• Pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
Numele acestui mare şi slăvit sfînt vine
de la titlul faimoasei cărţi de el scrisă, „Scara dumnezeiescului urcuş”
sau simplu, „Scara”. Ioan a sosit la muntele Sinai pe cînd avea vîrsta
de şaisprezece ani şi a rămas acolo, mai întîi ca frate începător sub
ascultare, apoi ca sihastru, iar în cele din urmă ca stareţ al Sinaiului
pînă la înaintata vîrsta de optzeci de ani. Sfintul loan a trecut la
Domnul cam pe la anul 563 după Hristos. Despre el biograful lui, monahul
Daniil, zice: „Trupul său s-a urcat la înălţimile Sinailui, în vreme ce sufletul său s-a înălţat la înălţimile cele cereşti.”
Sfîntul loan Scărarul a stat în ascultare faţă de părintele său
duhovnicesc, Martirie, timp de nouăsprezece ani. Sfintul Anastasie de la
muntele Sinai, văzîndu1 pe tînărul loan, a prorocit despre el că va fi
stareţ al Sinaiului. După moartea duhovnicescului său părinte, Sfîntul
loan s-a retras într-o peşteră unde a dus vieţuire aspră timp de
douăzeci de ani. Ucenicul său Moise a adormit odată sub umbra unei
stînci mari. loan, care şedea în chilie la rugăciune, 1-a văzut în duh
pe ucenicul că stă în primejdie de moarte din cauza prăbuşirii stîncii
şi s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu pentru el. Mai tîrziu, cînd Moise
s-a întors din acea călătorie, el a căzut la picioarele părintelui său
şi i-a mulţumit cu lacrimi pentru că 1-a scăpat de la moarte sigură. El
i-a povestit cum a adormit la umbra stîncii şi cum în vis 1-a auzit pe
el, părintele lui loan, cum îl strigă şi a sărit imediat în picioare
plecînd de acolo tocmai înainte de a se prăbuşi stînca. Dacă nu ar fi
sărit repede, prăbuşirea stîncii cu siguranţă 1-ar fi omorît. La
rugăminţile stăruitoare ale obştii de monahi Sfîntul loan a primit să ia
păstorirea fraţilor ca stareţ; el i-a dus pe calea mîntuirii sufletului
cu rîvnă şi cu dragoste fierbinte. De la unii au ajuns pînă la urechile
sfîntului mustrări ca vorbeşte prea mult. Fără ca să se mînie, Sfîntul
loan a ales să tacă desăvîrşit timp de un an de zile, pînă cînd fraţii
1-au rugat cu lacrimi să înceteze, şi să înceapă din nou să le vorbească
şi să-i înveţe îneţelpciunea cea dumnezeiască. Odată, pe cînd la
mînăstirea Muntelui Sinai au venit în pelerinaj şase sute de pelerini,
aceştia cu toţii au văzut în timpul servirii mesei un tînăr ager şi
îndemînatic foarte, îmbrăcat în haine evreieşti, cum diriguieşte prompt
şi cu înţelepciune slugile care serveau la masă. Dar la un moment dat
acest tînăr a dispărut brusc. Cînd fraţii toţi au văzut aceasta şi au
început să întrebe unde este, Sfîntul loan Scărarul le-a spus: „Nu-1 căutaţi în zadar, căci acela a fost Moise Prorocul care a condus în locul meu slujirea mesei.”
În timpul nevoinţei lui celei îndelungate în peşteră, petrecută în
linişte şi tăcere, Sfîntul loan Scărarul a scris multele lui cărţi,
dintre care cea mai slăvită este „Scara”. Această carte este citită de
către mulţi, chiar şi astăzi. In această carte Sfîntul loan Scărarul
descrie metoda de ridicare a sufletului la Dumnezeu, aşa cum s-ar sui un
om pe o scară. Înaintea morţii lui, Sfîntul loan 1-a desemnat pe
Gheorghie, fratele lui după trup, ca să fie stareţ fraţilor în locul
lui. Dar Gheorghie a suferit mult auzind că trebuie să se despartă de
fratele lui. Atunci Sfintul loan i-a zis că dacă va afla îndrăznire la
Scaunul lui Dumnezeu îi va cere ca şi el, Gheorghie, să fie luat la
ceruri în acelaşi an, şi aşa a şi fost. După zece luni Gheorghie s-a
sălăşluit şi el printre cetăţenii cerului, alături de marele şi iubitul
lui frate, Sfîntul loan Scărarul.
• Pomenirea fratelui celui leneş care a murit voios şi liniştit, pentru că nu a judecat niciodată în viaţa lui pe nimeni
Acest monah în viaţa lui fusese leneş la
vieţuirea cea monahicească, la postiri, nevoinţe şi rugăciune; dar de-a
lungul întregii lui vieţi el nu a judecat niciodată pe nimeni. Astfel,
apropierea ceasului morţii 1-a găsit vesel şi liniştit. Cînd fraţii cei
strînşi în jurul lui 1-au întrebat cum se face că este atît de liniştit
cînd şi-a adunat în viaţa lui atîta mulţime de păcate, el le-a zis:
„Credeţi-mă, fraţilor, iată acum îi văd pe îngeri cum ţin scrisoarea pe
care stau scrise multele mele păcate. Dar eu le zic lor, aşa zice
Domnul: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osîndiţi şi nu veţi fi
osîndiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca, 6: 37). Şi iată eu în zilele
mele niciodată nu am judecat pe nimeni, şi cred milei şi cuvîntului
Domnului meu că nici eu nu voi fi judecat. Şi atunci îi văd pe îngeri
cum rup scrisoarea.” Auzind aceasta, fraţii s-au minunat, mult
folosindu-se.
Viaţa Sfântului Prooroc Ioad
Găsind pe Ieroboam aducând jertfe, l-a chemat şi i-a zis: „Acestea grăieşte Domnul: Iată se naşte un fiu în casa lui Iuda; numele lui este Iosia şi va jertfi asupra ta pe preoţii înălţimilor acestora”.
Şi Ieroboam a întins mâna ca să-l prindă; dar mâna lui s-a uscat. Dar rugându-se, mana i s-a vindecat ca şi mai înainte. Şi pe când Ioad se întorcea, a fost amăgit de către un prooroc mincinos, care se numea Emvis şi a mâncat pâine împreună cu dânsul, călcând porunca Domnului.
Deci, pentru această neascultare, Dumnezeu a îngăduit ca Ioad să fie ucis de un leu, dar să nu fie mâncat de acesta. Şi murind, a fost înmormântat în Betel, lângă cel ce l-a amăgit pe el.
Cântare de laudă la Sfântul Ioan Scărarul
Făclie luminoasă pe Muntele Sinai
Strălucind cu dumnezeiască lumină
Este loan Scărarul, sfintul stareţ al Muntelui.
El trupul desăvîrşit şi-a supus, asemenea
Şi gîndurile.
Către desăvîrşita biruinţă
El treizeci de trepte a aflat că sînt.
O, minunată strategie,
Tactică desăvîrşită!
El moştenire obştii monahiceşti a lăsat
Tactica de aur a războiului duhovnicesc.
El tuturor o a lăsat,
Celor ce în războiul duhovnicesc
De suflet mîntuitor
Voiesc să păşească
Şi să învingă.
Tainica Scară prin Duhul Sfînt scrisă loan a alcătuit-o
După ce însuşi din acest cumplit război
Biruitor a ieşit.
Cînd Sfîntul loan din această lume a ieşit,
El moştenire a lăsat-o fraţilor săi,
Dar nepreţuit.
Un mare poem epic – acesta este sufletul omenesc,
Cînd din praful tinei către cer voieşte să se înalţe;
Un poem epic răscolitor al luptei şi suferinţei;
Un poem epic strălucitor al credinţei şi speranţei.
Pe acesta Sfîntul loan de Dumnezeu înţelepţitul
Nouă ni l-a dăruit,
Ni l-a dăruit ca pe o armă de foc a biruinţei,
Şi mie, şi ţie.
Iar acum loan Sfîntul înaintea Domnului se roagă,
Ca El să binevoiască nouă a ne trimite ajutor în urcuşul nostru către El
Pe această Scară;
Ca El către noi Braţele Sale să le întindă,
Şi să ne prindă pe noi,
Cei cei urcăm întins către El.
|
LUNA MARTIE IN 30 DE ZILE: Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan, cela ce a scris Scara. |
Deci, la varsta de 20 de ani, a fost tuns in calugarie, "mutandu-se cu trupul in Sinai, iar, cu sufletul, in muntele ceresc" si a fost incedintat unui foarte bun ava, anume Martirie. Si, a petrecut, mai intai, 20 de ani sub povatuirea acestui ava in viata de obste a manastirii, apoi, dupa aceea, alti 21 de ani, in viata pustniceasca, in pustia Tola, la inceput, ca ucenic al lui Martirie, iar, dupa moartea acestuia, singur, si, in sfarsit, ca povatuitor al lui Moise, ucenicul sau. Si era Tola, ca la cinci stadii de biserica manastirii.
Deci, petrecand patruzeci de ani in focul dragostei dumnezeiesti, fericitul Ioan s-a facut un desavarsit invatat, in toata intelepciunea, si dascal al stiintelor ceresti, incat i s-a dat si numele de Scolasticul, adica invatatul, inca tanar fiind, invapaindu-se de-a pururea cu dorinta aprinsa a dumnezeiestii iubiri.
Dar, cine este destoinic a aratat prin cuvant ostenelile lui cele de taina, avand rugaciunea parintelui sau arma de aparare, pentru risipirea patimilor si imblanzirea cornului mandriei: Si cine ar fi crezut ca Sfantul poate avea si vrajmasi?
Deci, auzind el ca-i invinuit de unii, ca-si pierde vremea in cuvantari desarte, cautand lauda si slava lumii, ori de cate ori, in Duminici si in sarbatori spunea un cuvant de invatatura fratilor. Sfantul Ioan n-a mai vorbit un an intreg, nici un cuvant, catre nimeni, ostenindu-se singur la tacere. Trecand anul, infranti de umilinta Sfantului, invinuitorii si fratii l-au rugat, cu lacrimi, sa le ierte nedreapta invinuire si sa nu ingroape talantul intelepciunii, ci sa povatuiasca pe cei ce vin la dansul. Si Sfantul Ioan a rupt tacerea si, fara suparare si umulinta, propovaduia oamenilor cuvantul lui Dumnezeu, dupa obiceiul lui cel dintai.
Si, petrecand in neincetata rugaciune si in dragostea spre Dumnezeu, cea neasemanata, fiind plin de toata fapta buna, de mari aratari s-a invrednicit.
Asa, afalndu-se o data in chilia sa, si cunoscand prin darul Sfantului Duh ca ucenicul sau Moise se odihneste, furat de somn, sub o piatra mare ce sta sa cada sa-l turteasca, staretul l-a izbavit dintr-o moarte ce aceea, aratandu-i-se in vis si chemandu-l afara din primejdia pietrei aceleia, care a si cazut indata.
Deci, ajungand el in varful faptelor bune si toti fratii fiind uimiti de iscusinta lui, in toate imprejurarile, l-au ridicat pe fericitul Ioan, lumina in sfesnic, la dregatoria de egumen al fratilor din Sinai. Nu se stie cati ani a trait ca egumen, nici cand a fost sfintit preot, dar, ceea ce se stie bine este ca Sfantul Ioan n-a plecat in vesnicie din lumea aceasta vremelnica, inainte de a ne lasa, la cererea prietenului sau Ioan, egumenul din Rait, minunata si plina de intelepciune carte nemuritoare, a dumnezeiestilor suisuri duhovnicesti, ce se cheama Scara. De la cartea aceasta vestita, marele staret isi trage numele de Ioan Scararul, Dumnezeului nostru, slava !
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Scararul, despre cum se pot mantui crestinii din lume.
Intru aceasta zi, cuvant despre o fecioara monahie, pe care a mantuit-o Sfantul Macarie,
ca era nemilostiva.
O oarecare fecioara din Alexandria, cu numele mononia, se calugarise, din tineretile sale, si arata cu chipul ca era smerita, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginti. Ca iubea bogatia si aduna aur si niciodata nu da milostenie, din averea ei, nici la straini, nici la saraci, nici la vaduve, nici la calugari. Insa avea o nepoata de sora careia, noaptea si ziua, ii fagaduia bogatia sa, ca una ce cazuse din cereasca dragoste. Ca lucru de inselaciune al diavolului este ca, adica, sa tie cineva avere si sa nu faca milostenie la saraci. Ca diavolul nu ne lasa sa ne ingrijim de suflet, ci, mai mult, ne invata sa asuprim pe cei saraci si pe aproapele, si sa trecem cu vederea pe tata si pe mama, sa ne asemanam ucigasilor. Ca, de multe ori, si pe calugari ii sfatuieste sa se ingrijeasca de rudenii si sa le adune avere, iar la saraci milostenie sa nu faca, cu adevarat, spre pierzare pastrand-o pe ea. Ca, daca cineva, din intelegere duhovniceasca si cu darul lui Dumnezeu se porneste, mai intai, a se ingriji pentru sufletul sau, iar, dupa aceea, incepe a iubi pe rudenii, unul ca acesta, unul ca acesta, nu poate canta impreuna cu David, intru frica lui Dumnezeu, zicand: "Cine se va sui in muntele Domnului si cine va sta in locul cel sfant al Lui? Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima, care n-a luat in desert sufletul sau" (Ps. 23, 3-4). Pentru ca aceia, cu adevarat, in desert isi iau sufletul lor, parandu-li-se ca au murit cu trupul, fiindca lucrul cel duhovnicesc cu lenevire il fac, iar pentru trup, in tot chipul se silesc.
Deci, pe aceasta fecioara ce se numea Mononia, vrand sa o faca milostiva si sa o intoarca de la averea ei cea covarsitoare, Sfantul Macarie presbiterul, iconomul saracilor, al schiopilor si purtatorul lor de grija, ca unul, care, in tinerete, fusese lucrator de pietre scumpe, a zis catre Mononia: "Pietre nepretuite, smarald si iachint a adus la mine cineva si nu stiu, ori sunt furate, ori cumparate, nu pot spune, pentru ca sunt mai presus decat pretul cerut. Si le vinde pe ele, cel ce le are, cu cinci sute de galbeni si prea potrivite sunt spre impodobirea hainelor nepoatei tale." Acestea auzindu-le, Mononia a cazut, cu toata osardia, la picioarele lui, zicand: "Rogu-ma tie, sa nu le ia pe ele nimeni." El i-a zis ei: "Sa mergi, stapana mea, singura in casa mea si sa le vezi." Iar ea n-a vrut sa mearga, ci i-a dat lui cinci sute de galbeni, zicand: "Ia-i pe acestia, rogu-ma tie, ca eu nu voi iesi din chilie si nu vreau sa vad pe omul acela care le vinde." Deci, luand de la dansa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei la trebuinta saracilor.
Si a trecut catava vreme; insa, fiindca avea mare cinste, in Alexandria, iubitorul de Dumnezeu si milostivul staret, fecioara se sfia ca sa-i aduca aminte. Iar, mai in urma, l-a intampinat pe el la biserica, si i-a zis: "Ce poruncesti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea, pentru care ai luat pretul de la mine, cinci sute de galbeni." Iar el i-a zis ei: "Din ziua in care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la pretul pietrelor si, de voiesti ca sa le vezi pe ele, sa mergi in casuta mea, ca acolo se afla pietrele si sa vezi de-ti vor placea, iar de nu, iti vei lua aurul tau." Si a venit Mononia, bucurandu-se. Si erau in casele acelea, in cele de sus, barbati, iar in cele de jos, femei. Deci, venind in casa lui, i-a zis ei Sfantul: "Ce voiesti sa vezi? Iachintul sau smaraldul?" Iar ea a zis: "Ceea ce tu voiesti." Si a suit-o pe ea in casele de sus si i-a aratat ei pe schiopi, pe orbi si pe slabanogi si i-a zis: "Aceasta este iachnitul." Dupa aceea, a pogorat-o pe ea in casele de jos si i-a aratat ei femeile, zicandu-i: "Iata, acesta este smaraldul. Si socotesc ca nu se afla nimic mai scump si mai cinstit decat acestea, de-ti sunt placute si tie, iar de nu, sa-ti iei aurul tau."
Deci, dupa ce s-au facut acestea asa, s-a intors fecioara foarte necajita. Si, intrand in casa ei, de necazul cel mult a cazut in boala, ca nu pentru Dumnezeu facuse lucrul acesta, ci, fara voie, de staret amagita fiind. Si in boala aceea, aproape de moarte ajungand si foarte slabita fiind, s-a vazut pe sine, in vis, in locurile cele de osanda: de o parte, intru intunericul cel mai din afara, iar de alta, in focul cel nestins si la viermele cel neadormit si s-a infricosat. Iar un oarecare barbat luminos i le arata ei pe acestea si-i zicea: "Vezi ? Dintru aceasta osanda te-a izbavit pe tine Cuviosul Macarie, care ti-a cumparat tie pietrele acelea, iachnitul si smaraldul." Deci, ea, ca din somn desteptandu-se, din boala s-a trezit si mult multumea staretului. Iar, dupa aceea, s-a facut fecioara foarte milostiva spre saraci. Dumnezeului nostru, slava !
Sinaxar 30 Martie
În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan, cel ce a scris Scara.
Acest
sfânt, pe când era în vârstă de şaisprezece ani, ajunsese, din
pricina iscusinţei sale la minte, foarte învăţat în toată ştiinţa de pe
vremea lui. Voind să se aducă pe sine jertfă preasfinţită lui
Dumnezeu, s-a dus la Muntele Sinai, unde s-a făcut monah şi a petrecut
în ascultare. Mai târziu, când a ajuns la vârsta de nouăsprezece ani,
pornind de acolo, s-a dus la un loc de sihăstrie care se găsea la
depărtare de cinci leghe de mănăstire, unde s-a hotărât să pună
început luptelor sale înalte pentru virtute. Locul acesta se numea
Tolas; şi a petrecut aici patruzeci de ani în dragoste fierbinte şi
înflăcărat de dogoarea iubirii dumnezeieşti. Se hrănea cu toate acele
lucruri care sunt îngăduite, fără de prihană, vieţii sihăstreşti, dar
gusta din toate numai câte puţin şi niciodată nu se sătura, iar cu
aceasta, după câte se pare, frângea cu multă înţelepciune orice fel de
mândrie care îi răsărea în suflet. Dar cine este în stare să
povestească în cuvinte izvorul cel îmbelşugat al lacrimilor aceluia? Nu
se deda somnului decât în măsura în care privegherea prea îndelungată
nu trebuia să-i nimicească starea minţii lui. Iar calea vieţii lui era
rugăciunea cea neîncetată şi dragostea cea neasemănată faţă de
Dumnezeu.Osârduindu-se deci în toată virtutea şi ducând viaţă îmbelşugată, el s-a învrednicit de nenumărate mari vedenii. Pe când se afla odată în chilia lui şi un ucenic al lui dormea într-un loc îndepărtat sub o stâncă mare, care era gata să cadă şi să-l zdrobească, cunoscând acest lucru prin Duhul Sfânt, a smuls pe ucenicul lui din primejdia care-l pândea, arătându-i-se în somn şi făcându-l să se ridice din locul acela în care peste puţin timp ar fi avut să moară. Deci, ajungând pe culmea virtuţilor şi conducând vreme îndelungată ca egumen mănăstirea din Sfântul Munte Sinai, a părăsit apoi viaţa aceasta trecătoare, mutându-se la viaţa cea veşnică, după ce mai înainte a alcătuit cartea aceea plină de înălţări duhovniceşti şi dumnezeieşti, care se numeşte Scara.
Tot în această zi, pomenirea sfântului prooroc Ioad.
Acest sfânt, pe care l-a lovit leul şi a murit,
când a mustrat pe Ieroboam pentru juninci, era de fel din tribul Iuda.
Dumnezeu îi poruncise să se ducã la Ieroboam să-l mustre şi să nu
mănânce nici pâine şi nici apă să bea, ci să se întoarcă de acolo
degrabă. Găsind pe Ieroboam aducând jertfe, l-a chemat şi i-a zis:
"Acestea grăieşte Domnul: Iată se naşte un fiu în casa lui Iuda; numele
lui este Iosia şi va jertfi asupra ta pe preoţii înălţimilor
acestora". Şi Ieroboam a întins mâna ca să-l prindă; dar mâna lui s-a
uscat. Dar rugându-se, mâna i s-a vindecat ca şi mai înainte. Şi pe
când Ioad se întorcea, a fost amăgit de către un prooroc mincinos, care
se numea Emvis şi a mâncat pâine împreună cu dânsul, călcând porunca
Domnului. Deci, pentru această neascultare, Dumnezeu a îngăduit ca Ioad
să fie ucis de un leu, dar să nu fie mâncat de acesta. Şi murind, a
fost înmormântat în Betel, lângă cel ce l-a amăgit pe el.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan cel ce s-a nevoit într-o fântână.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Euvula, maica sfântului Pantelimon, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Ioan, patriarhul Ierusalimului, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea
sfântului sfinţitului mucenic Zaharia cel nou, care a mărturisit în
Corint, la anul 1684, şi care prin sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Dacă ne este de trebuinţă smerenia înaintea oamenilor dacă voim să aflăm slavă de la Dumnezeu, şi dacă efortul nostru duhovnicesc susţinut din această viaţă este indispensabil în obţinerea veşnicei fericiri, de ce să-ţi mai pese atunci că unul şi altul clatină din cap, rîde trufaş şi îşi bate joc de smerenia ta?
loan Isihastul a fost episcop al
Ascalonului timp de zece ani. Văzînd că slava de la oameni i se face lui
piedică, el s-a îmbrăcat ca un monah simplu şi a intrat în Mînăstirea
Sfântului Sava cel Sfinţit, unde a primit ascultarea aducerii lemnelor
şi fierberii lintei pentru lucrători. Cînd însă 1-au cunoscut că este
episcop, el s-a închis într-o chilie şi acolo a petrecut timp de
patruzeci şi şapte de ani, vreme în care nu s-a hrănit decît cu legume.
Iată cum fugeau Părinţii din vechime de onorurile cele lumeşti, după care atît de mulţi dintre noi în zilele noastre aleargă neobosiţi, irosindu-şi nebuneşte viaţa şi pierzîndu-şi sufletele de dragul prafului şi al cenuşei.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Care Şi-a dat sufletul pe Cruce:
- La cum Sfîntul Lui Trup cel mort a fost coborît de pe Cruce şi luat pe braţe de losif din Arimateea;
- La cum losif şi Nicodim au înfăşurat Scumpul Trup al Domnului în pînză de in curat, L-au uns cu aromate şi L-au aşezat într-un mormînt nou;
- La cît de credincioşi şi neînfricaţi au fost aceşti nobili bărbaţi şi cetăţeni de seamă, în mijlocul duşmanilor de moarte ai lui Hristos, şi în mijlocul tuturor celor care de frica morţii dinspre partea iudeilor fugeau, se ascundeau şi se lepădau de El.
Predică
Despre recunoaşterea Fiului lui Dumnezeu în plin întuneric – „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!” (Matei 27: 54)
Aşa a strigat sutaşul, cel care a păzit
conştiincios crucea, după porunca comandantului său. Căci avea ordin de
la superiorii lui să păzească Trupul lui Hristos pe Golgota. La vedere el nu şi-a făcut decît stricta datorie, acţionînd aproape ca o maşină, dar cu acest strigăt sufletul lui s-a trezit.
El, un soldat roman, un păgîn şi un idolatru, a văzut deodată pe deplin tot adevărul care s-a petrecut în timpul morţii lui Hristos Dumnezeu, atunci cînd a strigat: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!
Necunoscînd nimic despre Unul Dumnezeu,
necunoscînd nimic despre Lege sau Proroci, el a înţeles, a cuprins pe
dată într-o fulgerare a inimii şi minţii ceea ce înşişi preoţii Celui
Preaînalt şi învăţătorii de Lege nu au voit să înţeleagă. Cu strigătul
sutaşului s-au împlinit Scripturile de Domnul rostite: „Spre judecată am
venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să
fie orbi” (loan 9: 39).
Cu adevărat, iată că cel care era orb cu duhul a văzut, pe cînd cei care credeau că văd au fost complet orbiţi.
Dar oare a fost cu putinţă ca bătrînii
evreilor să nu vadă întunecarea soarelui, nici să simtă cumplitul
cutremur de pămînt, nici să vadă cum se despică pietrele, nici cum se
sfîşie vălul catapetesmei Templului, nici să recunoască mulţii sfinţi
care sau sculat din morminte şi au intrat în Ierusalim în văzul tuturor?
Ba nu, căci ei au văzut cu adevărat toate acestea, pe toate, cu
de-amănuntul. Şi totuşi duhurile lor au rămas surde, iar inimile lor
încremenite ca piatra.
Toate aceste întîmplări cutremurătoare şi nemaiîntîlnite ei le-au interpretat probabil aşa cum le-ar interpreta şi în ziua de azi necredincioşii: ca pe nişte iluzii sau coincidenţe. Căci neopăgînii zilelor noastre socotesc drept coincidenţă sau iluzie tot ceea ce lucrează degetul lui Dumnezeu spre certarea, călăuzirea, sau învăţătura oamenilor.
Sutaşul roman Longin, cel căruia i se
poruncise de către superiorii lui să păzească Trupul de pe Golgota, a
văzut şi a stat martor tuturor acestor colosale întîmplări fără
prejudecăţi, pe care văzîndu-le şi de care cutremurîndu-se, a strigat
fără teamă credinţa în Fiul lui Dumnezeu de la piciorul Crucii. Aceasta
nu a fost o exclamare nereflectată a unei inimi înspăimîntate; ci ea a
fost o mărturisire de credinţă, pentru care sutaşul Longin mai tîrziu
şi-a dat şi viaţa, spre a cîştiga viaţa cea veşnică în împărăţia
Cerurilor. O fraţilor, ce mare este acest bărbat, acest centurion roman
care, văzînd trupul mort al Domnului răstignit între cei doi tîlhari, pe
muntele acela de necuraţii care era Golgota, L-a recunoscut în el pe
Dumnezeu şi L-a mărturisit ca Dumnezeu! O, fraţilor, cît de netrebnici
sînt acei creştini care, recunoscînd că Domnul a înviat, Sa proslăvit,
că este Biruitorul şi de biruinţă Purtătorul prin miile lui de sfinţi,
mai ţin cu toate acestea în inimile lor şarpele otrăvitor al îndoielii
care le ucide zilele şi îi îngroapă de vii în întunericul cel mai
dinafară!
O, Răstignite şi Înviate Doamne,
milostiveşte-Te şi ne mîntuieşte pre noi. Căci Ţie se cuvine toată slava
şi mulţumirea în veci, Amin!
