinţa în Hristos şi să se întoarcă la credinţa
musulmană. Însă Sfântul Ioan a răspuns: „Fără Hristos, nu există
mântuire.”
Agarenii furioşi l-au târât pe sfânt în curtea bisericii Sfânta Sofia
unde i-au tăiat capul. În acest fel, Sfântul Ioan a primit cununa
muceniciei pe 5 martie 1784, la vârsta de 19 ani.
Tropar
Înălţimea pocăinţei tuturor ai arătat fericite,
Şi ai alergat spre mărturisirea celor mărite,
Cununa muceniciei luând de la Hristos pentru nevoinţă,
Întăreşte-mă şi pe mine cu rugăciunea ta întru credinţă.
Intru aceasta zi, cuvant despre vedenia ingerului,
care scria pe cei ce intrau in biserica la rugaciune.Deci, aceasta stiindu-o, fratilor, sa nu iesiti din biserica, mai inainte de terminarea a toata cantarea si pravila.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Conon din Isauria
Acest sfânt mucenic a fost crescut de mic
în credinţa în Hristos şi botezat în Numele Preasfintei şi de Viaţă
făcătoarei Treimi de însuşi Arhanghelul Mihail, voievodul netrupeştilor
oştiri ale lui Dumnezeu. Pînă la moartea lui, arhanghelul lui Dumnezeu a
vegheat, nevăzut, asupra Sfîntului Conon. Sfîntul
Conon era luminat şi împuternicit de Harul lui Dumnezeu, astfel încît
inima lui nu mai putea fi plecată de nimic lumesc, ci pururea era
ridicată la cele de sus. Cînd părinţii lui l-au silit să se
însoare şi s-a aflat cu mireasa lui în cămară după nuntă, atunci el a
luat o luminare pe care a pus-o sub un vas şi a întrebat-o pe mireasă: „Ce e mai bun, lumina, sau întunericul?” Iar ea a răspuns: „Lumina.”
Atunci el a început să o înveţe despre Credinţa în Hristos şi despre
viaţa veşnică, care sînt mult mai înalte şi mai atrăgătoare decît viaţa
trupească, în această faptă a lui, sfîntul Conon a reuşit pe deplin,
căci şi mireasa lui cu părinţii ei au venit mai după aceea la credinţa
în Hristos. Conon a trăit o vreme cu soţia lui ca frate şi soră.
Căci nu după mult timp soţia lui a murit, precum şi părinţii lui.
Astfel sfîntul Conon s-a retras complet din viaţa lumii, dăruindu-se
deplin vieţii de rugăciune, postiri şi cugetări dumnezeieşti. El a făcut
multe minuni, întorcînd mult popor la Hristos. Printre minunile lui este şi aceea că avea putere mare asupra duhurilor necurate, pe care le forţa să-i slujească lui. In timpul unei prigoane el a fost prins, torturat, şi înjunghiat peste tot cu cuţite. Cei bolnavi se ungeau cu sîngele lui şi se făceau sănătoşi.
După această mucenicie Sfîntul Conon a mai trăit doi ani în cetatea lui
Isauria şi trecînd la cele veşnice, s-a înfăţişat înaintea lui
Dumnezeu. Acest slăvit sfînt a trăit şi a luat mucenicia în veacul al
doilea.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Conon Grădinarul
Acest Sfînt Conon s-a născut în Nazaret. El era blînd şi curat cu inima şi era peste tot plăcut înaintea lui Dumnezeu.
În timpul domniei lui Decius, sfîntul Conon a fost prigonit, chinuit şi
mucenicit pentru Hristos. Întotdeauna el a rămas tare în credinţă. El i-a certat cu asprime pe judecătorii păgîni, vădind prostia lor.
Călăii i-au bătut cuie în picioare, l-au legat de carul cezarului şi
l-au silit să alerge în trapul cailor prin cetate pînă cînd acest om
nevinovat şi sfînt, epuizat de chinuri, a căzut. Atunci el s-a rugat
ultima oară pentru lume şi şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, la
anul 251 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Isihie Postitorul
Sfîntul Isihie s-a născut lîngă oraşul
Brusa, în veacul al optulea. El apoi s-a retras în muntele Maion, temut
şi vestit pentru mulţimea duhurilor necurate care se sălăşluiau acolo.
Acolo Isihie şi-a clădit o colibă şi un paraclis închinat Sfîntului
Apostol Andrei. El le-a împrejmuit cu o grădină pe care o cultiva ca să
se hrănească din lucrul mîinilor lui. Cu rugăciunea, Sfîntul Isihie
făcea multe minuni. El a prorocit că după
moartea lui pe acel loc se va ridica o mînăstire. El a ştiut cu o lună
mai înainte ziua şi ceasul morţii lui. La miezul nopţii acelei
zile, unii oameni au văzut cum chilia lui s-a umplut de o lumină
neobişnuită. Cînd au sosti la colibă, 1-au găsit pe sfînt deja mort.
Sfîntul Isihie a adormit cu pace, fiind primit în împărăţia Cerească a
Domnului Său la anul 790 după Hristos. Mai tîrziu, Teofilact, Episcopul
Amasiei, a mutat sfintele sale moaşte în cetatea Amasia.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Marcu Ascetul
Sfîntul Marcu a fost mare ascet şi
făcător de minuni, în cel de al patruzecilea an al vieţii lui el a fost
tuns monah de povăţuitorul lui, Sfîntul loan Gură de Aur. După aceasta
Sfîntul Marcu a petrecut şaizeci de ani în pustia sălbatică a Nitriei în
postiri, rugăciuni, şi scrierea a multe cărţi duhovniceşti privitoare
la mîntuirea sufletului. El cunoştea pe de rost Sfintele Scripturi. El
era milostiv şi blînd. El plîngea mult pentru nenorocirea care a căzut
peste întregul neam omenesc şi peste întreaga zidire a lui Dumnezeu.
Odată, pe cînd plîngea, el s-a rugat pentru un pui de hienă care se
născuse orb şi îndată puiul a văzut. Hiena mamă văzînd aceasta sa dus şi
a adus sfîntului o piele de oaie. Sfîntul i-a poruncit atunci hienei să
nu mai ucidă niciodată oile oamenilor, mai ales săraci. Sfîntul Marcu
primea Sfînta împărtăşanie din mîinile îngerilor. Omiliile
lui duhovniceşti, despre pocăinţă, priveghere, paza minţii, sînt
socotite printre cele mai mari scrise vreodată în Biserică. Aceste lucrări au fost lăudate mult de marele Sfînt Patriarh Fotie.
Cântare de laudă la Sfântul Arhanghel Mihail
Îngerii sînt fraţi ai noştri mai înalţi în duh şi mai vîrstnici,
A căror voinţă este doar
Voinţa lui Dumnezeu.
Mai strălucitori decît lumina sînt ei,
Mai uşori şi mai repezi,
În lumină sînt îmbrăcaţi, lumina Făcătorului lor,
Neobosiţi lucrători ai lucrării lui Hristos.
Grija lor cea mare, singura, este neamul omenesc:
Cum să-l întoarcă la Dumnezeu, ca pe Fiul Risipitor.
Grija îngerilor este să-i scoată din pămînt străin
Pe fraţii lor mai mici, oamenii,
Şi să-i aşeze în curţile împărăteşti ale Stăpînului Hristos.
Arhistrategul Mihail, cel mai dintâi dintre cei dintâii,
Străluceşte printre ostile cereşti
Precum Luceafărul între stele.
Aproape este el de tot omul care se pocăieşte,
Ridicîndu-l la Dumnezeu;
Puternic este el să fie aproape de toţi,
Oricît de mulţi ar fi.
Bucuria lui cea mai mare este slujirea,
Chiar şi în ceruri slujirea aproapelui
Prima poruncă este.
Slujirea întăreşte viaţa şi o umple de bucurie pe mamă,
Slujirea împleteşte cununile cele neveştejite,
Această slujire îngerilor le este bucurie şi sărbătoare,
Căci se face spre slava lui Dumnezeu şi mîntuirea oamenilor.
Cugetare
Oare de ce unii oameni, educaţi la şcoli
înalte şi botezaţi în numele lui Hristos, se îndepărtează de creştinism
şi se dăruiesc cu totul filozofiei şi teoriilor omeneşti, afirmînd că
ele conţin mai mult adevăr decît creştinismul? Din două motive se
întîmplă aceasta: fie dintr-o înţelegere cu totul superficială a
creştinismului, fie din cauza păcatelor.
Mintea superficială nu-L poate primi pe Hristos, ea fuge de El precum criminalul de curtea de justiţie.
Creştinii păcătoşi şi superficiali au fost dea lungul timpurilor tot atît de revoltaţi împotriva creştinismului ca şi păgînii.
Celor superficiali şi culpabili le-a fost întotdeauna mai comod să se scalde în băltoaca noroioasă a cugetării omeneşti, decît să se arunce în adîncurile riscante ale lui Hristos.
Pe cei care îl urmează cu credinţă,
Hristos îi cheamă mereu la adîncimi tot mai mari, precum i-a spus
Sfîntului Apostol Petru: „Mână la adânc” (Luca 5: 4). Sfîntul Marcu
Ascetul zice că legea lui Dumnezeu se pricepe în măsura în care împlineşti cu fapta sfintele porunci ale lui Dumnezeu:
„Ignoranţa îl face pe om să grăiască împotriva a ceea ce îi este de folos, iar obrăznicia înmulţeşte păcatul.”
Luare aminte
Să luăm aminte la Taina Împărtăşirii ca Taină a Iubirii Desăvîrşite, căci:
- Din partea Mîntuitorului Hristos Ea înseamnă desăvîrşita dăruire a Lui credincioşilor Lui;
- Astfel fiind Ea, Hristos este primit cu credinţă şi încredere de credincioşi;
- Astfel fiind ea, duce la unirea mîntuitoare, roditoare şi plină de bucurie dintre Dumnezeu şi om.
Predică
Despre mergerea la adâncuri împreună cu Hristos – „Mână la adânc” (Luca 5:4).
Aşa i-a poruncit Stăpînul Hristos lui Petru şi celorlalţi apostoli, cînd a încetat de a vorbi (Luca 5: 4).
Aceasta înseamnă că mai întîi El i-a învăţat, şi imediat după aceea ia chemat la faptă.
Acest lucru este important şi pentru noi.
Căci de îndată ce învăţăm ceva din Sfintele Scripturi, avem neapărată
nevoie să mergem şi să împlinim cu fapta ceea ce am învăţat.
Nu numai ucenicul este iubit de către Stăpînul Hristos, ci mai ales faptele lui.
„Mînă la adînc”. De pe ţărm, de acolo
unde apele sînt mici, Stăpînul a grăit poporului care era mai puţin
luminat în tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Dar pe Apostoli i-a îndemnat
la adînc.
Apele mici sînt mai puţin periculoase, dar puţini sînt şi peştii pe care îi poţi prinde în ele.
În apele mici printre peşti se mai află
şi şerpi, broaşte, şi alte vietăţi respingătoare. Acesta este tot
pericolul, în apele mici şi peştii sînt puţini şi mici – aceasta e tot
ceea ce poţi prinde.
Dar la adînc, pericolul e corespunzător mai mare. Acolo există peşti mari şi furtuni pe măsură. Acolo este pericol de moarte. Dar acolo şi peştele este mai mare, şi mult mai bun -acesta este cîştigul.
O, creştine înţelepte, la adînc aşadar trebuie să mîni!
Mână la adâncul tainic al mării vieţii, dar nu îndrăzni să porneşti fără Hristos la cîrmă, nu, niciodată.
Căci dacă îndrăzneşti, s-ar putea să-ţi
petreci toată noaptea acestei vieţi fără să prinzi nimic, aşa cum s-a
întîmplat în acea noapte cu bătrînul Petru, pescarul cel încercat, cînd a
spus: „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” (Luca 5: 5).
Nu numai că nu vei prinde nimic dacă nu-L ai pe Hristos la cîrmă, dar şi mai rău poate să ţi se întîmple.
Căci pot veni vînturi mari care să te răstoarne în adînc. Căci poţi fi sfîşiat de fiarele sîngeroase ale adîncului.
Iar vînturile, creştine înţelepte, sînt propriile tale patimi care te însoţesc fără să vrei dacă mîni la adînc fără Hristos. Iar fiarele adîncului, creştine înţelepte, sînt diavolii care te pot distruge într-o clipeală de ochi,
tot aşa cum într-o clipeală de ochi au
mînat turma de porci în mare: „Atunci, ieşind, duhurile necurate au
intrat în porci şi turma s-a aruncat de pe ţărmul înalt în mare. Şi erau
ca la două mii şi s-au aruncat în mare” (Marcu 5: 13). Dar dacă mîni la
adînc cu Hristos la cîrmă, de nimic să nu te temi; ci mergi
bucurîndu-te, şi cu curaj alipindu-te de Hristos. Aşa vei dobîndi prada
cea mai bună; aşa îţi vei umple cu ea amîndouă luntrile, şi pe cea a
trupului, şi pe cea a sufletului tău.
Te ve îmbogăţi cu cea mai bună pradă, o, râvnitorule creştine, şi fără piedici vei sosi la ţărm, la ţărmul împărăţiei lui Hristos.
Căci nicăieri fără Hristos!
Nici în locurile joase, nici în cele înalte. Căci în cele joase te vor
supăra foametea şi multele mizerii omeneşti, iar în cele înalte încă şi
mai mari rele pot să te pască.
O, Atotputernice şi Mîntuitorule
Doamne, Tu eşti Cârmaciul, Apărarea şi Limanul nostru. Ţie se cuvine
slava şi mulţumirea în veci, Amin!
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru cei ce zic ca nu se pot mantui in lume.
Deci, macar, ca in lume petrecem, o, fratilor, sa nu ne deznadajduim chiar de am si gresi cu ceva, ci, iarasi, prin pocainta, sa alergam la Dumnezeu, si sa fim milostivi si darnici cu cei saraci si neputinciosi, din averile noastre. Caci, mai mult pentru unii ca acestia si-a incredintat tie Dumnezeu averea, ca ea cu nimeni nu s-a nascut impreuna. Pentru aceea, sa dai milostenie singur, de buna voie, ca de mult ajutor este sufletului tau, adica, a da cu mana sa. Si sa nu ai martori langa tine, cand faci milostenie. Pe rudele cele apropiate ale tale, sa nu le treci cu vederea. Mai intai, pe cei din casa ta, si pe rudeniile tale, fara de grija sa-i faci, apoi, dupa acestia, si la altii sa faci milostenie. Ca este fatarnicie, ca, la saracii cei straini sa imparti milostenie, iar neamul tau, sau cei din casa ta sa fie goi, desculti si flamanzi. Deci, cum zici ca te ingrijesti de sufletele lor, iar de trupeasca lor nevoie nu te ingrijesti ? Cum, dar, ii vei duce pe dansii la frica lui Dumnezeu, atata timp cat ii necajesc pe ei trupestile neajunsuri ? O, cata nepricepere si cata inima rea !
Au n-ati auzit Scriptura care zice: "Fericit este cel ce miluieste sufletele robilor sai si nu-si lasa neamul sau in nevoi". Ca de vei supara pe ai tai, iar pe altii vei milui, iti va zice tie Domnul: Fatarnice, orbitule de rautate, scoate mai intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti si gunoiul din ochiul fratelui tau. Deci, auzind acestea acum, asa, sa miluiesti pe cei de aproape ai tai si sa te ingrijesti de hrana lor, ca sa faci milostiv pe Dumnezeu fata de tine. A Caruia este slava in veci ! Amin.
Sinaxar 5 Martie
În această lună, în ziua a cincea, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Conon, cel din Isauria.
Sfântul Conon a trăit pe vremea sfinţilor
apostoli. Era fiul lui Nestor şi al Nadei, dintr-un sat numit Vidani.
Părinţii săi, la vremea cuvenită l-au căsătorit, dar el a dorit să
trăiască cu femeia lui în feciorie. Se zice că însuşi arhanghelul
Mihail l-a învăţat credinţa în Hristos, l-a botezat în numele de viaţă
făcătoarei Treimi, l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi i-a dat
puterea de a săvârşi lucruri minunate. Drept aceea el a plecat şi pe
femeia lui Ana (căci aşa se numea aceasta), să fie de un gând cu dânsul
şi să trăiască laolaltă în feciorie şi a botezat şi pe părinţii lui,
după ce i-a adus mai întâi la credinţa lui Hristos. Apoi, a înduplecat
pe tatăl său Nestor să sufere mucenicia pentru Hristos. Pe închinătorii
la idoli care voiau să aducă jertfă unui demon întunecat şi necurat ce
se găsea într-o peşteră, i-a făcut să cunoască pe Dumnezeul tuturor.Sfârşitul său mucenicesc a fost astfel: când ighemonul Magnus a venit în ţinutul acela, aducând cu sine poruncile împărăteşti, sfântul a fost prins şi adus înaintea lui, şi a fost bătut cumplit. Când mulţimea a auzit despre aceasta a alergat ca să scoată pe sfânt din mâinile ighemonului şi să-l pedepsească pe acesta pentru fapta făcută. Ighemonul aflând aceasta, a fugit; iar mulţimea dezlegând pe sfânt şi ştergându-i rănile de sânge, l-a adus la casa lui, unde a mai trăit doi ani, după care s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Conon, grădinarul.
Acest sfânt era din Nazaretul Galileii şi a trăit
pe vremea împăratului Decius. Deci, plecând de acolo, a venit în
cetatea Pamfiliei, care se chema Mandron şi aici, făcându-şi o grădină
în locul ce se zice Carmela, îngrijea de ea, scoţându-şi hrana de care
avea nevoie. Şi era atât de cinstit şi de curat cu inima, încât atunci
când au venit cei ce căutau să-l prindă, găsindu-l pe câmp şi
îndreptându-şi cuvântul către el, li s-a închinat lor din tot sufletul.
Când aceştia i-au arătat pricina pentru care au venit la el, cum că
ighemonul Publius îl cheamă, el le-a răspuns: dar ce nevoie are el de
mine, că eu sunt şi creştin? Să cheme la el pe cei ce sunt de un cuget
şi de o credinţă cu el. După ce a fost legat şi a fost adus înaintea
ighemonului şi neîmplinind porunca acestuia de a aduce jertfă idolilor,
i s-a bătut cuie de fier în picioare şi a fost silit să meargă aşa
înaintea unui car. Atunci el, ieşind şi căzând în genunchi şi
rugându-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui Marcu monahul ("Ascetul"), făcătorul de minuni.
Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru
toate, s-a dat pe sine totodată, şi cercetării Sfintelor Scripturi şi a
ajuns la desăvârşirea cea mai înaltă în sihăstrie şi în virtute.
Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia
românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învăţătură şi
de folos; şi lucrarea minunilor i-a fost încredinţată de Mântuitorul
Hristos. Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe
când sfântul se găsea odată în curte şi se cerceta pe sine însuşi, a
venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era
orb şi într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de
ea şi să vindece orbirea puiului ei. Iar sfântul scuipând asupra
ochilor celor bolnavi şi rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile
hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulţumire pentru că i-a
vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a
făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era
atât de milostiv faţă de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv
trebuie sã era faţă de oameni, cărora însăşi părtăşia firii le cere să
fie plini de îndurare?Atât de mare era curăţia sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtăşească, era împărtăşit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ţinând linguriţa, când sfântul se împărtăşea. Sfântul se depărtase de toate grijile şi zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; şi petrecând întru sihăstrie şaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spânatic la barbă şi avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evloghiu din Palestina.
Sf. Mucenic Evloghiu
era din Palestina. După moartea părinţilor săi păgâni, el şi-a dat
toată moştenirea săracilor, devenind un pelerin prin Palestina şi
convertind păgânii la credinţa creştină. În timpul unei persecuţii el a
fost arestat, torturat în mod groaznic şi decapitat.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evlampiu.
Sf. Mucenic Evlampiu a trăit în Palestina şi i s-a tăiat capul pentru credinţa sa în Hristos.
Tot în această zi, pomenirea
sfântului mucenic Arhelau şi a celor împreună cu dânsul o sută
cincizeci şi doi de mucenici, care prin sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea
sfântului mucenic Ioan Bulgarul, care a mărturisit în Constantinopol,
la anul 1784, şi care prin sabie s-a săvârşit.
Sfântul Nou Mucenic Ioan
s-a născut în Bulgaria în anul 1765. Musulmanii, crezând în mod
fanatic că dacă vor converti cât mai mulţi creştini la credinţa lor ei
vor fi salvaţi şi vor avea în viaţa de dincolo abundenţă de hrană şi
desfătări cu fecioare, foloseau toate metodele, bune şi rele de a-i
convinge pe creştini.Pe când era doar un copil, Ioan îşi petrecea mult timp cu musulmanii şi, încet-încet, a renunţat la Hristos, urmând credinţa musulmană. Pe când avea şaisprezece ani, şi-a revenit din rătăcire, căindu-se amarnic pentru greşeala sa. Sf. Ioan a fugit la Muntele Athos, în Marea Lavră, unde a petrecut în pocăinţă, sub ascultarea unui părinte. El a dus o viaţă monahală strictă timp de trei ani şi totuşi, conştiinţa nu-i da pace. Astfel, cu binecuvântare de la duhovnic, el s-a decis să plece la Constantinopol şi să mărturisească public pe Hristos, chiar să-şi verse sângele pentru a spăla păcatul apostaziei de care se simţea vinovat.
Tânărul călugăr s-a îmbrăcat ca un turc, lucru care nu i se permite unui creştin să facă şi, ajungând în Constantinopol, s-a dus direct la biserica Hagia Sophia, care a fost transformată în moschee. În faţa musulmanilor şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să spună rugăciuni creştine. Cu voce tare povestea cum el s-a născut creştin dar a căzut în rătăcire şi s-a depărtat de credinţa lui Hristos. Striga mai departe cum că vrea în acel moment să se lepede de falsa credinţă musulmană şi să se întoarcă din nou la Hristos.
Auzind aceste cuvinte, turcii au înnebunit de mânie, l-au prins şi l-au torturat în felurite chipuri. "Leapădă-te de Hristos," strigau ei, "şi întoarce-te la credinţa musulmană, altminteri vei muri."
Sf. Ioan a răspuns: "Fără Hristos, nu există salvare."
Agarenii furioşi l-au târât pe sfânt în curte unde i-au tăiat capul. În acest fel, Sf. Ioan a primit coroana muceniciei în 1784, la vârsta de 19 ani.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ascultare.
Si, pizmuindu-l pe el, fratele lui, a zis intru sine: "Il voi ispiti pe el de are ascultare." Si, venind la parintele, a zis: "Trimite, cu mine, pe fratele meu, ca sa facem, impreuna, cutare treaba". Si l-a slobozit pe el staretul. Deci, daca a venit la rau, intru care era multime de crocodili, a zis postitorul catre fratele sau: "Pogoara-te in rau si treci". Si s-a pogorat si au venit crocodilii si-i lingeau trupul lui si nu l-au vatamat. Si, vazand postitorul, i-a zis: "Iesi din rau". Si a iesit nevatamat. Deci, calatorind ei, au aflat un trup lepadat pe cale si a zis postitorul: "De am avea o haina veche, am pune-o peste el". Raspuns-a fratele: "Mai bine sa ne rugam, poate, cumva, va invia acesta". Si, au stat la rugaciune si, rugandu-se ei, a inviat mortul. Si se lauda postitorul, zicand: "Pentru postirea mea a inviat acesta". Dar a descoperit Dumnezeu parintelui manastirii toale. Si daca s-au intors, a zis staretul catre postitor: "De ce ai ispitit asa pe fratele tau, pana la rau ? Ca, iata, pentru ascultarea lui, a inviat Dumnezeu mortul". Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
