• Pomenirea Sfântului Mucenic Agapie şi a celor şapte împreună cu dânsul: 
Publius, Timolau, Romulus, Alexandru, Alexandru, Dionisie şi Dionisie
Publius, Timolau, Romulus, Alexandru, Alexandru, Dionisie şi Dionisie
Toţi aceşti sfinţi au luat mucenicia în
Cezareea Palestinei, suferind la mîna cezarului Urban, în timpul domniei
împăratului Diocleţian. Toţi şapte erau extrem de tineri, şi nici unul
nu era botezat creştin, cu excepţia lui Agapie. Nici cu apă nu fuseseră
botezaţi, ci al lor a fost botezul sîngelui. Li s-a întîmplat într-o zi
acestor tineri să vadă cum sînt torturaţi creştinii pentru credinţa lor:
unii în foc, alţii în spînzurători, alţii la fiare. Văzîndu-le
inexplicabila tărie, linişte şi răbdare cu care sufereau aceste chinuri,
inimile tinerilor s-au înflăcărat de rîvnă pentru Hristos. Ei singuri
şi-au legat mîinile la spate şi s-au înfăţişat înaintea lui Urban
zicîndu-i: „Şi noi sîntem creştini.” Făgăduinţele, ca şi ameninţările
lui Urban, au rămas zadarnice. Acestor tineri li s-a alăturat atunci un
cetăţean de vază al cetăţii, Agapie, care suferise şi pînă atunci mult
pentru Hristos. Ei cu toţii ardeau de credinţă şi de dragostea lui Hristos. Cu toţii au fost ucişi prin decapitare la anul 303, strămutîndu-se în locaşurile cele cereşti ale împăratului Ceresc.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Alexandru
Sfîntul Alexandru era din cetatea Side
din Pamfilia. Un reprezentant al împăratului Aurelius l-a întrebat pe
Alexandru: „Cine eşti şi din ce ţinut te tragi?” La această întrebare Alexandru a răspuns că el este păstor al turmei lui Hristos.
„Şi unde se află această turmă a lui Hristos?” a întrebat mai departe,
bănuitor şi rău, reprezentantul împăratului. Sfîntul Alexandru a
răspuns: „Ea se află împrăştiată în
întreaga lume în care trăiesc oamenii făcuţi de Dumnezeu, şi printre
aceştia, cei care cred în El sînt oile Lui. Iară cei care s-au despărţit
de Făcătorul lor, făcîndu-se slugi zidirii, lucrurilor făcute de mîini
omeneşti şi idolilor morţi, aşa ca tine, sînt străini de turma Lui.
Aceştia la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu se vor afla dea stînga
Lui, împreună cu caprele, iară nu de-a dreapta Lui, împreună cu oile“. Judecătorul
plin de ură a poruncit atunci ca Alexandru să fie bătut mai întîi cu
vine de bou, iar apoi aruncat într-un cuptor. Focul însă nu s-a atins de
el. După aceea, el a fost jupuit de viu şi aruncat la fiare, dar
fiarele nu s-au atins de el. La urmă judecătorul a poruncit ca Alexandru
să fie ucis prin decapitare. De îndată însă ce a pronunţat această
sentinţă, el a înnebunit, fiind posedat în acea clipă de duhurile
necurate. El a fost scos din sala de judecată în timp ce grohăia şi
zbiera ca animalele, cei care îl duceau grăbindu-se să ajungă la templul
idolesc. Dar pe drum torţionarul şi-a lepădat în chinuri groaznice
necuratul lui suflet. Sfintul sfinţit mucenic Alexandru a luat mucenicia
între anii 270 şi 275 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Nicandru, cel din Egipt
Sfîntul Nicandru a fost jupuit de viu iar apoi decapitat pentru credinţa lui în Hristos. Crima lui era aceea că, medic fiind, el îngrijea pe mucenicii cei închişi şi schingiuiţi pentru Hristos, şi că le îngropa cu cinste trupurile lor sfinte. Pentru aceasta el a luat cu mare cinste mucenicia pentru Hristos la anul 302 de la întrupare.
Deci, dandu-se pagana porunca imparateasca, prin toate tarile si cetatile, ca, adica, sa fie siliti crestinii la inchinarea la idoli si la spurcatele lor jertfe, toti acesti tineri au patimit in Cezareea Palestinei, de la dregatorul Urban. Ca, intocmindu-se, atunci, in Cezareea Palestinei, unde era dregatorul acesta, un mare praznic paganesc si de Dumnezeu urat, s-a adunat la acest praznic popor fara numar, din satele din jur, iar pricina praznicului era patimirea unor crestini, care, de mai inainte, erau osanditi la moarte si tinuti in legaturi si temnita.
Vazand ca se savarsea o priveliste sangeroasa ca aceasta, cei opt viteji tineri, pe care astazi ii cinstim ca mucenici, aprinzandu-se de ravna cea dupa Hristos, au alergat si degraba au stat in mijlocul multimii si au strigat cu glas mare: "Si noi suntem crestini." Deci, auzind aceasta neinfricata marturisire a credintei celei noi, Urban dregatorul nu voia ca, indata, sa-i piarda, vazandu-i frumosi si tineri cu trupul, ci a incercat sa-i amageasca cu daruri si fagaduinte de cinstiri, dregatorii si averi si-i sfatuia sa nu se piarda singuri, intru o frumusete ca aceea a tineretii lor fiind. Dar, Sfintii au ramas neclintiti in credinta lor. Atunci a poruncit sa fie pusi in legaturi si aruncati in temnita. Si asa, mult fiind tinuti in legaturi si de multe ori fiind ispititi si in felurite chipuri chinuiti, de vreme ce nu s-au lepadat de Hristos si toate patimirile cu vitejie le-au rabdat, Urban a poruncit de li s-au taiat capetele si toti, in aceeasi zi, si-au pus capetele lor pentru credinta cea noua a Capului tuturor, Hristos Domnul, si cununile biruintei de la Dansul, si-au luat in Biserica cea din ceruri.
Intru aceasta zi, cuvant despre mainainte-vazatorul Serghie pustnicul.
Intru aceasta zi, cuvant despre semnul crestinului desavarsit.
Deci, diavolul nu stie de este, sau nu, Stapanul Hristos in mintea ta. Dar, de te vede pe tine maniindu-te, sau sfadindu-te, sau graind cuvinte necurate, sau jurandu-te, sau clevetind, sau urand pe cineva, sau trufindu-te, sau razand mult, sau glumind, sau nerugandu-te adeseori, nici aducandu-ti aminte de moarte, atunci el cunoaste ca nu este in sufletul tau Cela ce te pazeste pe tine. Si asa, ca un talhar, intra diavolul cel viclean, fiindca nu este luminarea lui Dumnezeu in inima ta, si-ti fura casa sufletului tau. Si se fac cele mai de pe urma, mai rele decat cele dintai. De acestea sa ne izbaveasca pe noi Domnul, cu darul Sau si cu iubirea Lui de oameni.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Teodor Studitul, despre cum sa petrecem zilele postului.
De trebuinta este, dar, sa postim, pentru ca postul vestejeste trupul, iar sufletul il imputerniceste, il innoieste. Ca pe cat omul nostru, cel din afara, slabeste, pe atat cel dinlauntru, se innoieste, din zi in zi precum graieste Apostolul. Si usurinta cea de un ceas a necazului, ne pregateste noua multa multime a slavei celei vesnice, in ceruri. Deci, socotind si aducandu-ne aminte de rasplatirea cea viitoare, sa rabdam ostenelile bunatatii, cu indelunga-rabdare, multumind lui Dumnezeu, Tatal, ca ne-a invrednicit pe noi sa avem parte cu Sfintii, intru lumina, si ne-a izbavit pe noi din stapanirea intunericului si ne-a mutat intru imparatia.
Au nu ne impartasim in toate zilele din preacuratul Sau Trup si Sange? Si ce altceva ar fi mai dulce decat Sfanta Impartasire, care daruieste viata vesnica, celor ce se impartasesc cu constiinta curata? Au nu vorbim in toate zilele si noptile impreuna cu dumnezeiescul David si cu ceilalti Sfinti Parinti si luminatori si Sfintei noastre Biserici? Ce alta mangaiere a sufletului, mai mare decat aceasta, este? Au nu ne-am despartit si am iesit din prietesugul lumii celei mincinoase si din rudeniile noastre cele dupa trup, pentru Domnul? Ce alta viata, iarasi, ar fi mai fericita sau mai inalta decat aceasta, ca vietuirea noastra este in ceruri, de unde asteptam Mantuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Care va schimba trupul smereniei noastre, spre a se face el asemenea cu Trupul maririi Lui, prin lucrarea care I-a supus Lui toate? Deci, fratilor, sa avem bucurie si veselie, defaimand si calcand tot felul de pofte rele ale trupului. Pentru ca tot trupul este ca iarba si toata slava omului, ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba si floarea ei a cazut, iar lucrul bunatatii ramane in veac.
De patimeste rau cineva dintre noi, sa se roage, precum graieste Scriptura. Daca, altul este voios, sa cante. Altul este ispitit de patima cea rea a pacatului, de vreme ce si diavolul nu conteneste niciodata lupta cu noi, sa rabde, auzind pe cela ce graieste: "Fericit este acela care rabda ispita, ca, iscusit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El." Daca pe acestea le cunoasteti, a zis Domnul, fericiti sunteti de le veti face. Acestuia slava in veci. Amin.
Sinaxar 15 Martie
În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea
sfântului mucenic Agapie şi a celor şapte mucenici împreună cu dânsul:
Plisiu, Romil, Timolau, doi Alexandru şi doi Dionisie.
Aceşti mucenici au trăit pe
vremea împăratului Diocleţian (244-311). Agapie era de fel din cetatea
Gazei, Timolau din Pont, cei doi Dionisie din Tripolea Feniciei, Romil
era diacon
al bisericii din Diospoli, iar Plisiu şi cei doi Alexandru se trăgeau
din Egipt. Legându-şi cu toţii laolaltă sufletele cu dragostea lui
Hristos, şi-au pus după aceea mâinile în cătuşe şi au venit astfel
înaintea guvernatorului Urban, la Cezareea, căruia i-au mărturisit că
sunt creştini. Iar acela neputând să-i înduplece să se lepede de
credinţă nici cu ameninţări şi nici cu făgăduieli, a poruncit să li se
taie capetele cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea sfântului apostol Aristobul, episcopul Britaniei, fratele apostolului Barnaba.
Acesta
a fost unul dintre cei şaptezeci de ucenici. El a urmat pe sfântul
apostol Pavel, propovăduind Evanghelia în toată lumea şi slujind în tot
timpul marelui apostol, de către care a şi fost hirotonit
episcop în ţara britanilor, unde trăiau nişte oameni sălbatici şi
cruzi. Şi cu toate că aceştia de multe ori l-au bătut pe sfântul
episcop,
iar uneori l-au târât prin pieţe, el a izbutit să aducă pe mulţi
dintre ei la Hristos. Şi după ce a întemeiat multe biserici în care a
aşezat preoţi şi diaconi, s-a săvârşit din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nicandru, cel din Egipt.
Sfântul Nicandru a trăit şi el în vremea
împăratului Diocleţian (244-311). Crescut fiind în evlavie şi
legându-se cu toată dragostea lui de mucenici, se îndeletnicea cu
adunarea în ascuns a moaştelor mucenicilor,
pe care cu cucernicie şi cu cinste le aşeza apoi în locuri ascunse.
Odată, văzând rămăşitele unor mucenici aruncate astfel şi fără nici o
grijă, venind în timpul nopţii şi adunându-le le-a aşezat plin de
cuvioşie şi de cuviinţă într-un loc oarecare. Dar fiind văzut de unul
dintre slujitorii idolilor, a fost pârât mai-marelui acelui loc. Fiind
prins şi propovăduind cu îndrăznire pe Hristos Dumnezeu adevărat, a
fost jupuit de piele, primind cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Manuil Criteanul (Manuel Cretanul) care a mărturisit în Hios, la anul 1792, şi care, de sabie fiind tăiat, s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sfinţii Mucenici Agapie, Alexandru şi Nicandru
A Sa oştire Domnul
Şi-o alege
Din orişice loc de sub soare.
Ostaş al său se face
Orice suflet care arde
De credinţă şi iubire pentru El.
Ostaşii săi sînt medici, înţelepţi, ţărani sau muncitori, împăraţi sau pescari;
Cinul lor lumesc este fără importanţă,
Căci oştire de mucenici sînt ei!
Sabia capul l-a tăiat,
Iar Stăpînul l-a primit pe înţeleptul Alexandru.
Sabia capul l-a tăiat,
Iar Stăpînul l-a primit pe milostivul Nicandru,
Sabia capetele lor frumoase le-a tăiat
Ca pe nişte mere proaspete,
Dar sub sabie S-a aflat
Mîna Cea Sfîntă Şi hrănitoare a Culegătorului.
Căci cei pe care lumea îi respinge şi-i aruncă
Scumpi muguri, şi cele mai frumoase flori
Sînt pentru Domnul,
Şi Mina Lui le culege.
Tăiat ca o buruiană,
Pe întîiul cetăţean al cetăţii,
Pe Agapie,
Domnul îl primeşte ca pe Fiul Său.
Aceştia sînt mucenicii care acum în veşnicie împreună cu-al îngerilor cor
Se veselesc.
Căci să mori nu e destul:
Unii mor binecuvîntaţi şi binecuvîntînd,
Iar alţii blestemaţi, blestemînd.
Pentru Hristos să mori e lucrul cel mare:
Murind pentru El, binecuvîntat eşti tu,
Şi blestemat este acela ce moare
Luptînd împotriva Lui.
Cugetare
Iubirea pentru orice şi oricine, chiar
pentru sine, se poate răci în timp, se poate chiar pierde cu totul şi se
poate chiar preface în ură. Dar iubirea omului pentru Dumnezeu odată
dobîndită şi înrădăcinată în sufletul lui, mult mai greu se răceşte, şi
doar atunci cînd omul îşi pierde minţile, în primul caz iubirea
pămîntească a omului se şterge fie din schimbările ce au loc în el, fie
din cauza schimbării iubirii.
Dar în al doilea caz iubirea omului pentru Dumnezeu nu se poate micşora decît din cauza nestatorniciei propriului lui suflet, şi nicidecum din cauza vreunei schimbări în Dumnezeu.
Toate acestea Sfântul Isaac Sirul le
arată minunat de limpede: „Există un fel de iubire care se aseamănă cu
pîrîiaşele de după ploaie, care repede se usucă după ce ploaia a trecut.
Dar mai există o iubire care seamănă cu izvorul cel ce izbucneşte din
pămînt, şi niciodată nu seacă. Prima iubire este iubirea omenească, a
omului pentru om şi pentru lucrurile din această lume. Pe cînd cea de a
doua este iubirea dumnezeiască.” Sfîntul Simeon Noul Teolog grăieşte
despre iubirea dumnezeiască astfel:
„O, Iubire Sfântă! Tu eşti capătul Legii. Tu m-ai cucerit! Tu mă încălzeşti, tu îmi înflăcărezi inima pînă la iubirea cea nemăsurată pentru Dumnezeu şi pentru fraţii mei.
Din dragoste Dumnezeu S-a făcut om. Din
dragoste El a îndurat cumplita Lui patimă ca să-1 scoată pe om din
cleştele iadului şi morţii şi să-1 urce la Rai. Din dragoste sfinţii
apostoli au alergat alergarea lor cea grea. Din dragoste sfinţii
mucenici şi-au vărsat sîngele: numai în scopul de a nu-L pierde pe
Hristos.”
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos cînd L-a adus Pilat înaintea evreilor:
- La cum a fost biciuit Stăpînul de către soldaţii romani;
- La cum, după ce L-au biciuit, şi-au bătut joc de El, punîndu-l pe cap cunună de spini şi îmbrăcîndu-L într-o mantie purpurie.
- La cum Pilat îl înfăţişează înaintea evreilor zicînd: „Iată omul!” (Ioan 19: 5).
Predică
Despre proorocia casei pustiite – „Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Matei 23:38)
De ce a tăcut Domnul la judecată înaintea evreilor şi înaintea lui Pilat?
El a rămas tăcut pentru că El deja spusese tot ceea ce trebuise să fie spus.
El a spus şi a proorocit cu glas tare de
mai înainte cum căpeteniile evreilor aveau să-L dea în mîna
necredincioşilor ca să-L omoare. De multe ori proorocise El de mai
înainte cele ce aveau să I Se întîmple. Acestea toate ucenicii le-au
auzit cu urechile lor şi le-au ţinut minte cu grijă. Dar El a mai
proorocit şi teribilele pedepse pe care evreii şi le luau pe capetele
lor, şi ale urmaşilor lor peste veacuri, pentru abominaţiunea uciderii
de Fiului lui Dumnezeu. Evreii au auzit şi ei cu urechile lor această
cumplită proorocie, dar au uitat-o. Mult mai tîrziu însă ei şi-au
amintit de ea, căci se aflau printre cei din Ierusalim cînd romanii au
distrus cu desăvîrşire cetatea, au jefuit-o, au incendiat-o, au
nimicit-o cu desăvîrşire şi i-au împrăştiat locuitorii în cele patru
colţuri ale lumii. În timpul acestei urgii prorocite de Mîntuitorul,
mulţi au fost omorîţi prin sugrumare şi sufocare, mulţi prin înfometare,
mulţi prin răstignire pe cruce. Evreii, din frică şi din plictiseală,
1-au obligat pe Pilat să-şi ridice mîna împotriva Domnului Hristos. Mai
tîrziu, Imperiul Roman şi-a ridicat mîna împotriva evreilor, în ziua în
care proorocia Mîntuitorului s-a împlinit. Imperiul Roman, odinioară
reprezentat la Ierusalim de Pilat, şi-a ridicat mîna împotriva
Ierusalimului şi copiilor ei cu o sabie ascuţită, cu două tăişuri. Cînd
împăratul Hadrian a refăcut cetatea Ierusalimului el nu a mai îngăduit
să se numească Ierusalim, ci Aelia Capitolina şi le-a interzis evreilor
să se stabilească în ea, sub pedeapsa cu moartea. Iată, casa voastră vi
se lasă pustie. De atunci înainte, pînă în ziua de azi, Ierusalimul este
părăsit de evrei, care nu mai locuiesc în el ca popor. Copiii
ticăloşilor strămoşi ucigaşi de Dumnezeu au fost împrăştiaţi prin toată
lumea, şi rămîn împrăştiaţi pînă în ziua de azi, chiar în casele lor
aflîndu-se.
O, Doamne Atotputernice şi Atotvăzătorule, iartă-ne nouă păcatele noastre. Căci Ţie se cuvine slava şi lauda în veci, Amin!
