• Pomenirea Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
Sfîntul Sofronie s-a născut la Damasc din părinţi slăviţi. Dobîndind
toată înţelepciunea ştiinţei omeneşti, el a rămas nemulţumit de ea şi a
dorit mai mult, a dorit înţelepciunea cea dumnezeiască a mîntuirii
sufletului. În lavra Sfîntului Teodosie el şi-a ales ca învăţător
pe un monah foarte îmbunătăţit, Sfîntul Ioan Moschu. Împreună cu el a
călătorit în pelerinaje pe la toate mînăstirile şi nevoitorii din Egipt
care puneau în practica vieţii înţelepciunea cea duhovnicească. Dorinţa
şi cuvîntul după care îşi călăuzea viaţa era: în fiecare zi învaţă tot mai mult despre înţelepciunea cea duhovnicească.
Toate cele învăţate cei doi pelerini le-au scris pe hîrtie şi mai pe
urmă le-au dat la iveală într-o carte numită Livada duhovnicească. Ei
după aceea au călătorit la Roma, unde Sfîntul loan Moschu a şi murit,
lăsînd în testament lui Sofronie ca să fie luat de acolo şi dus fie în
Muntele Sinai, fie la Lavra Sfîntului Teodosie. Sfîntul Sofronie a
împlinit dorinţa învăţătorului său şi i-a mutat sfintele moaşte la
Mînăstirea Sfîntului Teodosie, iar el însuşi a rămas la Ierusalim care
în acea vreme nu mai era sub stăpînirea persanilor. El a fost de faţă la
aducerea din exilul persan a Cinstitei Cruci, pe care împăratul
Heraclie a purtat-o pe umerii săi, desculţ şi în haine sărăcăcioase, în
Cetatea Sfîntă a Ierusalimului. Vîrstnicul patriarh Zaharia, întors şi
el din acelaşi exil, s-a mutat la scurt timp după aceea la locaşurile
cele cereşti, în locul Patriarhului Zaharia a venit în scaunul
patriarhal al Ierusalimului Arhiereul Modest, care a murit în anul 634,
iar după el a fost ales patriarh acest Binecuvîntat Sofronie. El a păstorit Biserica lui Hristos timp de zece ani, cu multă rîvnă şi minunată înţelepciune. El
s-a ridicat în apărarea Ortodoxiei pe atunci atacată de erezia
monotelită, erezie pe care a dat-o anatemei la un Sinod convocat la
Ierusalim, înaintea anatemizării ei mai răsunătoare de la Sinodul al
Şaselea Ecumenic de la Constantinopol (din anul 680 d. Hr.). Acest Sfînt Patriarh a scris Viaţa Sfintei Măria Egipteanca, şi a alcătuit Rînduiala Sfinţirii Apei Celei Mari;
el a pus de asemenea multe imne şi cîntări în diferitele slujbe ale
Bisericii. Cînd califul arabilor a cucerit Ierusalimul, Sfîntul Sofronie
1-a rugat să cruţe vieţile creştinilor luaţi captivi, ceea ce Califul
Omar a făgăduit în mod făţarnic. Căci el după aceea a început îndată un
jaf sălbatic al Cetăţii Ierusalimului, împreună cu uciderea creştinilor
ce trăiau în ea. Sfîntul Sofronie s-a rugat atunci cu lacrimi lui
Dumnezeu ca să-1 ia dintre cei vii, ca să nu vadă profanarea Mormîntului
Sfînt. Dumnezeu a ascultat ruga alesului Său şi 1-a luat la Sine în
locaşurile cele cereşti la anul 644 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Pion şi a celor împreună cu dânsul 
Sfîntul Pion a fost preot în biserica
Siriei. El a luat mucenicia la Smirna, în timpul prigoanelor lui Decius.
El a fost osîndit la răstignire pe cruce, lucru care pe mucenicul lui
Hristos 1-a umplut de bucurie. De îndată ce soldaţii au făcut crucea şi
au înfipt-o în pămînt, Sfîntul Pion s-a urcat singur pe ea, şi-a întins
mîinile şi le-a poruncit ostaşilor să-i bată cuiele în palme şi în
picioare. Dar crucea fiind înfiptă în pămînt cu capul în jos, călăii au
aprins un foc la picioarele ei, sub capul mucenicului. Mulţi s-au adunat
atunci în jurul lui, ca la privelişte. Sfîntul Sfinţit Pion şi-a închis
ochii şi s-a rugat lui Dumnezeu în inimă. Flăcările focului nu s-au
atins măcar de perii capului lui. Cînd la sfîrşit focul s-a stins şi
toţi credeau că Pion a murit, el a deschis ochii şi a strigat cu
bucurie: „O, Doamne, primeşte sufletul meu!”
– şi şi-a dat sfîntul lui suflet. Acest Sfînt Sfinţit Mucenic Pion a
scris viaţa Sfîntului Policarp al Smirnei, împreună cu care acum se
veseleşte în locaşurile cereşti. El a luat mucenicia pentru Hristos şi
s-a preaslăvit la anul 250 de la întrupare.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Grigorie Sinaitul
Acest Sfînt Grigorie a fost stareţul
Muntelui Sinai, un mare nevoitor şi un bărbat drept. Odată, la Slujba
Prăznuirii Învierii Domnului nostru lisus Hristos, un înger al Domnului
1-a dus la Ierusalim ca să slujească acolo, apoi 1-a întors înapoi în
Muntele Sinai, în aceeaşi zi. Sfîntul Grigorie a adormit cu pace în
veacul al şaselea.
Sinaxar 11 Martie
În această lună, în ziua a unsprezecea, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Sofronie, patriarhul Ierusalimului.
Acest
preamare luminător al Bisericii era de fel din ţara Feniciei celei
încununate cu munţii Libanului, s-a născut în cetatea Damascului, către
anul 550, şi se trăgea din părinţi deopotrivă de evlavioşi. Tatăl lui
se chema Plinthas, iar mama lui Mira. Îmbinând isteţimea pe care o avea
de la naştere cu râvna deosebită la învăţătură, a ajuns stăpân pe
toate cunoştinţele pe care le putea cineva dobândi în vremea aceea. Şi
încă de pe când se găsea în Damasc a deprins toată virtutea care pe
atunci se izbutea numai în pustiu. Mai târziu s-a dus la Mănăstirea
marelui Teodosie începătorul vieţii de obşte, unde aflând răgaz şi
trăind în linişte alături de Dumnezeu şi-a întărit mintea şi inima cu
citirea dumnezeieştilor Scripturi, robindu-şi tot cugetul întru
ascultarea lui Hristos. Dorind însă după şi mai multă învăţătură şi
după o viaţă şi mai curată, a pornit după trecere de mai multă vreme la
Alexandria. Şi găsind acolo un bărbat deosebit de vrednic, pe nume
Ioan Moshu, care era plin de toată înţelepciunea şi priceperea, a rămas
la el şi a locuit împreună cu el sub acelaşi cort şi sub acelaşi
acoperământ, ducând acelaşi fel de viaţă şi având acelaşi gând,
împărtăşindu-se din cunoştinţele aceluia şi împărtăşindu-i la rândul
său pe ale sale. Îmbolnăvindu-se aici de o grea boală de ochi, a fost
vindecat de către sfinţii Chir şi Ioan, cărora, drept plată a
vindecării, le-a cerut îngăduinţa să treacă în scris minunile săvârşite
de ei în fiecare zi. Şi într-adevăr le-a trecut pe toate în scris. Mai târziu, datorită vieţii lui înalte, a ajuns episcop al Ierusalimului. Când sfânta cetate Ierusalim a căzut în mâinile perşilor, el s-a dus la Alexandria, la marele Ioan cel Milostiv, care păstorea pe atunci în scaunul apostolic de acolo. La săvârşirea din viaţă a acestuia, găsindu-se deci la Alexandria, într-un cuvânt de laudă el a arătat toată comoara cea nesfârşită de milostivire şi înălţimea vieţii sfântului Ioan cel Milostiv, deplângându-l şi el îndeajuns de mult.
După ce s-a întors iarăşi în sfânta cetate, nici nu se poate spune cu câtă grijă şi trudă a păstorit Biserica ce-i fusese încredinţată: el nu a dat câtuşi de puţin somn ochilor lui şi aţipire pleoapelor lui. Şi lupta lui nu era numai împotriva demonilor, ci şi împotriva ereticilor, pe care combătându-i cu dovezi din Scriptură şi cu predaniile Părinţilor, ca şi cu învăţăturile lui proprii, îi punea pe fugă. El a lăsat Bisericii multe scrieri vrednice de cuvânt şi de pomenire, în care învaţă pe credincioşi trăirea cea dreaptă şi vieţuirea după voia lui Dumnezeu. Printre aceste scrieri sunt Limonariul (împreună cu Ioan Moshu), viaţa sfântului Ioan cel Milostiv şi Viata Sfintei Maria Egipteanca, cea deopotrivă cu îngerii printre femei, care a săvârşit în pustiu lupte mai presus de puterile omeneşti. Astfel trăind viaţă bună şi bineplăcută lui Dumnezeu, învăţând şi pe alţii şi slujind ca o adevărată gură a lui Hristos, păstorind cu cuviinţă turma încredinţată lui, după trei ani s-a mutat în pace la Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Pion, preotul sfintei Biserici din Smirna.
Acesta a fost preot al sfintei Biserici din
Smirna şi a trăit pe vremea lui Deciu împăratul. Pentru credinţa lui a
fost prins împreună cu mai mulţi alţii şi a fost dus mai întâi la
Polemon, slujitorul zeilor păgâni, înaintea căruia a grăit cu curaj
despre religie, cu mărturii din Scriptură şi din istorie,
încredinţându-l despre cele viitoare din cele ce s-au întâmplat şi că
Dumnezeu va lămuri prin foc faptele oamenilor. După aceasta sfântul a
fost dus la Elpidiu, un alt dregător de aceeaşi treaptă cu slujitorul
zeilor păgâni, şi în cele din urmă la proconsulul Cvintilian, din
porunca căruia a primit moartea mucenicească prin foc.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Gheorghe cel Nou, purtătorul de Dumnezeu şi făcătorul de minuni.
Acesta a trăit în timpul împăratului Ioan
Tsimiskes şi părăsindu-şi soţia, copiii şi rudele, a ales mai degrabă
calea cea strâmtă. Şi luând asupră-şi jugul lui Hristos cel preauşor,
străbătea oraşe şi ţinuturi şi chiar şi pustiul, lipsit fiind de toate,
îndurerat şi suferind. Deci, făcându-i-se cunoscut de la Dumnezeu
sfârşitul, a venit la Constantinopol. Şi ajungând la biserica sfântului
Ioan Teologul, cea din Diipion, şi-a aflat aici odihna în Domnul,
rămânând acolo timp de şapte zile. Când au venit cei ce aveau să-l
îngroape şi au văzut fierul nespus de greu care îi acoperea trupul şi
tot trupul strâns în acest fier, au strigat: Doamne miluieşte. Deci a
fost pus într-o raclă făcută din marmură, în acea biserică, revărsând
multe minuni de vindecări celor ce aleargă la această raclă cu
credinţă. Dintre cei care s-au bucurat de purtarea lui de grijă mulţi
mai vestesc şi astăzi tuturor minunile pe care le-a făcut lor sfântul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Trofim şi Talu, care au pătimit în Laodiceea.
În zilele împăraţilor Diocleţian şi Maximian, pe
când în Laodiceea era guvernator Asclepiu, s-a pornit o mare prigoană
împotriva creştinilor. Şi fiind prinşi sfinţii mucenici Trofim şi Talu,
au fost loviţi cu pietre timp îndelungat, dar Dumnezeu păzindu-i au
rămas neatinşi. Văzând acest lucru dregătorul şi cei ce erau împreună
cu el şi ruşinându-se, i-au lăsat câtva vreme să trăiască nechinuiţi.
Fiind însă pârâţi din nou, au fost aduşi la judecată; aici,
mărturisind cu îndrăzneală, înaintea tuturor, că Hristos este Dumnezeu
adevărat şi luând în derâdere idolii păgânilor şi mustrând pe tirani,
i-au pornit spre mânie. Pentru aceasta, spânzurându-i pe lemne, după
ce i-au dezbrăcat cu totul, au pus de le-au strujit adânc trupurile.
Dar sfinţii, pe de o parte rugându-se lui Dumnezeu, iar pe de alta
defăimându-i pe zeii elineşti, au umplut de mânie pe dregător. Deci
acesta hotărându-se sã sfârşească cu ei, a poruncit să-i răstignească
pe cruce.Fiind duşi deci către locul unde urma să fie răstigniţi, mulţime multă de popor venea după ei. Şi în timp ce erau răstigniţi se rugau şi grăiau poporului cele ziditoare de suflet. Iar mulţimea se grăbea să se atingă de sfintele trupuri ale sfinţilor, unii adunând din picăturile lor de sânge, alţii vreun ştergar, alţii vreun obiect de metal care se găsea asupra lor, alţii, în sfârşit, vreun alt lucru. Pe aceştia binecuvântându-i şi făcându-le urări de bine, şi-au dat sfintele lor suflete lui Dumnezeu. Unii dintre credincioşi luând rămăşitele pământeşti ale sfinţilor şi ungându-le cu miruri şi înfăşurându-le în giulgiuri, le-au aşezat în biserică. Şi venind acolo şi femeia lui Asclipeu şi simţind balsamul care ieşea din racla sfinţilor mucenici, a aşternut deasupra raclei o îmbrăcăminte de foarte mare preţ. La câtva vreme după aceasta Zosim şi Artemiu, doi bărbaţi evlavioşi şi credincioşi, care erau din aceeaşi cetate cu sfinţii, luând cu ei racla cu moaştele cele sfinte, au dus-o în cetatea lor, Stratonichi, ca la o milă depărtare, şi au aşezat-o într-un mormânt săpat într-o stâncă.
Tot în această zi, pomenirea aducerii moaştelor sfântului mucenic Epimah în Constantinopol.
Sfântul Mucenic Epimah
din Alexandria s-a născut în Egipt. El a trăit în singurătate multă
vreme, în Muntele Pelesium. În timpul unei persecuţii împotriva
creştinilor în Alexandria (prin anul 250), Sf. Epimah în râvna lui
zeloasă a intrat în oraş, a distrus idolii păgâni şi L-a mărturisit
hotărât pe Hristos. Pentru acestea, sfântul a fost supus torturilor.
Printre martorii la torturi era şi o femeie oarbă de un ochi. Când un
strop de sânge din trupul mucenicului a udat-o pe femeie, aceasta şi-a
vindecat ochiul bolnav.După numeroase torturi teribile, sfântului i s-a tăiat capul cu sabia.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Alexie de la Goloseev
În anul 1840, într-o familie din Kiev se
năștea al nouălea copil. Părinții l-au numit Vladimir. Acesta urma să
devină Sfântul Cuvios Alexie. Băiatul n-a vorbit nimic până la 12 ani
când, la slujba Sfintei Învieri, mitropolitul de atunci, Filaret
Amfiteatru, trecut și el în rândul sfinților, i-a spus: „Vladimir,
Hristos a Înviat!”. A treia oară, copilul a răspuns: „Adevărat c-a
Înviat!”
Anii au trecut, iar tânărul Vladimir, mânat de dorul după Dumnezeu, s-a îndreptat spre Lavra Pecerska, dorind să intre în rândul monahilor. La momentul călugăriei, starețul a vrut să-l numească Nicolae, dar în acea clipă a uitat numele pe care voia să i-l pună și un glas interior i-a spus: „Alexie”. Acesta i-a rămas numele de monah.
Cuviosul Alexei a fost un om cu har și un mare duhovnic. Spovedea monahii și oamenii care îl căutau, atât la Lavra Pecerska, cât și la Mănăstirea Goloseev, înființată de Sfântul Mitropolit Petru Movilă, în secolul al XVII-lea.
Cuviosul Alexie a trecut la Domnul în anul 1917. Imediat după moartea sa, minunile izvorau la sfântul său mormânt și multă lume venea să ceară ajutor și vindecare. În 1993, când s-a redeschis Mănăstirea Goloseev, sfintele moaște ale cuviosului au fost deshumate și puse în biserică spre închinare, iar pe 4 octombrie în același an i s-a făcut canonizarea.
O părticică din moaștele Sfântului Cuvios Alexie de la Goloseev se păstrează și în racla cu sfinte moaște așezate spre închinare în biserica mare a Mănăstirii Frumoasa din Iași.
Inca din tinerete si-a imbogatit viata, iubind intelepciunea, atat cea duhovniceasca, din petrecerea pustnicilor, cat si cea din afara, a stiintelor din vremea lui, castigand ceea ce pe atunci se numea intreaga intelepciune. Deci, bine deprinzand filosofia cea din afara, a mers la Ierusalim la o manastire, langa cetate, si acolo a petrecut douazeci de ani. Aici, in manastirea Sfantului Teodosie, incepatorul vietii de obste, a avut ca indrumator pe pustnicul Ioan Moscul, scriitorul vestitei carti Limonarul (Pasune duhovniceasca), dar n-a imbratisat viata monahilor. Acolo, aflandu-se intru liniste, si-a intocmit gandurile si inima dupa citirea dumnezeiestilor Scripturi, daruindu-si tot cugetul intru ascultarea lui Hristos.
Si, cu acest cuvios Ioan, a calatorit Sfantul Sofronie, inainte de calugaria sa, la mai multe locuri sfinte: la Sfantul Sava, langa Iordan, la Antiohia, cand au navalit persii in Palestina, luand cu ei lemnul Sfintei Cruci, iar, de acolo, dorind mai multa invatatura a filosofiei, s-au dus la Alexandria, in Egipt. Aici, imbolnavindu-se, Sofronie a fost tuns in monahism de catre dascalul sau. Iar, cat au stat acolo, au fost folositi de Sfantul Ioan cel Milostiv, patriarhul scaunului apostolesc al Alexandriei, la starpirea ratacirii lui Eutihie din cetate, iar de acolo, murind Sfantul patriarh Ioan, s-au dus in Italia, la Roma. De acolo, stingandu-se dascalul sau, Sofronie s-a intors la Ierusalim, unde a ingropat moastele sfantului sau indrumator, in manastirea Sfantului Teodosie.
Biruind pe persi, imparatul Iraclie a adus nou lemnul Sfintei Cruci in Ierusalim si, o data cu el, din robie si pe Zaharia, patriarhul Ierusalimului. Dupa moartea patriarhilor Zaharia si Modest, a fost ales Sofronie patriarh al Ierusalimului. Atunci s-a ridicat in crestinatate o noua erezie, a monotelitilor, adica, a celor ce marturisesc o singura voie si o singura lucrare in persoana lui Hristos. Acestei ratacite invataturi, privind taina persoanei lui Hristos, s-a impotrivit cu totul. Sfantul patriarh Sofronie si, adunand sinod, a osandit asemenea ratacire si a intocmit scrieri, care fiind citite la al saselea Sinod a toata lumea, s-au marturisit de toti Sfintii Parinti, ca scrieri temeinice si dreptcredincioase.
A mai lasat el si multe alte scrieri vrednice de pomenire in Biserica, privind indreptarea vietii si vietuirea cea dumnezeiasca, intre care este: Viata cea prea minunata a acelei intocmai cu ingerii, intre femei, Maria Egipteanca, cea care, in pustie, cu nevointe peste fire, s-a nevoit, precum si Cuvantul despre viata Sfantului Ioan cel Milostiv, care arata comoara cea nespusa a milosteniei sale si viata lui cea inalta. Dar Sfantul Sofronie a avut durerea sa vada cucerirea Ierusalimului de catre arabi, sub ocarmuirea califului Omar, in anul 638, ceea ce el a numit "uraciunea pustiirii in locul cel sfant." Atunci, Sfantul patriarh a incheiat cu Omar o invoiala de pace, inainte de a-si deschide portile cetatii, dupa o impresurare de doi ani, dar acesta nu si-a tinut cuvantul si crestinii au avut mult de suferit. Si asa, dupa numai trei ani de pastorire, degraba si-a savarsit viata Sfantul patriarh Sofronie si a trecut de la pamantescul Ierusalim, cel plin de lacrimi, la Ierusalimul cel de Sus, plin de bucurie, unde este locasul tuturor celor ce bine vietuiesc, intru Hristos Iisus, Domnul nostru.
Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Pionie, preotul din Smirna
Apostolul, poruncind a se cinsti pomenirile sfinţilor, iată ce zice:
Aduceţi-vă aminte de povăţuitorii voştri care v-au grăit vouă cuvântul
lui Dumnezeu. Iar aceasta o zice că, aducându-ne aminte de credinţa, de
viaţa şi de sfârşitul cel cu fapte bune, să ne îndemnăm a urma acelora.
Deci este cu cuviinţă a cinsti şi pomenirea Sfântului Mucenic Pionie, de
vreme ce acesta, când era în lume, pe mulţi i-a întors la Dumnezeu de
la înşelăciunea diavolească; căci a fost bărbat apostolesc întru acele
vremi şi încununându-se cu mucenicia şi chemându-se către Domnul, ne-a
lăsat chipul faptelor celor bune, ca şi până acum să avem aducere aminte
de învăţăturile lui. Iar începătura nevoinţei lui celei muce-niceşti, a
fost astfel:
În luna a şasea (adică a lui februarie, care este a şasea de la
septembrie), în douăzeci şi trei de zile, când se săvârşeşte pomenirea
Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, în cetatea
Smirnei, în care vieţuia multă mulţime de iudei, au fost prinşi, de
către necredincioşii elini, Pionie presbiterul şi Sabina, râvnitoarea
dreptei credinţe, Asclipiad, Macedonie şi Lin, preotul soborniceştii
biserici; căci atunci era prigonire mare asupra creştinilor, pe vremea
împărăţiei lui Deciu (245-251).
Iar Pionie mai înainte a fost înştiinţat cum că vor fi prinşi în
ziua praznicului Sfântului Policarp. Deci, postind cu Sabina şi cu
Asclepiad, au luat trei lanţuri împletite şi le-a pus pe sine, pe Sabina
şi pe Asclepiad; şi şedeau în casă, aşteptând până ce vor veni cei ce
voiau să-i prindă. Iar în ziua pomenirii Sfântului Policarp, după
rugăciune, gustând ei puţină pâine şi apă, a venit Polemon, dregătorul
idoleştilor jertfe, cu ostaşi, căutând şi atrăgând pe creştini la
necuratele jertfe idoleşti. Şi a zis lui Pionie: "Ştiţi împărăteştile
porunci ca să aduceţi zeilor jertfe?" Răspuns-a Pionie: "Ştim poruncile
Dumnezeului nostru, prin care ne spune că Lui Unuia să ne închinăm".
Zis-a Polemon: "Mergeţi la sobor şi acolo, chiar nevrând, vă veţi
supune". Răspuns-au Sabina şi Asclipiad: "Noi ne supunem lui Dumnezeu
Cel viu".
Deci îi ducea pe dânşii Polemon, însă nu cu sila; şi văzându-i
poporul purtând legături de bună voie, alergau în urma lor ca la o
minune nouă, unul pe altul întrecându-se. Iar după ce au mers sfinţii în
sobor, la mai marele cetăţii, popor fără număr de elini, şi mai vârtos
de iudei, a umplut toate locurile acelea, prin foişoare şi prin pieţe.
Şi aducându-se sfinţii în mijloc, Polemon a zis: "O, Pionie, supuneţi-vă
poruncii împărăteşti, precum şi ceilalţi s-au supus, şi aduceţi jertfe
zeilor ca să nu vă munciţi cumplit".
Iar Pionie, întinzându-şi mâna, cu faţa veselă, a început a grăi
către popor: "Bărbaţi smirneni, cei ce vă lăudaţi pentru frumuseţea
cetăţii şi pentru locuirea de odinioară a lui Homer aici, precum ziceţi,
şi care între voi sunteţi iudei, ascultaţi-mă pe mine, cel ce voiesc să
grăiesc puţin. Vă aud râzând şi bucurându-vă de venirea la voi a unora
din noi; socotiţi oare a fi de râs şi de jucărie păcatul acela, că aduc
jertfă idolilor, nu de a lor bună voie, ci fiind siliţi? Deci s-ar fi
căzut vouă, elinilor, a asculta pe învăţătorul vostru Homer care zice:
"Nu este bine ca cineva să se veselească de omenească pierzare".
Iar vouă, iudeilor, Moise vă porunceşte: De vei vedea pe asinul
vrăjmaşului tău căzut sub sarcină lui, să nu-l treci cu vederea, ci să-l
ridici cu dânsa. Asemenea se cade să ascultaţi şi pe Solomon care zice:
De va cădea vrăjmaşul tău, să nu te bucuri de el şi să nu te înalţi pe
împiedicarea lui. Pentru că eu, ascultând pe învăţătorul meu, mai bine
voiesc a muri decât să-I calc cuvântul şi mă sârguiesc cu toată puterea
mea să nu mă depărtez de la poruncile Lui, la care m-am deprins de mult,
învăţând şi pe alţii.
Deci pentru ce râdeţi de noi, o, iudei, dacă suntem vrăjmaşi vouă,
precum ziceţi? Şi mai ziceţi că sunteţi şi năpăstuiţi de noi când vă
grăim adevărul. Dar spuneţi pe cine am năpăstuit, pe cine am gonit, pe
cine am silit să se închine idolilor? Oare socotiţi greşelile voastre a
fi asemenea cu greşelile acelora care de frica omenească calcă porunca
lui Dumnezeu şi fac închinăciune idolilor? Dar cine v-a silit să slujiţi
lui Veelfegor, să mâncaţi jertfele morţilor, să vă amestecaţi cu
fiicele de alt neam, să jertfiţi diavolilor pe fiii şi fetele voastre,
să cârtiţi spre Dumnezeu, să grăiţi pe Moise de rău, să cugetaţi cu
mintea ca să vă întoarceţi iarăşi în Egipt? Cât despre celelalte fapte
ale voastre voi tăcea. Şi mai ziceţi că nimeni nu poate să vă înşele.
Oare nu citiţi cărţile voastre: Ieşirea, Judecătorii, Regii şi
celelalte toate, în care sunteţi vădiţi şi mustraţi? Arătaţi-ne pe
cineva din noi care nu de silă, ci de bunăvoie s-a apropiat de idoli; şi
pentru acei puţini aduceţi mustrare şi osândire asupra tuturor
creştinilor? Dar o, iudeilor, socotiţi că viaţa de acum este asemenea ca
aria; apoi, ce se vede în arie mai mare, stogul de paie sau de grâu?
Dar când lucrătorul va veni cu lopata să-şi lămurească aria, plevile
fiind uşoare, se duc lesne în vânt, iar griul rămâne la pământ; deci
cugetaţi şi la năvodul cel aruncat în mare, oare toate cele adunate
într-însul şi trase afară sunt bune? Nicidecum.
Deci aşa este şi viaţa aceasta de acum. Cum voiţi să pătimim noi,
ca nişte nedrepţi, sau ca drepţi? Dacă ziceţi că nişte nedrepţi, apoi şi
pe voi vă vădim cu lucrul pentru nedreptatea voastră; oare nu se cade
aceleaşi să le pătimiţi? Iar dacă vor pătimi drepţii ca nişte
nevinovaţi, ce nădejde de mântuire mai aveţi voi, fiind nedrepţi? Că
dacă dreptul abia se mântuieşte, apoi necredinciosul şi păcătosul unde
se va arăta? Şi se apropie judecata lumii, ale cărei semne sunt
dovedite. Că eu am străbătut toate părţile iudeilor, am trecut râul
Iordanului, am văzut pământul pe care se vede semn despre mânia lui
Dumnezeu pentru păcatele oamenilor care locuiesc pe dânsul şi a celor ce
fac multe ucideri şi răutăţi călătorilor străini.
Am văzut ieşind fum dintr-însul, iar câmpiile şi ţarinile arse de
foc şi deşarte de orice roadă, neavând pic de umezeală. Am văzut şi
Marea Moartă (sau iezerul asfaltic, aducător de smoală) şi apă din firea
sa, căzută cu pedeapsa lui Dumnezeu, care nu poate să adape nici un fel
de fiinţă, nici să ţină în sine trupul omenesc şi orice lucru ai arunca
într-însa, îndată îl leapădă afară. Dar pentru ce pomenesc pe cele ce
sunt departe? Voi vedeţi Decapolia, latura Lidiei cea arsă, care şi până
acum se află pârlita pentru pedepsirea celor necuraţi.
Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea
insulei Siciliei. Iar dacă şi acelea vi se par că sunt departe, apoi
cunoaşteţi apele cele calde, care ies din pământ, de unde se încălzesc
şi se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în
părţile cele dinăuntru ale pământului? De aici cunoaştem că va fi
judecată şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin
Cuvântul Lui cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu
vom sluji zeilor elineşti şi nu voim a ne închina idolului de aur".
Zicând Sfântul Pionie acestea şi altele multe, Polemon şi cei mai
mari cu dânsul din cetate, cum şi tot poporul, ascultau cu multă
linişte. După aceea oarecare din cetăţeni, împreună cu Polemon, rugau pe
Pionie, zicând: "Ascultă Pionie, noi te iubim pentru obiceiul tău cel
bun şi pentru blândeţea ta şi voim să fii viu; cu adevărat, este bun
lucru şi dulce a vieţui şi a vedea lumina soarelui". Sfântul răspunse:
"Şi eu socotesc că este iubită viaţa aceasta vremelnică, dar fără de
asemănare este mai plăcută aceea pe care o dorim noi creştinii. Lumina
aceasta o socotesc a fi veselă şi dulce; dar mult mai veselă şi mai
dulce este lumina cea adevărată, pe care nădăjduim a o avea. Toate
acestea care se văd cu ochii trupeşti sunt frumoase şi nici noi nu le
dăfăimăm, nici nu urâm făpturile lui Dumnezeu, dar sunt altele nevăzute,
cu adevărat mai frumoase şi mai alese, pe care le cinstim mai mult
decât pe cele văzute". Iar un clevetitor oarecare, anume Alexandru, om
viclean, a zis: "Ascultă-mă, Pionie". Sfântul îi răspunse: "Tu
ascultă-mă pe mine, că cele ce ştii tu, ştiu şi eu, iar cele ce ştiu eu,
tu nu ştii".
Alexandru, râzând de sfânt, a zis: "Dar aceste legături pentru ce
sunt pe tine?" Sfântul răspunse: "Ca să nu ne socotiţi că venim la
închinarea idolilor voştri, ci să cunoaşteţi cu adeverire că mergem în
temniţă şi la moarte pentru Dumnezeul nostru". Şi alţii sfătuind cu
momeli pe Pionie şi nimic sporind, Alexandru a zis: "Ce trebuinţă este
de multe cuvinte, dacă ei nu voiesc să fie vii?" Iar poporul voia ca
Pionie să fie dus la locul de privelişte ca toţi să poată auzi cuvintele
lui; dar Polemon nu voia, temându-se să nu facă în popor tulburare şi
gâlceavă.
Şi zicea către Pionie: "Dacă nu voieşti să jertfeşti zeilor, apoi
să intri măcar în locaşul lor". Sfântul răspunse: "Ce folos va fi
idolilor de mergerea mea la dânşii?" Polemon zise: "Pleacă-te, Pionie".
Iar Pionie răspunse: "O, de aş fi putut eu ca să vă îndu-plec pe voi pe
toţi ca să fiţi creştini". Iar ei tare râzând, au zis: "Nu vei putea ca
să ne faci aceea ca de vii să fim arşi cu foc". Zis-a sfântul: "Mai
cumplit este că după moarte să ardeţi în veci în focul nestins".
Atunci fericită Sabina a zâmbit. Iar Polemon împreună cu ceilalţi
i-au zis: "Ce râzi?" Răspuns-a aceea: "Mă bucur că sunt creştină, căci
cei ce sunt întru pocăinţa lui Hristos, aceia se vor bucura în veci".
Zis-au către dânsa paginii: "Vei râde când pe cele ce nu le voieşti, pe
acelea le vei pătimi; căci femeile care nu se închină zeilor, se duc în
casa de desfrânare". Răspuns-a aceea: "Dumnezeu Cel adevărat se va
îngriji de mine".
După aceasta au scris numele sfinţilor şi răspunsurile lor, prin
care mărturisind pe Hristos, s-au lepădat de idoli. Iar când erau să
scrie numele Sabinei, Sfântul Pionie i-a zis încet ca să nu-şi spună
numele cel adevărat, ci să se numească Teodota; iar aceasta o zicea că
să nu fie ştiută de stăpâna sa. Căci Sfânta Sabina a fost roaba unei
slăvite femei eline care, mai înainte cu câţiva ani de acea vreme, pe
vremea împărăţiei lui Gordian (238-244), neputând pe roaba sa, adică pe
fericită Sabina, s-o întoarcă de la Hristos, a izgonit-o în munţi
pustii, unde în taină era hrănită de credincioşi; după aceea, prin
sârguinţă cea mare a Sfântului Pionie, s-a izbăvit din legături şi din
robia stăpânei sale. Deci, temându-se Sfântul Pionie că nu cumva să se
înştiinţeze despre dânsa stăpâna ei şi iarăşi s-o ia la sine, a poruncit
că Sfânta Sabina să se numească Teodota. Deci când a întrebat-o Polemon
cum se numeşte, ea a răspuns: "Mă numesc Teodota". Zis-a Polemon: "Eşti
creştină?" Răspuns-a sfânta: "Cu adevărat sunt creştină".
Şi s-au scris cuvintele ei ca şi ale lui Pionie şi ale lui
Asclipiad. Întrebat-a Polemon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a
sfânta: "Pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care a făcut cerul, pă-mîntul şi
pe noi toţi; şi Care a fost cunoscut prin Cuvântul cel întrupat din
Preacurata şi cea neispitită de nuntă, Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, adică prin Domnul nostru Iisus Hristos". Iar după ce li s-a
scris numele, au dus pe sfinţi în temniţă, urmându-le tot poporul. Iar
unii ziceau despre Sfântul Pionie: "Judecaţi cum acesta care era
totdeauna galben, acum este rumen la faţă". Iar alţii strigau: "Pe
aceştia care n-au voit să jertfească zeilor, se cade a-i munci".
Răspuns-au sfinţii: "Munciţi-ne dar, cine vă opreşte? Nu merg înaintea
noastră oameni înarmaţi, nici nu ne apără ostaşi, suntem în mâinile
voastre, munciţi-ne?"
Iar un altul, arătând spre Sfântul Asclipiad, zicea: "Acesta
voieşte să aducă jertfe zeilor". Răspuns-a Sfântul Pionie: "Minţi, căci
nici unul dintre noi nu va face aceasta". Iar alţii, pomenind anume pe
cei căzuţi de la Hristos, ziceau: "Cutare şi cutare au jertfit, iar voi
pentru ce nu jertfiţi?" Sfântul Pionie a zis: "Fiecare are voia sa,
ce-mi pasă, eu sunt Pionie". Deci poporul se mânia asupra Sfântului
Pionie şi asupra celor cu dânsul şi de abia au ajuns până la temniţă;
căci puţin a fost de nu i-a ucis poporul.
Şi intrând în temniţă, au aflat pe Lin, presbiterul soborniceştii
biserici, şezând în legături pentru Hristos, şi pe o femeie din satul
Carină, anume Macedonia; şi veneau la ei mulţi din credincioşi,
aducându-le cele de trebuinţă, însă ei nu voiau să ia; iar pe cele luate
le împărţeau la străjerii temniţei. Apoi unii elini cercetau pe sfinţi
şi-i sfătuiau la necurăţie; dar auzind de la ei răspunsurile cele tari,
se duceau miraţi. Mergeau încă la legaţii lui Hristos şi aceia care,
fiind creştini, fără de voie căzuseră din bună credinţă, îngrozindu-i
prin frică muncilor şi fiind nevoiţi spre jertfă idolească; şi plângere
multă se făcea în temniţă, în toate zilele, înaintea sfinţilor.
Deci Sfântul Pionie plângea foarte mult pentru dânşii, iar mai
vârtos pentru aceia care, având viaţă bună şi cinstită, s-au temut de
munci şi au jertfit celor ciopliţi. Şi zicea în plângerea sa: "Cu
mucenicie nouă sunt muncit în inima mea, în bucăţi sunt tăiat în
sufletul meu, când văd mărgăritarele bisericeşti călcate de porci şi
cereştile stele răsturnându-se la pământ cu coada balaurului; iar via
cea sădită cu dreapta lui Dumnezeu, mâncată de porcul cel sălbatic şi
răpită de toţi cei ce trec în cale.
Deci, fiii mei, pentru voi iarăşi mă chinuiesc, până ce se va
închipui Hristos în voi; crescuţii mei cei iubiţi, pe care v-am hrănit
cu pâinea cea cerească, pentru ce v-aţi întors în calea cea în-drăcită?
Acum bătrânii cei fărădelege au pus prihană asupra Susanei, celei cu
mintea întreagă, adică asupra Bisericii lui Hristos; acum Aman s-a
înălţat, iar Estera cu toată seminţia să se tulbură; acum a cuprins
foametea - nu foamete de pâine, nici de apă, ci foamete de auzirea
cuvântului lui Dumnezeu; acum au adormit toate fetele Evangheliei. Iată
s-a împlinit cuvântul Domnului: "De va veni Fiul Omului, oare va afla
credinţă pe pământ?" Şi alt cuvânt al Lui care zice: Va da frate pe
frate la moarte; de aceea aud că acum fiecare este vânzătorul aproapelui
său.
Cu adevărat ne-a cerut satana ca să ne cearnă ca pe grâu şi lopata
cea de foc este în mâinile Cuvântului lui Dumnezeu ca să curăţească aria
Sa. S-a stricat sarea, s-a lepădat afară şi este călcată de oameni. Dar
nimeni să nu socotească, o, fiilor, că Domnul a slăbit. Nu Domnul, ci
noi am slăbit. Pentru că zice: Au doară a slăbit mina Mea a vă izbăvi pe
voi? Au s-a îngreuiat auzul meu ca să nu vă asculte pe voi? Dar
păcatele voastre au făcut despărţire între voi şi între Dumnezeul
vostru. Greşit-am, fraţilor; călcat-am poruncile Domnului şi am făcut
fărădelege, miniind pe Dumnezeu şi mâhnind pe aproapele; căci urând unul
pe altul, pârând şi clevetind unul pe altul, pe noi singuri ne-am
defăimat. Se cădea ca dreptatea noastră să fi covârşit mai mult decât a
fariseilor şi a cărturarilor.
Încă aud că iudeii vă cheamă pe unii din voi la ale lor adunări;
dar păziţi-vă că nu cumva să vă legaţi în laţurile cele mai grele, că
veţi cădea în păcatul cel neiertat care este hulă împotriva Duhului
Sfânt, şi ca să nu fiţi împreună cu iudeii, cu boierii Sodomei şi cu
poporul Gomorei, ale căror mâini sunt pline de sânge. Noi nici prooroc
n-am ucis, nici pe Hristos nu L-am vândut sau L-am răstignit! Dar pentru
ce grăiesc eu multe? Aduceţi-vă aminte de ceea ce aţi auzit mai
înainte, de multe ori, de la mine. Au nu ştiţi pe iudeii care zic, că
Hristos a fost om simplu şi ca un muritor a pătimit moartea cea de
Cruce?
Deci să ne spună, dacă a fost om simplu şi muritor, apoi cum s-a
umplut toată lumea de mulţimea ucenicilor Lui şi cum pătimesc mulţi şi
astăzi pentru numele Lui? Cum dar cu numele unui om simplu şi muritor se
izgoneau diavolii şi chiar acum se izgonesc şi se vor izgoni până la
sfârşitul veacului? Apoi cum se fac şi alte minuni, cu numele Lui cel
atotputernic, în bisericile credincioşilor? Dar nu înţeleg ticăloşii
iudei că Hristos, Domnul nostru, a pătimit de voie, a murit pentru noi
şi a înviat a treia zi cu slavă; şi grăiesc nelegiuiţii că Hristos ar fi
fost fermecător şi că prin puterea farmecelor s-ar fi sculat din morţi;
deci, să ne arate, ce Scriptură mărturiseşte unele ca acestea despre
Hristos, a lor sau a noastră? Sau care om drept a zis această cândva? Au
doară nu este această minciună dovedită? Cei ce grăiesc o minciună ca
aceea sunt nelegiuiţi.
Dar pentru ce să cred mai mult vorbele unora ca acestora, decât ale
oamenilor drepţi? Eu încă din copilărie am auzit acea vorbă mincinoasă a
lor; căci este scris că Saul regele, mergând la o femeie fermecătoare, o
poftea ca să învieze din morţi pe proorocul Samuil şi, făcându-şi
femeia fermecătoria sa, a văzut pe un bărbat bătrân ridicându-se din
pământ; acela era îmbrăcat cu o haină lungă şi, cunoscând Saul că acela
este Samuil, îl întreba de ceea ce dorise. Deci, putea oare vrăjitoarea
aceea cu adevărat să învie pe Samuil, sau nu? De vor zice iudeii că
putea, apoi ei mărturisesc că nedreptatea a putut mai mult decât
dreptatea şi că vrăjitoria este mai puternică decât sfinţenia; deoarece
sfântul prooroc nu putea să nu asculte pe vrăjitoarea aceea.
Deci, cei ce grăiesc aşa, sunt urâţi şi blestemaţi; iar de vor
zice, că vrăjitoarea aceea n-a putut să învie cu adevărat pe Samuil
proorocul cu vrăjile sale, apoi nici despre Hristos, Domnul nostru, nu
vor putea să zică că ar fi înviat din mormânt cu putere de vrăjitorie.
Dar înţelegerea povestirii aceleia este în Sfânta Scriptură astfel: Cum
putea diavolul care petrecea în vrăjitoarea aceea, să aducă în această
viaţă sufletul sfântului prooroc care se odihneşte în sânul lui Avraam?
Că cel mai mic peşte cel mai mare nu are stăpânire şi diavolul nu
porunceşte sfântului, ci îngerii cei căzuţi de la Dumnezeu îi ascultă pe
ei; căci, lăsând pe Dumnezeu, le slujesc lor şi îi cheamă prin vrăji,
şi orice ar cere vrăjitorii, diavolii le împlinesc.
Vrăjitoarea a cerut acel lucru de la diavolul care o asculta şi el a
luat chipul proorocului şi nu este de mirare aceasta, deoarece satana
singur, după cuvântul Apostolului, se închipuieşte în îngerul luminii şi
slugilor lui nu le este cu neobişnuinţă a lua uneori asupră-şi
asemănarea slugilor lui Dumnezeu, după cum şi antihrist va luă asupră-şi
chipul lui Hristos.
Deci acea femeie vrăjitoare n-a înviat pe Samuil, ci pe diavolul,
cel în chipul lui Samuil, i l-a arătat lui Saul, regele cel căzut de la
Dumnezeu. Şi adevereşte despre aceea chiar Scriptura care zice către
Saul, cel ce i s-a arătat în chipul lui Samuil: Şi tu dimineaţă vei fi
împreună cu mine. Deci, cum putea Saul, vrăjmaşul lui Dumnezeu, să fie
împreună cu Sfântul Prooroc Samuil? Oare nu va fi mai bine împreună cu
diavolul, căruia i s-a robit, depărtându-se de la Dumnezeu? Să ştie
iudeii, grăitori de minciuni, că nu este cu putinţă să fie adevărată
înviere din morţi prin oarecare vrăjitorii; şi precum pe Samuil nu l-a
înviat vrăjitoria, nici Hristos nu S-a sculat prin vrăjitorie, ci cu
puterea Sa dumnezeiască a călcat puterea morţii; şi precum de voie a
pătimit şi a murit, în acest chip de voie a şi înviat cu stăpânirea Sa
ca un Dumnezeu. Iar dacă nu vor crede ei aceasta, apoi să ziceţi către
dânşii: "Noi, deşi am jertfit idolilor, însă suntem mai buni decât voi,
că voi nesilindu-vă, aţi jertfit diavolilor, iar noi cu sila"".
Şi sfătuia Sfântul Pionie pe cei căzuţi, zicându-le: "Nu vă
deznădăjduiţi, fraţilor, deşi aţi căzut în foarte mare greşeală,
jertfind idolilor, ci pocăiţi-vă cu adevărat şi din toată inima; şi vă
întoarceţi iarăşi la Hristos, Dumnezeul nostru, că este milostiv şi gata
a primi pe toţi cei ce vin la Dânsul cu pocăinţă şi vă va primi cu
bucurie şi pe voi, ca pe nişte fii ai Săi". Iar ei căindu-se cu tânguire
mare, de greşeala lor, s-au întors iarăşi la Hristos Dumnezeu.
După această a mers la temniţă Polemon, economul jertfelor
idoleşti, iar Teofil magistrianul era cu oaste şi cu popor şi, scoţând
afară pe sfinţi, le zicea: "Iată Evctimon, episcopul vostru, s-a
închinat zeilor noştri şi le-a adus jertfă, deci plecaţi-vă şi voi şi
faceţi aceeaşi ca dânsul; iar dacă nu, veţi fi judecaţi de Lepidon popa
şi de Evctimon în capiştea zeilor".
Sfântul Pionie răspunse: "Dacă Evctimon episcopul a jertfit
idolilor, ce avem noi? Noi nu vom jertfi şi se cuvine să ne judece
antipatul, iar nu Lepidon, nici Evctimon, nici voi. Dar voi pentru ce,
neaşteptând venirea antipatului, aţi luat stăpânirea lui?" Iar cei ce
veniseră, grăind multe sfinţilor, au plecat şi s-au întors iarăşi cu
oaste şi cu popor, grăind cu nedreptate că antipatul a trimis să fie
duşi în Efes, la întrebare. Pionie răspunse: "Să vină trimisul, să ne ia
şi să ne ducă". Teofil zise: "Nu credeţi ceea ce zic? Sunt vrednic de
credinţă". Apoi, aruncând o funie după grumazul Sfântului Pionie, l-a
dat ostaşilor să-l ducă în capiştea idolească. Şi, luându-i pe toţi, îi
duceau cu sila, că sfinţii nu voiau să meargă la idoli, ci strigau cu
mare glas: "Suntem creştini, ce avem noi cu cei ciopliţi?"
Deci, împingând pe sfinţi, îi târau, iar pe Sfântul Pionie,
trăgându-l cu ştreangul de grumaz, puţin era de nu l-au sugrumat. Fiind
ei scoşi în mijlocul priveliştii şi aproape de capişte, Sfântul Pionie a
căzut la pământ, mărturisind că este creştin, şi nu voia nici a intra
în capişte; deci, năvălind şase slujitori la dânsul, îl băteau cu
mâinile şi cu picioarele şi-l loveau cu genunchii în coaste; apoi, luând
pe cel ce li se împotrivea foarte tare, îl duceau cu mâinile şi l-au
aruncat în capişte, înaintea necuratului altar, unde sta încă ticălosul
episcop Evctimon, săvârşindu-şi idoleasca jertfă. Şi a zis Lepidon:
"Pentru ce voi, o, Pionie, nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor?" Sfântul
răspunse: "Deoarece suntem creştini".
Zis-a Lepidon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a Pionie: "Pe
Acela cinstim, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce
sunt într-însele". Întrebat-a Lepidon: "Dar cine a fost răstignit?"
Răspuns-a sfântul: "Acela a fost, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl
pentru mântuirea lumii". Iar boierii strigând tare, au râs. Dar Lepidon a
început cu cuvinte dosăditoare a defăima şi a ocărî pe fericitul
Pionie. După aceea, cu silă punând cununi pe sfinţii mucenici şi, după
cum le era obiceiul paginilor ca să joace lingă jertfe, îi sileau să
guste din jertfele idoleşti. Iar ei au rupt cununile şi, aruncându-le la
pământ, le-au călcat cu picioarele şi au scuipat idoleştile jertfe.
Deci, făcând necuraţii strigare şi gâlceava, iarăşi i-au dus în temniţă
pe sfinţi, cu ocări şi cu bătaie.
Iar pe Sfântul Pionie, intrând pe uşile temniţei, unul din ostaşi
l-a lovit cu ceva tare în cap şi l-a rănit. Şi îndată cel ce l-a lovit
s-a îmbolnăvit de mâini. Şi cu totul s-a aprins de durere şi s-a umplut
de bube trupul lui, apoi s-a umflat, încât abia mai putea să răsufle.
După aceea a mers antipatul Cvintilian în Smirna şi şezând la judecată, a
pus înainte singur pe Sfântul Pionie, la întrebare. Deci, ispitind şi
aflându-l că nu se înduplecă, a poruncit ca să-l spânzure şi cu unghii
de fier să-i strujească trupul. Astfel fiind muncit sfântul, îi ziseră:
"Pentru ce te grăbeşti la moarte?" Răspuns-a sfântul: "Nu la moarte, ci
la viaţa veşnică mă grăbesc". Apoi, după acea mucenicie, a osândit pe
sfântul la moarte şi se citea, după obiceiul romanilor, sentinţa de
moarte, cea scrisă astfel: "Pe Pionie, care singur pe sine s-a
mărturisit că este creştin, am poruncit ca să-l răstignească şi să-l
ardă în foc de viu".
Deci, fiind dus sfântul mucenic la locul cel de răstignire şi de
ardere, singur s-a dezbrăcat de hainele sale şi, privind la trupul său,
s-a umplut de mare bucurie pentru curăţia trupească şi, căutând spre
cer, a mulţumit lui Dumnezeu că într-acest fel, până în sfârşit l-a
păzit, întru curăţie neprihănită. Şi era pe pământ lemnul cel pregătit
asemenea crucii, pe care era să-l răstignească. Apoi singur s-a culcat
şi s-a întins pe lemnul acela şi se dădea ostaşilor ca să-l pironească,
care, după ce l-au pironit, ziceau către dânsul: "Ascultă, Pionie, şi te
supune poruncii împărăteşti, căci îţi vom scoate îndată piroanele şi
doctorii te vor vindeca şi vei fi sănătos". Iar sfântul, după tăcere, a
zis: "Doresc a adormi, ca mai bun să mă scol la învierea cea de obşte".
După aceea, pironindu-l, au ridicat lemnul acela şi l-au pus drept,
iar capătul cel de jos îngropându-l în pământ şi întărindu-l, au
îngrămădit împrejur mulţime de lemne şi le-au aprins. Deci para aceea
mare l-a înconjurat pe sfântul, iar el închizând ochii, se ruga lui
Dumnezeu în taină şi nu ardea; şi toţi, văzându-l cu ochii închişi, au
socotit că acum a murit. Dar el, după câtăva vreme, potolindu-se văpaia
încet, îşi săvârşea rugăciunea cea făcută în taina inimii şi şi-a
deschis ochii; iar poporul foarte mult s-a mirat, văzându-l încă viu şi
într-atâta de mare foc. Apoi cu faţa veselă, la sfârşitul rugăciunii
sale, zicând "Amin", a adaus a zice: "Doamne, primeşte duhul meu!" Şi a
adormit.
Iar după ce s-a stins focul, s-a aflat trupul lui cu totul întreg
şi nici un păr din capul lui n-a ars. Iar faţa îi era luminoasă,
strălucind de dumnezeiescul dar, care a fost dovedit semn despre bucuria
sufletului celui sfânt care întru cereasca bucurie a intrat şi a luat
cununa biruinţei din dreapta lui Hristos. Aceasta a fost pe vremea
împărăţiei lui Deciu (249-251), în cetatea Smirna, şi pe vremea
antipatului Cvintilian, în al cincilea idiş al lui martie, după obiceiul
romanilor; iar după al Asiei întru a şaptea lună (adică în lună martie,
care este a şaptea de la septembrie), întru al unsprezecelea număr,
sâmbăta şi al zecelea ceas din zi. Până aici sunt cuvintele Sfântului
Simeon Metafrast despre Sfântul Pionie.
Iar pentru ceilalţi sfinţi mucenici care împreună cu Sfântul Pionie
au fost prinşi şi ţinuţi în legături, nu este scris cu ce fel de munci
şi-au săvârşit nevoinţa. Însă este cu neîndoire că au pătimit pentru
Hristos şi cereasca viaţă împreună cu Sfântul Pionie au câştigat. Acest
Sfânt Pionie, presbiterul, a scris viaţa şi pătimirea Sfântului Sfinţit
Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, dar mai pe urmă şi el însuşi cu
dânsul s-a învrednicit de aceeaşi parte, întru împărăţia Domnului nostru
Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh împărăţeşte în
veci. Amin.
NOTĂ - În cartea întâi a împăraţilor, în capitolul 28, se scrie,
cum că Samuil proorocul a grăit către Saul astfel: "Dimineaţă, tu şi
fiii tăi vor cădea cu tine"; iar în altă tălmăcire se citeşte:
"Dimineaţă tu şi fiii tăi veţi fi cu mine". Iar Metafrast într-aceasta
istorie a Sfântului Pionie a scris astfel: "şi tu astăzi cu mine vei
fi". Şi în altă parte, asemenea s-a scris ca şi la Metafrast. Şi
socoteşte Sfântul Pionie, cum că în chipul lui Samuil s-a arătat
diavolul şi voia să ia la sine sufletul lui Saul după uciderea aceluia.
Încă sunt unii care socotesc că, într-adevărat, sufletul lui
Samuil, fără trup, mai înainte de vrăjitoria femeii aceleia, prin
porunca lui Dumnezeu, s-a arătat lui Saul; şi se întăresc cu acea părere
cuvintele lui Isus Sirah, care, în capitolul 46, la sfârşit, zice de
Samuil astfel: "După adormirea sa a proorocit şi a arătat împăratului
sfârşitul lui, apoi a înălţat din pământ glasul său prin proorocie".
Viaţa Sfântului Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
Sfântul Sofronie, cel numit cu numele întregii înţelepciuni, s-a
născut în Damasc, din părinţi dreptcredincioşi şi deplin înţelepţi, ale
căror nume au fost Plintos şi Mira, şi erau cetăţeni vestiţi. Din
tinereţile sale fericitul Sofronie şi-a câştigat viaţa potrivit cu
numele său, iubind înţelepciunea cea duhovnicească şi cea dinafară,
păzindu-şi fecioreasca sa curăţenie, întreagă şi neprihănită din
pântecele maicii sale. Căci amândouă acestea, adică înţelepciunea
duhovnicească şi fecioreasca curăţie, se numesc întreaga înţelepciune,
mai ales după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, care zice: "Întreaga
înţelepciune este o numire de obşte a tuturor faptelor bune". Pe acestea
şi pe toate faptele bune le-a câştigat pe deplin înţeleptul Sofronie.
El a deprins mai întâi filosofia cea din afară. De aceea a fost
numit şi "sofist", adică preaînţelept, pentru că numirea de sofist în
acele timpuri era foarte mult cinstită şi cei mai aleşi filosofi cu
acest nume erau numiţi, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul
Sfântului Vasile cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia
cea din afară vrând să câştige înţelepciunea cea duhovnicească, umbla
prin mănăstiri şi prin sihăstrii pustniceşti, adunând de la plăcuţii lui
Dumnezeu părinţi folos pentru sufletul său.
Mergând şi la Sfânta Cetate a Ierusalimului şi umblând prin
mănăstirile ce erau acolo, a intrat în viaţa de obşte a marelui
Teodosie. Acolo a găsit pe monahul Ioan, care se numea Moscu şi Evirat,
preot cu rânduiala, bărbat îmbunătăţit şi foarte iscusit într-amîndouă
înţelepciunile, şi în cea din afară şi în cea duhovnicească.
Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osârdia, ca fiul de tată şi
ucenicul de dascăl, îi urmă lui întru toate căile, până la sfârşitul
aceluia, umblând prin mănăstiri şi prin pustietăţi, împreună cu dânsul
cercetând pe sfinţii părinţi şi scriindu-le vieţile lor spre folos;
precum este cartea cea scrisă de amândoi, care se numeşte "Limonariu"
sau "Grădină de flori" şi care este mărturisită de al şaptelea Sinod, în
care se arată totul. În acea carte Sfântul Sofronie adeseori se numeşte
sofist de către dascălul său, ca cel asemenea cu dânsul în învăţătura
filosofiei. Dar nu numai sofist numeşte acel cuvios Ioan pe fericitul
Sofronie, ci în unele locuri şi domn al său, iar alteori şi părinte. Că
nu-l avea ca pe un ucenic, ci ca pe un prieten şi împreună călător şi
ostenitor, fiind ales cu viaţa. Pe lângă această vedea şi mai înainte cu
duhul că acela avea să fie mare păstor şi stâlp neplecat al Bisericii
lui Hristos.
Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfântul Sofronie mai înainte de
călugăria să mai întâi în Palestina, în aceeaşi viaţă de obşte a
Sfântului Teodosie - în pustiul Iordanului şi în mănăstirea ce se numea
nouă, care era zidită de Sfântul Sava.
După aceea Ioan şi Sofronie, lăsând Palestina de frica Perşilor
care năvăliseră, s-au dus în părţile Antiohiei celei mari. Căci în
timpurile acelea Hosroe cel tânăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu
război contra stăpânirii greceşti, pentru o pricină că aceasta: Foca
tiranul, precum scrie pe larg Nichifor Calist, istoricul grec, a ucis pe
Mavrichie, împăratul grecesc (582-602) şi i-a răpit scaunul împărătesc
(602-610); iar Mavrichie împăratul a fost mai înainte un mare făcător de
bine a lui Hosroe al Persiei. Căci lui Hosroe, fiind izgonit de la
împărăţia persană şi scăpând în stăpânirea grecească, Mavrichie îi
fusese ca un tată; şi-i ajutase cu bani împărăteşti şi cu putere de
oaste de-şi luase iarăşi scaunul în Persia, şi se făcuse pace întărită
între greci şi perşi. Iar când a auzit Hosroe de uciderea făcătorului
său de bine, Mavrichie, i-a părut foarte rău de dânsul şi, stricând
toate aşezămintele de pace cu grecii, a început a cugeta să răzbune
uciderea lui Mavrichie. Deci a năvălit oaste persană contra multor părţi
greceşti, mai ales contra Siriei, Feniciei şi Palestinei şi le robeau.
Atunci sfinţii părinţi care petreceau viaţă pustnicească în acele
părţi, lăsând mănăstirile şi pustniceştile lor locuinţe, au fugit
fiecare pe unde putea. Într-acel timp aceşti doi sfinţi, Ioan şi
Sofronie, s-au dus din Palestina. Iar după plecarea lor a fost luată de
perşi Sfânta Cetate a Ierusalimului, iar cinstitul lemn al făcătoarei de
viaţă Cruci a lui Hristos a fost robit împreună cu prea sfinţitul
patriarh; şi patrusprezece ani a fost ţinut în Persia în robie, nu cu
puţină mâhnire şi jale pentru toată creştinătatea.
Mai înainte de acea robie a Ierusalimului, aceşti sfinţi, trecând
prin părţile Antiohiei după obiceiul lor, precum s-a zis, asemenea
albinelor ce zboară pe flori şi adună miere, înconjurau oriunde auzeau
că sunt părinţi făcători de fapte bune şi, adunând frumuseţea sufletului
cea mai dulce decât mierea ca într-un singur fagure plin de miere, au
alcătuit-o prin scris, în cartea ce se numeşte "Limonariu". Iar după ce
şi acolo s-au apropiat aceleaşi războaie persane, s-au dus în Egipt şi
Alexandria, unde, făcând asemenea, au dobândit multe învăţături, pe care
le-au lăsat spre folos neamului creştinesc celui mai de pe urmă,
scriind faptele şi vorbele multor sfinţi părinţi, pe care singuri cu
ochii le-au văzut şi cu urechile le-au auzit.
Sfântul Sofronie era încă netuns în chipul monahicesc când a mers
în Alexandria. Acest lucru se dovedeşte din capitolul şasezeci şi nouă
al "Limonariului", unde dascălul lui Sofronie, Ioan Eviratul, zice
astfel: "Am mers în Alexandria eu şi domnul Sofronie, fratele meu, mai
înainte de călugăria lui, şi ne-am dus la ava Paladie, bărbatul cel
îmbunătăţit şi robul lui Dumnezeu". Şi iarăşi, în capitolul o sută zece,
din nou zice: Eu şi domnul meu Sofronie am mers în lavra care este
departe de Alexandria de optsprezece stadii, la un foarte îmbunătăţit
egiptean de neam şi am zis acelui stareţ: "Părinte, spune-ne un cuvânt,
cum putem să petrecem unul cu altul, căci domnul Sofronie sofistul vrea
să se lepede de lume şi să se facă monah". Atunci ne-a zis stareţul:
"Bine faceţi, fiilor, că lăsaţi cele lumeşti pentru mântuirea sufletelor
voastre. Şedeţi dar în chilii, liniştiţi-vă şi, păzindu-vă mintea,
rugaţi-vă neîncetat, având nădejdea spre Dumnezeu. Acela vă va da
înţelegerea Sa şi va lumina mintea voastră".
De aici se vede mai lămurit fapta cea bună a Sfântului, întregului
la minte, Sofronie, căci, fiind încă mirean, atât de mare osteneală a
călătoriei suferea într-acele vremi pe la mănăstiri şi prin pustietăţi
şi atât de multă sârguinţa adăuga pentru cercetarea lucrurilor celor
folositoare, cum ar putea să se povăţuiască la calea mântuirii; şi, mai
înainte de a se tunde în călugărie, fericitul Sofronie se arăta
desăvârşit monah, având viaţă monahicească, desăvârşita în fapte bune.
După aceea s-a călugărit de dascălul său. Apoi, întâmplându-se lui o
boală trupească de care era gata să moară, a văzut o vedenie, precum
scrie despre aceasta dascălul său, în capitolul o sută doi, zicând:
Vrând să se sfârşească fratele meu Sofronie înţeleptul, eu şi ava Ioan
scolasticul stând lângă el, ne-a zis: "Mi se părea că merg undeva pe
cale şi am văzut că nişte fecioare dănţuiau înaintea mea, zicând: "Bine
că a venit Sofronie! Acum s-a încununat Sofronie!" Pentru aceasta
dănţuiau fecioarele acelea înaintea lui, căci el este numit cu numele
întregii înţelepciuni".
Aceasta a scris dascălul său despre el. Apoi, după boala aceea,
însănătoşindu-se şi fiind în chipul monahicesc, şi mai multe osteneli
adăuga, îngrijind de mântuirea sa şi de a altora, pentru că,
înmulţindu-se atunci în Egipt eresul lui Sevir, se împotriveau
ereticilor amândoi, împreună cu dascălul, ca nişte înţelepţi şi iscusiţi
în dumnezeiasca Scriptură, întrebându-se cu ei şi biruindu-i. Pentru
aceea prea sfinţitului Patriarh al Alexandriei, Ioan Milostivul, îi erau
foarte iubiţi şi se cinsteau mult de dânsul, ca nişte adevăraţi
prieteni ai lui şi ajutători contra ereticilor şi mângâietori în
întristări.
Se povesteşte în viaţa aceluia, scrisă de Leontie, episcopul
Neapolei, că Sfântul Ioan Milostivul avea obicei de şedea miercurea şi
vinerea lângă uşile bisericii, dând voie tuturor celor ce voiau să vină
la dânsul, ascultând trebuinţele fiecăruia, ajutându-le, potolind
certurile şi sfezile şi făcând pace între oameni. Iar dacă se întâmpla
cândva, şezând acolo, de nu venea nimeni la el şi nu cerea nimic, apoi
se scula mâhnit şi cu lacrimi se ducea în casa sa, zicând: "Acum
smeritul Ioan n-a câştigat nimic, nici a dus ceva lui Dumnezeu pentru
păcatele sale". Astfel şi fericitul Sofronie, despre care ne este
cuvântul, mângâindu-l pe prietenul lui, îi zicea: "Cu adevărat, astăzi
ţi se cade, părinte, a te veseli, căci oile tale petrec în pace, fără
ceartă şi fără sfadă ca şi îngerii lui Dumnezeu". De aici arătat este în
câtă cinste şi dragoste a fost Sfântul Sofronie, împreună cu dascălul
său, la acel prea sfinţit patriarh.
La aceşti sfinţi părinţi era obiceiul şi sârguinţă ca în fiecare
zi, să se folosească cu un lucru nou, văzând sau auzind sau învăţând
ceva. Şi li s-a întâmplat un lucru ca acesta, precum zice Ioan:
Eu şi domnul Sofronie înţeleptul, am mers în casa lui Ştefan
filosoful, care era lângă calea ce duce spre biserica Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, zidită de fericitul Patriarh Evloghie, spre
răsărit de a marelui Tetrafil. Sosind în casa filosofului, am bătut în
poartă, iar portarul ne-a zis: "Încă se odihneşte stăpânul meu, mai
zăboviţi puţin". Atunci a zis domnul meu Sofronie: "Să mergem la
Tetrafil şi acolo vom zăbovi". Locul acela este cinstit de alexandreni,
căci se zice că împăratul Alexandru Macedoneanul, aducând din Egipt
moaştele Sfântului Prooroc Ieremia, le-a pus în acel loc când a zidit
cetatea Alexandria în numele său.
După ce am mers acolo, pe nimeni n-am aflat, decât numai pe trei
orbi. Şi am şezut încetişor aproape de ei, având la noi cărţile noastre.
Deci, vorbind mult între ei aceşti orbi, a zis unul către altul:
"Prietene, cum ai orbit tu?" Acela i-a răspuns: "Am fost corăbier în
tinereţile mele şi, plutind dinspre Africa, din multă privire spre mare,
s-a făcut albeaţa pe ochii mei şi am orbit". Apoi i-a povestit şi
celălalt cum a orbit, zicând: "Am fost sticlar şi, lucrând odată cu
sticla fără pază, m-am ars şi din dogoarea focului mi-am pierdut
vederea".
Amândoi orbii spunându-şi pricina orbirii lor, au întrebat şi pe al
treilea, iar acela le-a răspuns: "Când eram tânăr, mi-a fost urât a mă
osteni şi a lucra, ci am iubit lenea; dar, fiind iubitor de plăceri, nu
aveam cu ce mă hrăni, de aceea am început a fura şi a face multe
răutăţi. Iar într-una din zile am văzut ducându-se spre îngropare un
mort. Şi am mers în urma celor ce-l duceau, vrând să văd unde-l vor
pune; şi a fost îngropat mortul lângă biserica Sfântului Ioan. După ce a
înnoptat, am descoperit mormântul, am intrat înăuntru, am luat toate
hainele de pe mortul acela şi numai o cămaşă am lăsat pe el.
Şi, ieşind din mormânt, mi-a zis gândul cel rău: "Întoarce-te de ia
şi cămaşa, căci este foarte bună". Şi eu ticălosul m-am întors, vrând a
dezbrăca şi cămaşa, ca să las mortul gol; dar, ridicându-se mortul, a
stat înaintea mea şi, ridicând mâinile, mi-a zgâriat obrazul cu degetele
şi mi-a scos amândoi ochii; atunci eu ticălosul, cu multă nevoie şi
durere, abia am ieşit din mormânt. Aşa am orbit".
Acestea auzindu-le noi, domnul Sofronie mi-a făcut semn şi ne-am
dus de la dânşii, apoi mi-a zis Sofronie: "Cu adevărat, părinte Ioan,
astăzi nu mai este nevoie să învăţăm mai mult, că ne-am folosit destul.
Că oricine făcând rău, nu poate a se tăinui de Dumnezeu". De aceea,
arătat este, cum că amândoi Sfinţii Ioan şi Sofronie, se îngrijeau de
folosul lor în toate zilele. Căci zicând el "nu este nevoie astăzi ca
mai mult să învăţăm, pentru că ne-am folosit destul", dovedeşte că toată
ziua se sârguia a se folosi cu ceva.
Petrecând fericitul Sofronie în Alexandria, a scris minunile
Sfinţilor Chir şi Ioan, dându-le mulţumire pentru vindecarea ochilor
săi. Căci atunci când a căzut bolnav, a alergat la sfinţii doctori fără
de arginţi cu rugăciune şi cu credinţă şi a câştigat de la dânşii
vindecarea cerută, în biserica lor din Alexandria, având către dânşii
mare osârdie. Dar după câtva timp, părţile acelea ale Egiptului, unde
este Alexandria, au început a fi supărate de năvălirea perşilor. Deci au
fost nevoiţi Sfinţii Părinţi Ioan şi Sofronie să fugă şi de acolo, că
şi prea sfinţitul Patriarh Ioan Milostivul începuse să fugă de frica
barbarilor.
Vrând să meargă cu el la Constantinopol, au venit şi ei în corabie,
nevrând să se lase de el, căci nu suferea să se despartă de dânşii.
Deci sfinţitul patriarh Ioan, căzând în boală pe drum, a murit în
cetatea Amatunta, iar viaţa lui cea înaltă şi milosteniile cele multe
le-a lăudat înţeleptul Sofronie cu cuvinte alese. După îngroparea cea
patriarhicească, s-a dus la Roma cea veche cu dascălul său Ioan şi cu
fraţii care se întâmplaseră cu dânşii, doisprezece la număr. Acolo
petrecând câtva timp, Cuviosul Ioan, dascălul lui Sofronie, fiind mai
bătrân, s-a dus către Domnul. Şi, când era să moară, a poruncit
iubitului şi duhovnicescului său fiu, Sofronie, ca trupul lui să nu-l
îngroape în Roma. Ci, în raclă de lemn închizându-l, să-l ducă în
muntele Sinai. Iar dacă nu-i va fi cu putinţă să-l ducă până la muntele
Sinai din cauza barbarilor, atunci să-l ducă în Palestina, la mănăstirea
cea de obşte a Sfântului marelui Teodosie, unde Cuviosul Ioan se
călugărise şi acolo să-i îngroape moaştele. Deci, aşa s-a şi făcut.
Căci Sfântul Sofronie, urmând lui Iosif cel din Legea Veche, care a
dus trupul lui Iacob în mormântul părinţilor săi, a luat din Roma
trupul Cuviosului Ioan, duhovnicescul său părinte, şi, împreună cu
fraţii, s-a întors în ţările greceşti. Iar după ce a ajuns la Ascalon, a
auzit că nu este cu putinţă să treacă la muntele Sinai din cauza
barbarilor. Atunci au mers la Ierusalim, care era stăpânit de perşi, şi
au îngropat trupul părintelui lor în mănăstirea de obşte a lui Teodosie.
Iar el împreună cu fraţii săi locuia în Ierusalim, având atunci scaunul
Patriarhiei Modest, în locul patriarhului Zaharia, care, împreună cu
lemnul Crucii, era în robie la perşi.
După puţin timp de la plecarea Sfântului Sofronie de la Roma în
Palestina, Dumnezeu a binevoit ca să întoarcă din robie la Ierusalim
Sfântul Lemn al Crucii şi pe Patriarhul Zaharia. Căci voievodul
Ieraclie, ucigând pe tiranul împărat Foca şi luând singur împărata
grecească (610-641), s-a ostăşit asupra ţinutului grecesc şi, biruind de
multe ori cetele lui Hosroe, a robit cetăţile acelea şapte ani. După
aceea, Siroes, fiul lui Hosroe, ucigând pe tatăl său şi luând împărăţia
grecească, căuta să se împace cu Ieraclie, împăratul grecesc. Iar
condiţiile de pace puse de împăratul Ieraclie erau acestea: împăratul
Persiei să lase grecilor Ierusalimul şi să întoarcă cinstitul lemn al
Sfintei Cruci, cum şi pe Patriarhul Zaharia. Şi aşa s-a şi făcut.
Deci, după patrusprezece ani, a fost adus din Persia lemnul Crucii
cu mare cinste, pe care însuşi împăratul Ieraclie l-a dus pe umerii săi
în Sfânta Cetate - precum se scrie despre aceasta în ziua de 14 a lunii
septembrie -, iar fericitul Patriarh Zaharia şi-a luat iarăşi scaunul
său. După câţiva ani acel cinstit Lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a
Domnului nostru Iisus Hristos a fost dus de acelaşi împărat Ieraclie din
Ierusalim la Constantinopol ca să nu se mai robească de vrăjmaşi acea
mare vistierie a creştinilor. După aceea Ierusalimul a fost luat iarăşi
de vrăjmaşi, după cum vom vedea mai pe urmă.
Patriarhul Zaharia, după întoarcerea sa din robie, mai trăind
puţin, s-a dus către Domnul. După dânsul Modest iarăşi a luat scaunul,
dar n-a stat pe el decât numai doi ani, pentru că a murit. Apoi a fost
ales Sfântul Sofronie ca patriarh al Ierusalimului. În acel timp s-a
ridicat şi eresul monoteliţilor, adică al celor ce mărturisesc o voie şi
o lucrare în persoana lui Hristos, în cele două firi ale Lui - în cea
dumnezeiască şi în cea omenească -, ca şi cum fiecare fire n-ar fi avut
deosebită lucrare şi voie. Iar cei ce mărturisesc că Hristos nu este
desăvârşit în amândouă firile, aceia Îl prihănesc.
Despre acel eres s-a scris mai pe larg în viaţa Cuviosului Maxim
Mărturisitorul, în ziua de 21 a lunii ianuarie. Dar pe acel eres al
monoteliţilor, l-a întins mai ales Chir, patriarhul Alexandriei, adunând
sinod şi poruncind a crede că el. Lui i-a urmat Serghie, patriarhul
Constantinopolului, iar după dânsul Piros şi alţii, pentru care au
pătimit mulţi din cei ce nu se învoiau cu acel eres. Acelui eres i s-a
împotrivit foarte mult prea sfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Sfântul
Sofronie. Căci, adunând la dânsul sinod, a blestemat acel eres al
monoteliţilor şi a trimis scrisori întărite ale sinodului pretutindeni.
După aceea au fost citite acele scrisori la al şaselea Sinod ecumenic şi
de Sfinţii Părinţi s-au mărturisit şi s-au primit ca nişte scrieri
ortodoxe.
Sfântul Sofronie a scris şi alte multe cuvinte şi învăţături
folositoare Bisericii lui Hristos, cum şi viaţa câtorva sfinţi, printre
care şi a Sfintei Maria Egipteanca, care a fost asemenea ca îngerii în
pustie, mai presus de firea omenească. El, păstorind bine Biserica lui
Dumnezeu, a închis gurile ereticilor, izgonindu-i departe ca pe nişte
lupi, de la turma cea cuvântătoare. Apoi iarăşi, cu voia lui Dumnezeu,
s-a făcut năvălirea barbarilor asupra Siriei şi a Palestinei. Însă acum
nu era a perşilor, ci a mahomedanilor, care mai întâi au luat cetatea
Damasc.
Apoi au înconjurat cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi au bătut-o
aproape doi ani. După ce oastea grecească s-a rănit de dânşii în Siria
şi a fost ucis Serghie voievodul, prea sfinţitul Patriarh Sofronie,
împreună cu creştinii din Palestina, s-au închis în Sfânta Cetate. Se
află cuvântul lui pe care l-a grăit către popor în ziua Naşterii lui
Hristos, când s-a făcut înconjurarea cetăţii, în care, ca un alt
Ieremia, plângea cu jale risipirea şi pustiirea sfintelor locuri, ce s-a
făcut cu voia lui Dumnezeu pentru păcatele poporului. Dar mai vârtos
plângea că n-a putut să prăznuiască în Betleem ziua Naşterii lui
Hristos, după obicei, de vreme ce locul Betleemului acum era în mâinile
agarenilor.
Sfârşindu-se alt an al înconjurării, când creştinii erau
strâmtoraţi, s-a simţit nevoia a se da pe sine vrăjmaşilor şi a le
deschide cetatea. Dar mai întâi prea sfinţitul Patriarh Sofronie a
trimis la voievodul agarenilor, Omar, făcând cu dânsul aşezământ de
pace, întru care la început se cerea ca credinţei creştineşti şi Sfintei
Biserici a lui Dumnezeu să nu i se facă nici un fel de silă şi de
strâmbătate. Omar voievodul a făgăduit că acel aşezământ, precum şi
altele să le păzească întregi. Şi, întărind cuvântul acesta, creştinii
au deschis porţile cetăţii voievodului agarenesc; iar el, fiind făţarnic
şi viclean, s-a prefăcut blând ca o oaie şi smerit, dar în inimă era
lup răpitor.
Îmbrăcându-se în nişte vechituri de păr de cămilă, a intrat în
cetate pe jos şi întreba unde este biserica lui Solomon ca să-şi
săvârşească acolo rugăciunile lui cele de Dumnezeu urâte. Iar prea
sfinţitul Sofronie, ieşind întru întâmpinarea lui şi văzându-l într-un
chip ca acela făţarnic, a zis: "Iată va fi uriciunea pustiirii, cea mai
înainte vestită prin proorocul Daniil, care va fi în locul cel sfânt".
Deci a plâns mult cu toţi creştinii şi-l îndemna pe voievod ca, lepădând
acele vechituri, să se îmbrace în hainele boiereşti cele cuviincioase
lui.
Şi astfel Sfânta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, s-a luat de
agareni şi s-a strâmtorat creştinătatea de grea robie. Pentru că păgânul
voievod al agarenilor n-a păzit aşezământul de pace făcut cu prea
sfinţitul Patriarh Sofronie pe care făgăduise a-l păzi. Şi a început a
face multe strâmbătăţi creştinilor din Ierusalim. Văzând aceasta,
Sfântul Sofronie se tânguia de-a pururea şi rugă pe Dumnezeu să-i ia
sufletul lui de pe pământ, ca să nu vadă mai mult chinuirea creştinilor,
uriciunea pustiirii şi necinstirea locurilor celor sfinte. Şi, fiind
auzit, degrabă şi-a săvârşit viaţa şi a trecut de la pământescul
Ierusalim, cel plin de lacrimi, spre cel de sus, plin de bucurie, unde
este locaşul tuturor celor ce se veselesc întru Iisus Hristos, Domnul
nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Viața Sfintilor Mucenici Trofim si Talu
În zilele împăraţilor Diocleţian şi Maximian, pe
când în Laodiceea era guvernator Asclepiu, s-a pornit o mare prigoană
împotriva creştinilor. Şi fiind prinşi sfinţii mucenici Trofim şi Talu,
au fost loviţi cu pietre timp îndelungat, dar Dumnezeu păzindu-i au
rămas neatinşi. Văzând acest lucru dregătorul şi cei ce erau împreună cu
el şi ruşinându-se, i-au lăsat câtva vreme să trăiască nechinuiţi.
Fiind însă pârâţi din nou, au fost aduşi la judecată; aici, mărturisind
cu îndrăzneală, înaintea tuturor, că Hristos este Dumnezeu adevărat şi
luând în derâdere idolii păgânilor şi mustrând pe tirani, i-au pornit
spre mânie. Pentru aceasta, spânzurându-i pe lemne, după ce i-au
dezbrăcat cu totul, au pus de le-au strujit adânc trupurile. Dar
sfinţii, pe de o parte rugându-se lui Dumnezeu, iar pe de alta
defăimându-i pe zeii elineşti, au umplut de mânie pe dregător. Deci
acesta hotărându-se să sfârşească cu ei, a poruncit să-i răstignească pe
cruce.
Fiind duşi deci către locul unde urma să fie
răstigniţi, mulţime multă de popor venea după ei. Şi în timp ce erau
răstigniţi se rugau şi grăiau poporului cele ziditoare de suflet. Iar
mulţimea se grăbea să se atingă de sfintele trupuri ale sfinţilor, unii
adunând din picăturile lor de sânge, alţii vreun ştergar, alţii vreun
obiect de metal care se găsea asupra lor, alţii, în sfârşit, vreun alt
lucru. Pe aceştia binecuvântându-i şi făcându-le urări de bine, şi-au
dat sfintele lor suflete lui Dumnezeu. Unii dintre credincioşi luând
rămăşitele pământeşti ale sfinţilor şi ungându-le cu miruri şi
înfăşurându-le în giulgiuri, le-au aşezat în biserică. Şi venind acolo
şi femeia lui Asclipeu şi simţind balsamul care ieşea din racla
sfinţilor mucenici, a aşternut deasupra raclei o îmbrăcăminte de foarte
mare preţ. La câtva vreme după aceasta Zosim şi Artemiu, doi bărbaţi
evlavioşi şi credincioşi, care erau din aceeaşi cetate cu sfinţii, luând
cu ei racla cu moaştele cele sfinte, au dus-o în cetatea lor,
Stratonichi, ca la o milă depărtare, şi au aşezat-o într-un mormânt
săpat într-o stâncă.
Intru aceastã zi, cuvant al Sfantului Grigorie, despre milostenie.
Deci, acestea sa ne fie stiute, iubitilor frati, si sa ne silim a face mai ales milostenie, care este varful tuturor bunatatilor, ca sa castigam viata cea vesnica, intru cerestile lacasuri, Dumnezeului nostru slava, acum si pururea.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre pocainta.
Dar, se poate arata inca aceasta si din insasi trupeasca noastra asezare, ca sunt in noi oarecare lucruri, care, pana la o vreme, sunt tainuite in trupul nostru si care, la vremea lor, de la sine se arata. Asa sunt, mai intai, dintii, apoi, barba, dupa ce creste, precum si caruntetea parului, la batranete. Deci, asa si faptele fiecaruia si cuvintele si gandurile, care acum sunt ascunse si nestiute de toti, atunci, in ziua cea mare a Judecatii, fiecare, la aratare, le vom purta, pentru ca nimic nu este ascuns, care sa nu se descopere, nici vreun lucru tainuit, care sa nu se stie, a zis Domnul.
Slava, pentru toate, fericitei si incepatoarei de viata Treimi, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. O, Iubitorule de oameni, Bunule, acopera si ascunde stricatul chip al nostru, ca sa nu se arate necuratia noastra cea tainuita, inaintea ingerilor si a arhanghelilor, apostolilor si a dreptilor. Toiagul lui Aaron, Doamne, a inflorit si a adus repede de fapte bune. Iar trupul nostru, in care este necuratia si rusinea cea tainuita, fa, Doamne, sa nu-si arate prihana lui in ziua dumnezeiestii Tale veniri. Ci, atunci, numai asa se cade a striga: "Slava Tie, Hristoase, Mantuitorule, Cela ce esti milostiv spre noi. Deci, de vreme ce, precum s-a zis, toate tainele se cade sa se arate inaintea infricosatoarei Judecati, apoi, acum, sa ne curatim de toate stricaciunile sufletului si trupului, facandu-le curate intru frica lui Dumnezeu. Ca, aratandu-se faptele si gandurile noastre cele ascunse, intru slava si cinste sa ne imbracam, iar nu intru rusine.
Deci, spre Dumnezeu sa fie mantuirea noastra, spre cerestile privelisti, spre frumusetile Raiului, spre locasurile cele de-a-pururea fiitoare, spre cetele ingerilor, spre petrecerea cea de acolo, unde sunt acum sufletele dreptilor. Sau, sa cugetam cum va fi aratarea mareului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cand, dupa cuvantul Sfantului Apostol Petru cerurile cu sunet vor trece, iar, stihiile, arzand, se vor topi, pamantul si lucrurile cele de pe el vor arde, apoi fiecare suflet isi va lua trupul sau cel insotitor. Oare in ce chip vor fi aceia, care, de la Adam si pana la sfarsit, impreuna se vor aduna? Cum vom vedea fata lui Hristos cea infricosatoare si mult mai stralucitoare decat lumina soarelui? Cum vom auzi glasul Lui, cel mai de pe urma? In ce asezare ne vom afla pe atunci, cand dreptii vor lua Cereasca Imparatie, iar pacatosii se vor trimite in vesnica pierzanie? De-a pururea, dar, ni se cade noua, sa ne invatam si sa gandim la cele bune si intru acelea sa vietuim. Pentru ca, din unele ca aceste cugetari, se umileste sufletul si aduce roada de fapte bune, intru Hristos, adevaratul nostru Dumnezeu, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Sfinţit Mucenic Pionie
Pionie le grăieşte schingiuitorilor săi:
„O, cetăţeni ai slăvitei Smirne,
Împreună-locuitori cu Omar
Cel de toţi cunoscut,
Aflaţi că toate cele cunoscute vouă
Eu le cunosc,
Dar voi nu cunoaşteţi
Ceea ce îmi este cunoscut doar mie:
Voi nu cunoaşteţi ce este Bucuria de a muri,
Bucuria cea mare de a muri
Pentru dulcea nădejde în Hristos.
O moarte este aceasta
Care să omoare nu poate,
Căci ea doar asupra trupului are putere
Şi doar pentru puţin timp.
Eu ştiu că îngerii în ceruri pe mine mă aşteaptă în locaşurile împăratului Ceresc.
Eu ştiu că îngerii împreună
Cu prorocii şi sfinţii mă aşteaptă
Cu oştirile cele fără număr
Ale aleşilor lui Dumnezeu,
Ale mucenicilor lui Hristos.
Eu ştiu că în patria mea
Acum mă întorc,
În patria mea,
Din care călător pe acest pămînt am venit.
Eu ştiu pentru ce sufăr,
Pe cînd voi nu ştiţi de ce mă chinuiţi.
O, da, fierbe, răutate!
Împotriva mea împroaşcă-ţi otrava!
Ce-mi poţi face tu mie,
Cînd cu braţele larg deschise
Mîntuitorul meu pe mine mă aşteaptă!
Loviţi-mă, torţionari, toţi deodată!
Căci cu atît mai curînd
Zorii vieţii pentru mine vor străluci.
Cu cit mai grabnică moartea,
Cu atît mai repede viu sufletul meu va fi.
Cugetare
„Nici o faptă bună nu poate lucra omul prin propriile lui strădanii, şi puterea şi voinţa lui Dumnezeu sînt cele care le lucrează. Şi totuşi, nici o faptă bună nu lucrează Dumnezeu în noi, pînă cînd noi de la noi nu ne străduim pururea ca să împlinim sfîntă voia Lui.”
Acestea sînt cuvintele marilor sfinţi Varsanufie şi Ioan.
Puţine cuvinte, adînc adevăr. Avem obligaţia să ne nevoim, să cultivăm
şi să pregătim fiecare faptă bună, iar dacă vreuna din ele prinde
rădăcină, creşte şi aduce roadă, aceasta este numai de la puterea şi
voia lui Dumnezeu. Noi sîntem cei care trebuie să ostenim să tăiem
brazda, Dumnezeu este Cel Care seamănă, dacă binevoieşte. Noi trebuie să
curăţim vasele Duhului lui Dumnezeu, iar Dumnezeu toarnă în aceste
vase, dacă binevoieşte. El poate toate şi orice, dacă binevoieşte. Iar
El face toate cele de trebuinţă împlinirii celei mai mari înţelepciuni
şi celui mai înalt bine, adică, planului Lui de mîntuire a oamenilor.
Interpretînd cuvintele Mîntuitorului care spun „Fiţi înţelepţi ca şerpii
şi blînzi ca porumbeii” (Matei 10: 16), Sfîntul loan Gură de Aur zice
că Stăpînul le-a dat această poruncă ucenicilor Săi
„aşa ca şi ei să lucreze în vreun fel la mîntuirea lor şi a oamenilor, să nu lase totul pe seama Harului, şi să creadă că vor primi cununile biruinţei nefăcînd nimic.”
Aşadar, amîndouă lucrările sînt de neapărată trebuinţă pentru mîntuirea noastră: strădaniile noastre proprii, şi puterea Harului lui Dumnezeu.
Luare aminte
Să luăm aminte la Mîntuitorul Hristos stînd la judecată înaintea lui Caiafa:
La cum Marele Arhiereu îl ţine arestat pe
Mîntuitorul nostru în casa lui, printre oameni aproape la fel de
jalnici şi de nenorociţi ca şi el, Marele Preot;
La cum Petru, stînd afară în curte lîngă foc, se leapădă de trei ori de El în faţa slugilor arhiereului;
La cum chiar şi astăzi se întîmplă că
unii creştini, de frica lumii, se leapădă de Mîntuitorul în acelaşi fel;
căci şi ei, cînd vine vremea să sufere ceva pentru credinţă, zic că nu
sînt creştini; şi ei zic că nu cunosc poruncile Lui, şi că ele de fapt
nici nu-i interesează.
Predică
Despre a doua venire a lui Hristos
– „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu
El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25: 31).
Aşa a grăit Stăpînul Hristos cu puţin
înainte de cumplita Lui patimă, cu puţin înainte de a fi legat, scuipat,
lovit şi batjocorit înainte de Răstignire, în ceasul Lui cel mai
întunecat, El grăieşte de ceasul Lui cel mai slăvit care va să vie.
Înaintea despărţirii Lui de acest pămînt prin moartea cea mai cumplită,
El grăieşte de a Doua Lui Venire în slavă. Prima oară El a venit umil şi
necunoscut, în peştera Btleemului; a doua oară, El va veni în slavă şi
cu putere, pe norii cerului, înconjurat de îngerii Lui. Întîia oară El a
venit ca şi cum ar fi odrăslit din pămînt, dar a doua oară va veni de
sus, din ceruri. Prima oară El a stat şi a îngenuncheat pe pămînt, dar a
doua oară va sta pe tronul Slavei Sale. Cînd va veni din nou, pe tronul
slavei Sale, nimeni nu va mai putea să nu-L vadă. Nimeni nu va mai
întreba, precum Craii de la Răsărit odinioară, „Unde este regele
iudeilor?” (Matei 2: 2)?
Căci atunci cu toţii îl vor vedea pe Regele şi îl vor recunoaşte în El pre împăratul. Dar această vedere şi această recunoaştere le va fi unora spre bucurie, iar altora spre spaimă şi groază de moarte.
Căci gîndiţi-vă, fraţilor, la bucuria
celor care I-au împlinit poruncile şi mai ales la aceia care au suferit
pentru Numele Lui! Gîndiţi-vă la spaima şi groaza tuturor celor care au
scuipat în Faţa Lui, L-au lovit şi L-au răstignit la Ierusalim!
O, Preamilostive Doamne, iartă-ne
nouă toate, celor care chemăm Numele Tău şi care, din slăbiciuni
omeneşti, păcătuim împotriva Ta! Iartă-ne nouă înainte de venirea
ceasului aceluia minunat şi înfricoşat, cînd vei veni în Slava Ta
înconjurat de sfinţii Tăi îngeri! Căci Ţie se cuvine toată slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
